Starea literaturii pentru copii (V)

Victoria PĂTRAȘCU

1. Este o mare diferență între peisajul literaturii pentru copii de la momentul debutului meu literar, în 2008, și cel de astăzi. Se vede cu ochiul liber. Există mult mai multe edituri specializate în carte pentru copii, sunt mai mulți scriitori care s-au îndreptat spre acest gen de literatură, există între timp și o asociație profesională a scriitorilor pentru copii, De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți, avem concursuri literare, cum este Trofeul Arthur, scriitori și ilustratori români participă la târguri internaționale de profil, cum este cel de la Bologna, iar în ultimii doi ani vedem că există chiar și interesul unor edituri străine pentru cărți din literatura română contemporană pentru copii. Asta ar trebui să ne bucure. Sigur, sunt privilegiate în continuare traducerile. Și cred că această tendință se va menține. Este de înțeles. Încă nu ne-am săturat să tot absorbim literatura străină de care am fost privați în perioada comunistă. Pe de altă parte, traducerile sunt preferate de edituri și din considerente economice. Este mai ușor și mai profitabil pentru edituri să traducă și să tipărească o carte străină decât să construiască de la zero o carte a unui autor român. Totuși, succesul de piață al unor cărți scrise de autori români ar putea fi un semnal pentru editori. Cred că ar putea paria nu doar pe cărțile străine, ci și pe cele ale scriitorilor români.

2. Din păcate, nu s-a schimbat mare lucru. Așa este considerată și acum literatura pentru copii, un gen minor, cumva o literatură de mâna a doua. Și e mare păcat. Și este nedrept. Dar este de înțeles pentru o cultură care trăiește constant și dureros obsesia Premiului Nobel. În alte țări, mai bogate, mai relaxate și mai puțin complexate, literatura pentru copii stă pe drept în banca literaturii. Există emisiuni, târguri, reviste, concursuri și dezbateri dedicate cărților pentru copii. Scriitorii de literatură pentru copii și tineret din aceste țări sunt adevărate staruri, iar întâlnirile cu un scriitor sunt așteptate și prețuite de public. Țările care au mai mulți ani de civilizație în spate au înțeles cât de importantă este această literatură și o tratează cu seriozitate și respect. Dacă ar fi totuși să împărțim literatura în „mare” și „mică”, deși mi se pare o împărțire nepotrivită, ar trebui să înțelegem măcar că nu putem avea o „mare” literatură fără o „mică” literatură. Nu putem avea cititori de literatură „serioasă” fără să îi creștem și să îi antrenăm de mici pe pășunile literaturii pentru copii.

Iar, dacă e să vorbim despre meșteșugul scrisului, cei care au încercat măcar o dată să scrie o carte pentru copii au văzut pe pielea lor că nu este simplu deloc. Iar poveștile pentru copii bine scrise poartă în ele, pitite, straturi și straturi de cunoaștere și înțelesuri ascunse, țesute doar sub o aparență simplă. E greșit să confundăm simplitatea cu facilul.

3. Îmi este greu să fac un top al cărților pentru copii. În primul rând pentru că nu cred în topuri, în locul unu, doi și trei, atunci când vine vorba de literatură. Pe cine să pun pe locul întâi? Pe Gellu Naum, pe Roald Dahl, pe Astrid Lindgren, pe Adina Rosetti, pe Alex Moldovan, pe Laura Grunberg, pe Timothée de Fombelle, pe Michael Ende, pe Carmen Tiderle sau pe Lavinia Braniște? Îmi plac toți. În cărțile fiecăreia/fiecăruia am găsit lucruri care m-au încântat. Și în multe alte cărți ale unor autori pe care nu i-am menționat aici, dar pe care îi prețuiesc la fel de mult. Îmi plac toate cărțile bune pentru copii, mai ales cele care nu își desconsideră publicul căruia i se adresează, considerând că, dacă e mai mic, poate înghiți orice i se bagă pe gât. Și apreciez munca oricărui scriitor care se străduiește să scrie literatură bună pentru alte și alte generații de copii.

4. Eticheta asta nu ne-a fost pusă de niște oameni răi care vor să ne pedepsească. Testele PISA sunt doar radiografia care scoate la lumină o realitate care este mai putredă decât se vede. Putem să ne mințim că e totul în regulă și să privim doar într-o parte, la copiii curați, frumoși și deștepți care vin cu părinții sau cu școala la Gaudeamus, Bookfest sau FILIT. Dar, de fapt, cum ieși din marile orașe și te afunzi în orașele mici și în satele României – cum am făcut noi, scriitorii de la Asociația De Basm în caravanele noastre literare rurale – descoperi că acele cărți frumoase, cu povești de neuitat, s-au oprit undeva la București, Cluj, Timișoara și Iași. În România profundă, copiii nu au acces la cărți din literatura pentru copii contemporană, la întâlniri cu scriitori, la cluburi de lectură, la oameni care să le citească și să le vorbească despre povești. Cum am putea încuraja cititul în lipsa cărților, a bibliotecilor, a librăriilor? Ministerul Culturii și Ministerul Educației nu au reușit să facă în treizeci de ani niște programe coerente de susținere a bibliotecilor, a cărții pentru copii, a celor care facilitează accesul copiilor la literatură. Aceste locuri uitate de mai toată lumea sunt ajutate doar de organizații și fundații care, cu greu, reușesc să adune cărți și să construiască proiecte care să îi apropie pe copii de cărți. Profit de ocazie ca să salut ceea ce fac organizații ca OvidiuRo, Fundația Melior, Citește Împreună România sau Incubatorul de Lectură. Sunt organizații și proiecte care, de ani de zile, lucrează pentru a apropia copiii de cărțile copilăriei. Pentru că „încurajarea lecturii” nu se face prin vorbe sforăitoare și prin declararea zilei naționale a lecturii pe 15 februarie, nici prin „ani ai cărții” prinși la butonieră în scop electoral, ci prin muncă serioasă, la firul ierbii, cu copii privați de accesul la carte și la educație.

Adina POPESCU

1.Aș zice nu doar că s-a dezvoltat în ultimii 10 ani, ci că asistăm la un adevărat boom. Un fenomen care nu este încă conștientizat, mă refer în mod special la principalii „jucători” de pe piața de carte românească, dar și la cititorii adulți. În schimb, profesorii de limba și literatura română își dau seama ce se întâmplă, se folosesc din plin de noile texte/ noile cărți care apar, pentru că e mult mai ușor de lucrat pe ele cu copiii decât pe textele canonice, copiii se regăsesc în aceste texte și se apropie altfel de literatură. Sunt conștienți, desigur și cititorii copii care, în sfârșit, au de unde alege, discută pe marginea cărților în cadrul cluburilor de lectură din școli, în plus, „își informează” și părinții despre lecturile lor, ceea ce e minunat (acei părinți care erau supărați că nu citesc copiii, însă le băgau pe gât cărțile copilăriei lor, Jules Verne și „Cireșarii”). Treptat, după ce Editura Arthur a făcut un pionierat – prin publicarea și promovarea autorilor români contemporani pentru copii, au început „să se trezească” și alți editori, să-și dea seamă nu doar că literatura pentru copii e o afacere profitabilă (practic ai un număr nelimitat de cititori pentru că generațiile se schimbă), dar și că ține de educație, poate deveni o misiune, îți formezi un public de cititori.

Sunt foarte multe titluri pe piață, avem scriitori care scriu exclusiv pentru copii, însă avem și scriitori pentru publicul adult care încearcă acum să scrie (și) pentru copii, aș zice că e chiar o modă. În plus, cărțile arată și foarte bine, fiindcă ilustrația de carte românească s-a dezvoltat în paralel. Putem spune că în prezent avem o piață de carte pentru copii importantă. E regretabil că în tot acest context, anul acesta premiile USR pentru literatură pentru copii nu s-au acordat, deși existau candidați excelenți, că la târgurile de carte, inclusiv la Târgul de Carte pentru Copii de la Bologna, cartea pentru copii este prost reprezentată, uneori de autori care nu au nicio legătură cu acest domeniu, dar au avut relații bune la Ministerul Culturii, că nu avem încă exporturi, în schimb importăm cărți mediocre din Ungaria sau Polonia, că într-o recentă „istorie a literaturii” de la 1990 încoace, literatura pentru copii se rezumă, în lipsa de documentare a autorului, la câteva paragrafe generale într-un subcapitol denumit „paraliteratură”. L-aș întreba pe autor dacă consideră că „Alice in Wonderland”, de exemplu, e tot „paraliteratură”.

Însă lucrurile n-au stat dintotdeauna așa. Multă vreme după 1990, a existat un vid editorial în ceea ce privește cartea românească pentru copii, într-adevăr se publicau doar traduceri, best-seller-uri care veneau cu ilustrații, eventual cu jucării „la pachet”, efort minim, vânzări garantate. Editorii nu îndrăzneau să publice cărți contemporane scrise de autori români, cei câțiva care scriam pe atunci pentru copii aveam manuscrise de sertar. Am început să scriu trilogia mea fantastică – „O istorie secretă a Țării Vampirilor” la 20 de ani, am reușit să public primul volum la 35 de ani, la un moment dat abandonasem proiectul, pentru că nu aveam unde să public cartea, mereu primeam același răspuns: „Nu ne interesează literatură fantasy românească!”. Existau câteva edituri, precum Cartea Copiilor, care încercau timid să intre pe piață cu cărți noi și frumoase, însă era dificil, costurile de producție pentru o carte pentru copii sunt mult mai mari decât cele pentru un roman obișnuit, să zicem, dacă nu vrei să faci rabat la calitate, pentru că o carte pentru copii (mai ales cărțile ilustrate pentru vârste mai mici) este și un „obiect” în sine. Îmi amintesc – și acum mi se pare incredibil, că în urmă cu vreo 15 ani, când am realizat un dosar despre literatura pentru copii în revista „Dilemateca”, am făcut un sondaj printre părinți – „Numiți un autor contemporan pentru copii!”. Mulți n-au știut ce să răspundă, alții au numit-o pe Silvia Kerim fără să știe că, în lume, nu se mai scrie așa pentru copii de multă vreme.

