Starea literaturii pentru copii (III)

Paul CERNAT

În loc de a clama „minoratul” literaturii pentru copii, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor dedicate ei

1. Fără să am la dispoziție suficiente date statistice – studii de piață, planuri editoriale, cifre de vânzări ș.a.m.d. – constat că, în ultimii zece ani, editurile românești au început să se deschidă, tot mai mult, și către literatura autohtonă pentru copii (sau „pentru copii și tineret”, cum i se spunea pe vremuri). Și nu mă refer doar la reeditările de vechi best sellers, ci și la apariții mai recente, din anii 2000-2020 (ilustrate de, între alții, Stelian Țurlea, Petre Crăciun, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, T.O. Bobe sau, de ce nu, Mircea Cărtărescu în Enciclopedia zmeilor). Sigur, traducerile continuă să domine autoritar, după ce în deceniile comuniste datele politicilor editoriale autohtone duseseră la o înflorire fără precedent a genului în literatura română; nu-i mai puțin adevărat însă că revirimentul interesului autorilor români pentru acest tip de literatură, coroborat cu acela el editurilor pentru publicarea lor, se află într-o creștere vizibilă, chiar dacă – pentru moment – mult sub cel al producțiile S.F. sau polițiste. Au apărut și tot mai multe colecții de profil, între care unele s-au impus (Arthur de la Art, Corint Junior de la Corint, Litera Junior de la Litera, Literatura pentru copii – centrate mai ales pe basme – de la Polirom, colecții similare la Humanitas, Paralela 45 ș.a.). Există și numeroase vlog-uri de succes, unde copiii se află pe post de comentatori. Însă, contrar a ceea ce s-ar putea crede, literatura în speță este unul dintre cele mai dificile genuri, unde nu prea poți să falsezi fără să se simtă. Pentru a-i face pe micii cititori („naivi” prin excelență, dar greu de păcălit) să creadă în poveștile pe care le spui trebuie ca tu însuți, scriitorul/scriitoarea, să crezi în ele. Fițele pentru galeria academică sau pentru publicul de nișă nu-și au rostul. Din acest motiv (și din multe altele) înclin să cred că pentru scriitorii români de azi e destul de greu să abordeze competitiv acest tip de literatură; chiar mă tem că, pentru mulți dintre cei care o desconsideră și (în consecință) o evită, strugurii sunt prea acri…

2. Din păcate, nici măcar recenta Istorie literaturii române contemporane a lui Mihai Iovănel, cea mai deschisă către formele „paraliterarului”, nu acordă literaturii pentru copii decât un mic paragraf (mai puțin, adică, decât Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism a lui Dumitru Micu, Istoria lui Ion Rotaru sau Istoria literaturii române de azi pe mâine a lui Marian Popa, care au și capitole speciale, chiar dacă succinte, dedicate „literaturii de consum” și „paraliteraturii”; cu precizarea că literatura română pentru copii din anii comunismului, de care se ocupă aceștia din urmă, e infinit mai bogată și mai valoroasă decât cea publicată în postcomunism). Prejudecata „minoratului” este veche la noi și ar trebui urgent deconstruită; cu atât mai mult cu cât, în România și aiurea, literatura pentru copii are o istorie, inclusiv ideologică, bogată, complicată, în care capodoperele – cu nimic mai prejos decât cele mainstream – abundă. În plus, multe din aceste cărți sunt – cu expresia lui Max Jacob – „pentru copii și rafinați.” Cum, unde să încadrezi Robinson Crusoe, Insula comorii, Cărțile junglei sau Stăpânul inelelor? Din fericire, constat de mai multă vreme în rândul studenților și masteranzilor un interes crescut – uneori chiar profesionist – pentru studierea „câmpului” literaturii pentru copii, dublat de insatisfacții (legitime) privitoare la puținătatea și precaritatea referințelor autohtone în domeniu. Într-adevăr, dincolo de utilele, dar modestele „defrișări”, vechi de câteva decenii, ale lui Hristu Cândroveanu (Literatura română pentru copii, Ed. Albatros, București, 1988), sau de volumele unor cercetători mai aplicați ai fenomenului, precum Adela Rogojinaru, (O introducere în literatura pentru copii, Oscar Print, București, 1999), Iuliu Rațiu (O istorie a literaturii române pentru copii și adolescenți, Editura Prut, Chișinău, 2005), Florica Bodiștean (Literatura pentru copii și tineret dincolo de „story”,Casa Cărții de Știință, Cluj, 2007), Mihaela Cernăuți-Gorodețchi (cu mai multe lucrări semnificative, cărora li se cuvin adăugate și demersurile Alinei Pamfil), bibliografia de primă linie rămâne insuficientă, cantonată – preponderent – într-o zonă didactic-informativă, cu puține deschideri hermeneutice, socio-culturale sau politice avizate. În loc de a clama, inept, „minoratul” literaturii dedicate vârstelor dintâi ale omului, ar trebui să ne îngrijoreze minoratul metadiscursurilor autohtone dedicate ei. Poate am eu goluri de informație în materie (și am, cu siguranță!), dar nu-mi aduc aminte de (spre exemplu) analize profesioniste, serioase, aplicate Cărților cu Apolodor, între atâtea altele. Critica și istoriografia noastră literară au restanțe importante la acest capitol, care ar trebui depășite rapid și fără complexe stupide. Teritoriul în speță – redescoperit cu adevărat de (pre)romantici, acum două secole și jumătate, după deschiderile „modernului” Ch. Perrault – e, de fapt, atât de ofertant încât chiar mă mir că nu s-a ocupat mai multă lume, sistematic, de el. El sedimentează o tradiție milenară de epopei, mitologii, narațiuni inițiatice sau fabulistice din „copilăria” umanității, împinse (chipurile) în minorat de mentalitatea laică, raționalistă și pozitivistă a modernității. Ar fi necesare, în acest sens, granturi speciale, programe masterale și doctorale etc. De fapt, aproape totul rămâne de făcut aici.

