Starea literaturii pentru copii (IV)

Anastasia GAVRILOVICI

1. Trebuie să recunosc că industria cărții pentru copii este un teritoriu destul de nou pentru mine, căruia am început de puțin timp, mai exact de când am devenit mamă, să-i explorez geografia, să-i iau pulsul, să-i simt clima, așa că încă nu pot spune că am o imagine panoramică asupra lucrurilor sau că am cunoscut îndeaproape fenomenul. Însă ce am ajuns să descopăr în ultimii doi ani atât în plan autohton, cât și în literatura universală, m-a încântat. Faptul că există în România și în Republica Moldova edituri care au colecții întregi dedicate copiilor mi se pare un lucru important, iar titlurile sau autorii pe care îi publică sunt de multe ori nume noi, de scriitori contemporani, ceea ce indică nu doar un interes viu al editurilor pentru dinamica literaturii pentru copii, ci și o efervescență creativă, o preocupare a adulților față de narațiunile care provoacă și dezvoltă imaginația copiilor. De aici și o ruptură importantă între generații, pentru că una e să crești cu Petre Ispirescu, Frații Grimm, Hans Christian Andersen, Selma Lagerlöf și alta e cu Jurnalul unui puști, Harry Potter și Roald Dahl. În momentul ăsta mi se pare că încă domină traducerile, deși sunt și scriitori români care încep să prindă curaj în zona asta și să se contureze astfel un fel de literatură pentru copii autohtonă, dar cred că mai avem de lucrat.

2. N-aș zice că lucrurile s-au schimbat radical, în continuare cei interesați de literatura pentru copii vor fi părinții, cei care lucrează în industrie, profesorii, educatorii și poate câțiva pasionați de tot ce înseamnă carte ilustrată și roman grafic. Altfel, criticii literari nu prea cred că sunt foarte atenți la ce se întâmplă în segmentul ăsta al literaturii, poate doar dacă autorii cărților pentru copii publică și cărți „pentru adulți”. Îmi vin acum în minte Grete Tartler, de exemplu, cu fabuloasele ei poezii pentru copii, Lavinia Braniște și o întreagă pleiadă de poeți care au experimentat și în zona asta, meritul fiind aici al Editurii Cartier, care a îmbogățit colecția Cartier Codobelc cu volume pentru copii semnate de poeți ca Radu Vancu, Dan Coman, Alina Purcaru. Cred că e nevoie de un alt fel de evaluatori pentru literatura pentru copii, nu de verdictele criticilor literari la modul general, e nevoie mai degrabă de experți în domeniul ăsta cărora să li se ia în serios munca de triere a literaturii pentru copii, care poate fi o junglă în lipsa unor repere sau a unei oarecare ordonări. Doar așa cred că ar putea deveni un gen, hai, poate nu major, dar mai vizibil și mai credibil poate.

3. Mi-e greu să fac topuri cunoscând atât de puține încă despre domeniul ăsta, pot doar să spun că unele mi-au rămas foarte vii în minte. Cred că n-ar trebui să lipsească câteva cărți-cult, clasice, cum sunt Cartea cu Apolodor, Micul Prinț, Charlie și fabrica de ciocolată, la care aș adăuga multe cărți descoperite recent, multe din colecțiile Panda de la Pandora M, Nemi de la Nemira, Cartier Codobelc și cele ale Editurii Art. Și multe enciclopedii, atlase ilustrate, cărți cu întrebări despre lumea în care trăim.

4. Probabil prin crearea unor contexte mai prietenoase pentru întâlnirea dintre copil și carte. Dacă asta se întâmplă doar la școală, senzația de obligație sau de constrângere, de lucru făcut cu de-a sila poate apărea imediat, de aceea mi se pare important să existe (și) alte situații în care copiii să intre în contact cu cititul, cu cărțile. Cred că cititul cu voce tare alături de părinți sau în grup, împreună cu cineva simpatic, lecturile publice, la care să întâlnească scriitorii în carne și oase, sau tot felul de ateliere de lectură, cum este și cel organizat de Svetlana Cârstean împreună cu Ana Maria Sandu, „Incubatorul de lectură”, pot atrage copiii și le pot forma o relație strânsă și de durată cu cititul.

Diana GEACĂR

1. Se publică traduceri, dar de ceva timp s-a dezvoltat clar un interes pentru literatura autohtonă, sunt edituri care publică volume pentru copii semnate de autori români: Polirom (colecția Polirom Junior), Casa de pariuri literare, Editura Arthur, Editura Cartier și altele. Există și concursuri de manuscrise pentru literatură pentru copii, de exemplu cel organizat de Polirom, unde romanul meu, Ce văd dragonii, a obținut mențiune specială în 2018 și a ajuns, astfel, să fie publicat în colecția Polirom Junior în 2019. Este singura carte pentru copii pe care am publicat-o până acum, dar eu sper că vor mai fi și altele. Literatura pentru copii e o mare dragoste a mea, îmi place să o citesc și să o scriu de când eram copil.

2. În primul rând, literatura pentru copii mi se pare că are un rol foarte important în evoluția scrisului unui autor, pentru că, înainte de toate, îl învață să fie foarte atent la ce pune pe hârtie, la modul în care va influența mintea cuiva. Pe scurt, îl învață să fie responsabil.

Acum, nu cred că literaturii pentru copii i s-a schimbat statutul, tot puțină atenție primește din partea criticii, ba aproape deloc. Pe critici nu prea îi interesează cărțile pentru copii, nu urmăresc ce apare nou, așa cum fac, poate, în cazul cărților pentru publicul adult, nu scriu despre ele. Nu există premii literare dedicate exclusiv literaturii pentru copii, cu secţiuni pentru proză, poezie, benzi desenate etc., iar ăsta mi se pare cel mai mare minus al literaturii române acum. Dacă are cineva planul ăsta și citește aceste rânduri, vorba aia, aș vrea să știe că tare mult mi-aș dori să fiu implicată într-un astfel de proiect.