Așadar, așa cum spuneam, editura Arthur (Grupul Editorial Art) a făcut un pionierat, publicând și descoperind, de fapt, noi autori (există și acum Trofeul Arthur, un concurs național de manuscrise la care poate participa orice autor, publicat sau nepublicat) și corelând publicarea acestor cărți cu o componentă didactică, educațională. Treptat, au început să publice și să aibă proiecte coerente și alte edituri mari precum Polirom, Humanitas, Nemira etc.

2. Din păcate, a rămas un gen minor, receptarea din partea criticii (așa cum am dat un exemplu și mai sus) este 0, asta e o altă problemă pe care va trebui să o depășim probabil în alți 20 de ani, poate atunci când copiii cititori de astăzi, care se formează cu cărțile care se scriu acum, vor avea un cuvânt de spus. Și tot din păcate, mulți dintre scriitorii pentru adulți, care au început să scrie și pentru copii, își închipuie că abordează tot un gen minor, un soi de joacă creativă, iar acest lucru se simte, sunt cărți bune, dar care nu au nicio treabă cu literatura pentru copii, dacă ai un personaj-copil, de pildă, nu înseamnă că te adresezi neapărat copiilor. Pe de altă parte, copiii sunt o categorie de cititori aparte, nu pot fi mințiți, desconsiderați, „diminutivați”, se prind imediat și nu te mai cred, trebuie luați serios în aceeași măsură în care sunt luați în serios cititorii adulți. Și încă ceva foarte important – deși pare ușor, nu oricine poate să scrie pentru copii.

Așadar, sunt foarte multe titluri pe piață la ora actuală, de aceea ar fi nevoie de criterii valorice, de oameni care să scrie despre aceste cărți dacă nu niște recenzii serioase, măcar niște cronici de întâmpinare. În plus, face foarte rău acest tip de etichetare exclusivă – literatură pentru copii. Eu cred, și am mai spus-o, că nu există cărți doar pentru copii, așa cum nu există cărți doar pentru adulți, sunt cărți bune și cărți proaste și atât, așa cum există literatură de valoare și literatură de consum. Când se va înțelege acest lucru și în România, nu se va mai pune problema de a avea un aparat critic doar pentru cărțile pentru copii, un fel de „grupa mică” a literaturii, ia să-i băgăm în seamă și pe amărâții ăștia de scriitorași, atât pot ei! Odată, l-am întrebat pe un critic literar dacă a fi interesat să citească „O istorie secretă a Țării Vampirilor” și mi-a răspuns că „nu”. „Îmi pare rău, nu am citit Harry Potter, nu am repere!”. Asta spune multe despre prejudecățile care încă există la noi, mai ales că, în mod paradoxal, „O istorie secretă…” e o carte pe care am scris-o în primul rând pentru adulți, e un pamflet la adresa societății românești, e plină de trimiteri pe care copiii nu au cum să le înțeleagă, ei urmăresc în schimb povestea, de altfel, cărțile cu mai multe paliere de lectură și care nu pot fi etichetate pe categorii de vârstă sunt cel mai greu de scris, sunt un fel de nici-cal-nici-măgar al literaturii. Așadar îmi place să cred că nu scriu neapărat pentru copii, așa cum nu scriu neapărat pentru adulți, există acolo un cititor pe care nu mi-l imaginez în niciun fel, nici mare, nici mic, dar care are răbdare cu mine.

3. N-aș putea face un top 10, sunt mulți autori buni și n-aș vrea să nedreptățesc pe nimeni. Aș spune doar două nume care sunt importante pentru literatura pentru copii de acum, dar și pentru mine personal: Ioana Nicolaie și Florin Bican. Florin e în primul rând un povestitor excepțional, e o plăcere să-l citești, dar și să-l asculți, copiii sunt pur și simplu fascinați la atelierele noastre din tabarele de creație. Scrie aceleași cărți „pe muchie”, cum îmi place mie să le numesc, nici pentru copii, nici pentru adulți, cu stil, cu erudiție, are numeroase referințe culturale și literare, uneori neașteptate și extrem de originale, de pildă în „Tropice tâmpe” apare până și Sălașul negru din serialul Twin Peaks. Și, nu în ultimul rând, scrie cu mult umor – un ingredient obligatoriu atunci când scrii pentru copii (și nu numai). Recomand „Tropice tâmpe”, precum și „Și v-am spus povestea așa (aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși)”, care este o perspectivă total diferită asupra basmelor românești. Iar ceea ce a făcut Florin Bican cu Apolodor, aducându-l în lumea noastră modernă, e minunat.

Ioana, în schimb, își imaginează lumi fantastice luxuriante, precum cele din „Ferbonia” și „Vertijia”, lumi colorate în care te pierzi, aluneci dintr-o poveste în alta, cu personaje atașante, în plus, ca și în cazul lui Florin, stilul contează, sunt cărți bine scrise în primul rând, cărți care dincolo de poveste sunt valoroase din punct de vedere literar. Ioana lucrează mult cu copiii, are ateliere de scriere creativă la școala unde e profesoară (și în taberele editurii Arthur), copiii o iubesc, reprezintă pentru ei un model, a scris chiar și două cărți împreună cu ei, „Cum am supraviețuit clasei a VIII-a” și „Cum să spui te iubesc”. Și nu în ultimul rând, Ioana Nicolaie crede în misiunea literaturii pentru copii și în educația acestor copii ai generației actuale prin literatură.

4. Cu atâtea cărți frumoase și atâția autori buni e ușor să încurajezi lectura. Aș trece peste prejudecata asta – copii nu citesc sau nu mai citesc ca „pe vremea noastră”. Sunt foarte mulți copii care citesc, în ultima mea vizită în Maramureș, am descoperit și copii de la țară care citesc pe rupte. Recomandarea mea ar fi să înceapă cu cărți simple în care textul comunică cu ilustrațiile, precum romane grafice, cărți de bandă desenată și – de ce nu? – „Jurnalul unui puști”, o serie amuzantă, foarte potrivită pentru 7-9 ani. Mulți copii vor rămâne probabil la nivelul „Jurnalului…”, însă alții, de curiozitate, vor încerca să citească și alte cărți, îl vor descoperi pe Roald Dahl sau pe Michael Ende. Foarte importante mi se par întâlnirile dintre copii și autorii contemporani, faptul că văd niște scriitori „în carne și oase”, nu poze de manual sau statui în centrul orașului, le pot pune întrebări, pot comunica cu ei, contează mult, îi apropie de „obiectul” carte. Profesorii ar trebui să organizeze astfel de evenimente în școli sau în localitățile lor, ceea ce unii dintre ei o fac deja, dar mai ales ar trebui să existe un proiect coerent și pe termen lung în acest sens în cadrul Ministerului Educației.

Alina PURCARU

1. Deși e adevărat că traducerile domină serios oferta de cărți pentru copii a momentului, în ultimii ani, pe piață au început să capete tot mai multă vizibilitate și cărțile scrise de autori români. Cea care a dat tonul și a mizat prima pe un portofoliu consistent dedicat autorilor autohtoni a fost, fără îndoială, Editura Arthur, iar cea care a impus această viziune editorială, riscantă la acel moment, a fost Florentina Hojbotă. După ce această editură a mizat, cu succes, pe un grup de autori și ilustratori cu care a lucrat constant, generând continuitate și așteptări de la o carte la alta, și celelalte au început, treptat, să acorde încredere și să comisioneze cărți pentru copii semnate și ilustrate de creatorii de aici. La acest moment, majoritatea editurile grele din România au colecții de literatură pentru copii din care numele autorilor români nu lipsesc. Nu e o schimbare care să răstoarne lucrurile, dar e una vizibilă și cu miză serioasă pe termen lung.

2. Aș spune că, la nivelul percepției generale, acest statut s-a nuanțat, la noi, ca urmare a vizibilității pe care au dobândit-o autorii autohtoni, a expunerii, atâta câtă a fost, pe care au câștigat-o, dar și a contactului cu cărți de mare impact scrise de autori străini, destul de incompatibili, totuși, cu statutul de minorat. La nivelul criticii literare însă, lucrurile nu stau nicicum, pentru că, din păcate, nu există, în țara noastră, canale de receptare critică a acestui gen de literatură: cu puține și lăudabile excepții, nu există recenzii specializate, nu există spațiu, în revistele culturale, pentru articole sau analize dedicate acestei nișe, nu există premii cu notorietate și continuitate acordate de breaslă. O receptare specializată ar presupune o bună și autonomă așezare a revistelor și a canalelor literare, disponibilitate mai mare din partea celor care scriu cronică de carte și formarea unor cronicari specializați în categoriile și subcategoriile pe care le deschide literatura pentru copii. Momentan, nu avem mai nimic din toate astea. Dar chiar și așa, autorii români de literatură pentru copii încep să fie priviți, totuși, ca autori și nu ca mai puțin de atât, și asta datorită seriozității cu care cei mai mulți dintre ei s-au dedicat genului și s-au implicat pentru a-i reda statutul pe care îl merită.