3. Aș putea alcătui, oricând, un top 10 național și un top 10 internațional în materie, din care n-ar trebui să lipsească următoarele capodopere clasice: Peripețiile lui Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, integrala romanelor lui Jules Verne, Poveștile lui Hans Christian Andersen (mai mult decât cele ale fraților Grimm), Aventurile lui Tom Sawyer (și Huck Finn) de Mark Twain, Colț alb de Jack London, Cronicile Narniei de C. S. Lewis, seria cu Tartarin ale lui Alphonse Daudet, Prințul fericit de Oscar Wilde, Micul prinț de Antoine de Saint-Exupery, Poveste fără sfârșit de Michael Ende, Mary Poppins de P. L. Travers – la categoria „internațional”, cu regretul de a lăsa pe dinafară nenumărate istorisiri inconturnabile (între care Vrăjitorul din Oz de Frank Baum, Pinocchio de Carlo Collodi și Burattino de Alexei Tolstoi, Poil de carotte de Jules Renard, Doctorul Aumădoare de Kornei Ciukovski). Pentru literatura română – lecturi obligatorii mi se par cele două Cărți cu Apolodor de Gellu Naum, Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu (la pachet cu În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu), Fram, ursul polar de Cezar Petrescu, Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Unde fugim de-acasă de Marin Sorescu, Cireșarii de Constantin Chiriță, Recreația mare de Mircea Sântimbreanu, Croitorul de povești de Marta Cozmin, deși poate ar trebui să încep cu Legendele Olimpului repovestite de Alexandru Mitru sau Basmele românilor de Petre Ispirescu, în special pentru incomparabilul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (Nota Bene: Legendele lui Alexandru Mitru se achită mult mai eficient de „împrietenirea” copiilor cu mitologia elină decât, să zicem, traducerea Odiseei realizată – în proză – de E. Lovinescu pentru uzul fetiței sale Monica). Dar bijuteriile imaginative ale Luciei Olteanu, dar fanteziile șarmante ale lui Octav Pancu-Iași, dar…? Fără îndoială, aș putea indica și cărți mai excentrice și/sau mai… contemporane, dar rămân convins că experiența frecventării „clasicilor” e esențială și în acest domeniu, așa că…

4. Nu doar ca profesor, ci și ca proaspăt tătic, îmi pun tot mai serios această problemă. Nevoie de poveste e, fără doar și poate, „antropologică”, dar ea tinde să vină azi tot mai puțin prin intermediul cărților. Experiența directă îmi spune că primul contact eficient cu lectura (despre cea literară vorbesc) are loc de regulă în familie. E foarte important dacă un copil deschide ochii într-o casă cu cărți și vede de timpuriu că lectura e o ocupație importantă pentru cei din jur. Dar nu-i mai puțin adevărat că nu toți copiii au „instinctul” ăsta, și dacă nu-l au, nu-l poți induce din afară cu nici un chip; poți doar să-l cultivi dacă el există deja, fără ca micii „pacienți” să aibă impresia că li se impune asta, că sunt manipulați. Dacă înveți de timpuriu, cu ajutorul cărților, să descoperi lumea, s-o înțelegi cu mintea ta punându-i întrebări, să evadezi, apoi, în lumi alternative (nu doar în filme sau jocuri pe computer), ești pe drumul sigur, și nici măcar presiunea unui anturaj școlar imun la lectură nu te va abate de la el. Mulți copii cresc în case fără cărți, dar descoperă viciul cititului pe alte căi, misterioase. Cu toate bunele intenții, școala nu le poate stimula apetitul decât accidental; ea transformă, inevitabil, lectura în obligație sau normă, iar obligația, se știe, ucide pasiunea – orice pasiune. Școala ar trebui, cred, să-și asume alte misii: cunoaștere, competitivitate etc. Dacă acestea pot genera, din când în când, și plăcere, cu atât mai bine. Iar programele sociale pentru stimularea lecturii, oricât de bine intenționate, rămân, deocamdată, frecții la un picior de lemn, într-un tip de societate unde clasa de mijloc (fără a mai vorbi de elitele conducătoare) tinde tot mai mult să citească doar cărți de self help. Exagerez, știu, et pour cause. Asemenea demersuri n-ar trebui, desigur, abandonate, dimpotrivă, însă ar fi de dorit să vină, prioritar, în întâmpinarea celor atrași de lectură, dar care nu au mijloacele necesare să-și procure cărțile de care au nevoie. Ar trebui, pe de altă parte să crească din nou, importanța socială a lecturii beletristice – fapt care implică alte mecanisme instituționale, nu lipsite de riscuri în plan „educativ”; dar a fost vreodată altfel?).

Ioana CISTELECAN

1. Aș zice că și, și: am constatat cu bucurie că toată această gamă a curiozității specifice vârstei lecturii fragede poate fi satisfăcută de piața editorială autohtonă, căci ai de unde alege; de-acum clasicii autori arhi-prizați de publicul de pretutindeni, și-anume J. K. Rowling cu seria Harry Potter, J. R. R. Tolkien cu suita Stăpânul inelelor sau britanicul Roald Dahl cu de-acum faimoasele Matilda, Marele uriaș prietenos și Charlie și fabrica de ciocolată au fost traduse și oferite audienței din România, dar și scriitori de-ai noștri au produs (și continuă să o facă inspirat) povești și eroi pe placul junilor cititori, cu vădit succes, și-aici îi pomenesc total aleatoriu pe Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor, Alex Moldovan, Olguța și un bunic de milioane,Radu Țuculescu, Ina și Ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (I și II) și Mircea Pricăjan, Pumnul de fier.

2. Dacă e să ne referim la o practică a unei exegeze specializate, exclusiv dedicate analizei ori măcar recenzării cărților ce sunt circumscrise acestei umbrele a literaturii pentru copii, răspunsul e încă negativ, căci astfel de radiografii ale acestui soi de ficțiune nu sunt o modă, nu sunt o constantă; chiar și eu am semnat două asemenea prezentări de cărți adresate publicului jun nu atât ca specialistă pe această nișă, ci mai degrabă dintr-o pură plăcere a revelației pe parcursul lecturii alături de copila mea, ca rezultat direct al surprizei identificării unor prozatori autohtoni ce au imaginat aventuri pe gustul deopotrivă al celor mici și al celor mari. Însă de vreme ce editurile încurajează tot mai vădit oferta de poveste încondeiată de autori din spațiul nostru, nu văd de ce nu s-ar ivi și voci critice ce să se dedice unei astfel de interpretări. Există evident o doză mai mare de atenție acordată ficțiunii acestei grupe de vârstă deocamdată pe piața cărții, nu neapărat ca așezare în canon estetic din partea actanților critici. Fie și așa, e un progres.

3. Propunerea mea de top 10 al cărților pentru copii ar încerca să îmbine titlurile clasice cu cele la modă acum, iar ordinea enumerării nu vizează defel o ierarhie valorică; înadins nu voi include nici un autor român în vogă acum, să nu fie cu supărare. Ar fi așa:

1. Nikolai Nosov, Aventurile lui Habarnam

2. Jonathan Swift, Călătoriile lui Guliver

3. Frank Baum, Vrăjitorul din Oz

4. Antoine de Saint Exupery, Micul prinț

5. Roald Dahl,Matilda, Marele uriaș prietenos,Charlie și fabrica de ciocolată…

6. Jules Verne, Insula misterioasă, O călătorie spre centrul Pământului, Ocolul Pământului în 80 de zile, Copiii căpitanului Grant, 20000 de leghe sub mări