3. Nu pot face un top care să fie general valabil (mai ales că literatura pentru copii este împărțită și pe grupe de vârstă). Eu, gândindu-mă la copilăria mea, nu mi-aş putea imagina lumea în care trăiesc fără Mary Poppins, Alice, Cronicile din Narnia, Vântul prin sălcii (care, în copilărie, m-a şi stârnit să scriu un roman pentru copii cu animale vorbitoare), Harry Potter, cărţile lui Terry Pratchett, unul dintre scriitorii mei preferaţi. Dar, recent, am recomandat unui copil (din clasa a V-a) să citească Cronicile din Narnia şi mi-a spus că a renunţat după primul volum, pentru că vrea să citească despre lumea reală. Atunci i-am recomandat Ochi de lup, de Daniel Pennac, o carte foarte emoţionantă. I-a plăcut mult şi lui Filip, fiul meu, căruia i-am citit-o cu noduri în gât.

4. Cred că o soluție ar fi să li se recomande cărți despre subiecte care îi interesează. De multe ori am auzit povestea asta: copilului nu-i plăcea să citească, dar a descoperit o carte despre pisici (înlocuiți cu ce vreți și știți că-i place copilului) și de atunci îi place, îmi tot spune să mergem să cumpărăm cărți.

Părinții, învățătorii, profesorii trebuie să fie informați, să cunoască ofertele editurilor, să știe ce să recomande copiilor, în funcţie de preferinţele lor. Fiului meu, care are şase ani, îi plac acum cărţile amuzante şi enciclopediile. Mergem împreună la librărie, ne uităm la cărţi şi îl las pe el să-şi aleagă. De obicei, le citim împreună acasă, dar a început să-i placă să citească și singur.

Florentina HOJBOTĂ

1. În ultimii cinci ani a crescut vizibil numărul de edituri care publică literatură pentru copii, a crescut și numărul titlurilor, iar dacă ne uităm la ce se întâmpla în urmă cu zece ani, oferta de carte este impresionant mai mare și mai bogată. Deja putem observa că există autori care debutează cu cărți pentru copii și vor să scrie exclusiv (sau mai ales) literatură pentru copii, autori deja consacrați care se aventurează și ei pe acest teritoriu, or, ăsta este un semn că în zona asta se întâmplă ceva interesant, la care vrei să iei parte, ceva viu și important. Cum piața noastră de carte este în continuare dominată de traduceri, la absolut toate nivelurile, nici literatura pentru copii nu face excepție. În parte, este o opțiune, pentru că literatura străină este deja validată, și ai de unde alege, sunt multe cărți bune pentru copii care chiar merită traduse. Poate fi și mai comod, pentru că drumul de la manuscris la carte a fost deja parcurs. Merită totuși spus că oricât ar vrea o editură să echilibreze balanța și să publice cât mai mulți autori români, ar reuși să acopere o jumătate din portofoliu doar dacă ar publica mai puține cărți. Pur și simplu pentru că se scrie puțin, și din acel puțin nu totul e publicabil. Explicația e simplă: a fi scriitor este o meserie, nu e ceva ce se poate face de-adevăratelea doar în timpul liber. Să te dedici exclusiv scrisului este greu, e riscant să faci doar asta, pentru unii poate fi o condamnare la precariat. Și așa se face că pentru edituri e și nu e o opțiune să publice preponderent traduceri. Iar dezvoltarea și diversificarea nu au cum să apară doar ca rezultat al felului cum își gândesc editurile portofoliul, pentru că există un cumul de motive sociale, economice și culturale care își spun cuvântul.

2. Au existat mai multe încercări și tatonări până când literatura pentru copii a început să devină parte din portofoliul editurilor românești. Chiar și editurile au neglijat-o, așa că nu putem pasa responsabilitatea în afară. Aici importantă este măsura în care se crede în acest tip de literatură, dacă este o strategie comercială sau este parte organică a identității unei edituri. Poate e vorba de un cerc vicios, în care, o vreme măcar, nu au existat suficiente cărți pentru copii din cauza locului simbolic pe care îl ocupă ele în canon, dar și faptul că nu se publică suficient un tip de literatură face ca ea să nu fie remarcată și recunoscută. Există această idee că până în 1989 scriitorii buni scriau pentru copii pentru a putea scăpa din chingile cenzurii. De aici ideea că literatura pentru copii e un compromis, e ceva ce faci când nu ai voie să faci ceva „serios“. Dar literatura e serioasă în toate formele ei atunci când este cu adevărat literatură. În ultima vreme, cărțile pentru copii pare că au început să atragă atenția criticilor mai mult decât înainte, fiindcă ele chiar există, ba arată și din ce în ce mai bine. Iar dacă tendința asta va crește, va fi o ocazie de redefinire a acestor categorii și a măsurii în care e cu adevărat nevoie să se opereze în termeni de major versus minor. Poate că nu e un concurs, e cel mult o concurență din care toate tipurile de literatură – și implicit de cunoaștere – pot ieși în câștig. Minoratul începe să nu mai fie un dezavantaj, cu atât mai mult cu cât cărțile pentru copii lasă loc pentru experiment, pentru explorare – și în privința conținutului, dar și a formei: permit o mai mare libertate și pot fi o poartă spre declișeizarea și primenirea domeniului mai larg al literaturii. Iar asta e cât se poate de interesant și pentru cititori, și pentru autori, și pentru editori.

3. Recunosc că mi-ar plăcea foarte mult să avem acces la topuri făcute chiar de copii. Editura Arthur vine de câțiva ani cu o invitație pentru cititori să participe la votarea celor mai interesante o sută de cărți, și rezultatul e relevant. Copiii nu duc lipsă de recomandări, iar eu nici obiectivă nu pot fi, știind cu câtă grijă sunt alese cărțile de la Arthur sau MiniGrafic de oamenii care se ocupă de ele și câtă muncă e între cele două coperte ale fiecărei cărți. Așa cum toată lumea își laudă copiii, și editorii își pun cărțile proprii pe primul loc. Chiar dacă am preferințe, vreau să cred că atâta vreme cât ai timp, tot ce-ți cade în mână și te interesează merită citit. La orice vârstă. În rest, nu există „trebuie“ decât în registrul majorului, și tocmai asta e parte din plăcerea cu care vine literatura: te lasă liber de rigorile utilului și necesarului așa cum sunt ele proiectate de coordonatele de multe ori uniformizatoare ale societății. Cel mai important e să te întâlnești cu o carte la momentul potrivit, atât. Iar dacă e să fac o recomandare, totuși, ar fi ca adulții să nu se ferească de cărțile pentru copii, mai ales că generația noastră a ratat multe întâlniri cu prea multe cărți.