3. Nu voi face un top, ci voi enumera, într-o ordine oarecare, autoare și autori ale căror cărți m-au trezit din amorțire: Melcușorul de Lavinia Braniște (Cartier) și toată seria cu Rostogol scoasă la Editura Arthur, cu ilustrații de Andrei Măceșanu, Descoperim cu Apolodor, în Deltă, păsările-n zborde Florin Bican, cu ilustrații de Dan Ungureanu (Arthur), Poznăi – întâmplări cu două prințese zuze de Elena Vlădăreanu, cu ilustrații de Liliana Basarab (Vellant), Tue, uriașul de gheață de Ana Alfianu (Humanitas), seria cu Arik a Ioanei Nicolaie de la Arthur (și restul, dar am o slăbiciune pentru acest arici, unul dintre primele personaje pentru copii create de Ioana Nicolaie), Olguța și un bunic de milioanede Alex Moldovan, cu ilustrații de József Vass (Arthur), Cartea năsoaselor de Alexandra Rusu cu ilustrații de Loreta Isac (Vellant), cele două volumele ale Nesupuselor, povești despre fete și femei remarcabile și bătăioase scrise de Adina Rosetti, Cristina Andone, Iulia Iordan, Laura Grunberg, Victoria Pătrașcu la Editura Univers, cărțile individuale ale acestor autoare, și neapărat O vară cu Isidor de Veronica D. Niculescu (Polirom), o frumusețe de poveste pentru orice vârstă și, pe același palier, Un extraterestru care-și dorea ca amintire o pijama de Matei Vișniec, cu ilustrații de Anda Bădulescu, de la Editura Arthur. Sof și omulețul în frac albastru de Nicoleta Onofrei cu ilustrații de Adina Costea (Hecate) e o carte foarte necesară, mai ales inadaptaților mici și nedumeriți, iar pentru o doză amuzantă și adusă la zi de versuri pentru copii, Carmen Tiderle e de neocolit (cele mai recente, citite cu plăcere de mine sunt Selfie cu Elfii, apărută la Vellant și Fabrica de lipici, la Humanitas). Dacă tot suntem la recomandări, aș vrea să nu uit o colecție mai puțin vizibilă, Codobelc, de la Editura Cartier, cu cărți pentru copii scrise inclusiv de autori care, în general, se ocupă cu alt fel de literatură. Au apărut multe cărți simpatice, inteligente, cu siguranță am lăsat multe meritorii pe dinafară, dar cele mai bune topuri tot fiecare dintre noi le facem, urmărind, cumpărând și sprijinind, în acest fel, și acest segment de literatură.

4. Cred că un bun punct de pornire, în școală, ar fi variind cât de mult se poate lecturile din programa obligatorie cu cărți proaspete, actuale ca limbaj și subiecte, ficțiuni amuzante, scuturate de tabuu-uri. N-ar fi rău să-i întrebăm pe ei cu ce să fie poveștile pe care le-ar asculta sau citi, n-ar fi rău să existe niște programe care să facă posibile workshop-uri sau întâlniri în școli cu autori români de cărți pentru copii. Dar cel mai important lucru ar fi ca această întrebare chiar să fie pusă serios de cei care decid astfel de strategii și le asumă la nivel de programe naționale, aplicate și nu mimate. Sunt sigură că avem oameni capabili să propună soluții reale, dar câtă vreme educația rămâne un domeniu subfinanțat, subapreciat și neglijat, orice încercări punctuale, netraduse în schimbări sistemice, cu continuitate, rămân la frumosul stadiu de întâmplări și atât.

Nona RAPOTAN

1. Dezvoltarea și diversificarea pieței de carte pentru copii nu se reduce, din punctul meu de vedere, doar la încurajarea scriitorilor români să scrie și pentru copii. Pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de cel puțin două lucruri: cursuri speciale de creative writing, cursuri în facultăți dedicate în mod special literaturii pentru copii, cultivarea ideii că a scrie literatură pentru copii nu este floare la ureche și nici lipsit de importanță. Până la urmă, de calitatea și bogăția acestei literaturii depinde soarta viitorilor cititori – vom avea sau nu cititori buni și cu simț critic. Al doilea lucru definitoriu care contribuie la dezvoltarea și diversificarea literaturii pentru copii este încurajarea lecturii asumate – până la urmă, degeaba se străduiesc scriitorii să fie creativi, să inventeze personaje și întâmplări fantastice, dacă n-are cine le citi. În altă ordine de idei, traducerile sunt avantajate, pentru că editurile își gândesc planurile editoriale în funcție de ce titluri câștigă la licitații. Evident că în epoca globalizării cuceresc iremediabil personajele de tipul Harry Potter, dar asta nu înseamnă că literaturile naționale trebuie să dispară sau sunt în colaps. Gândiți-vă că un personaj ca Pippi Șosețica vinde și astăzi, chiar dacă poveștile în sine sunt departe de canoanele literaturii contemporane. În ciuda presiunii exercitate de fanaticii corectitudinii politice, care a condus la apariția unei literaturi queer pentru copii (există deja și pe piața românească volume scrise de autori români sau traduceri), romanele și poveștile „clasice” încă mai fascinează pe micii cititori. Personajele acestora încă mai pot contribui la dezvoltarea imaginației celor mici.

2. E proaspăt încă micul scandal iscat în jurul volumului Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020 de Mihai Iovănel; în această istorie, literaturii pentru copii îi sunt dedicate câteva paragrafe, nici măcar o pagină întreagă. Bănuiesc că motivele criticului sunt legate de faptul că literatura pentru copii merită un volum aparte. Dar, dacă este să facem o revistă a revistelor literare, patronate de Uniunea Scriitorilor din România, cu greu vom găsi o cronică sau un articol care să vizeze un volum de literatură pentru copii. În general, criticii literari nu își fac timp pentru a citi volume de povești, basme, sau romane pentru copii, iar dacă își fac, semnalează în trecere volumele, și cam atât. La fel stau lucrurile și cu literatura SF sau polițistă, dar acolo mai există specialiști, scriitori sau editori cu state vechi, pe a căror opinie te poți baza la nevoie. Mă simt nevoită să fac o precizare: există și în domeniul literaturii pentru copii, literatura mare și literatura mică; cu alte cuvinte, scriitori excepționali și scriitori de categorie B și C. Din păcate, în școlile din România copiii sunt încurajați, în cea mai mare parte, să citească literatură de categorie B și C. Există o adevărată industrie a cărților pentru copii, scrise de învățătoare sau profesoare, apărute la edituri de nișă, dar care fac profituri serioase doar pentru că aceste volume se cumpără pentru a fi date pe post de premii. Nu există cancelarie din orașe (în mediul rural nu știu cum stă treaba) care să nu primească oferte de la aceste edituri, bonusurile pentru cadrele didactice sunt consistente, iar efectul direct este, din păcate, că cei mici vor ajunge destul de târziu la literatura mare. Cărțile editurilor care au și imprint-uri pentru copii – Humanitas, Polirom, Arthur (care este o editură în sine dedicată doar literaturii pentru copii), Nemira, Paralela 45, Corint etc. – costă mult în raport cu cărțile apărute la editurile pomenite anterior. Chiar dacă condițiile grafice nu se compară – ilustrații excelente, text editat cu grijă, traducere îngrijită (unde este cazul) – prețul va influența decisiv achiziția. Pe de altă parte, în bibliotecile școlare nu veți găsi decât volumele editurilor de nișă, cu texte penibile, jenante sau care nu încurajează deloc pe cel mic să citească. Pentru că acestea sunt primite, de cele mai multe ori, gratis. Dacă se fac achiziții de către bibliotecile școlare, să fiți siguri că acestea nu se fac din fonduri ministeriale și nici măcar prin grija primăriilor, ci doar pentru că există comitete sau asociații ale părinților care își doresc să aibă copii cu un limbaj dezvoltat și o cultură generală solidă.

3. Gellu Naum, Adina Rosetti, Florin Bican, Moni Stănilă, Mircea Pricăjan, Ioana Nicolaie, Cristina Andone, Lavinia Braniște, Alex Moldovan, Ana Blandiana. Am enumerat zece scriitori din generații diferite, care au scris și poezie, dar și povești sau romane. Sunt mulți scriitorii români de literatură pentru copii care merită încurajați să scrie! Nu atât de mulți ca în alte state, dar ei există și trebuie ajutați să se întâlnească cu cei mai mici cititori, să dialogheze cu aceștia, să facă schimb de idei și să contribuie la dezvoltarea acestui segment.

4. Este atât de mult de povestit aici… cunosc profesori de limba și literatura română pentru care literatura bună (care merită să fie studiată) s-a terminat undeva în primii ani de după cel de-al doilea război mondial (pentru mulți, chiar și mai devreme). Profesorii, în marea lor majoritate, citesc puțin sau chiar deloc literatură contemporană. Nu sunt la curent cu ceea ce apare pe piață, nu cunosc dacă există o traducere nouă la un volum mai vechi, dacă le ceri nume de scriitori români contemporani, trebuie să le lași timp să caute… Nu arunc anatema, pentru că cunosc și profesori pasionați și pasionanți, neobosiți în a-i încuraja pe elevi să citească – orice, din orice domeniu. Fac concursuri cu ei, ateliere de lectură, îi provoacă să scrie jurnale literare, au minutul de lectură etc. Dar ei sunt atât de puțini! Neprețuiți, dar puțini! Eticheta de „analfabeți funcționali” există doar pentru că cei care trebuie să facă educație nu o fac. Părinții nu știu, nu au timp sau nu vor să-i ajute pe copii să-și aleagă cărțile potrivite vârstei. Profesorii le pot identifica interesele – pe unii îi pasionează biografiile, pe alții cărțile de popularizare a științei, pe ceilalți biologia etc. – și cu ajutorul specialiștilor din edituri sau a specialiștilor să construiască proiecte care să se întindă pe ani de studiu. Doar așa putem vorbi de succes! În domeniul educației, rezultatele nu se obțin doar prin bifarea unei acțiuni lunare – l-am invitat pe scriitorul X să le vorbească elevilor! Nu, aici trebuie perseverență, creativitate și parteneriate în care să fie atrași și părinții elevilor. Dacă-i lăsăm deoparte, atunci riscăm să avem rezultate de moment sau irelevante. Nu în ultimul rând, fiindcă ancheta apare în preajma examenelor de final de ciclu de învățare (evaluare națională, respectiv Bacalaureat), este imperios necesar să se schimbe programa școlară. La clasele mici s-a schimbat deja, dar nu știu în ce măsură s-au introdus texte ale unor scriitori contemporani, fie ei români sau nu. Din ce cunosc, sunt o seamă de autori de manuale care au ținut cont de toate aceste cerințe și au adus literatura mai aproape de copii, dar repet, trebuie să cercetez mai aprofundat.

