Mihaela Vancea – Realitatea sub lupă

De ceva vreme deja a devenit un obicei ca scriitorii să-și adune într-un volum eseurile publicate de-a lungul timpului în diverse reviste literare. La această tendință participă și Nichita Danilov cu volumul apărut anul acesta la Editura Tracus Arte*, în care cuprinde texte publicate în ultimii ani în România Literară și Observator Cultural.   

Ceea ce captivează, cu toate că anumite idei sunt redundante, este talentul lui Nichita Danilov de a săpa după picanterii literare și de a citi contexte, fapt ce reiese încă de la primele pagini. Interesele sale sunt diverse, expune opinii ferme, argumentate, ușor de lecturat și procesat pentru orice categorie de cititori. Tematicile sale acoperă un spectru destul de larg asemenea diferențelor de viziune de la Caragiale la Urmuz, cum se intitulează și prima parte a volumului. Aș aminti aici faptul că ordinea textelor sale nu este una cronologică, ci mai degrabă una care să corespundă viziunilor lui despre lume și literatură așa cum reies ele din structura cvadruplă a cărții. Caracterul curios, detectivistic al autorului se manifestă preponderent, iar predilecția pentru a răscoli în lumea literară din alt unghi decât cel estetic reiese inclusiv din analizele referitoare la triunghiul amoros Eminescu – Veronica – Caragiale. Nichita Danilov vine cu o altfel de viziune asupra clasicilor autohtoni, cercetând minuțios experiențele și trăirile lumești pe care aceștia le-au avut. Fără îndoială, activitatea sa de muzeolog contribuie la proiectarea vie a unor momente ce țin de detaliu din viața acestor scriitori. El reușește cu naturalețe să împletească umorul cu fine analize istorice în texte tranșante, de actualitate, cum este, de pildă, cel referitor la graba întocmirii guvernelor în spațiul românesc (,,Guvernul Eminescu și Guvernul Caragiale”).

Dincolo de a fi categoric, el se ancorează ușor în zona umană (mai degrabă decât cea artistică) a diverselor personalități culturale. Expune un George Călinescu bolnav de tifos exantematic, un Eminescu gelos pe Caragiale, explică impactul soției autoritare a lui Bacovia, pe George Topârceanu și Mihail Sadoveanu îi aseamănă cu Stan și Bran, povestește cum Creangă și Topîrceanu trăgeau cu pușca după ciori sau în cărți de joc lipite de perete și multe altele. Știe, deci, ce să livreze pentru a fi captivant și pentru a face publicul să empatizeze într-un fel sau altul cu cei aduși în discuție. În această ordine de idei, Nichita Danilov își asumă un rol de promotor, el este angajat într-o misiune de reactualizare a acestora prin apelul către instituțiile competente, cum se poate vedea într-o mențiune referitoare la impactul lui Călinescu: ,,Elita culturală a Iașilor, catedra de filologie, Muzeul Literaturii Române, dar și administrația locală, au, după părerea mea, datoria dea repune în circuitul public informațiile legate de avatarurile biografice ieșene ale autorului Istoriei…”. Țin să fac aici o trimitere la serialul care rulează acum pe Netflix, The chair (Șefa de catedră), care surprinde dinamica catedrei de literatură, unde profesorii sunt nevoiți să-și țină cursurile într-o metodă captivantă pentru studenții lor, pentru a nu-și periclita poziția în cadrul universității. Ceea ce înseamnă că oricât de învechit este un autor, el poate fi livrat audienței prin diverse strategii de captare a atenției, în termenii lumii la care cei din sală se raportează. Astfel, umanioarele devin relevante, Chaucer, Dickinson sau Melville devin captivanți pentru studenți. Aș zice că abordarea lui Nichita Danilov intră în aceeași strategie de a trage niște pârghii până în contemporaneitate și de a face literatura autohtonă relevantă.

La o primă vedere, ar părea că discursul său se învârte în jurul clasicilor, dar partea a doua a volumului, Omul Cyborg și setea de putere, pătrunde într-o zonă metafizică, meditativă, chiar de istorie alternativă. De pildă, în eseul ,,Dandanache & Cimitirul Buna-Vestire”, întrebat fiind ce roman i-ar fi plăcut să continue pornind de la sfârșitul său,  Nichita Danilov revine din nou la Caragiale. Mai precis, în formularea răspunsului e ofertantă scrisoarea pierdută din prisma destinului lui Cațavencu și a lui Pristanda, chiar a lui Agamemnon Dandanache. Așadar, el ar răsturna conflictele vechi într-un soi de teatru polițist unde cetățeanul turmentat e agent sub acoperire, Dandanache un  tânăr prezentabil, iar pe parcurs ar integra chiar personaje politice actuale. Mai mult, dincolo de aceste exerciții de imaginație, textele sale capătă un puternic caracter profetic, cu un imaginar high-tech, specific narațiunii din Brave New World sau serialelor Black Mirror, respectiv years & years. O perspectivă dureroasă o surprinde, în acest sens, modul în care piața de carte s-ar schimba: cu cărți văzute doar în muzee, cu simboluri grafice (emoji) care iau locul limbajului uzual. Nu engleza devine limba universală, ci semnul grafic, ca o întoarcere în peșteră. 