4. Analfabetismul funcțional este un diagnostic, nu un simptom, și nu se poate vindeca de azi pe mâine. În condițiile în care bibliotecile au fonduri mici pentru achiziția de carte, ba chiar dispar biblioteci, accesul la lectură e condiționat de puterea de cumpărare, de prețul cărții. Cartea riscă să devină din ce în ce mai mult un produs de lux. Mă tem că lectura n-are cum să fie singura schemă de tratament. Ar fi nevoie de o strategie de durată, la nivel național, cuprinzând mai multe măsuri menite să repare lucrurile care conduc la acest diagnostic. Actorii de pe piața cărții nu au cum să vină cu soluții atât de complexe. Librarii, autorii, editurile promovează lectura, și o fac bine. Se fac și eforturi destul de mari ca prețul cărții să nu fie unul prohibitiv. Dar n-au cum să fie de ajuns eforturile dinspre zona privată, e doar un fel de a petici o roată când de fapt motorul cam cedează. La Arthur avem cărți bine alese, care să ajute copiii să-și dezvolte discernământul și emoțiile. Majoritatea sunt suficient de prietenoase cât să încurajeze copiii să le citească; vrem să facem din citit o bucurie. Doar că noi publicăm cărți și încurajăm cititul într-un context mai larg în care investițiile în educație sunt, în ultimii ani, printre cele mai mici din Uniunea Europeană. Dacă adăugăm la asta că un procent semnificativ din populația României se află în sărăcie, un procent mult mai mare decât media europeană, avem în fața ochilor un peisaj în care politicile economice la nivel macro nu fac mai nimic pentru a combate analfabetismul funcțional. Cu toată bunăvoința pe care o avem, puterea unei edituri este infimă în raport cu acest trend politic și economic de la nivel macro. Bineînțeles că ar fi mare nevoie de o inversare a acestui trend, numai că asta presupune o mobilizare de proporții care nu e deloc clar când va avea loc.

Raluca MARIAN

1. Consider că aparițiile editoriale adresate copiilor s-au diversificat, iar autorii români au creat o literatură originală, ofertantă. Alec Blenche, Ioana Chicet-Macoveiciuc, Laura Grunberg sau Cristina Andone devin repere esențiale, completate amplu de galeria autorilor străini promovați intens de către Editura Arthur.

2. Nu am descoperit o receptare critică pertinentă sau activă asupra literaturii pentru copii. Un motiv e generat de punctul de interes al receptorului care caută cartea propriu-zisă, libertatea pe care i-o oferă, dar și din cauza propriei preocupări pentru literatura adultă care m-a captivat. Nu cred că palierul copilăriei e un gen minor, poate doar mai puțin promovat,expus nouă.

3. Top-ul e întotdeauna subiectiv și se pliază bucuriei interioare, dar și „luminii” pe care o descopăr în ochii copilului meu, seara, când ora noastră de lectură devine vie, palpabilă. În acest decalog al „cuminecării” așez: Cartea bunătății, Cristina Andone; Să creștem mici, Laura Grunberg; Seria cărților dedicate lui Erus (Erus și valea răbdării etc.), Alec Blenche; Karlsson de pe acoperiș, Astrid Lingren; Care-i faza cu cititul?, Volum colectiv; Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane, Kate DiCamillo; Cartea cuvintelor dispărute, Mircea Stanciu; Ela cea fără de cuvinte, Victoria Pătrașcu, Cristiana Radu; Ce poți face cu o idee, Kobi Yamada; Supa de pietre, Iulia Iordan.

4. Creativitatea adultului rămâne cheia. Ea trebuie activată acasă, dar apoi, în spațiul educațional în cadrul orei de Lectură prin modul în care actul citirii se produce divers: pe roluri, schimbări de tonalitate, plasarea într-un decor nonformal (cerc, parc, bibliotecă);prin remodelarea pauzelor, prin instigarea la dialog (ce crezi că se va întâmpla într-o carte cu titlul…? Cum crezi că arată protagonistul? De ce? Cum ai fi modificat acțiunea? Ce surprinde finalul? Care sunt cele două cuvinte care ți-au rămas în minte? Cum le putem dezvolta pentru a crea o nouă poveste?). Gianni Rodari rămâne o sursă inepuizabilă de joc lingvistic, dar și propriul edificiu interior dacă ne dorim, dacă iubim cu adevărat copiii și literatura.

Bianca MEREUȚĂ

1. Piața de carte s-a dezvoltat/diversificat în ambele sensuri. Oportunitățile oferite autorilor români, alături de traducerile bune, pot constitui o bază echilibrată pentru o piață cu un conținut valoros. Însă, a-i oferi o oportunitate unui autor nu înseamnă doar a-l publica, ci a-l și susține să fie văzut, să ajungă între copii, să devină un purtător de dialoguri semnificative cu aceștia. Copiilor le place să vadă autori și ilustratori în carne și oase, se simt inspirați și fascinați și își amintesc aceste experiențe.

2. Depinde din ce perspectivă o analizăm. Persoanele cu viziune din sistemul educațional, în special din cel privat, dar și anumite grupuri care caută să introducă în rândul adulților de susținere a copiilor ideea de mentalitate deschisă, pun preț pe cartea pentru copii.
Eu consider cartea pentru copii ca având un rol esențial nu doar din perspectiva apropierii copilului de literatură, ci de învățare în general, de bucuria de a ști, de a cunoaște. Principala menire a cărții pentru copii în prima copilărie ar trebui să fie aceea de mijlocitor în întâmpinarea cu bucurie a rutinei de apropiere de un conținut care să fie fascinant, indiferent de natura sa imaginativă sau enciclopedică, să aibă puterea de a seduce micul cititor și de a-l atrage în lumea ei, de imersare în cunoaștere și în imaginație, de stare de bine atunci când intri în lumea ei. Aici rolul de promotor și prezentator pentru început îl are părintele, apoi cadrul didactic. Cred că statutul acestui gen nu îl dau o serie de norme, și acelea definite tot de oameni, ci copiii înșiși. Cu cât sunt mai expuși la conținuturi diverse și fascinante sau pline de informație relevantă și captivantă, cu atât relația lor cu cartea va fi una mai trainică și ofertantă pentru mintea și interiorul lor.