Bogdan RAȚIU

1. Recunosc că observ o efervescență în jurul editurilor în cadrul colecțiilor dedicate copiilor, fie că vorbim de Arthur Young, Humanitas Junior, Polirom (colecția Cărți pentru copii și tineret), Casa Cărții de știință (Cărți pentru copii), editura Univers sau Paralela 45, existând colecții consistente în care sunt preponderent autori traduși. Numele autohtone cel mai des vehiculate sunt Adina Popescu, Alex Moldovan, Veronica D. Niculescu, Florin Bican și Ana Alfianu. De fapt, editurile reușesc să impună numele autorilor, iar evenimentele dedicate copiilor au ajuns să deschidă un dialog eficient între tinerii cititori și cărțile autorilor români. Cu toate acestea, putem recunoaște că nu avem o tradiție a cărților pentru copii, în special la vârsta de 10-13 ani, atunci când se produc schimbările la nivel cognitiv, comportamental, având o carență de titluri, de tematici, iar din acest motiv editurile au mizat foarte mult pe traduceri. E o perioadă dificilă de cuprins în cuvânt, de stârnit interesul, pentru că literatura pentru copii e una dinamică, ea trebuie să fie atentă la preocupările și interesele generației pentru a-i atrage și pentru a-i provoca.

2. Nu cred că s-a schimbat foarte tare statutul literaturii pentru copii în planul criticii literare. Într-un anumit mod, cred că receptarea și considerațiile asupra acestor cărți au fost transferate spre zona didacticii. Dacă în revistele de critică literară se găsesc puține considerații asupra literaturii autohtone (a se vedea rubrica lui Alex Moldovan în revista Familia, observațiile din Istoria literaturii române contemporane (1990-2020) a lui Mihai Iovănel, din Literatura pentru copii și tineret dincolo de story de Florica Bodișteanu), în revistele dedicate lecturii, și mă refer aici la Consilierul de lectură sau Perspective, sunt rubrici dedicate criticii de întâmpinare și recenzării unor titluri cu tematică relevantă. În plus, didacticienii care se ocupă de primar și gimnaziu (Alina Pamfil, Florentina Sâmihăian, Marcela Ciortea, Eva Monica Szekely, Mircea Breaz, Ion Buzași etc.) au avut intervenții referitoare la dimensiunea etică sau estetică a textelor, la rolul lor formativ, la finalitatea lecturii din perspectivă axiologică sau a jocurilor de limbaj dominante. Deși acest subiect incită numeroase conferințe și dezbateri în spațiul occidental, în plus, se reunesc echipe de critici literari, didacticieni și teoreticieni (a se vedea M. O. Grenby Children’s Literature, Karín Lesnik-Oberstein (ed.) – Children’s Literature: New Approaches, Peter Hunt, Sheila Ray, Encyclopedia of Children’s Literature), la noi Asociația profesorilor de Limba română „Ioana Em. Petrescu” a inițiat astfel de anchete șicolocvii(de exemplu: Valori formative acronice şi sincronice în literatura pentru copii și tineri, 2006) sau Lecturiadele, contexte de dezbatere care au trasat o linie directoare pentru alegerea cărților relevante, fiind invitați critici literari (de pildă, Liviu Papadima) care au susținut acest tip de literatură (a se vedea colecțiile coordonate la editura Art).

3. Recunosc că lucrez la un volum de didactica receptării textelor literare (nivel gimnazial) și am reușit să creez o listă cu aproape 300 de titluri care să formeze gustul estetic al tinerilor cititori, tematic să-i atragă, iar limbajul să-i ajute să empatizeze cu lumile create. Multe dintre ele sunt traduceri, dar un top al cărților pentru copii s-a creat și în programul Literary Framework for Teachers in Secondary Education, pentru cadrul de referință 12-15 ani, în care s-au propus cărți în funcție de patru niveluri de dezvoltare a copiilor. Listele acestea pot fi citite în paralel cu literatura altor culturi și se poate ajunge la un tablou interesant referitor la modul în care se articulează receptarea literaturii pentru copii în Europa. Voi propune o listă raportându-mă atât la impactul asupra cititorilor, cât și la valoarea formativă a textelor:Tudor Arghezi, Cartea cu jucării, Ionel Teodoreanu, La Medeleni, Marin Sorescu, Unde fugim de-acasă?, Constantin Chiriţă, Cireşarii,Gellu Naum, Cartea cu Apolodor, Matei Vișniec, Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama, Mircea Cărtărescu, Enciclopedia Zmeilor, Alex Moldovan, Olguța și un bunic de milioane, Ana Alfianu, Val și cetatea sufletelor, Veronica D. Niculescu, O vară cu Isidor. Lista propusă nu este un top, ci, mai degrabă, sunt cărțile care au prins la cititorul 10-13 ani din 2021. Cred că poate spune multe despre această generație care se îndreaptă spre o tematică sensibilă, spre lumi fabuloase, spre experiențe inițiatice și aventuri apropiate de lumea lor.

4. Analfabetismul funcțional se leagă de cultura cărții într-o societate, iar la noi nu se promovează pentru noua generație deschiderea spre cultură, nu se pune accent pe o atitudine pozitivă față de lectură și nici nu se motivează copilul în fața cărții, discursul profesorului de lectură (folosind sintagma profesorului Paul Cornea) rămânând în zona esteticului. Voi menționa, în acest sens, un experiment personal: am pornit pe rețelele sociale de la un text liric semnat de Adela Greceanu din volumul Și cuvintele sînt o provincie, iar apoi, printr-un discurs ludic, am condus înțelegerea, ajungând să provoc ulterior și cu texte semnate de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Coșbuc sau Alexandru Vlahuță. Impresionant a fost că poezia a ajuns în câteva zile la 238.000 de tineri cititori. Ce ne demonstrează? Cred că e vorba de o democratizare a discursului despre literatură, de nevoia de a crește motivația, de a propune lecturi tematice și empatice, de importanța creării cercurilor de lectură și a unor contexte în care elevul să fie implicat. E vorba de a trece de la o lectură dominant structuralistă, pe care școala românească a dezvoltat-o, spre o lectură empatică, de identificare, cititorul fiind permanent în text, motivat să (se) caute/identifice. Aici cred că poate fi și un pariu al oamenilor de cultură: „să coborâm, cu adevărat, cu poezia în stradă” spre publicul care încă nu bănuiește ce se ascunde în literatură. Experimentul eu unul l-am făcut, iar copiii vor să vină spre cei care le deschid o ușă. Cred că ajungând spre cei tineri, spre lumea lor, motivându-i să citească, formându-le o atitudine deschisă față de lectură și dinamizând discursul receptării prin întrebări care să-i implice, vom putea aduce, în timp, tinerii cititori spre literatura înaltă, ei parcurgând treptat fiecare nivel al culturii și asumându-și, cu ajutorul profesorilor de lectură, o dinamică și un grad ridicat de implicare în receptarea textelor. Pretextele și contextele pot fi variate, dar finalitatea ar trebui să fie lectura autentică și substanțială.

Adina ROSETTI

1. Începând cu haoticii ani ’90, literatura română pentru copii a rămas cumva în umbră.

Producția unei cărți „pe plan local” fiind destul de costisitoare pentru o editură – ilustraţii, grafică, hârtie de bună calitate, tipar etc. – cele mai multe au preferat să se reorienteze pentru copyright-uri din afară, luate mai ieftin la pachet. Este şi un soi de mentalitate românească, avându-şi rădăcinile în neîncrederea moştenită din anii de comunism(„produsele din afară sunt mai bune”). În plus, să nu uităm că piaţa totală de carte din România este printre cele mai mici din Europa, la mare distanță de vecinii noștri din – de exemplu – Ungaria. Toate acestea au dus la golul imens al literaturii române pentru copii, care – din fericire – în ultimii ani a început să fie reumplut. Literatura pentru copii ca adevărată industrie abia acum începe și la noi să se dezvolte. Editurile au înțeles, în sfârșit, importanța cărților pentru copii și au început să investească în producția de cărți nu doar valoroase din punct de vedere literar, dar și din punct de vedere vizual, ceea ce este extrem de important mai ales când vorbim despre picture books. Foarte mulți dintre autorii români consacrați și-au îndreptat atenția către acest gen, există și scriitori specializați doar în literatura pentru copii, cât despre ilustratori, sunt din ce în ce mai mulți și cu stiluri extrem de diverse. Aș zice că avem toate motivele să fim optimiști.