7. J. K. Rowling, seria Harry Potter

8. J. R. R. Tolkien, seria Stăpânul inelelor

9. Mark Twain, Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry Finn

10. Michael Ende, Poveste fără sfârșit.

4. Mărturisesc că asta îmi pare cea mai dificilă dintre întrebări. Din ipostaza de mamă, caut și testez gustul copilei mele continuu; așa am descoperit că ceea ce mă definea pe mine ca cititor la vârsta ei (are 11 ani în prezent) nu o mai atrage neapărat pe ea, ceea ce e și de înțeles până la urmă, dată fiind această explozie de carte în toate variantele posibile, accesul de azi la poveste și expunerea la tehnica modernă, așezarea în contextul internetului… Aș îndrăzni să spun că pofta pentru lectură vine mâncând, adică citind, încercând alte și alte registre, ingrediente ale poveștii, deschizând porți spre universuri literare specifice copilăriei de azi, acceptând noi, adulții, fie și cu amărăciune, că altele sunt tendințele și că altele sunt interesele, subiectele, personajele, stilul care îi fascinează și cucerește pe copiii noștri. Dacă am avea și o echipă ministerială la Educație, una care să țină pasul cu direcția lecturii celor mici și să ofere manuale cu texte cu priză la generația aceasta, ar fi încă un câștig; dacă dascălii ar încerca să țină cont de specificul și de noua orientare a acestui tip de ficțiune și, mai ales, dacă ar renunța să le dicteze analize literare și să-i pună să le și memoreze și-ar încerca în schimb să le deschidă apetitul cu fragmente, cu discuții pe textele care au trecere astăzi la această generație, dacă i-ar încuraja să le gândească, dacă i-ar face să înțeleagă că literatura e o opera aperta, că ea permite varii direcții în interpretare, că o carte poate să spună ceva cuiva și să creeze un cu totul alt cosmos în mintea altcuiva…; dacă s-ar organiza întâlniri barem o dată pe an între copii și un autor român contemporan care semnează o astfel de ficțiune ca ei să-l poată pipăi, vorba aceea, să-l dea jos de pe piedestal, să-l coboare de pe copertă, din abstract și să-l descoase…; dacă revistele de cultură ar rezerva rubrici/ spații pentru astfel de texte de literatură pentru copii, explicate pe limba lor, în încercarea de a-i transforma în cititori fideli, înlesnindu-le astfel o împrietenire reală cu povestea și cu autorul ei (așa cum se întâmplă, de pildă, mai nou la revista Familia)…; ei, câte și mai câte ar fi mai mult decât binevenite în această progresie a lecturii și îndeosebi a înțelegerii, a cumpănirii, a filtrării, a decantării textului literar în viața și-n cotidianul proxim al celor mici…

Dan COMAN

1. Piața cărții pentru copii a explodat pur și simplu în ultimii ani. În primul rând, datorită unor edituri ca Art, Nemira, Polirom, Humanitas, Cartier – care au intuit că zona aceasta, prea puțin exploatată la noi, va fi tot mai căutată și va avea tot mai mulți adepți, așa că au creat colecții pentru cei mici. Cred că cea mai importantă strategie pe care au avut-o aceste edituri a fost aceea de a atrage autori români (scriitori și ilustratori), promovându-i simultan cu autorii străini, făcându-i vizibili – ceea ce a dus la creșterea substanțială (cantitativă și calitativă) a cărților pentru copii scrise/ilustrate de autori din România – și, evident, la un număr tot mai mare (în permanentă creștere) de cititori fideli.

2. Nu știu dacă statutul acestei literaturi s-a schimbat – cel puțin nu din perspectiva criticilor (vezi Iovănel & co.). Dar criticii contează prea puțin aici (ca să ne iluzionăm puțin, să credem că am avea astfel de cronicari care să scrie coerent și consecvent despre literatura pentru copii). Adevărul e că nu prea mă interesează dacă e gen minor sau nu. Eu citesc de când mă știu cărți pentru copii și descopăr mereu, cu încântare, alți și alți autori formidabili, români și străini – chiar nu-mi pasă că pentru unii e vorba doar de paraliteratură. Pentru mine, ca cititor, literatura pentru copii e la fel de importantă ca poezia – așa că mă bucur din plin de amândouă.

3. Vă las aici un top 10 – autori români contemporani:

1. Ana Alfianu – Val și cetatea sufletelor

2. Mircea Pricăjan – Pumn de fier

3. Călin Torsan – Vrăjitorul dințos

4. Ioana Nicolaie – Vertijia

5. Veronica D Niculescu – O vară cu Isidor

6. Iulian Tănase – Extraordinara călătorie a ariciului Ariston

7. Diana Geacăr – Ce văd dragonii

8. Alex Moldovan – Olguța și un bunic de milioane

9. Horia Corcheș – Istoria lui Răzvan

10. Lavinia Braniște – Rostogol merge acasă

4. Sunt minunate întâlnirile scriitorilor cu publicul! Atmosfera de la astfel de întâlniri, entuziasmul, râsetele și faptul că cei mici văd că literatura poate fi haioasă și relaxantă – sunt elemente fundamentale care pot schimba radical percepția asupra cititului. Duceți (repetat, constant) în școli scriitori români, lăsați-i să vorbească cu cei mici, să se joace de-a scrisul/povestitul și să citească împreună – efectele benefice ale unor astfel de proiecte nu vor întârzia să apară.

Teodora COMAN

1. Da, cred că diversificarea și traducerile merg mână în mână. Marile edituri care se respectă au înțeles că gusturile și interesele copiilor ori ale adolescenților față de cărți s-au schimbat, că bibliografia școlară nu mai este de actualitate, așa că au lansat câte o colecție special dedicată lor. Mă gândesc la Humanitas Junior, Polirom Junior și, bineînțeles, editura Arthur, cu cea mai diversificată ofertă: Young, Gold, Clasic, Retro, Genius, Benzi desenate,Scriitori români contemporani, Seria de autor, Lectura pe categorii de vârstă etc. În actuala ofertă editorială, autorii români (contemporani precum Florin Bican, Horia Corcheș, Mircea Pricăjan, Veronica Niculescu, Alex Moldovan, Adina Rosetti, Ana Alfianu, Lavinia Braniște, Flavius Ardelean, Alis Popa sau clasici, reprezentați de Creangă, Gellu Naum, Constantin Chiriță, Mihail Drumeș, Grigore Băjenaru, Ionel Teodoreanu etc.) se regăsesc alături de cei străini contemporani precum Neil Gaiman, Rick Riordan, Lois Lowry, Cornelia Funke, Suzanne Collins, David Walliams, Jeff Kinney, Rachel Renée Russell sau R.J. Palacio. Un caz special îl reprezintă J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis care, deși nu sunt contemporani, au devenit în ultimii ani, datorită traducerilor, adevărate fenomene de piață, concurând seria Harry Potter a scriitoarei J.K. Rowling. Am remarcat și un interes crescut față de adaptarea și/sau traducerea marilor cărți ale umanității la vârsta copiilor, așa cum tocmai s-a întâmplat cu Divina comedie, Originea speciilor sau 1001 de nopți, publicate de editura Humanitas, dar și față de calitatea grafică, asigurată de ilustratori profesioniști precum Ana Alfianu, Mihai Coșulețu, Ecaterina G., Anca Smărăndache, Dan Ungureanu. Știința însăși poate deveni o aventură spațială când e abordată din perspectiva unui copil de către un celebru fizician precum Stephen Hawking, care a scris, împreună cu Lucy, fiica lui, seria de cărți care îl au ca personaj principal pe George. Nu întâmplător, mulți dintre autorii cunoscuți pentru proză sau poezie, indiferent că sunt români sau străini, au ales să scrie cărți dedicate copiilor, un segment de public subapreciat până de curând: Jonathan Coe, Amos Oz, Ian McEwan, Elif Shafak, Ana Gavalda, Diana Geacăr, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Carlos Ruiz Zafon, Moni Stănilă, Dan Coman, Radu Vancu, Mircea Cărtărescu etc.