3. Am să vă ofer un top al autorilor și ilustratorilor pe un segment pe care îl stăpânesc bine, 0-12 ani.

1. Cărțile lui Leo Lionni
2. Cărțile lui Beatrice Alemagna
3. Cărțile lui Gianni Roddari
4. Cărțile lui Eric Carle
5. Poezii, când sunt mici, foarte mici, să li se citească copiilor poezie
6. Cărţi de prozăși poezie scrise de Rudyard Kipling

7. Aventurile lui Peter Rabbit

8. Pinocchio – Carlo Collodi

9. Minunata călătorie a lui Nils Holgersson – Selma Lagerlöf

10. Harry Potter – J.K. Rowling

4. Dragostea de carte începe de acasă, de la comportamentul pe care părinții îl imprimă copilului în raport cu cartea. Atunci când un copil își vede părintele citind în mediul în care el crește, atunci când un părinte îi citește cu regularitate copilului, atunci când un părinte face aceste lucruri firesc și cu bucurie, copilul va deprinde esența – crearea unei relații firești de bucurie în procesul de învățare, un proces pe care nu-l va simți ca o corvoadă, ci ca pe acel ceva firesc prezent și necesar în viața lui pentru a-i da o stare de bine. Această stare căpătată în relația cu cartea este dincolo de procese și rigori. Atunci când citești mult și o faci de plăcere, începi să gândești cu mintea ta, începi să analizezi, iar adultul care te îndrumă în procesul de învățare nu mai este perceput ca acel bau-bau care te obligă să faci ceva, ci ca un mijlocitor al întâlnirii cu informații prețioase.

Așadar, concluzionând. Analfabetismul funcțional se tratează cu lectura începută de acasă, cu oameni buni și deschiși prezenți ca modele în fața copiilor, cu experiențe de învățare plăcute pentru copii, aşadar, părinții și dascălii sunt datori să își schimbe ei înșiși felul în care văd relația cu copiii și parcursul unei zile cu ei în așa fel încât să le cultive o experiență plăcută cu cartea. Știu, vorbesc la modul ideal, pentru că în România aceste nevoi care nu sunt primare, nu pot fi satisfăcute în numeroase familii, avem numeroase alte probleme de adresat la nivel familial și social, însă, indiferent de familie sau de mediul școlar în care un copil crește, tot OMUL este cel care poate trezi dorința de cunoaștere și călătorie în imaginar a unui copil, iar acest fapt se va reflecta peste ani în rezultatele testelor.

Alex MOLDOVAN

1. Cred că acesta e singurul gen cu adevărat emergent, iar diferența față de acum zece ani e enormă. Pe atunci era aproape imposibil ca un autor român de literatură pentru copii să publice la o editură din România. Lucrul ăsta se întâmpla extrem de rar, editurile neavând probabil încredere în valoarea și/sau potențialul de piață al autorilor de la noi. Lucrurile s-au schimbat în jurul anului 2012, odată cu inițierea trofeului literar acordat de Editura Arthur. Acesta a permis apariția unei noi generații de autori români, care scriu cu totul altfel decât cei de până atunci. Și nu spun asta doar pentru că sunt unul dintre autorii publicați aici. Nume ca Florin Bican, Lavinia Braniște, Adina Popescu sau Ioana Nicolaie sunt emblematice pentru noul val, fiind deja validate nu doar de piață, ci și de cititori. Acum, aproape toate editurile importante au înființat sau și-au revitalizat departamentele dedicate literaturii pentru copii, și mulți autori care până de curând scriau doar literatură serioasă, pentru adulți, și-au încercat mâna cu mai mult sau mai puțin succes scriind pentru copii.

2. Din păcate, nu. E ignorată în continuare cu o perseverență remarcabilă. În Istoria literaturii române contemporane apărută nu demult, literaturii pentru copii i se dedică trei sferturi de pagină, fiind expediată în zona paraliteraturii. Ceea ce poate că nici nu-i așa rău. E posibil ca această perioadă petrecută la limita recunoașterii să facă un bine genului, alimentând frustrări și speranțe care să se decanteze, la un moment dat, în cărți valoroase. Sau nu. În general, despre literatura pentru copii se scrie puțin, se scrie sporadic, se scrie de către oameni care nu sunt neapărat specializați sau măcar la curent cu ce înseamnă azi acest domeniu, ancorați mai degrabă în ce au învățat la școală sau în ce își închipuie ei că le-ar plăcea copiilor să citească. Apropo de asta, tocmai am citit un articol ce cuprindea o hartă a celor mai iubite cărți pentru copii din Europa. La noi, cartea cea mai îndrăgită de cei mici era Amintiri din copilărie a lui Creangă! Să fiu iertat, dar ăsta e un anacronism absolut jenant. N-am întâlnit mai mult de doi, trei copii care să spună că le-ar plăcea Creangă pe bune. Eu însumi, care sunt un mare fan al lui Creangă și-l recitesc periodic, am ajuns să-l iubesc, să-l înțeleg și să-l apreciez la adevărata valoare doar pe la douăzeci de ani și am dubii tot mai serioase că e un autor pentru copii. Locul cel mai viu sunt grupurile de pe Facebook dedicate subiectului, care sunt adesea scena unor polemici, discuții aprinse și controverse vizând noile și vechile apariții, benefice, dincolo de rezultatul lor imediat, prin faptul că ridică probleme. Mai sunt, în fine, câteva bloguri unde putem citi recenzii, cronici, noutăți legate de piața editorială dedicată celor mici, dar nu vorbim de critici literari, ci de oameni pasionați pur și simplu de zona aceasta, care încearcă să suplinească o lipsă acută. Sper să mă înșel, dar în momentul ăsta există o singură revistă culturală care are o rubrică permanentă dedicată exclusiv literaturii pentru copii. Iar asta epuizează, cred, răspunsul la întrebarea dumneavoastră.

