Afirmat în anii ’80, Nichita Danilov a continuat să fie o prezență constantă în planul literar, publicând numeroase volume de poezie, dar și proză sau eseuri. În ultimele două tipologii se înscriu și cele mai recente publicații ale sale, romanul Omul din eprubetă și colecția de eseuri intitulată De La Caragiale La Urmuz Sau Realitatea În Formă De Conservă, volume care îl scot din inactivitatea atipică de cinci ani. Deși cele două au fost abordate în ansamblu de critica de întâmpinare, fluxul ideilor din volumul eseistic găsindu-și reprezentarea în roman, noi ne vom ocupa doar de cel din urmă, urmărind felul în care Nichita Danilov reușește să dea literaturii române varianta sa ludică de distopie.

Organizat la nivelul a trei cărți, romanul Omul din eprubetă* poate fi asociat imediat cu genurile SF sau fantasy, însă, în subsidiar, acesta reprezintă mai mult decât o urmărire a destinului unui mormoloc aterizat de pe Andromeda pe Terra, într-o eprubetă din laboratorul savantului Brauner și al asistentei Beatrice. Descinderea amuzantă a embrionului pe Pământ servește, fără doar și poate, abordării unor teme complexe precum rostul vieții, misterul creației și eforturile necontenite ale științei de a-l desluși, dar și raportul dintre trecut, prezent și viitor. Tonul satiric nu transformă însă incursiunea acestuia în cele pământești într-un demers deprimant, canalizat pe surprinderea tușelor lumii văzute, căci, dimpotrivă, omul din eprubetă este ancorat într-o comparație ilară între prezentul Terrei și necunoscutul incitant al Andromedei, aflate la mii de ani distanță, într-un viitor care a preluat trecutul și istoria noastră, dar și prezentul, depășind limitele proiecțiilor umane. Cu alte cuvinte, într-o grilă simbolică, Andromeda reprezintă o Terra a viitorului, populată însă de embrioni cu creier mobil, replici sănătoase și nemuritoare ale gânditorilor sau ale marilor genii: „De mult timp, la noi, popoare întregi se nasc în eprubete și acesta a devenit pe Nebuloasă un fapt obișnuit. În fiecare eprubetă câte un popor, mai mare sau mai mic. E mai ușor în felul acesta să dai naștere la niște generații sănătoase, inoculându-le din start anumite caracteristici.”

Din acest mediu se desprinde mormolocul, personajul principal al romanului de față, care observă actualitatea, rememorând trecutul și râvnind la un nou destin pe Terra, departe de societatea perfectă a Andromedei: „Fiind nemuritor, nu-mi găsesc pace nicăieri. De aceea am venit și aici. Să-mi asum un alt destin.” Reprezentantul central al Terrei este savantul Brauner, un Frankenstein contemporan, care urmărește fuziunea de ADN-uri, în vederea creării omului perfect: „experimentele ce se desfășoară în acest laborator au drept scop elucidarea legilor naturii și crearea unor ființe hibride, prin intermediul unor ADN-uri captate din diferite galaxii, dar și pe baza materialului genetic autohton, extras din țesuturile unor genii ce au marcat în diverse timpuri istoria umanității.”

De introducerea acestor personaje și de familiarizarea cititorilor cu viața din „sticla rece a eprubetei” se ocupă prima parte a volumului. În schimb, cea de-a doua se axează mai mult pe creionarea lumii actuale, într-o escapadă deconspirativă a mormolocului, mânată de curiozitate: „voiam să trag o raită prin împrejurimi, să iau, cum se spune, pulsul străzii, apoi, apelând la același truc, să mă întorc în eprubeta mea.” Câteva ore durează raita personajului, care străbate într-un taxi străzile capitalei pentru a-l întâlni pe președinte. Satirizarea politicului este evidentă în această secțiune, limita grotescului fiind atinsă în ilustrarea metehnelor sistemului.

Însăși definiția președintelui evidențiază tonul sarcastic al personajului-narator, care conturează o imagine denaturată a puterii prezidențiale, întruchipate de mahmurul sictirit de sine și de viață, un summum al președinților post-decembriști români: „Președinția în sine e o enigmă. Și președintele la fel! El e o expresie a puterii haosului, care l-a scos, ca să spun așa, din mânecă la momentul oportun, transformându-l din simplu cetățean, unul aproape banal, într-unul simbolic, a cărui menire e, printre altele, să înlocuiască vidul existențial cu unul de natură mai absconsă (…) în ciuda umorului de care dă dovadă, președintele suferă de-o oboseală cronică, acumulată în timp. Demonstrațiile, ca și excesele l-au epuizat și fizic, și psihic, transformându-l într-o relicvă. Da, președintele e un om sfârșit, care se ține, cum se spune, din inerție, de putere.”

Revenirea în eprubetă din partea a treia, intitulată sugestiv Elohim, reprezintă prilejul unor meditații și mai complexe cu privire la misterele universului: „La ce mi-ar folosi știința asta și, la o adică, știința în general?! E posibil totuși ca în universul acesta insipid să existe un spațiu logic anume creat pentru gândurile ce ni se evaporă din cap, unde fiecare idee, fiecare gând, oricât de mărunt ar fi el, se depune, se solidifică într-un spațiu obsesiv interior, devenind la fel de dens ca lucrurile ce ne înconjoară.”  Reducerea trupului uman la o eprubetă dotată cu conștiință domină universul distopic imaginat de Nichita Danilov. Mesajul pe care dorește să îl transmită vizează cealaltă față a dezvoltării științifice, care contribuie la bagatelizarea marilor teme, iubirea, nașterea, moartea, creația în sine și existența divinității, concurate acum de omul de știință. Gravitatea discursului său este atenuată însă de jovialitatea tonului în acest roman – melanj de referințe și pasaje onirice, care depășesc uneori granița prozei, amintind de modulațiile poeziei sale. Un roman savuros, așadar, care meditează asupra temelor metafizice, amenințate de progresul științific, dar care reușește să ajungă la cititor, în ciuda unor secvențe sau idei cu caracter repetitiv, care, deși nu ocupă o poziție centrală în înțelegerea mesajului textului, sunt reluate excesiv în economia romanului.

______________

*Nichita Danilov – Omul din eprubetă, Editura Polirom, 2021, 518 p.

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 25-26]