2. Încă nu, dar suntem pe drumul cel bun. Lui Mihai Iovănel i s-a reproșat că i-a acordat acestui gen, în Istoria lui, doar o jumătate de pagină, deci interesul criticii literare, dacă mai există ca instituție, e aproape la fel de scăzut. Însă autorii au simțit și înțeles cât de necesară este revigorarea literaturii pentru copii pentru formarea timpurie a unui public de calitate, așa că au început să aibă loc ateliere, întâlniri ale autorilor cu publicul țintă în școli, licee sau în cadrul unor festivaluri literare precum FILIT, unele edituri chiar au lansat concursuri de manuscrise iar autorii sunt din ce în ce mai des intervievați și promovați (Scena9, Bookhub sau Bookindustry, pe lângă site-urile oficiale ale editurilor).

3. Iată:

1. Mark Twain, Aventurile lui Tom Sawyer

2. Cornelia Funke, Inimă de cerneală

3. Lynda M. Hunt, Ca peștele în copac

4. R.J. Palacio, Minunea

5. John Boyne, Băiatul cu pijamale în dungi

6. James Kruss, Timm Thaler sau râsul vândut

7. Gellu Naum, Cel mai mare Gulliver

8. Frank Baum, Vrăjitorul din Oz

8. 1001 de nopți

10. Nicolai Nosov, Aventurile lui Habarnam

4. În fiecare an, elevii sunt blamați pentru analfabetismul funcțional, or, ei sunt doar ,,beneficiariiˮ unei educații precare. De fapt, problema reală o reprezintă adulții responsabili de actul de educație, la toate nivelurile sistemice. Nu e o noutate că o parte însemnată a profesorilor români nu se omoară cu cititul, iar în loc de exersarea constantă a lecturii investigative, care să urmărească deosebirea informației esențiale de cea neesențială, înțelegerea mesajului și identificarea valorilor din text cu care copiii rezonează, se preferă dictatul, simptom al comodității intelectuale, și se folosește un limbaj de lemn pe care mulți nici măcar nu îl conștientizează. Cu toate astea, aproape toți profesorii își dau calificativul FB la sfârșit de an școlar, în disproporție cu procentul nesatisfăcător de promovare a elevilor la examenele naționale. Avem de-a face cu o autosuficiență profesională și ipocrizie instituționalizată. Cred că profesorii trebuie obligați să citească anumite titluri, așa cum se practică în marile companii cu angajații: lectura a devenit parte integrantă din evoluția profesională, indiferent de domeniul de activitate. Abia atunci când copiii au în față un adult pasionat de cărți, vor începe, și ei, să le descopere cu adevărat, indiferent că e vorba de părinte sau profesor.         

Bineînțeles că sunt necesare strategii de susținere și încurajare a lecturii la nivel instituțional, nu doar la cel al inițiativelor independente sporadice. Câteva clipuri de promovare nu sunt suficiente, la fel cum conceptele de inter- și transdisciplinaritate, prevăzute în programele școlare ca forme de abordare a lecturii, nu asigură calitatea literației, câtă vreme lipsește fundamentul lecturii clasice. Este necesară participarea copiilor și adolescenților la lansări de carte, organizarea de întâlniri și dezbateri cu scriitori și reprezentanți ai editurilor, cursuri opționale de stimulare a cititului, cercuri de lectură, cenacluri sau concursuri de tip OLAV sau Humanitas în licee. Mai multe tabere de creație, de tipul celei organizate de editura Arthur, cu ateliere destinate lecturii și ilustrației, cu directa implicare a scriitorilor și graficienilor, este exact ceea ce lipsește.

Horia CORCHEȘ

1. Cred că ambele variante sunt valabile. În ultimii zece ani să zicem, piața de carte pentru copii a crescut enorm. Oferta editurilor a crescut, bazată pe o foarte bună intuiție a potențialului pieței, care a răspuns favorabil. Din ce am urmărit eu, Editura Arthur, imprint al Grupului Editorial Art a dat tonul, pentru ca apoi mai toate marile edituri să o urmeze, de la Polirom, Nemira până la Humanitas și altele. Dar pentru că oferta de manuscrise ale unor autori autohtoni era oarecum săracă, în mod firesc s-a apelat masiv și la traduceri, mai ales că exista un vid în această privință și era păcat, pentru că literatura străină pentru copii este extraordinar de diversă și existau nume uriașe de autori și de opere care lipseau de pe piața noastră, dacă ar fi să mă refer doar la unii ca Neil Gaiman, Roald Dahl, J.K. Rowling, Philip Pullman, Rick Riordan etc. În paralel însă, și aici pot să mă refer mai în cunoștință de cauză la Editura Arthur, ca autor din portofoliul acesteia cunoscând mai în amănunțime mecanismul ei intern, s-a dorit și dezvoltarea ofertei de literatură autohtonă, prin atragerea și motivarea scriitorilor români înspre această nișă. Au apărut concursuri cum este Trofeul Arthur, s-au publicat și s-au promovat romane pentru copii ale unor autori români consacrați sau ale unor debutanți, fapt care încet-încet a dus la crearea unei efervescențe interne de bun augur. Dacă ne uităm astăzi la modul în care arată portofoliul literaturii contemporane pentru copii, vom constata că mulți scriitori care se consacraseră ca autori pentru adulți au experimentat cu mult succes și în zona aceasta a literaturii pentru copii. Astăzi încă predomină traducerile, ceea ce e oarecum firesc, dar numele de autori români nu lipsesc și sunt în creștere continuă.

2. A fost și este în continuare considerată un gen minor de critica literară. Știți, desigur, polemica iscată spre exemplu în jurul jumătății de pagini dedicate literaturii pentru copii în Istoria… lui Mihai Iovănel. Dar în cazul lui, rațiunile pe care le-a avut îmi par justificate și răspund cumva întrebării dumneavoastră. Nu există de fapt un interes al criticii literare pentru acest gen, căci nu există cercetare în domeniu suficient de solidă, nu există cursuri la facultăți care să orienteze un demers critic și de receptare a acestui gen. Încă lucrurile stau prost în această privință. Cronici s-au mai scris, dar puține, ocazionale, am mai scris și eu când și când, acum are Alex Moldovan o rubrică în revista Familia, a mai scris Alina Purcar prin Observator cultural, au mai atins problema ici-colo unii și alții, dar un efort consistent și constant în această direcție nu există. Și e păcat.