3. Nu e atât un top, cât o selecție de autori preferați: Mark Twain, Roald Dahl, J.K. Rowling, Florin Bican, Louis Sacher, Mircea Sîntimbreanu, Terry Pratchett, Radu Tudoran, Jeff Kinney, René Goscinny.

4. În zona urbană și în centrele universitare situația stă relativ bine, iar faptul că nu se citește e un mit. Se citește mult, se citește divers, se citește cu cap. În ultimii ani am întâlnit fizic și online mii de copii super pasionați de lectură. N-am la îndemână mijloacele statistice pentru a determina că nu se citește ca pe vremuri, așa cum ni se repetă, dar eu am trăit „pe vremuri” și vreau să-i asigur pe cei care au tendința de a idealiza că lucrurile nu stăteau deloc roz nici atunci. În prezent, există cluburi de lectură, rețele prin care cărțile ajung la elevi, ca să nu mai vorbim de inițiativele individuale ale unor profesori implicați. Sunt, de asemenea, mai multe ONG-uri care populează bibliotecile din diferite comunități cu cărți noi, ceea ce e foarte OK, dar insuficient. Problema e că sarcina asta n-ar trebui să cadă doar în seama entităților individuale/private. Indiferent cum am lua-o, încurajarea lecturii este și treaba statului, pentru că nu vreau ca viitorul copiilor să se bazeze doar pe acțiunile și disponibilitatea unor oameni inimoși care donează cărți și se implică în acțiuni caritabile în weekenduri. Pentru ca un proiect de felul ăsta să funcționeze cu adevărat, e nevoie de resurse și de strategii la nivel național, care să se întindă pe ani de zile, ceea ce e clar că nu se întâmplă. Și mă îndoiesc că ceva se va schimba substanțial în viitorul apropiat.

Ioana NICOLAIE

1. În anii nouăzeci s-au publicat trei, patru cărți pentru copii, editura specializată în literatură pentru cei mici, Ion Creangă, dispăruse, iar restul editurilor n-aveau nici interes și nici curiozitate în direcția aceasta. Am și-acum în computer un proiect pe care l-am făcut la un moment dat, un fel de plan de recuperare a poveștilor noastre – incredibile, originale, cu nuclee fantastico-poetice extraordinare. Asta pentru că descoperisem într-o școală niște copii de clasa a V-a, care vorbeau fluent două limbi străine, dar care, când a venit momentul discuției despre basm, n-au putut numi nici măcar un erou autohton, măcar Făt-Frumos dacă nu Greuceanu, Ileana Sânziana, Florea Înfloritu, Stan Bolovan etc. Am propus planul unei edituri, degeaba, încă se credea că volumele pentru copii sunt irelevante. Eu însămi, când am scris primul volum din „Arik”, am găsit greu editor, dacă se publica vreun titlu pentru copii, acela era desigur o traducere. Pentru a doua carte cu Arik, nici n-am mai avut editor, venise criza din 2008 și-am trecut pe la vreo patru edituri, unele care nu publicau niciun titlu românesc (n-am înțeles cum de era posibil așa ceva). Editura Arthur a schimbat jocul și-i datorăm enorm. Nu doar că a scos niște volume minunate, unele recuperări din literatura lumii care nu fuseseră traduse la noi, dar a venit cu profesionalism, cu o bună selecție, cu gândul de-a face din copiii noștri cititori. Încă de la început a mizat și pe literatura românească și a încurajat ilustratorii români. Apoi, Editura Humanitas a reintrat în joc cu un excelent departament pentru copii, iar acum câțiva ani a decis și Polirom că e momentul să vină în povestea asta. Au urmat și alții. Mie îmi plac și cei de la Frontiera. Și-i aplaud pe cei de la Cartier care au provocat mai mulți autori cunoscuți de azi să scrie cărți pentru copii de până-n șapte ani. Au ieșit niște volume tare frumoase.

2. Firește că prejudecata genului minor bântuie în continuare, că nu există receptare avizată, că în afară de departajarea pe care o face editura atunci când alege un autor și nu altul nu-l orientează nimeni pe bietul părinte – sau profesor – care vrea să cumpere o carte bună. Se întâmplă deseori ca un autor slab să lucreze cu un ilustrator bun și-atunci confuzia e și mai mare. Cum nu sunt nici premii, pe acest segment e o situație foarte ciudată. Când intri într-o librărie, în zona destinată copiilor, mai toate copertele strigă, sunt convingătoare, e greu așadar să știi care-i cartea bună și care cea proastă. Autorii români, cu puține excepții, sunt exilați pe rafturile de sus, mi se întâmplă deseori să-i caut și pur și simplu să nu-i găsesc. Ce-i de făcut? Cum să-i orientezi pe copii, pe părinți și pe profesori? Cum n-am iluzia că apare brusc cine știe ce premiu sau cine știe ce critic care să facă ordine (ultima încercare, într-o ditamai istorie literară, e de tot ridicolul), singurul reper, destul de fragil, rămâne tot editura. Ea măcar face o selecție, organizează concursuri de manuscrise, propune ateliere de joacă și imaginație sau lansări în spații frumoase etc. Ce mi-e limpede legat de literatura pentru cei mici? Că fără ea o să rămânem și mai departe ultimii la consum cultural, cu frica de teatre și de librării, uscați pe dinăuntru și fără să înțelegem mai nimic din noi și din lume. Lectura ar trebui să devină esențială în școala noastră. De-aceea, de cinci ani deja, încerc prin Fundația Melior să arunc o biată picătură în mare. Am donat deja peste șapte mii de cărți, nou-nouțe, în șaisprezece proiecte numite Bibliotecile Melior. Am fost în școli, în centre parohiale și-n două spitale. Și de fiecare dată am ales titlurile cu grijă, știind bine despre ce-i vorba și, mai ales, fiind convinsă că atâta frumusețe n-are cum să nu-i cucerească pe cei mici.