2. Dacă, așa cum spuneam la întrebarea anterioară, din punct de vedere al publicului, editurilor și autorilor, avem motive de optimism, nu putem spune același lucru în ceea ce privește receptarea critică – este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire! Nu mai departe de acest an, Uniunea Scriitorilor din România a găsit de cuviință să nu acorde premiul pentru literatură pentru copii, deși pe lista nominalizărilor se găseau cel puțin trei autori foarte buni. Asta, în opinia mea, spune multe despre felul în care este privită literatura pentru copii… Nu există un premiu dedicat acestui tip de literatură – ceea ce în alte țări din Europa este o normalitate. În afară de două rubrici binevenite (cea a lui Alex Moldovan în revista Familia și a Luminiței Corneanu pe blogul Adevărul) nu știu să existe alte publicații care să acorde spațiu pentru cronici de carte pentru copii. Pe social media, însă, această lipsă este compensată de grupuri de mame care dezbat cu mare pasiune diverse titluri, în special din punct de vedere al valorii lor educative, și fac recomandări de lectură pe grupe de vârstă. Sper din suflet că în curând Asociația De Basm va putea dezvolta proiecte în această direcție și, în timp, va propune scriitori români pentru premii naționale și, de ce nu?, internaționale.

3. Mă feresc de ideea de top în ceea ce privește literatura, topul însemnând în primul rând o ierarhizare, așa că aș prefera să răspund strict din punct de vedere al preferințelor mele personale. Pe lista mea de lecturi din copilărie la care mă reîntorc frecvent se află „Alice în Țara Minunilor”, în toate variantele ei: în română, engleză, varianta originală sau prescurtată, BD sau film. O ador și de fiecare dată găsesc alte sensuri și jocuri de cuvinte care mă încântă. Aceeași relație o am și cu Aventurile lui Tom Sawyer, urmate de cele ale lui Huckleberry Finn, de care nu mă plictisesc niciodată. Mai am pe listă Habarnam și Vrăjitorul din Oz. Dintre autorii români, i-aș menționa neapărat pe Gellu Naum, cu al său pinguin călător (mi se pare minunat ce face Florin Bican acum, continuându-i călătoriile lui Apolodor în alte cărți) și Nina Cassian. Îmi place la nebunie și bijuteria de carte pentru copii a lui Eugen Ionesco, „Povești 1.2.3.4”. Dintre contemporani, aș continua cu doi autori pentru adulți, dar care și-au încercat puterile cu succes și-n literatura pentru copii de vârstă ceva mai mare: Salman Rushdie („Harun și marea de povești”) și Ian McEwan („Visătorul”), Cred că am depășit 10 și-mi e greu să mă opresc aici…

4. Sincer, aș vrea să punem această întrebare politicienilor și aș vrea să văd nu doar răspunsuri și concepte care sună bine („România Educată”, „Anul Cărții” etc.), ci planuri concrete, acțiuni la firul ierbii, bugete alocate pentru programe naționale de promovare a cititului (nu, două clipuri pe Facebook nu rezolvă problema…), reînnoirea fondului de carte învechit din bibliotecile rurale, subvenționarea de achiziții de cărți, caravane de lectură care să acopere mai ales zonele defavorizate, unde copiii, pur și simplu, nu au acces la cultură sau la educație de calitate. De aproape trei ani, de când dezvoltăm astfel de proiecte prin Asociația De Basm (la scară mică), am văzut câtă nevoie este de așa ceva, cât de mulți copii ratează șanse din lipsă de resurse și de interes din partea celor din jur. Și am văzut și cât de mult contează o schimbare în bine cât de mică, o învățătoare dedicată, o bibliotecă dotată, un primar deschis care înțelege importanța acestor investiții în educație și cultură, pe lângă nelipsitele „zile ale satului” cu grătar și bere. Până când aceste lucruri vor deveni o normalitate (și asta se poate întâmpla numai cu voință politică), mă tem că totul cade exclusiv în responsabilitatea părinților care încearcă să suplinească lipsurile sistemului cum pot (cei care pot…) sau a micilor ONG-uri și-a oamenilor inimoși care se încăpățânează, picătură cu picătură, să schimbe ceva în această privință. Altfel, cred că ar trebui să le citim cât mai mult copiilor, de la cele mai mici vârste. În acest fel, ei se obișnuiesc cu ascultarea poveștilor, dar și cu cartea ca obiect, iar lectura devine o obișnuință plăcută.

Cătălin STURZA

1.,2.,3.,4.

În ceea ce privește literatura pentru copii în literatura română, ea a fost considerată, mereu, un gen minor și marginal. Prejudecata este veche și vine de la Titu Maiorescu: „când gura este mică, piciorul mic, Maria mică, Ioniţă mic, garoafa mică, versul mic, atunci e mic şi poetul, mică şi literatura, şi toate se află în decadenţă“ („O cercetare critică…“ ). Titu Maiorescu face, aici, o confuzie evidentă între tema unei scrieri şi valoarea ei estetică sau, mai precis – una este derivată în mod abuziv din cealaltă.

Cu toate acestea, mai toți marii scriitori din literatura română au scris texte pentru copii sau povești și povestiri. Să ne gândim doar la Ion Creangă, cu ale sale „Amintiri din copilărie” sau „Povești și povestiri”; Eminescu și ale sale basme precum „Făt Frumos din lacrimă”, „Frumoasa lumii” sau „Călin-Nebunul”; Petre Ispirescu și a sa culegere de legende și basme ale românilor; Tudor Arghezi și povestirile sale din „Cartea cu jucării” sau numeroasele poezii pentru copii; Sadoveanu și a sa „Dumbrava minunată”; și exemplele pot continua.

Mai aproape de noi, merită să îi amintim pe Iordan Chimet, cu „Închide ochii și vei vedea orașul”, poate cea mai remarcabilă poveste din Țara Zânelor a literaturii române; Vladimir Colin cu „Legendele Țării lui Vam”, o operă interesantă care, din păcate, este tributară tezelor ideologice ale epocii; pe Radu Pavel Gheo, cu „Fairia – o lume îndepărtată”; și pe Răzvan Rădulescu și al său „Teodosie cel mic.”1 Desigur, se ridică și întrebarea – câte dintre aceste titluri sunt, în fapt, cu adevărat cărți pentru copii, sau sunt în fapt alegorii „pentru oameni mari”, deghizate sub aspectul literaturii pentru copii. Aceasta este o discuție separată. Ceea ce merită observat este însă că, la nivelul de vârf al literaturii române, nu ducem lipsă de texte care, măcar în aparență, sunt dedicate copiilor.

Un capitol la care suntem însă deficitari este cel al literaturii destinate adolescenților. Aici putem găsi foarte puține exemple. Trilogia „Frații Jderi” a lui Mihail Sadoveanu poate fi un astfel de model. Însă, din păcate, ea nu se compară cu realizări similare din spațiul occidental, precum trilogia „Prin foc și sabie” de Henryk Sienkiewicz, „Ivanhoe” sau „Rob Roy” de Walter Scott sau „Cronicile din Narnia” de C.S. Lewis. În ultimii ani, acest deficit a fost completat printr-un număr foarte mare de traduceri din autori anglo-saxoni contemporani care scriu o astfel de literatură adresată adolescenților. Din păcate, aceste traduceri lasă foarte mult de dorit, și nu doar în ceea ce privește calitatea limbii și a actului traducerii, foarte precară în general pentru aproape tot ce înseamnă „piața best-seller-urilor anglo-saxone” de la noi. Ele sunt cel mult opere de duzină, scrise „după rețetă”, care copiază titluri precum Harry Potter, și sunt lipsite în mare parte de un mesaj sau de un ethos autentic.

Care ar fi însă cauzele mai profunde ale acestor lacune în ceea ce privește literatura pentru adolescenți, pe teren românesc? Ipoteza mea este că ele țin tocmai de chestiunea mesajului și a ethosului. Trilogia lui Mihail Sadoveanu, „Frații Jderi”, nu reușește să convingă, și asta nu deoarece Sadoveanu ar fi un scriitor lipsit de talent sau care nu știe să construiască un fir epic; dimpotrivă, Sadoveanu este un scriitor foarte talentat care știe cum să spună o poveste. Însă ethosul care transpare din acest roman este foarte departe de modele din spațiul anglo-saxon precum C.S. Lewis sau J.R.R. Tolkien. Autori precum Lewis, Tolkien sau Sienkiewicz reușesc să transpună, pentru cititorul contemporan, ethosul cavaleresc al onoarei, sacrificiului și al virtuților creștine. Unul din „secretele” succesului și mai ales al perenității operei acestor autori ține tocmai de profunzimea mesajului și de bogăția simbolică a acestor opere. Un alt secret ține de veridicitate – în termenii eseistului Robert Lazu, „sentimentul că participi la o realitate extrem de vie, care mustește de viață și sens.”

Ce s-ar putea face pentru a îi încuraja pe scriitorii care s-ar încumeta să scrie o astfel de literatură? Îndrăznesc să propun câteva mici inițiative care ar putea să încurajeze și pe teren românesc acest gen de literatură și să acopere o parte din marele gol – cel puțin la nivelul textelor pentru adolescenți – suplinit în prezent de mareea de traduceri din opere de mâna a doua. De exemplu, unul sau mai multe premii literare dedicate literaturii pentru copii și adolescenți oferite de Uniunea Scriitorilor, Academie sau de alte instituții prestigioase ar putea să crească „rating-ul” livresc al acestui gen și să îi încurajeze pe scriitorii dornici să-și încerce mâna. Existența unor evenimente dedicate genului sau a unor grupuri de lectură, sub egida unor instituții prestigioase, ar putea, iarăși, să aibă un efect benefic. Sunt inițiative care nu implică un efort prea mare, dar care ar putea avea efecte benefice considerabile.