3. Nu-mi plac topurile. Mai ales cele literare sau artistice în general. În plus, nu mi-e destul de clar la ce să mă raportez: în general la literatura pentru copii, din toate timpurile și din toată lumea, la literatura contemporană pentru copii, la literatura română contemporană? Am să fentez și răspund enumerând zece titluri care îmi vin rapid în minte din literatura română contemporană pentru copii, fără să le ierarhizez (puneți-le dv. în ordine alfabetică…):

1. Alex Moldovan – Olguța și un bunic de milioane (dar și celelalte volume din ciclu, al doilea apărut, al treilea în lucru)

2. Lavinia Braniște – ciclul Rostogol

3. Florin Bican – Tropice tâmpe, respectiv Și v-am spus povestea așa

4. Mircea Pricăjan – Pumn de fier

5. Veronica D. Niculescu – O vară cu Isidor

6. Adina Popescu – Povestiri de pe Calea Moșilor, dar și O istorie secretă a Țării Vampirilor

7. Ioana Nicolaie – Ferbonia, dar și Arik

8. Lucian Dan Teodorovici – Silvestru și Marele Dictatod

9. Dan Coman – Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi

10. Matei Vișniec – Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele

4. Literația n-are de-a face cu încurajarea lecturii. Analfabetismul funcțional de care se face atâta caz în raport cu testările PISA ține de un act mai complicat, al comprehensiunii. Lectura în sine, fără o orientare a demersului de comprehensiune așadar, la copiii mici, dar și la adolescenți, nu e suficientă. De citit, în rândurile copiilor, se citește. Mai ales până la intrarea în liceu, copiii citesc, dacă profesorii și părinții susțin prin recomandări lectura. O spun din experiență, în școala unde predau copiii cumpără mereu cărți recomandate de profesori și le citesc cu destulă aviditate. Vorbesc despre literatura pentru copii recentă, traduceri sau autori români. O spun și din experiența de autor, sunt mereu invitat la întâlniri cu elevii din toată țara. Deci marota aceasta nu cred că mai trebuie întreținută: copiii citesc, dacă le recomanzi să citească. Sigur, e mereu loc de mai bine, piața de carte pentru copii trebuie să se dezvolte în continuare, marketingul editurilor pe această componentă trebuie să fie cât mai creativ, scriitorii trebuie încurajați și susținuți, prin politici naționale culturale și educaționale, dar și prin politici ale editurilor. Eu cred că stăm tot mai bine la capitolul lectură în rândurile copiilor. Pentru a obține însă performanță la testările PISA, avem nevoie de un alt tip de predare a lecturii/literaturii în școală. Și, apoi, ar mai fi o problemă: să vedem unde anume se rupe filmul și de ce. De ce copiii care în clasele primare și gimnaziale citesc, ajung să citească tot mai puțin în liceu și apoi poate deloc după terminarea ciclului liceal. Cred că tot școala trebuie să răspundă la aceste întrebări.

Melinda CRĂCIUN

1. Piața cărții pentru copii s-a dezvoltat constant, cred eu, de când conceptului de „literatură pentru copii” i s-a dat atenție, dar, în ultimii ani, a explodat de-a dreptul. Dacă e să privim puțin retrospectiv, putem spune că înainte de revoluție Editura Tineretului, Editura Albatros, Editura Ion Creangă sau Editura Cartea Românească, dacă e să le iau pe cele mai cunoscute, publicau și cărți pentru copii, având colecții precum „Povești nemuritoare” sau „Povestiri istorice” sau autori precum Radu Tudoran, Cezar Petrescu sau Jules Verne, cu cărți ilustrate, unele chiar color, pe o hârtie ușor gălbuie, care mirosea a cerneală de tipografie, și acestea, alături de „Momente și schițe”, respectiv „Poveștile” și „Amintirile” lui Ion Creangă puteau fi întâlnite sub umbrela literaturii destinate copiilor. Nu mă refer aici la literatura aservită, aceea beneficia de multe ori de hârtie de calitate și imagini frumos colorate, era accesibilă și atractivă ca preț – deși e un subiect interesant și merită cercetat, dacă nu de filologi, măcar de sociologi –, ci mă rezum la a aminti acele cărți care constituie și azi bibliografie școlară. După revoluție, momentul de haos a cuprins și piața cărții pentru copii, autorii autohtoni fiind nevoiți să se adapteze și să se promoveze pe cont propriu (fenomen valabil, în general, întregii literaturi românești postdecembriste), însă, în ultimii ani, nu numai că s-a specializat și s-a rafinat, ci s-a transformat într-o adevărată industrie și vânzările de carte pentru copii, dacă e să ne uităm la cifre, sunt constant într-o continuă creștere.

Dacă există cerere, apare, evident, și oferta! Humanitas are colecția Humanitas Junior, Nemira are colecția Nemi pentru copii, Art – Arthur publică și literatură română și are, de ani buni, și un concurs dedicat scriitorilor români, Polirom are colecția Polirom Junior, apoi edituri precum Booklet, Editura Univers Enciclopedic Junior, Editura Cartea Copiilor și multe edituri mai mici și mai puțin cunoscute și-au îndreptat în ultimii ani atenția spre literatura pentru copii, având o politică de marketing, uneori, chiar agresivă. La acestea se adaugă blogurile care vând și carte, mă gândesc acum la Bicicleta galbenă a lui Alex Moldovan, Prințesa urbană, alias Ioana Chicet-Macoveiciuc sau la Gașca Zurli în spatele căreia se află echipa Mirelei Retegan, diversificând mult speciile de sub tutela conceptului de la care am pornit.

În ceea ce privește opțiunea pentru traduceri, aceasta există mai ales la marile edituri, care își permit traducători pentru cele mai bine vândute cărți în afară, și care se vând foarte bine și la noi, (Ronald Dahl, Sophie Kinsella, Astrid Lindgren, colecția Sherlock Holmes, Jurnalul unui puști/unei puștoaice, colecția Jeronimo Stilton/ Thea Stilton etc.), însă apar și foarte multe cărți scrise de autori români, cu real succes în rândul micilor cititori. Mă gândesc acum la cărțile Ioanei Nicolaie, ale lui Alex Moldovan, Monica Pillat, Victoria Pătrașcu, Sînziana Popescu, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Carmen Tiderle, Radu Țuculescu, Victoria Furcoiu și a multor altor autori iubiți de cei mici. Am văzut că bibliotecile achiziționează volume scrise de autori români și le și promovează în competiții precum „Bătălia cărților”, deci nu putem spune că literatura pentru copii din țara noastră este total neglijată.

Autori de poezie, proză și dramaturgie pentru copii sunt publicați de zecile de edituri și majoritatea cărților beneficiază astăzi de o grafică specializată și profesionist realizată, de hârtie de calitate, desene colorate, gata să intre în competiție cu gadgeturile atât de iubite de cei mici.