3. Aleg autori români, căci cei străini oricum sunt avantajați. N-o să fac un top zece, ci o să zic primele zece cărți care-mi vin în minte și care ar putea fi completate ușor și cu altele. Iată: „Cartea fetiței-vampir” de Adina Popescu sau orice scris de ea, „Și v-am spus povestea așa” de Florin Bican sau orice scris de el, „Val și Cetatea Sufletelor” de Ana Alfianu, „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu, „Cei trei măgăruși și cartea fermecată” de Gabriel H. Decuble, „Istoria lui Răzvan” de Horia Corcheș, „Puiul de balaur, puiul de zmeu, puiul de om” de Florin Lăzărescu, „Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi” de Dan Coman, „Olguța și un bunic de milioane” de Alex Moldovan, „Super! Sunt un gândac” de Ciprian Măceșaru etc.

4. Părinții trebuie convinși să cumpere cărți pentru cei mici și, mai mult, să-i ducă și la evenimentele destinate lor în librării sau la târguri de carte. Profesorii să le ceară elevilor să parcurgă măcar o carte pe lună, ceea ce este oricum foarte puțin. Profesorii să citească, să discearnă, să crească alături de elevii lor. În orice școală să existe bibliotecă cu noutăți editoriale relevante și, dacă se poate, unele ore să se petreacă în ea. Programa școlară să se vertebreze pe două lucruri: plăcerea lecturii (distrusă încă din clasele mici) și educația culturală (absentă). Fără cărți citite, copiii noștri n-au cum să-și umple forma. Iar asta le va gâtui în timp viața.

Veronica D. NICULESCU

1. Lucrurile s-au schimbat enorm în ultimii ani, în România, în privința literaturii pentru copii. Aproape toate editurile importante au înființat colecții destinate copiilor și adolescenților și, mai mult, au invitat autorii români să scrie pentru acest public, tocmai pentru a contrabalansa traducerile. Cu siguranță, traducerile predomină în continuare, așa cum se întâmplă în orice altă zonă, dar nu este deloc de neglijat ce mulți scriitori români – dintre cei care nu scriu de obicei pentru copii – au scris cel puțin un volum dedicat celor mai mici dintre cititori. După Art și Arthur, au apărut Polirom Junior, Humanitas Junior, Nemi, și la fiecare dintre acestea publică și autori români. De asemenea, au fost organizate concursuri de manuscrise pentru scriitorii români. Am făcut parte din juriul primelor două ediții la concursul Polirom Junior și am putut astfel să văd un evantai de zeci și zeci de manuscrise de cărți pentru copii. Au fost premiate și publicate trei volume, semnate de Călin Torsan, Diana Geacăr și Cristina Centea, dar mai erau acolo și alte cărți care sper să fie publicate de autorii lor. Dintre scriitorii care nu scriu în mod obișnuit pentru copii, dar au fost impulsionați de seria de la Polirom Junior, i-aș aminti pe Mircea Pricăjan, Moni Stănilă, Lucian Dan Teodorovici. Eu însămi am scris motivată de această colecție nouă, cu patru ani în urmă – m-a încântat să văd acolo nume de mari autori străini care au scris, printre cărțile lor, și o carte pentru copii. M-a încântat felul în care era alcătuită colecția: erau cărți de citit, nu de răsfoit. Romane. Povești consistente, nu trei rânduri de text și o ilustrație pe-o pagină. „O vară cu Isidor” a fost prima carte românească publicată la Polirom Junior, în vremea când coordonatorul colecției era Bogdan-Alexandru Stănescu, și rămâne ceva de neînțeles pentru mine să văd acest roman cum apare constant și azi în topurile de vânzări. Cartea asta mă ajută să trăiesc și să scriu mai departe (chiar dacă nu pentru copii, cel puțin deocamdată). Aceste cărți, scrise de autori români, par foarte atractive pentru copii, părinți și profesori, care le includ mereu în recomandările lor de lectură. Pentru autorii români, pe de altă parte, cărțile dedicate celor mai tineri dintre cititori înseamnă tiraje mari – mult mai mari decât cele ale cărților din colecțiile destinate adulților –, posibilitatea să trăiești o vreme din asta, deci să mai scrii, și niște cititori care cresc cât ai clipi, devenind cititori ai celorlalte cărți ale tale, dacă ai reușit să îi cucerești de la prima poveste.

2. Receptarea rămâne în continuare problematică, cronicile la cărțile pentru copii sunt rarisime. Numărul de recenzii la o carte pentru copii este, fără nici o îndoială, invers proporțional cu numărul de volume cumpărate. Avem mii de cititori și receptare spre zero. E foarte adevărat că în ultimii ani se scrie tot mai puțin cronică de carte, în general; au dispărut reviste; au apărut bloguri și reviste/cluburi online care nu compensează deloc lipsa receptării profesioniste.

3. Mă voi feri să fac un top, fiindcă lectura trebuie să rămână plăcere și alegere personală. Însă aș dărui oricărui copil „Kaștanka” lui Cehov, șoptindu-i părintelui o povestioară: când i s-a cerut o povestire pentru o antologie dedicată copiilor, Cehov a zis că el crede că și copiii trebuie să citească tot ce citesc și adulții. Și le-a dat povestirea asta, cu un câine roșcovan. Iar câinele a ajuns să stea pe copertă. Le-aș da să citească „Kaștanka” și Michael Ende, „Povestea fără sfârșit” și „Momo”, apoi le-aș mai dărui „Fram, ursul polar” și basmele lui Ispirescu, ca să mai contrabalansăm tot felul de „Pisici războinice”, dar n-aș spune despre nici o carte, absolut despre nici o carte, „nu citi asta”. Doar citind cărți, bune și rele, îți poți forma gustul, poți învăța ce îți place. Le-aș da cărți scrise de autori români contemporani (Ioana Nicolaie, Florin Bican, Alex Moldovan, Adina Rosetti, Adina Popescu, Lavinia Braniște, Victoria Pătrașcu), explicându-le celor mai măricei că doar în cărțile acestea fiecare cuvânt e scris chiar de scriitorul respectiv, în vreme ce în cărțile străine cuvintele nu sunt ale autorului, ci ale unui traducător. De fapt, așa am și făcut, în întâlnirile mele cu cititori tineri și foarte tineri.