În sfârșit, cum ar putea să fie încurajată lectura în rândul micilor cititori? Aici cred că răspunderea cade, în primul rând, pe umerii părinților. Aceștia pot căuta, întâi, să aibă în bibliotecă titluri de valoare, precum basmele lui Mihai Eminescu, ale lui Creangă sau ale lui Petre Ispirescu pentru cei mici, și minunata serie a „Cronicilor din Narnia” ale lui C.S. Lewis, „Hobbitul” lui J.R.R. Tolkien sau „Prințesa și Curdie” de George McDonald pentru copiii puțin mai mari. În al doilea rând, părinții își pot dedica o parte din timpul lor, încă de la vârste mici, pentru a le citi în mod regulat, în fiecare zi, măcar câteva minute copiilor. În locul „adormitului la TV”, practicat din păcate în multe familii din România, de ce nu am putea să adormim copiii cu povești și citindu-le povești? Din proprie experiență pot spune că activitatea se va dovedi una foarte plăcută și pentru părinți. Gustul de lectură se formează de la vârstele mici și, ca orice lucru bun, necesită timp și implicare; însă rezultatele se vor vedea ceva mai târziu, când copiii noștri vor prefera lectura televizorului sau tabletei și vor ști, chiar și instinctiv, să discearnă între o operă de valoare și ceea ce putem numi „divertisment de umplutură”. Nu în ultimul rând, acest obicei bun va mai avea un efect benefic: le va păstra copiilor noștri, pentru mult timp, luminița și strălucirea din ochi.

________

1 O analiză mai detaliată a unor astfel de autori realizez în cartea Fantasy, Editura Eikon, 2019

Maria TĂNĂSESCU

1. Eu mă uit cu optimism către piața literaturii pentru copii. Întâi, mă uit cu optimism către literatura pentru copii, pentru că acolo, sub umbrela, anonimatul sau puțina vizibilitate a unui gen minor, așa cum observați și dvs., au crescut în ultimii ani autori foarte buni și foarte curajoși, cu o înțelegere foarte potrivită a ce înseamnă acest gen literar. Dacă acum zece ani, un portofoliu de titluri pentru copii era fie o extravaganță, fie un teritoriu strict academic, acum fiecare editură mare sau mică (și aici notez curajul editorial al unor edituri precum Frontiera sau Cartea Copiilor) are o listă importantă de titluri pentru copii, de ficțiune și non-ficțiune, autohtone sau traduceri. Și, da, crește de la un an la altul ponderea autorilor români pentru copii, sau mai bine spus, a perechilor de autor/ilustrator, care cresc împreună și se cresc unii pe ceilalți, pe o piață care se maturizează lent, dar sigur. Există, firește, fenomenul autorilor români pentru literatura „mare”, destinată unui public adult, care își întorc privirea către genul acesta hibrid, straniu, dar atât de important, al literaturii pentru copii. Și de aici au ieșit cărți importante, notez doar câteva nume, Veronica D. Niculescu, cu splendida serie cu Isidor, de la editura Polirom, Dan Coman sau Lavinia Braniște. Dar există și autori care au început prin a scrie literatură pentru copii și au rămas cu bucurie și fidelitate în această zonă. Mă gândesc aici la Sînziana Popescu, Iulia Iordan, Florin Bican (care a făcut și o muncă esențială de traducere splendidă a unor autori iconici în limba română, dar care este și autorul unora dintre cele mai savuroase reinterpretări, recitiri în cheie contemporană ale unor povești clasice). Sigur că un teritoriu covârșitor aparține încă traducerilor din literaturile lumii. Dar aici cred că e nevoie de curaj din toate părțile: al scriitorilor, să scrie, al editorilor, să publice autori români și, deloc în ultimă instanță, al cititorilor să cumpere autori români.

2. Nu, nu cred că s-a schimbat semnificativ. Ce s-a schimbat, lent, dar vizibil e, cum spuneam, apetitul editurilor (care răspund unor nevoi ale cititorilor) pentru publicarea cărților pentru copii și, într-un sens important, atenția și exigența părinților, care sunt mult mai concentrate asupra ofertelor editoriale. E suficientă o privire înspre programele centrelor universitare din orașele mari ale Europei, care includ, aproape fără excepție, ca disciplină separată studiul literaturii pentru copii, pentru a înțelege că aici e încă privită ca un gen minor. Și dacă tot vorbeam despre universitățile din alte țări europene, cu doar un pas în urma textelor literare pentru copii se află literatura teoretică, cea care are drept obiect de studiu corpul literaturii pentru copii. Sunt locuri în lume în care nu e privită ca un gen minor, chiar dimpotrivă, în care îi e recunoscut, chiar și de către cercetare, locul. Și în care e recunoscută ca o zonă în care, tot mai mult, autorii găsesc un teren fertil pentru experiment pe ambele drumuri care se intersectează adesea în cartea pentru copii: textul și imaginea.

3. O, mi se pare tare greu un top zece și mă tem să nu nedreptățesc autori pe care îi iubesc. Dar am să încerc. Din biblioteca mea ideală nu pot lipsi Tove Jansson, Maurice Sendak, Shaun Tan, Katherine Rundell, Iordan Chimet, Gellu Naum, Florin Bican, Astrid Lindgren. Sigur, lista poate curge mult și bine, dar i-am notat aici pe cei care au un lucru tainic în comun: au simțit că îi pot lua pe copii drept parteneri egali de dialog și au scris o literatură caldă, adâncă, ireverentă. Și mai dezvălui un secret: multe dintre cărțile pentru copii transcend genurile și vârstele, așa că mulți adulți, cu un strop de curaj, pot găsi tone de bucurie aici.

4. Cred că aceasta e cea mai dificilă și descurajantă întrebare. Lectura e un obicei deopotrivă intim și public. E un act care poate deveni obișnuință începând de acasă, acolo unde construim toate obiceiurile bune, dar e ceva ce ar trebui condus, coerent, pe tot parcursul școlii, până spre viața adultă. Cred că, cel puțin în cazul literaturii pentru copii, e musai ca și educatorii, profesorii etc. să fie deschiși și să cunoască și să înțeleagă fenomenul, dincolo de programele obligatorii, să citească ei înșiși de plăcere și să știe să deschidă gustul copiilor pentru texte și voci diverse. Aici, ca și în alte sfere ale vieții publice, mă tem că cel mai mult bine îl fac organizațiile non-guvernamentale. Am în minte, de pildă, exemplul Asociației OvidiuRo, care zilele acestea desfășoară un program admirabil și ambițios de a construi biblioteci de carte ilustrată în toate grădinițele și comunitățile din țară. Și e un efort care pleacă, inteligent, de la formarea educatorilor și a profesorilor, în parteneriat cu editurile. E un efort la care ar trebui să luăm parte cu toții, fiecare după resursele și competențele sale. Altminteri, statisticile seci ne arată, tot de ani întregi, că România e una dintre țările în care se citește cel mai puțin din Europa. Și atunci, de unde să pornească bunele obiceiuri de care pomeneam mai sus? Mai e și problema accesului la cărți, cititul fiind adesea o activitate prohibitivă pentru întregi categorii sociale.

Astrid Lindgren, o scriitoare pentru copii pe cât de mare, pe atât de modestă, spunea că tot ce s-a întâmplat vreodată s-a întâmplat mai întâi în imaginația cuiva. Mi se pare că e vremea să ne imaginăm o lume în care toți copiii au acces neîngrădit la literatură. Și apoi s-o construim, carte cu carte.

Carmen TIDERLE

1. Cred că și una, și cealaltă. Nu am date pe care să mă bazez, dar ochiometric, ca să mă exprim copilărește, mi se pare că, cel puțin în ultimii 7 ani, autorii români au scris și publicat mai multe cărți pentru copii decât oricând altcândva în istorie. Autori noi, aterizați din alte domenii, printre care mă număr și eu, dar și scriitori consacrați de literatură pentru oamenii mari care au simțit că au ceva de povestit și copiilor. Asta nu înseamnă că numărul traducerilor a scăzut, ci că a crescut piața, ceea ce nu poate decât să ne bucure.

2. Ca s-o consideri gen minor sau paraliteratură, trebuie s-o iei în considerare. Ceea ce, în ciuda celor de mai sus, nu se-ntâmplă. Nu știu câți critici literari relevanți mai sunt, dar cei care sunt o ignoră. E ca și cum n-am scrie. Noroc cu copiii care, deși n-au nicio idee de teorie literară, știu exact ce le place și ce nu. Doar că textele trebuie să ajungă la ei. Iar dacă ajung, e de cele mai multe ori meritul părinților cu mintea deschisă, copiilor bloggeri, profilor și bibliotecarilor pasionați de ce e nou, care citesc, discută și promovează literatura pentru copii.

3. Nu cred în „n-ar trebui să lipsească”, nici în lecturi obligatorii. Cred în citit și în fiecare să-și aleagă ce i se potrivește și ce îl mișcă. Shel Silverstein, „Acolo unde nu mai e asfalt”, fiindcă e tradusă în română, dar altfel, orice e scris de el. Dr. Seuss, Rohald Dahl, Edward Lear, Nina Cassian, A. A. Milne, Marin Sorescu, Douglas Florian, Gianni Rodari, Brian Moses, Jack Prelutsky, Spike Milligan… îmi plac mie.

4. Uf, această întrebare grea! Dacă aș fi învățătoare, aș face tot ce ține de mine ca niciun copil să nu termine clasa a 4-a fără să știe să citească și fără să înțeleagă ce citește. Dar pentru asta e nevoie și de texte prietenoase, amuzante, potrivite cu vârsta lor, care să-i apropie pe copii de lectură, nu să li se pară o corvoadă. Apoi de multe discuții pe marginea celor citite, de joacă, creativitate… Copiii să fie încurajați să se exprime liber, fără nici cea mai mică teamă că ar putea spune o prostie. Dar nu sunt învățătoare și tot ce pot face eu, noi, scriitorii pentru copii, e să scriem poezii/povești care chiar să-i bucure pe copii, să le stârnească curiozitatea și să-și dorească să citească și mai mult.