De asemenea, insistă asupra impactului tehnologic și în cea de a treia parte, dar dintr-o altă perspectivă. În Manipulare și poezie, face salturi interesante de la subiectul școlii de poezie ieșene, la texte despre Ana Blandiana, Matei Vișniec, Bacovia, iar apoi la Noah Harrari și Tolstoi pentru a se opri asupra Codului lui Hammurabi. Pe alocuri, discursul său are o alură wikipediană, cu conglomerate de date, la finalul cărora concluzionează iterativ că poezia e alungată din cetate în contextul inteligenței artificiale: ,,asistăm la o epocă în care roboții aspiră la condiția umană, în timp ce omul și umanitatea sunt pe cale de-a deveni doar simple componente ale unui angrenaj social hiperinformatizat.” După această traiectorie alambicată, capitolul final se încadrează într-un scenariu mai cuminte. Discuția se îndreaptă către douămiiști, iar ironiile sunt fine mai ales când îi dedică un text lui Marius Ianuș, ca reacție la gestul său de a-i arunca poeziile pe foc: ,,Marius Ianuș nu s-a catadicsit să dea foc cărților scriitorilor optzeciști, fiindcă poezia acestora, după opinia lui, nu merită prea mare atenție. Dintre toți, eu am fost alesul pentru rug. Ce onoare!”.

De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă pare o colecție de mici istorii fascinante ale culturii noastre, dar și frânturi, porți de acces către laturile umane ale unor nume cu greutate. Pe lângă imaginea sa de poet sau prozator, interesant de urmărit sunt celelalte avataruri ale lui Nichita Danilov care ies la suprafață cu această ocazie. Pe de o parte, este vorba de latura jurnalistică, de investigator, pe de alta, ipostaza lui de muzeolog, om de legătură și contact cu diverși oameni (de exemplu, experiența cu arhivarul și arheologul Nicolae Pușcașu). Este lesne de sesizat și un profil al istoricului lucid: ,,Pentru a ne cunoaște mai bine epoca în care trăim, trebuie s-o privim raportându-ne la altele ce s-au succedat de-a lungul timpului.” În egală măsură, se remarcă o față a cercetătorului interdisciplinar, ce comportă interese față de conexiunea domeniilor, integrarea literaturii și a istoriei într-un circuit mult mai vast și mai complex chiar și decât cel al World Literature: ,,AND-ul nostru păstrează și el înmagazinat în spirala sa moleculară istoria trăită a generațiilor precedente. Istoria familiei, a comunității, a națiunilor pare să fi fost topită de mâna nevăzută a destinului în această carte a sângelui”.

Pe scurt, volumul este haotic prin consistența informației și modul de structurare a ei. Însă are un iz de aventură, un sentiment al descoperirii unor informații vitale și poartă cu sine mesajul subliminal cum că toate sunt conectate, nici omul, nici domeniul său de activitate nu sunt aspecte de tratat individual. Ba, mai mult, în această conexiune intervin abuziv tehnicile de manipulare prin imagine, căci realitatea ia forma unei conserve, iar omul cu toate zbaterile sale, nu i se poate împotrivi: ,,Omul modern, mi-a spus, într-un interviu, actorul și regizorul Ion Sapdaru, este prizonierul imaginii. Imaginea îi oferă ideile gata ambalate. Îi oferă realitatea în stare de conservă. El nu-și mai aparține sieși. Imaginea a născut un monstru: televiziunea. Dar și un altul: internetul. La mine în casă intră în fiecare zi zeci de mii de neinvitați. Politicieni, actori, fotbaliști, boxeri, bețivi, obsedați sexuali, criminali în serie, intră oameni, animale, râuri și munți, nori, cutremure, incendii, atentate, războaie, demon – strații și revoluții. Zi de zi, seară de seară, mă lupt cu acești dușmani ce-mi asaltează casa și reușesc să mai stopez câte ceva din invazia asta. Ce se va întâmpla însă în viitor cu copiii noștri? Ce se va întâmpla cu toată această lume supusă unui continuu bombardament informațional?”.

____________________

*Nichita Danilov, De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, Tracus Arte, 2021

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 26-27]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.