2. Nu cred că s-a schimbat mult statutul literaturii pentru copii în ultima decadă, din perspectiva receptării critice. Dacă citim literatura de specialitate și teoria ce vizează această sferă, observăm că încă din 1999, în volumul Adelei Rogojinaru O introducere în literatura pentru copii (București, ed. Oscarprint), aceasta milita pentru introducerea în mediul universitar a studiului literaturii pentru copii: „Ar fi de dorit ca mediile academice să includă discutarea modurilor specifice acestei literaturi în curriculumul de literatură română și universală. Poate, astfel vom reuși să inițiem o critică fundamentată a genului”. (pp. 211-212)

Din câte știu, doar facultățile cu profil pedagogic beneficiază de astfel de cursuri, iar acolo accentul cade pe latura formativă a textelor destinate copiilor.

Dacă ne uităm la cronicile sau analizele de carte pentru copii, vom observa „sărăcia” interpretărilor acestui tip de literatură. Să nu uităm faptul că, scriindu-se atât de mult, este nevoie de o receptare avizată care să direcționeze atenția înspre acele producții literare care să stimuleze estetic micul cititor, altfel, lamentările ulterioare ale specialiștilor despre lipsa „gustului” la cititorul matur sunt nejustificate.

Prin urmare, dacă vrem să facem „educație pentru lectură”, trebuie să înțelegem că literatura pentru copii și tineret este o literatură pe cale proprie, ca un mod particular de existență a literaturii în general, a cărei specificitate se revelează nu numai diverselor sale instituționalizări canonice sau în sensul manifestărilor sale stilistice și funcționale specifice, ci și „ca urmare a receptării sale din perspectiva competenței lectorale a publicului vizat”. (Mircea Breaz, Literatura pentru copii, repere teoretice și metodologice, Cluj-Napoca, ed. ASCR, 2013)

3. Niciodată nu mi-au plăcut topurile și cred că o ierarhizare unică este imposibil de realizat. Dacă ne uităm la vânzări, obligatoriu trebuie să punem în discuție și strategia de marketing din spatele cărții. Dacă ne uităm la ce se împrumută mai mult de la bibliotecă, sunt, din nou, câteva condiții care trebuie avute în vedere: ce recomandă bibliotecarul, ce se cere la școală, cum arată coperta ș.a. Dacă ne luăm după gusturile copiilor, de gustibus non discutandum. Dacă ne uităm la ce se recomandă la școală, știm cu toții, mai ales cei care avem copii și am trecut prin asta sau cei care urmărim fenomenul, că edituri, precum Arthur sau Booklet trimit mostre gratuite cadrelor didactice și acestea recomandă sau cumpără clasei, cu sprijinul părinților, evident, anumite volume, care, astfel, ajung în topul vânzărilor pentru că oferă un preț accesibil la un număr mai mare de cărți achiziționate și ajung mai ușor în casele celor mici pe această cale. Totul e relativ, deci, greu de clasificat…

Dacă ne uităm la o vârstă un pic mai mare, categoria young adult, aici sunt alte considerente care intră în joc: seriale făcute după cărți sau ecranizări ale lor pot ridica numărul de vânzări pentru un anumit volum, iar poveștile distopice, fantasy-urile, biografiile sau jurnalele, cărțile de dezvoltare personală sau orice recomandă influencerii intră ușor în trend și, la fel de ușor, unele și dispar.

Ceea ce e sigur e că se scrie mult pentru copii, și este foarte bine. Dincolo de clasicii pe care nu este cazul să îi mai amintim și care pierd, încetul cu încetul, teren în fața „noutăților”, sunt, totuși câteva titluri pe care le-am citit și le recomand cu plăcere, nu numai pentru că mi-au plăcut mie, dar și pentru că au fost pe gustul copiilor mei sau a copiilor cu care lucrez, și având acel filon estetic necesar literaturii, în general.

E necesară, totuși, o împărțire pe criterii de vârstă, deoarece o carte minunată, care ajunge în mâinile unui copil înainte ca acesta să fie pregătit ca vârstă să o citească, poate însemna o ruptură definitivă cu ea sau cu autorul ei sau, și mai grav, cu orice carte, deoarece mesajul care ajunge la copilul care citește o carte nepotrivită pentru vârsta lui e că toate sunt la fel și că indiferent pe care o alege, nu o să îi placă.

Poveștile cu „Bobiță și Buburuză” de Bartos Erika au avut mare succes la cei mici, la categoria 2-4 ani, colecția Disney, de asemenea, iar dacă e să iau un autor român, poate poveștile versificate ale Victoriei Furcoiu au avut priză la copiii mei. Basmele și poveștile clasice ale fraților Grimm, Charles Perrault sau Ion Creangă, culegerile lui Petre Ispirescu și colecția Poveștilor Nemuritoare au intrat abia în jurul vârstei de 5-6 ani, numiți „anii magici” ai copilăriei.

Poveștile Ioanei Chicet-Macoveiciuc sunt construite cu mesaj destul de evident (în detrimentul esteticului), dar sunt extrem de gustate de copii. De exemplu Adevărul gol-goluț, un volum cu douăsprezece texte despre „intimitate, corp, străini și limite” a fost cerut săptămâni la rând ca poveste de seară de fetița mea, caz nicidecum unic, dacă ne luăm după ce scriu mămicile pe blogul autoarei, https://www.printesaurbana.ro/. Poveștile Sînzianei Popescu, Pentru Petrică, iepurașul meu cu ochii roșii, Mașinuța curcubeu, Teatru pentru prichindei: mari, mici și mititei, Domnul de ciocolată, apoi Doctorul Aumădoare, de Kornei Ciukovki, Cărțile cu Apolodor, de Gellu Naum, Luna-Betiluna și Dora-Minodora într-un gâz-album cu păsărele, de Anamaria Smigelschi, Stejarul pitic, cel mai bun tătic, Ziua în care a fugit somnul sau Ooooooo poveste de iubire, cărțile Victoriei Pătrașcu, intră și ele în sfera cărților pe care le-aș recomanda.

Dacă mergem mai departe ca vârstă și depășim 7-8 ani, când unii copii deja citesc singuri, dar le place și să li se citească în continuare, găsim o paletă și mai variată de volume. O inventariere exhaustivă nu este, clar, obiectul anchetei de față, și sunt atât de multe cărți bune sau iubite de copii încât doar aleatoriu, dacă aș aminti autori precum Florin Bican, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, Radu Țuculescu, Adina Rosetti, Veronica Niculescu, Adina Popescu, Alex Moldovan, Elena Vizir, din literatura română, Ronald Dahl, Cathy Cassidy, Sara Pennypacker, Katherine Applegate și mulți alții din literatura universală, tot nu aș putea acoperi decât foarte puțin din ceea ce se citește azi pe piața cărții pentru copii și merită atenție.