Radu ȚUCULESCU

1. Mulțumesc pentru invitație. Nu mă consider un scriitor de literatură pentru copii în deplinătatea sensului. Cele două volume publicate la Corint Junior: Ina și ariciul Pit, Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (superb ilustrate de Ana Alfianu) le-am scris…din întâmplare! Când nu aveam la-ndemână ce să-i citesc nepotului meu Vladimir, am început să „inventez” povești. Ideea unor aventuri într-un vechi aparat de fotografiat al unui bunic aventurier și bonom mi s-a părut amuzantă. I-am povestit unui prieten care s-a entuziasmat și m-a rugat, insistent, să le pun pe hârtie neapărat, ideea cu aparatul de fotografiat este originală, nemaiîntâlnită, se poate ușor fura. Așa au apărut volumele respective. Nu mă gândeam că voi mai scrie pentru copii. Dar… a venit „covidismul”, iar drăcușorul inspirației m-a atacat în plină pandemie și m-a împins să scriu o poveste/ cum alta nu mai este/ și nici nu va mai fi/ pentru adulți, tineri și copii. Despre liliacul Vico și șerpoaica Sarisa – love story – care sper să apară-n toamnă. Da, în ultimii ani, librăriile s-au umplut cu cărți pentru copii, tinzând spre o adevărată…inflație. Asta și pentru că se vând mai lesne. Răsar tot mai mulți autori autohtoni, o veste îmbucurătoare. Dar a scrie literatură de calitate pentru copii nu e nici joacă, nici divertisment, nici… calcul financiar! Nu-i deloc simplu, iar cei ce cred contrariul produc maculatură care face mai mult rău copiilor decât…poamele stricate, nespălatul pe mâini ori strănutul fără batistă!

2. Nu există gen minor ci doar creatori mediocri, veleitari…Cum ar fi să afirm că sonata, preludiul, capriciul, suita etc. sunt genuri „minore” față de concerte, simfonii, oratorii, opere etc.? Superbele sonatine pentru vioară și chitară ale lui Paganini, nocturnele lui Chopin, suita Mici nimicuri de Mozart ori Rapsodiile lui Enescu…ca să dau doar câteva exemple din puzderia care există, sunt „minore” față de concertele ori simfoniile ori operele acestora? Nici vorbă. Talentul este cel care își pune pecetea asupra genului…În privința criticii, nu prea s-a schimbat statutul apropo de receptare. Dar sunt speranțe. Vorba aceea: speranța moare ultima! Chiar și-n vremuri pandemice.

3. Evit topurile, nu am atins acea treaptă măreață în care eu să mă cred capabil de a face-un top, nici nu am citit atâta literatură de gen pentru a-mi permite asta. Oricum, topurile au o zdravănă doză de subiectivism. Prin urmare, răspund la…nimereală și, mai ales, după gustul meu, în funcție de cărțile pe care le-am citit de-a lungul anilor…mai ales cei tineri. În primul rând poveștile din 1001 de nopți, volume de căpătâi pentru mici și mari. Apoi autori: Michael Ende, Grimm, Andersen, Lewis Carroll, Saint-Exupery, Swift, ETA Hoffmann, Wilhelm Hauff, Erich Kastner, Selma Lagerlöf, Italo Calvino, Carlo Collodi, Ferenc Molnár,Ispirescu, Naum, Florin Bican, Veronica D. Niculescu, Ana Alfianu…

4. În primul și primul rând…acasă, în familie! Copilul e mimetic, mai ales în perioada formării sale. Dacă mămicuța și tăticuțul nu țin niciodată o carte în mână, nu au nici măcar un raft cu cărți în casă, nu se uită, nici măcar din întâmplare, la vreo emisiune tv culturală (câte mai există…) dedicată cărților, scriitorilor, atunci de unde „încurajare” pentru lectură? Urmează școala unde rolul major îl are învățătoarea ori învățătorul de a provoca curiozitatea copiilor față de carte, gustul și bucuria lecturii…Am citit undeva că am fi pe ultimul loc la cumpărarea de cărți pe cap de locuitor. Se pare că avem mai mulți scriitori decât cititori. O „afirmație” cu conotații comico-triste…Dar eu am avut cele mai frumoase și adevărate întâlniri literare cu copiii, când mi-am lansat aventurile Inei și ale ariciului Pit. Activi, curioși, sinceri în comentarii, m-au năpădit cu întrebări, unii mi-au tradus!!, în engleză ori maghiară, paginile care le-au plăcut mai mult, au făcut desene, au pictat tricouri cu personaje pe care am dat autografe, au dramatizat și interpretat diverse scene ale cărții, iar la urmă mi-au citit și ei din creațiile lor etc. Întotdeauna am depășit cu mult timpul acordat inițial pentru asemenea întâlniri. Ele m-au infuzat cu optimism – nu-i totul pierdut! Prin urmare închei cu aceeași „zicere” (poate cam prăfuită, dar mereu binevenită și pe-nțelesul tuturor…): speranța moare ultima!

Dan UNGUREANU

1. Faptul că piața de carte pentru copii a crescut foarte mult în ultimii 10 ani este vizibil prin secțiunile tot mai generoase dedicate – în librării și în online – acestor categorii de vârstă. Literatura pentru copii autohtonă crește mai ceva ca Făt-Frumos, iar comparația cu numărul traducerilor nu ar trebui să ne încurce, pentru că ambele formează gustul și dau apetit pentru citit. Pentru mine, ca ilustrator, a fost o mare bucurie să ilustrez Apolodorul lui Naum, egală cu bucuria de a-l reimagina pe Micul Prinț al lui Saint-Exupéry. Iar faptul că sunt părtaș la literatura contemporană, ilustrând textele lui Florin Bican, de exemplu, mă împlinește. Traducerile își au locul lor în orice piață din lume, iar dacă ne gândim că munca de traducere este făcută cu măiestrie de multe ori chiar de autorii de carte pentru copii, cred că aceste traduceri devin parte din literatura noastră. În acești ani au apărut tot mai mulți autori de carte pentru copii, cu voci puternice, diverse, cu serii de autor, recunoscuți, citiți și iubiți de copii și acesta este lucrul care contează.

2. Literatura pentru copii pune bazele cititorului adult, iar lipsa interesului criticilor pentru acest gen lasă un gol în industrie. Sigur, am putea spune: de ce avem nevoie de critici dacă publicul este interesat, cartea este cumpărată și industria se dezvoltă? Pentru că orice piață de carte dezvoltată își recunoaște valorile, le premiază și le promovează, altfel cartea pentru copii va rămâne la statutul de gen minor. Evoluția genului poate fi influențată și de feedbackul specialiștilor, nu numai de cel al publicului – un ochi atent, deschis către această literatură, interesat și onest.

3. Bogăția și diversitatea literaturii mă încântă cel mai mult, așa că nu pot face un top. Sunt texte puțin cunoscute pe care le-aș pune pe primele locuri cum este Viață de câine de Sașa Ciornîi, alături de titluri ultra cunoscute. Autori români – Florin Bican, Lavinia Braniște, Adina Rosetti, Alex Moldovan, Victoria Pătrașcu – alături de cei francezi, englezi, italieni sau americani. Ilustratorii-autori Alexis Deacon, Isabelle Arsenault, Benji Davies, Rébecca Dautremer, Carson Ellis, Maria și Ileana Surducan, sunt cei ce mă inspiră prin modul lor de a spune povești împletind perfect imaginea și textul. Fiecare descoperire se adaugă topului care crește și tot crește.

4. Am avut plăcerea să cunosc mai multe clase de copii, de vârste diferite, iar lucrurile nu sunt așa grave. Copiii citesc! Altfel cum am fi ajuns la cele povestite mai sus? Există un apetit grozav pentru carte până prin clasa a IV-a, dar care trebuie întreținut cumva și mai departe. Poate listele de lectură obligatorie nu sunt o soluție, ci mai curând accesul la o paletă mai largă de subiecte, mici teasere, „cârlige“ care să atragă cititorii ar ajuta. Și, poate, întâlnirile cu autori și ilustratori îi pot apropia mai mult pe copii de carte.

Radu VANCU

1. Literatura pentru copii scrisă de autori români e, cred, cel mai dinamic sector al pieței noastre de carte. Nu există nici un altul la care diferențele față de, să zicem, acum un deceniu să fie atât de uriașe. Mai nimeni n-a mai scris literatură pentru copii după Revoluție; atunci când un scriitor mare a făcut-o, adică Mircea Cărtărescu în Enciclopedia Zmeilor, lucrul a fost privit ca un soi de curiozitate, un accident venit dintr-un capriciu straniu, deși cartea e în mod evident o capodoperă a genului – și, ca orice capodoperă a literaturii pentru copii, e cu adevărat mare literatură. Abia în ultimii zece ani câțiva editori curajoși și cu bună intuiție au decis să riște & să investească în nișa asta – dacă nu mă înșel, Laura Albulescu a fost cea dintâi care a făcut asta sistematic, la Arthur. Apoi, alte câteva edituri mari au preluat și ele din mers ideea, încât acum literatura pentru copii scrisă de autori români este, n-am nici o îndoială, una dintre cele mai consistente și mai profitabile secțiuni din portofoliul lor. Autorii din generația mea au descoperit și ei gustul acestei libertăți deopotrivă delicioase & constrângătoare care este scrisul pentru copii – de la Lavinia Braniște la Dan Coman și de la Veronica D. Niculescu la Ioana Nicolaie, s-a adunat o întreagă bibliotecă splendidă, cu care cresc inimile & creierele copilăriei de azi.