4. Am fost impresionată, cu ocazia fiecărei întâlniri cu copii, la Iași, la Timișoara sau la București, de pasiunea cu care citesc, de curiozitatea cu care vin la întâlnirea cu autorii. Sunt dezghețați, curioși, gata să te descoasă. Într-o sală plină de elevi de gimnaziu și liceu, cei mici erau și cei mai dezghețați, nu se temeau să întrebe, nu se temeau că greșesc sau se fac de râs. Am fost extrem de impresionată de fiecare dată și am plecat uluită: cine zice că nu se citește, cine zice că „ăștia micii citesc doar cu forța”? Eu am văzut altceva. Sigur, erau școli excelente și profesori dăruiți, care conduc cluburi de lectură. Ei știu rețeta, ei știu secretul. Să îi întrebăm pe ei ce au făcut. Să îi clonăm.

Romana PANTEA

1. Piața cărții pentru copii, cu siguranță că s-a dezvoltat. Spre încântarea noastră, a marilor, dar și a micilor cititori, tot mai mulți autori români și unele edituri au înțeles nevoia de a forma gustul pentru lectură în și prin literatura pentru copii autohtonă. Firește că și traducerile sunt esențiale pentru diversitatea receptării și pentru dezvoltarea fundamentului cultural. Discursul etic (social și cultural) al scrierilor pentru copii din literatura română are, în plus, gradul de familiaritate care îi apropie pe copii de texte și chiar de autori. Tot mai mulți scriitori români sunt implicați în proiecte și programe de promovare a literaturii în școli, iar copiii sunt, cu adevărat, încântați să îi întâlnească. Mai mult, critici literari din noua generație inițiază ateliere de scriere creativă pentru copii și adolescenți, fapt care îi ajută pe tineri să își formeze o imagine mai clară despre procesul producerii de text. Mecanismele scrierii și ale lecturii sunt intercondiționate, astfel că următorul nivel ar fi promovarea literaturii scrise de copii pentru copii.

2. Literatura pentru copii a fost, pe nedrept, lăsată în minorat. Dar asta și pentru că nu am avut imediat după ’90 scriitori exclusiv pentru copii, iar listele de lecturi pentru copii s-au rezumat mult timp la Creangă și Teodoreanu. Încet, încet, prin intermediul traducerilor, s-a observat apetența pentru literatura pentru copii (mână în mână cu filmul de animație), iar mari scriitori au început să scrie și pentru copii (Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Simona Popescu, Ioana Pârvulescu sau Florin Bican). Cred că în ultimii ani un rol important în receptarea literaturii pentru copii l-a avut noua programă de limba și literatura română (nivel primar și gimnazial), care a adus în centru texte noi și autori pe care îi regăsim în manuale, auxiliare sau subiecte de examen. Criteriul familiarității cu un text (care presupune înțelegerea lui și scrierea despre el) este esențial pentru trezirea și menținerea interesului pentru lectură.

3. „Topul” propus este unul dinamic și ține, mai degrabă, de o stare de moment, așa că are o doză foarte mare de relativism.

1. Ioana Pârvulescu, Inocenții

2. Ioana Nicolaie, Ferbonia

3. Horia Corcheș, Istoria lui Răzvan

4. Gellu Naum, Cartea lui Apolodor

5. Adina Popescu, Povestiri de pe Calea Moșilor

6. Florin Bican, Și v-am spus povestea așa

7. Alex Moldovan, Olguța și un bunic de milioane

8. Simona Popescu, Exuvii

9. Michael Ende, Povestea fără sfârșit

10. Richard Bach, Pescărușul Jonathan Livingstone

4. Încurajarea lecturii în rândul copiilor ar trebui să fie prioritate națională. Totul se poate educa. Nu doar școala (prin activități formale și informale), dar și toată media ar trebui să inițieze campanii de educare și sensibilizare a familiilor cu privire la importanța lecturii în rândul copiilor. Așa cum apar mesaje de interes public despre necesitatea de a consuma minimum doi litri de apă pe zi, sau de a face mișcare minimum 30 de minute pe zi, tot așa ar trebui să apară mesaje cu privire la nevoia creierului uman de „a consuma” minimum două pagini (de carte) pe zi. Așadar, să intre în categoria ,,pentru sănătatea dumneavoastră”. Campanii, concursuri cu premii care să stimuleze lectura, argumentându-se (științific și spiritual) efectele eminamente benefice pe care le are asupra dezvoltării echilibrate: de la achiziții în plan cognitiv, la formarea de atitudini și valori esențiale (etice și estetice). Dacă textul este o lume, atunci, înțelegerea unui text atrage după sine înțelegerea unor aspecte ale vieții (citite/trăite). Analfabetismul funcțional este o consecință și a lipsei de răbdare cu textul, cu noi, cu lumea. Ca să înțelegi un text, trebuie să ai răbdare cu el, cu personajele care îl populează, cu limbajul lui. Să te bucuri că ai înțeles ceva mai mult despre oamenii din jurul tău, că ai descoperit un mesaj în plus despre cum să fii. Alergăm încă, nu doar în școală, după acumularea de informații multe, fără legătură uneori cu realitatea, fără înțelegerea rostului lor în ansamblul formării noastre. Lectura sau relectura textului literar/nonliterar și înțelegerea lui cultivă o atenție sporită la detalii, în general, și îi ajută pe copii să se descopere pe ei înșiși. Școala are acum un instrument real, pe care îl poate valorifica în direcția promovării sănătoase a lecturii – paradigma propusă de noile programe (nivel primar, gimnazial și urmează, sperăm, cel liceal) care are în vedere modelul dezvoltării personale. Dacă și ceilalți parteneri educaționali (media și societatea civilă) vor înțelege și vor susține noua viziune, atunci efectele pozitive vor fi evidente în câțiva ani.