Categoria Young adult nu cred că face obiectul anchetei, deși, e foarte interesant cum distopiile, fantasy-urile sau benzile desenate duc o luptă strânsă cu poveștile clasice, cum ar fi Eleonor and Park, Rainbow Rowell, mai puțin clasice, dar tot ancorate în realitate, Îți voi dărui soarele, de Jandy Nelson sau poveștile în versuri cum e Poeta X, de Elizabeth Acevedo. E, totuși, o categorie a ficțiunii cu care intră destul de mulți copii în contact mai devreme decât, cred eu, ar trebui și nu știu dacă acest lucru încurajează „lectura pentru înțelegere” spre care tindem în didactica modernă a lecturii, pentru a eradica analfabetismul funcțional.

Nu m-am referit deloc la „greii” categoriei, la autorii de bibliografie școlară, pentru că îi consider binecunoscuți. Ei apar în majoritatea listelor și a recomandărilor, ducând propria cruce a limbajului dificil sau a subiectului depășit, în lupta cu poveștile actuale. Nicidecum nu vreau să minimizez importanța lor, valoarea Amintirilor lui Creangă, a Micului Prinț sau a Poveștii fără sfârșit e indiscutabilă, însă, dacă vrem să câștigăm lupta carte vs. gadgeturi/seriale/filme/desene animate, trebuie să ne apropiem de copil dinspre sfera sa de interes, și multe din volumele scrise astăzi pentru ei fac acest lucru. Abia după ce copilul conștientizează frumusețea lecturii și libertatea ce i-o oferă cartea, putem să-l purtăm fără grijă spre Coliba unchiului Tom sau să îl facem părtaș la Aventurile lui Huckleberry Finn.

Nu am făcut un top și, cu siguranță, nu am amintit multe nume valoroase ale literaturii pentru copii, iar cei despre care am scris ceva au fost aleși sub impulsul momentului și profund subiectiv, prin urmare, dacă e să alcătuim un top al celor mai bune cărți pentru copii, trebuie să ne uităm, poate, la cărțile premiate (cum ar fi Rața, moartea și-o lalea, de Wolf Erlbruch, câștigătoare a prestigiosului concurs, Astrid Lindgren Memorial Award, sau seria Harry Potter, de J.K. Rowling, premiată și ea de mai multe ori), dar acest lucru e ușor de realizat, dacă ne uităm la statisticile și ierarhiile editurilor și nu cred că face sensul întrebării din anchetă. Prin urmare, dacă ar fi să fac o recomandare, aceasta ar fi să li se citească celor mici orice adecvat vârstei, doar să li se citească.

4. Sunt câteva lecții pe care, de-a lungul istoriei, ar fi trebuit să ni le însușim, și totuși nu o facem. În contextul întrebării mă gândesc, inevitabil, la Popa Tanda, nuvela lui Slavici, „pedagogul” ardelean care vorbește despre puterea fenomenală a exemplului. Un părinte care, prin modelul personal nu încurajează lectura, trebuie să admită că, dacă are totuși un copil care citește, e, fie foarte norocos, fie copilul și-a găsit un model în alte persoane care „pierd vremea” citind. Ghilimelele nu fac altceva decât să atragă atenția asupra percepției generale și generalizate a lipsei timpului din secolul vitezei, în care trebuie să te miști repede ca să ții pasul cu schimbările, prin urmare tuturor ne place să citim, dar „nu avem timp”. Departe de mine vreo atitudine moralizatoare, în condițiile în care eu însămi am nevoie de autodisciplină severă pentru a pune jos telefonul și a lua cartea în mână. Ceea ce am constatat, însă, de-a lungul timpului este că dacă vrem să creștem „cititori”, care să înțeleagă mersul lumii în care se mișcă, trebuie să îi obișnuim de mici cu „efortul” lecturii, ca, mai apoi, să poată singuri beneficia de libertatea pe care aceasta le-o oferă. Prin urmare, fac parte din categoria celor care îi obligă pe copii să citească, pentru că altfel nu au de unde știi că poate să le și placă. Apoi, militez mereu pentru adecvarea lecturii la vârsta copilului, la sfera sa de interes, la universul său interior, astfel încât să identifice în acest act un confort interior pe care nu îl găsește altundeva.

Lectura merge mână în mână cu dezvoltarea inteligenței emoționale, iar un copil stimulat în acest sens, nu are cum să pice testele PISA.

Iustina CROITORU

1. Piața de carte pentru copii a cunoscut de ceva vreme un reviriment aproape fără precedent, sau având un precedent prin anii ʼ70-ʼ80, după cum probabil că își amintesc cei care au copilărit atunci. Odată cu acest interes crescut al publicului, care a făcut ca volumele pentru copii să ajungă în prim-planul târgurilor de carte și să ocupe suprafețe generoase în librării, a fost firesc ca unii editorii să încerce să-și dezvolte și să-și diversifice portofoliul și înspre cartea românească, oarecum absentă până nu demult.

Exact asta încercăm să facem, între altele, de câțiva ani la Humanitas Junior: să aducem dinaintea cititorilor autori și ilustratori români talentați și care au ceva de spus. Așa au apărut titluri valoroase precum O călătorie prin univers. Astrofizica povestită de Cristian Presură, sau Val și Cetatea Sufletelor și Tue, uriașul de gheață, scrise și ilustrate de Ana Alfianu, sau Călătorie pe Volta, Planeta Becurilor și O călătorie în timp la Oamenii de Neanderthal de Iulian Comănescu, cu ilustrații de Raluca Burcă, sau, de curând, Divina comedie povestită pentru copii de Corina Anton, cu ilustrații de Mihail Coșulețu, o premieră pe piața noastră de carte, unde nu a existat până acum un proiect românesc asemănător.

Cu siguranță, nu ne oprim aici. Avem în pregătire o sumă de titluri noi, semnate de autori și ilustratori români, fie aflați la debut, fie având deja un nume, care îi vor surprinde și îi vor încânta pe cei mici. Ceea ce sper eu este ca, văzând ușa editurii deschisă, tot mai mulți scriitori și artiști talentați să îndrăznească să ne calce pragul.

Cu toate acestea, ceea ce publicăm noi la Humanitas Junior și ceea ce publică și alți câțiva editori dornici să promoveze autori și ilustratori români încă nu se poate măsura cantitativ cu producția de carte tradusă. Pe undeva, e firesc, plaja de carte străină pentru copii e uriașă, poți merge la sigur alegând cărți premiate, notorietatea unor autori îți garantează succesul, riscurile sunt, așadar, mai mici decât atunci când alegi să investești într-un proiect românesc pe care îl creezi de la zero.

2. Mi-e teamă că, în ciuda, revirimentului de care aminteam, cartea pentru copii este în continuare un fel de Cenușăreasă a pieței editoriale. De pildă, nu avem un târg de calibrul Bookfest-ului sau Gaudeamusului pentru cartea de copii, deși editorii ar avea cu ce veni la rampă, librăriile dedicate exclusiv cărții pentru copii rareori supraviețuiesc vreme îndelungată, nu avem premii majore, așa cum avem pentru cartea pentru adulți, nu există istorie literară ori istorie a artelor vizuale care să se aplece și asupra acestui domeniu, deși există autori și ilustratori remarcabili, care ar merita pomeniți, nu există studii, cercetări, articole serioase dedicate cărții pentru copii, iar recenziile sunt sporadice și, de multe ori, epidermice.