2. Mă tem că nu, tot un gen minor va fi considerat, e o prejudecată prea solidă ca să poată fi demantelată în câțiva ani. Și e, bineînțeles, o problemă veche; cu excepția lui Călinescu (el a dedicat o carte întreagă basmului) și a lui Manolescu (cu al lui text splendid și deja clasic despre Andersen), nu-mi aduc aminte de un critic mare de-al nostru care să fi văzut în literatura pentru copii un gen în care marea literatură să fie posibilă. Însă aproape că nici nu contează asta: ce contează e extraordinara forță a acestei literaturi de a individua inimi & creiere fragede. Micul Prinț sau Mica Sirenă ne catalizează decisiv, inimile & creierele noastre rămân amprentate de ele până la capătului micului nostru timp impus; față de asta, orice prejudecată critică e complet irelevantă.

3. N-aș îndrăzni să fac un astfel de top 10 – ar fi la fel de crud & de irelevant ca orice top 10 aplicat oricărei secțiuni a literaturii. Sunt sigur însă că Apolodor al lui Gellu Naum și Zmeii lui Cărtărescu au încă în ei suficientă energie pentru a crește alte generații de cititori; sunt gelos pe copiii care vor crește cu cărțile Ioanei Nicolaie, ale Laviniei Braniște, ale Verei Niculescu, ale lui Dan Coman – sunt, oricare dintre ele, cărți care deschid inimile către frumusețea lumii.

4. Copiii ar trebui să aibă un cont la bibliotecă încă dinainte de a ști să citească; de la grădiniță deja, educatorii & educatoarele ar trebui să-i ducă o dată pe săptămână la bibliotecă, pentru a le crea obișnuința asta, pe care apoi învățătorii & învățătoarele să o continue. Ar trebui revenit la cupoanele lunare pentru cărți acordate personalului didactic – ar readuce mai frecvent profesorii în librării, și pe urmele lor ar veni și copiii. TVA-ul la carte (fizică și electronică) ar trebui anulat cu totul. TVR, la rândul lui, ar trebui să-și asume rolul cultural, dispărut complet după lichidarea TVR Cultural acum un deceniu. Sunt atâtea lucruri care s-ar putea face; și care trebuie făcute. Dar, pe lângă toate astea, mai trebuie făcut ceva esențial: copiii trebuie învățați să vadă frumusețea din literatură. Pentru asta, însă, e nevoie ca profesorul însuși să creadă că literatura e frumusețe. Când vom crede cu adevărat asta, elevii se vor contamina și ei de credința noastră.

VERES Annamaria

1. Piaţa cărţii pentru copii e dezvoltată şi cantitativ şi calitativ. În literatura maghiară au apărut foarte multe cărți scrise pe limbajul copiilor de astăzi. Sunt și multe traduceri, dar trebuie să ţinem cont şi de faptul că există și traduceri nereușite.

2. Zilele acestea se pune un mare accent pe literatura pentru copii, este foarte important ca ei să primească volume care să le stârnească interesul față de lectură. Cartea tinde să fie înlocuită de computer, televizor și diverse jocuri electronice. Copiii trebuie să învețe că cititul îi ajută să înțeleagă frumusețea vieții, este izvor de informație, de aceea este nevoie ca ei să aibă la dispoziţie cât mai multe titluri dintre care să aleagă şi să lectureze cu plăcere orice îşi doresc.

3. „Top 10” al cărților pentru copii în limba maghiară:

1. Fésűs Éva: Aranypofácska –de la clasa a II-a

2. Bagossy László: A sötétben látó tündér– clasele III-IV.

3. Berg Judit: Rumini–de la clasa a III-a

4. Nyulász Péter: Helka– Clasa a IV-a

5. Békés Pál: A kétbalkezes varázsló; A bölcs hiánypótló– clasa a IV-a

6. Jeney Zoltán: Rév Fülöp– clasele III-IV.

7. Lázár Ervin: Szegény Dzsoni és Árnika, Hapci király

8. Elekes Dóra:A mutter meg a dzsinnek – gimnazial

9. Cărţile lui Bosnyák Viktória – de la clasa a II-a

10. Ragyog a mindenség – antologie de poezii pentru copii de poeţi contemporani maghiari din România​; Friss Tinta– antologie de poezii pentru copii

4. Cărțile sunt importante în viața copiilor și ar trebui să îi însoțească încă din primul an de viață. Am constatat că sunt puține familii care oferă această oportunitate de împrietenire cu cărțile. Astfel, acest rol revine educatoarelor, învățătoarelor, bibliotecarilor. Aceștia trebuie să stârnească interesul și curiozitatea copiilor pentru cărţi, povești, lectură. Am observat că de cele mai multe ori unui copil nu îi place să citească pentru că nu a descoperit încă atracția pentru lectură. Noi, în clasă, în ciclul primar, organizăm săptămânal un cerc de lectură. Împreună cu elevii alegem câte o carte pe care o citim, o parte împreună și o parte acasă, individual. După fiecare capitol, analizăm ceea ce am lecturat. Nu este obligatoriu, dar copiii vin cu plăcere la această activitate. Am observat că majoritatea elevilor încep să citească alte cărți decât cele recomandate, numai să fie pe înțelesul lor. Rolul nostru este să le dezvăluim frumusețea lecturii, ca aceasta să devină un hobby și nu o activitate obligatorie.

Elena VLĂDĂREANU

1. În momentul acesta cred că deja nu mai e o chestie de părere personală, ci de evidență. Nu am fost curioasă până acum să caut cifre;  e posibil nici să nu existe pentru că în România nu avem în general studii pe piața de carte. Revenind, nu am căutat date, dar este evident că după mijlocul anilor 2000, piața literaturii pentru copii a explodat efectiv. Asta s-a întâmplat și pe un fond creat de traduceri – să ne amintim că Art prin Arthur a adus cărți, în traducere, de care habar nu aveam, cărți minunate pentru acest segment atât de incitant și productiv, care este literatura pentru copii și adolescenți. În paralel a fost încurajată literatura autohtonă prin concursul de manuscrise. Iar acum mă refer la partea cea mai vizibilă a acestei piețe, Editura Arthur. Dar mai sunt micile edituri, precum Cartea Copiilor, inițiativele Clubului ilustratorilor care au însemnat două volumele colective superbe, colaborare scriitori-ilustratori, editurile clasice, precum Nemira, Univers, Curtea Veche, Humanitas, Paralela 45, Polirom ceva mai târziu care au continuat să publice literatură pentru copii. În momentul de față, sunt autori specializați, care asta scriu, și nu scriitori care doar au încercat această zonă (cum sunt și eu). Ca să răspund la întrebare, chiar dacă sunt în continuare multe traduceri – și foarte bine că sunt – sunt încurajați și scriitorii autohtoni.                                                                      2. Mi-e greu să răspund aici pentru că simt și eu, ca mulți dintre noi, o oarecare mefiență față de această instituție, a criticii literare. Ce cărți se mai bucură de prea multă receptare, în prezent, din partea criticii noastre literare? Cred că foarte puțin. Din tot ce se publică, sunt câteva titluri, câteva, care au cronici mereu, într-un mecanism circular, dar ce procent reprezintă aceste titluri din tot ce se publică? Un procent foarte mic, infim.                   3.Români, clar: Gellu Naum, Nina Cassian, Iordan Chimet. Din cei contemporani: Alex Moldovan, Adina Popescu, Ioana Nicolae, Lavinia Braniște. Din literatura universală: Roald Dahl, Astrid Lindgren, Sven Nordviqst (cărțile cu Pettson & Findus), R.J. Palacio, Michael Ende. Sunt mulți, foarte mulți, e complicat să faci aici topuri, am pus doar autori ale căror cărți îmi plac sau mi se par ireverențioase sau incitante și am încercat să mă uit așa, pe tot spectrul 3-16 ani. Pot să merg și mai jos și nu aș rata Eric Carle și minunatele lui cărticele pentru bebeluși, Omida mâncăcioasă, Gărgărița morocănoasă, Vrei să fii prietenul meu? etc., la fel cum nu aș rata aventurile celebrei pisici Mog (Judith Kerr). Și dincolo de orice top: cărțile lui Dr. Seuss, traduse minunat de Florin Bican: Cotoi cu pălărioi, Cotoi cu pălărioi se întoarce, Cărticica de dormit, Cum a furat Grinch Crăciunul. Fără ele nu îmi pot imagina copilăria mică.

4. O să sune prost ce o să spun: încurajați, încurajați că după ce încep școala și li se lipește telefonul mobil de mână, până și cel mai pasionat cititor se va transforma într-un copil căruia cartea nu îi mai spune nimic. Cred de exemplu că ar putea funcționa chestiile hibride, text plus imagine computerizată. Știu o artistă minunată, Ioana Nicoară, care încercând să răspundă fix la această întrebare, a creat o aplicație, Reniform, pe care a însoțit-o cu o carte tipărită de propria asociație (deci greu de găsit): aplicație, pe care ți-o instalezi pe smartphone, îți creează filme sau imagini 3D, oricum realitate augumentată, pentru paginile din carte pe care trebuie să le scanezi. Cred că, un timp, așa ar putea merge. Altfel… Să ne obișnuim cu ideea că literatura nu e totul, așa cum am crezut noi și cum am fost învățați și am învățat pe alții la rândul nostru.

[Vatra, nr. 7-8/2021, pp. 80-92]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.