Emanuela PATRICHI

1. Cu siguranță că piața cărții pentru copii a cunoscut o revigorare. Văd cum editurile se întrec în a avea titluri de actualitate, pe gustul copiilor. Vedem cu toții că generațiile acestea de elevi nu mai gustă cărțile clasice, au nevoie de o altă abordare, nu se identifică în întâmplările povestite în Amintiri din copilărie, spre exemplu. Dacă e să vorbim despre cartea românească și cea tradusă, din punctul meu de vedere traducerile ocupă un loc mult mai mare. Și mi se pare firesc să fie așa, pleiada scriitorilor români pentru copii a cunoscut niște sincope. De ce traduceri? Deoarece scriitorii străini reușesc să găsească formule foarte bune de teme, personaje și acțiune. În România încă există subiecte tabu, avem adulți crescuți într-o epocă ce nu încuraja prea mult creativitatea.

2. Da, așa este, critica literară a ocolit subtil literatura pentru copii. După revoluție, genul acesta a fost serios zdruncinat. Nici acum nu îmi pare pe deplin revigorat, cel puțin în privința scriitorilor români. Deși micii cititori ar putea constitui un grup demn de luat în seamă, literatura fiind abordată pe două căi, și acasă, și la școală, iar volumul de lectură cred că e impresionant pentru această vârstă, iată că scriitorii români întârzie să se afirme. Și cred că se întâmplă acest lucru deoarece a dispărut oarecum și gustul pentru scris. Publicarea unei cărți cere timp și destul efort, nu e nevoie doar de inspirație, și cum în zilele acestea instantul și imediatul ne guvernează oarecum viețile, lungul drum al unei cărți de pe masa scriitorului la tipar a devenit parcă și mai lung.

3. Iată recomandările mele pentru grupa de vârstă 6-11 ani:

1. Carmen Tiderle, Cine-a pus piper în mare și Fabrica de lipici

2. Gellu Naum, Apolodor

3. Marin Sorescu, Unde fugim de-acasă?

4. Ioana Nicolaie, Ferbonia

5. Alex Moldovan, Olguța și-un bunic de milioane

6. Adina Rosetti, Aiurea-n tramvai

7. Alex Donovici, Comoara lui Ben

8. Ana Blandiana, Întâmplări din grădina mea

9. Lavinia Braniște, Rostogol

10. Cristina Donovici, O girafă în spațiu

4. Trebuie să spun că manualele școlare încă abordează texte clasice cu care copiii nu rezonează. Desigur, foarte multe texte clasice sunt valoroase, chiar dacă nu sunt de actualitate. Ele au încă tematică și structuri ce pot fi discutate la școală. Dar ponderea lor continuă să fie mare deoarece editurile ar trebui să plătească drepturi de autor pentru a folosi texte de actualitate. Și poate e aici un text vicios: școala propune texte clasice, acestea trebuie citite în întregime și după acestea puțini copii mai au dorința de a citi și alte cărți ce nu sunt cerute de școală. Încurajarea lecturii poate veni din mai multe direcții. De mici, copiii pot imita pe părinții lor care citesc. Dar nu e o regulă și eu nu mă bazez pe ea. M-aș baza mai mult pe școală. Școala poate oferi sugestii de lectură și de activități pe marginea cărților. Profesorul, prin modul în care abordează subiectul la clasă, poate fi generator de cititori constanți. Pentru că acesta e secretul: cititul constant. Pe rețelele de socializare văd mereu abordări ale colegilor din țară. Reușesc să mențină gustul pentru lectură cei ce vin cu abordări inedite și de actualitate: spre exemplu book trailer publicat pe YouTube, pagina de Facebook pentru un personaj sau o carte. Există și acțiuni de genul: Toată școala citește sau DEAR: Drop Everything And Read sau Citim zilnic 15 minute, și ele sunt minunate și foarte potrivite. Astfel de abordări funcționează în grup, copiii se pliază uneori mai ușor pe activități pe care le realizează toată lumea în același timp. Copiii vin la școală și pentru a fi văzuți, a fi valorizați. Vor să fie apreciați nu doar de profesori, ci și de colegi. O mare parte dintre ei citesc deoarece și alți colegi citesc sau pentru că un profesor i-a lăudat. Eu am la clasa mea întâi o activitate care se numește Cititorul zilei. Un copil își alege o carte și ne citește din ea 2-5 minute, la prima oră. Colegii îi dau feedback, fac aprecieri și îi pun întrebări. E o activitate care a prins foarte bine, fiecare a vrut de-a lungul anului să fie în centrul atenției. Nu știu dacă se va potrivi și în anul următor sau voi născoci altceva.

Dacă e să mă refer la lectura de acasă, eu recomand părinților să facă un parteneriat cu copiii. Ei pot achiziționa cărți cu teme de interes pentru copii, apoi pot citi împreună.

Cum scăpăm de analfabetismul funcțional? E un proces lung și începe din copilăria timpurie. Există, desigur și excepții, dar parcursul firesc, în ritmul propriu al copilului, și nu pe repede înainte, ar fi cu începere de la grădiniță și ciclul primar. Centrarea activităților pe competențe este soluția, nu memorarea mecanică a comentariilor literare. Vrem să dezvoltăm la copii competențe de a înțelege textul citit, de a opera cu niște concepte, de a aplica în practică teoria, astfel încât atunci când au în față un text, la prima vedere, ei să îl poată decodifica. Acest lucru vine la pachet și cu abordarea unor texte cu care copiii rezonează. Pentru foarte mulți elevi fiorul liric nu mai spune nimic, spre exemplu. E necesar ca ei să învețe să sesizeze acest lucru. Copiii sunt foarte ancorați în realitate astăzi, sunt foarte cerebrali și nu mai înțeleg mesajul unei poezii pastorale.

Ca o concluzie: Există șanse ca literatura română pentru copii să se revigoreze. Depinde de noi, cititori mari și mici, să o ajutăm.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 71-79]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.