Călin Crăciun – Uite de unde sare iepurele!

Dificil moment i s-a nimerit lui Soril Miavoe să publice din nou poezie, în volumul Dopuri de plută*. Atât de dificil, ținând cont de admirația sa față de metaforă, încât e maxim riscul să-i fie trecut prin filtrul opac al preconcepției. Nici că ar putea spera să fie primit, ba poate nici măcar privit, prin cel, mai crâncen și mirific, al progresismului științific, căutător cu jinduire de cea mai justă primenire, având bun de repudiat chiar și trecutul imediat, spunându-i cu acribie să plece din poezie, pentru a sfârși cu demnitate, să nu mai fie sursă pe Pământ de-atâta precaritate. Poetul vine abia cu al treilea volum de poezie tocmai când congenerii sunt deja clasați, mulți cu biblioteca doldora de volume personale, premii și altele din cele măgulitoare. Cu toate acestea, nu-i lipsesc reacțiile pozitive. S-au exprimat deja în acest sens despre Dopuri de plută nu doar reprezentanți optzeciști, ci și unii mai tineri, ba chiar din valul poetic cel mai recent. Și cred că nu fără temei.

Astfel, cum e și firesc, ținând cont de viețuirea în aceeași urbe și de apropierea sufletească, ambele în măsură să faciliteze accesul la acea parte altfel mult mai anevoie de pătruns a creației, Kocsis Francisko dedică un comentariu ceva mai aplicat volumului și restului mic al operei (în Vatra, nr. 7-8/2021), întocmind temeinic fișa bibliografică a autorului și reliefându-i deopotrivă elementele de continuitate și noutatea ivită în operă: „Singura translaţie majoră în poezia lui Soril s-a produs pe scala percepţiei temporale. Dacă în poezia de tinereţe timpul nu avea decât rost de reper, de situare în arealul existenţial şi de exagerări în jocurile drăgăstoase, în poezia de acum primește pe alocuri semnificaţii dramatice.” Liviu Antonesei se arată pe blogul personal extaziat de revenirea lui Soril Miavoe la poezie, în timp ce Claudiu Komanrtin o consideră „o confirmare târzie a unui poet stenic în scriitura căruia se găsesc majoritatea mărcilor deja binecunoscute ale optzecismului canonic, pe care Miavoe le folosește cu inteligență și abilitate, modulându-le într-o manieră care îl scoate de sub prezumția lipsei de originalitate sau a reșapării unei formule caduce sau îndelung bătătorite”. Mai mult, vorbește chiar de o „înviorare” a poeticii optzeciste (http://www.agentiadecarte.ro/2021/09/sunetele-pe-care-se-poate-pasi-printre-hauri/). Apoi, mergând în direcție hermeneutică, Florin-Corneliu Popovici dedică noii apariții editoriale un articol amplu (In lirica veritas, în LaPunkt), reliefând temele esențiale și remarcând scrisul „elaborat (uneori de-bordant), despre lucrurile fireşti, gen viaţă-moarte” și „forța lirică”. Poemele lui Soril Miavoe sunt și pe gustul Gabrielei Feceoru, datorită tumultului emoției și sincerității, dovadă că pot avea rezonanță și în rândul poeților tineri.

Dopuri de plută impresionează într-adevăr prin decantările și distilările succesive din laboratorul poetic, până când cele mai reușite poeme ajung absolut „antologice”, după cum s-a exprimat Claudiu Komartin, găsind acordul deplin între ritm, rimă, sentiment și idee. Cu toată emoția ce-i intermediază cunoașterea sau exprimarea poetică (despre care a vorbit convingător Kocsis Francisko), Soril Miavoe e și un cerebral care vrea să cunoască deplin anatomia poemului chiar și când recunoaște autoritatea inspirației (a se citi, în acest sens poezia intitulată tocmai Inspirație). De aici cred că și vin preocuparea formală, structura cristalină, accentele ludice, specifice unei conștiințe de hâtru, și gestiunea semnificației până dincolo de pragul metaforei. Tocmai de aceea e mai intens regretul dat de cele câteva neglijențe trecute de filtrul corecturilor, afectând negativ poemele, devreme ce se ivesc accidental în texte ce tind spre calofilie („Totul trebuie să fie ușor ca aerul/ cu care ne acoperim,/ ca cel pe care-l respirăm/ se-nțelege”, de exemplu).