Așa se face că nu multă lume înțelege importanța vitală a cărților pentru copii la modelarea minții și caracterului celor mici, lucru confirmat și de discuțiile pe care le-am tot avut de-a lungul timpului cu oameni în toată firea care nu reușeau să facă diferența între o carte valoroasă, cu ilustrații bune, care formează gustul estetic, și una de consum, lipsită de orice merit, care nu contribuie cu nimic la educația unui copil. Și, din păcate, școala nu ajută prea mult în această direcție, intervenind acolo unde părinții nu au timp sau nu se pricep, căci instituția școlii e șubrezită de lipsa de atenție din partea celor chemați să vegheze taman la propășirea ei.

3. Pentru că până acum întrebările dumneavoastră au mers către cărțile românești, am să rămân în același perimetru și am să spun că nu putem vorbi despre literatură română contemporană pentru copii în general fără să-i amintim pe Ioana Nicolaie, Ana Alfianu, Carmen Tiderle sau Florin Bican.

Dar, dacă ar fi să fac un top al cărților publicate la Humanitas Junior, care n-ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui copil, aș pune în capul listei toate atlasele pe care le-am publicat până acum: Hărți, Animalium, Historium, Dinosaurium, Planetarium, Timeline, Sub pământ. Sub ape, Povestea vieții. Evoluția, De la mic la mare, De la Pământ la stele, Cartea marilor descoperiri. Nu cred să existe cărți mai frumoase și care să răspundă mai lămuritor la oricare dintre întrebările copiilor. Aș continua cu o altă serie, cea scrisă și ilustrată de Jeanne Bendick despre viețile a patru oameni care au schimbat lumea: Arhimede, Herodot, Galen și Galileo Galilei. Cu siguranță, din enumerare nu poate lipsi seria George de Stephen și Lucy Hawking, șapte volume fascinante care reprezintă, totodată, un model despre cum ar trebui să le fie predată știința copiilor. Și, ca iubitorii de povești și romane să nu creadă că i-am uitat, voi continua cu câteva „trufandale“: Swimmy de Leo Lionni, minunat tradusă de Liana Alexandru, Tigrul nerecunoscător. Povești asiatice traduse de Ștefan Liiceanu și ilustrate de Ana Alfianu, romanele grafice Iliada și Odiseea, cu adevărat capodopere ale genului, semnate de Gareth Hinds, și mă voi opri aici, invitându-i pe cei care vor să afle mai multe despre portofoliul Humanitas Junior să ne viziteze site-ul, unde îi așteaptă peste 160 de titluri unul și unul.

4. Această problemă este atât de gravă, de complexă și de ramificată, încât nu există soluții nici ieftine, nici simple și nici rapide. Așa că am să înșir, într-o ordine absolut aleatorie, câteva dintre condițiile pe care le bifează orice țară civilizată care înțelege că bunăstarea ei depinde în primul rând de educația celor care o populează: politici coerente care să susțină educația și cultura și bugete adecvate; o programă școlară atractivă, care să încurajeze lectura de plăcere, creativitatea, gândirea liberă, nu memorarea de clișee; racordarea acelei programe la lumea înconjurătoare; manuale făcute cu simț de răspundere și cu înțelegerea faptului că în ultimii treizeci de ani lumea s-a schimbat; biblioteci bine garnisite în școli și grădinițe și, evident, fonduri pentru achiziții de carte; librării și biblioteci active în fiecare localitate; secții în instituțiile de învățământ superior cu profil filologic și de arte dedicate domeniului cărții; acoperire media mulțumitoare, căci au dispărut emisiunile culturale, iar publicațiile culturale, câte au rămas, abia de supraviețuiesc; un interes mai activ arătat cărții în familie, căci niciun copil nu va citi dacă nu-și vede părinții citind, și ar mai fi multe de adăugat, însă mă voi opri aici. Odată îndeplinite aceste condiții minime, am putea spera să ne vindecăm de analfabetism funcțional, dar mă tem că nu acum, ci peste o generație.

Hristina DOROFTEI

1. Depinde de editură. Sunt edituri care preferă doar traducerile, merg pe o rețetă sigură; dar și edituri care au curaj să investească în volumele pentru copii ale scriitorilor români, cum ar fi editurile Arthur și Corint junior ș.a.

2. Nu i s-a schimbat statutul, aceasta pare a fi în continuare un gen minor, critica literară nu îi acordă importanță aproape deloc. Eu percep literatura pentru copii din România ca pe un exercițiu realizat de scriitori la începutul carierei literare sau în pauzele dintre proiectele mai solicitante.

În ultima perioadă (mă refer la anii 2020-2021), pandemia i-a obligat pe scriitori să petreacă mai mult timp cu familia și să redescopere universul copiilor, să redevină părinți foarte apropiați de cei mici, astfel încât au fost inspirați să scrie cărți pentru copii, precum Dan Coman („Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi”), Cosmin Perța („Anisia și uneltele fermecate”) ș.a.

3. Îmi place literatura română, astfel încât majoritatea volumelor selectate sunt semnate de scriitori români. Acestea sunt (în ordine subiectivă și asumată):

1. Radu Țuculescu, „Ina și ariciul Pit”

2. Lev Tolstoi, „Povestiri”

3. Ionel Teodoreanu, „La Medeleni”

4. Ioana Nicolaie, „Ferbonia”, „Vertijia”

5. Matei Vișniec, „Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama”

6. Alexandru Mitru, „Legendele Olimpului”

7. Constantin Chiriță, „Cireșarii”

8. Grigore Băjenaru, „Cișmigiu & comp.”

9. Florina Ilis, „Cruciada copiilor” (un roman potrivit pentru adolescenți)

10. Alex Moldovan, „Olguța și un bunic de milioane”

4. O rețetă sigură eu nu cunosc. Dar cred că puterea exemplului este cea mai importantă. Dacă un copil crește într-o familie în care părinții citesc, el este înconjurat de cărți, când este micuț primește jucării-cărți, atunci lectura i se pare o activitate zilnică firească.

De asemenea, sunt importante jocurile în care sunt implicate și cărțile, activitățile de lectură la care participă la școală, la bibliotecă sau în alte locuri, discuțiile despre ceea ce au citit, desenele pe care le pot realiza pe baza unor lecturi, muzica pe care o pot asocia unor personaje sau acțiuni din cărți, evitarea tabletei și a telefonului. De asemenea, pot fi realizate (dacă tot vine vara) și tabere care să urmeze firul epic dintr-o carte sau tabere de teatru. Orice activitate s-ar alege, eu cred că micuțul nu trebuie lăsat să perceapă cititul ca pe o corvoadă, ci ca pe un joc, ca pe o provocare, ca pe o lume mult mai interesantă decât cea înconjurătoare.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 62-71]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.