Poetul e în esență melancolic și grav, contemplându-și cu luciditate condiția de muritor și de poet (edificatoare este, în acest sens, poezia care deschide volumul, Altădată timpul). Își joacă, pe de altă parte, și rolul de emul superior și face echilibristica riscantă pe tăișul ce desparte autocritica sau autoironia și autosuficiența, asumarea condiției umile de aroganță sau orgoliu, prin raportarea la modele ca Nichita, Virgil Mazilescu și Mariana Marin (Azi mi-ar fi plăcut să postez pe FB). Excelează deseori în capacitatea de a învesti cuvintele în funcția poetică prin transformarea lor sintagmatică în generatoare metaforice, mimând uneori, „la derută”, forțarea logicii. Iată o mostră în poemul intitulat tocmai Cuvânt, mizând pe mixajul sinecdocă-simbol-metaforă pentru a trage cortina de pe „scena” pe care e în curs de desfășurare o tragedie: „Din când în când gheara vulturului/ caută hrană pentru puii ei flămânzi/ în acest pustiu șuierător/ în care foamea înalță orașe noi/ la marginea orașelor/ noastre.”

Am putea vorbi și de o voluptate a întinderii unor curse cititorului, de-a-l păcăli dându-i expectanța banalității, dezamăgitoare, desigur, însă doar pentru a amplifica apoi satisfacția cu care urmează să-l răsplătească pentru răbdarea de-a fi continuat lectura. Așa face, de pildă, în Nici măcar, poezie care tematizează „singurul trup” vizat de mariajul creștin. O temă despre care s-ar putea crede că n-ar mai putea fi ceva de spus. Și nici nu pare până la ultimul vers, care convertește banalitatea în pretext al unei noi revelații: „Nici măcar nu știam să-ți spun / te iubesc,/ aceasta aș fi putut-o spune unei străine,/ unei îndepărtate/ care mi-ar fi deschis poarta să intru în cetate/ dar nu, ție nu/ fiindcă noi nu eram noi și tu,// căci veni vremea în care/ nu mai știam că tu ai trupul tău/ și eu pe al meu/ împreună credeam că suntem/ foile aceleiași cepe/ înfășurate pe-o singură inimă/ ca lumea să poată începe.”

Sunt destule poeme citabile în cele nici 90 de pagini. Expresia e densă, pornind de obicei dinspre cotidian și ajungând la sublimare în/prin emoție, mai ales în poemele erotice și-n cele dedicate poeziei înseși, inspirației sau artei în general. Un bun exemplu este și Orfelină, superbă afirmare a forței miraculoase a compasiunii și iubirii: „Atât de tare s-a bucurat că am privit-o/ de parcă i-aș fi dăruit o vioară/ la care ea putea să cânte/ pentru prima oară.// Atât de tare s-a bucurat când am luat-o de mână/ de parcă i-aș fi spus trenul acesta este al tău/ și poți călători cu el o săptămână/ pe orice traseu.// Atât de tare s-a bucurat apoi când am sărutat-o/ de parcă i-aș fi luat de pe umeri o piatră de moară/ și i-aș fi spus de aici mai departe o duc eu, tu du-te și zboară.” Nu lipsesc, bineînțeles, cât se poate de firesc pentru un spirit optzecist, poemele în care străbat, când mai intens, când mai vag, influențele ori afinitățile asumate, cum ar fi un pic de oralitate și dramatizare ce duc gândul spre Liviu Ioan Stoiciu, tușe soresciene și sclipiri argheziene, alături de destule altele, unele precizate în corpul poemelor sau în titlu.

Dopuri de plută e pe de o parte dovadă concludentă că poezia face suportabilă suferința omului, că o îmblânzește („Durerea lui n-a vrut să piară/ și s-a retras într-o vioară/ și-și duce veacu-n lege nouă/ ca-ntr-o colibă-n care plouă (…) durerea lui, ca să nu doară,/ împinge-arcușul pe vioară” – din Viorist stradal), iradiind compasiune. Pe de alta, că energia poetică a unei formule, fie ea și istoricizată nu poate fi vreodată epuizată, dacă îi este asociat spiritul potrivit.

___________

* Soril Miavoe: Dopuri de plută, Editura Rocart, Bucureşti, 2021.

[Vatra, nr. 10-11/2021, p. 28]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.