O arheologie poetică, în care straturile de civilizație sunt îndepărtate unul câte unul, cu cea mai mare precizie și migală,  până la cel mai vechi os, la descoperirea strămoașei noastre comune, hominida Lucy, este ultimul volum al Teodorei Coman. Ca și în Soft guerrilla, poeta are nevoie de un reper, de o structură tare care să iradieze suficientă forță ordonatoare, încât să oprească o lume tot mai fluidă, mai inconsistentă, tot mai aproape de buza unei prăpăstii. Presimțind o apocalipsă după colț și riscul ca la capătul atâtor milenii de civilizație, să ne prăbușim într-un vertij entropic, Teodora Coman își fixează borne, asemeni alpinistului care înfige pioletul pe versatul stâncos și aproape vertical al unui munte, fentând, temporar, prăbușirea în hăul colectiv.

În penultimul volum, mișcarea civică „Vă vedem din Sibiu”, trăită pe viu de autoare, avea această funcție de fixare  și de contrapunct în fața unei realități sociale aberante, starea națională nefiind decât un simptom al unei boli globale, al crizei sau eșecului proiectului societății de consum. Teodora Coman e o romantică întârziată, iar antiteza, chiar și subtilă sau camuflată, face parte din arsenalul său poetic. Punctul nevralgic și declanșator al poeziei e o imensă indignare față de multiplele derapaje ale societății contemporane, care trebuie contracarate, o leziune a lui homo ethicus,  care e somat să ia atitudine în fața relativismului moral și a frivolității existențiale a lui homo sapiens.  

Ea execută o hotărâtă mișcare centrifugă, glisează cu grație și luciditate prin epocile umanității, într-o călătorie regresivă spre sinele nostru mai autentic, mai puțin volatil.  Nu merge chiar până în punctul zero al cosmogoniei, căci nu asta o interesează, și nici nu o prinde poezia vizionară și mitografă. În schimb,  călătorește  pe firul umanității, până în zorii ei, acolo unde ea se desprinde de regnul animal, la acea ființă primară, atestată arheologic, deci științific, care se disociază de existența animală și se verticalizează, ca să piardă din nou în consistență în această lume reificată și hipertehnologizată, de simulacre existențiale.                    

Pretextul volumului, căci există unul, (de)enunțat chiar în primul poem, este descoperirea unui schelet preistoric pe șantierul în care se muncea de zor la ridicarea unui mall. Prezentând interes arheologic, descoperirea oprește lucrările. Imaginea devine metafora emblematică a volumului, dar invită și la o lectură în cheie ironică: iată că trecutul ne mai trage din când în când cu ochiul, ne trimite semne, ne oprește, ne produce chiar și pagube materiale iar pentru cine mai are un dram de luciditate și umanitate și nu a trecut pe pilot automat, e o invitație deschisă de a medita la sensul ori contrasensul pe care rulează umanitatea: instinctul anticivilizaţie se trezeşte / cu fiecare şantier început prea târziu: utilajele vor domina / peisajul de toamnă-iarnă. / termenul de finalizare se va prelungi, / vom devia de la sensul principal cu care ne-am obişnuit. (…) / ultima descoperire arheologică / a blocat construcția unui mall. // scheletelor din culturi mici / li se dau numere de inventar / nu nume celebre. (p.7) De la eco-poezie și poezie socială, puternic ancorată în real, la o poezie mai intimistă, ce explorează condiția feminității în lumea actuală, Teodora Coman se mișcă firesc, cu o perfectă stăpânire a mijloacelor poetice, menținând la cote constante acel substrat de revoltă și chiar autoflagelare, căci poeta nu se menajează nici pe sine, ce pulsează în întreaga ei poezie. Refuzând să fie „obiectuală”, poeta mută arheologia în interior și, temerară, purcede la a o dezgropa  pe Lucy. Poemul central, cel mai amplu, intitulat, cum altfel, Lucy, e un manifest umanist, deși pornit de pe versantul feminist. Teodora demistifică o pletoră de tabuuri și stereotipuri, într-un poem de mare forță expresivă:  conform dovezilor de până acum, Lucy a căzut /  dintr-un copac /  nu din paradisul abil pregătit / ca ea să cadă în păcat; / Lucy nu e Eva/  cu vaginul confiscat de tradiţie, politică, religie, stat,/  psihologie, artă; urma bipedă păstrată în solul vulcanic / arată că era şi o bună cățărătoare/  pentru a ajunge mai uşor la hrană. / Lucy, / eşti mai pură decât Fecioara Maria fiindcă ai / mai multă vechime, / n-ai cunoscut moda de la o epocă la alta, n-ai fost / deformată de tiparele de reprezentare, / nu mi te imaginez monolitică şi contemplativă / cu un prunc ţinut în poală sau în braţe, ca o anomalie / a gravitaţiei,  renascentistă, cu contururile pierdute în clarobscur, / rubensiană şi narcisică în hainele tale din piele / de animale făcute pentru supravieţuire, alungită manierist, / fracturată în experimente, / facturată ca fetiş de ocrotire a rasei umane. / povestea ta e înscrisă în ADN-ul oaselor supravieţuitoare / şi nu vei deveni o colecţie de moaşte plimbate / cu falsa promisiune a miracolului / în schimbul unei atingeri imunde./ adevărul e microscopic şi se află în ce a mai rămas din / tine: / restul e doar tradiţie contrafăcută, / restul e doar literatură. (pp. 57-58)

Fidelă unui ego care vrea să se piardă în anonimat și se autoironizează ori de câte ori e adus în lumina reflectoarelor – ca, de pildă, în cazul unei lecturi publice – Teodora Coman preferă să alunece printre obiectele care ne-au confiscat existențele, fără să se fie sedusă de ele,  să observe spectacolul grotesc al lumii, și mai puțin să se integreze în el, denunțând de pe margine – căci asumarea marginii e singura libertate care i-a mai rămas – toate formele de alienare, fetișurile și simulacrele („văd aproape orice obiect captiv în simulacru” – exobiotanica, p.80), în care a eșuat umanitatea. Idealul tehnologic, precedat de cel creștin, intră în colimatorul demitizărilor la nivel discursiv. Marea inflație de termeni tehnologici nu e un elogiu, ci o demascare a proiectului postmodernist, având ca stație finală postistoria. Idealul civilizației umane e, dacă nu unul total compromis, atunci unul aflat într-o criză majoră, într-un fel de fundătură. Nostalgia hominidei Lucy, privită cu infinită tandrețe, al cărei nume le-a fost sugerat  arheologilor care au descoperit scheletul de piesa celor de la Beatles e cel mai adevărat rest a ceea ce am fost cândva, ființe trăind într-o relație mult mai simbiotică și naturală cu mediul și cu noi înșine. Când angoasa atinge cote maxime, Teodora Coman face un permanent du-te-vino din postistorie în preistorie, într-o mișcare paroxistică de seismograf, verificând astfel consistența propriei existențe. Nu în viitor e salvarea noastră ca specie, ci în trecut, de aceea regresia e propusă ca posibilă cale de regăsire, atât la nivel individual, cât și colectiv.  Când spune „Lucy e în mine”, se subînțelege „Eu nu sunt un simulacru”, sau cel puțin, dacă tot trebuie să ne transformăm în simulacre, eu voi face tot posibilul să nu fiu o pradă ușoară. Aceste drumuri edificatoare din pre- în post-istorie produc, în cele din urmă, iluminarea. Pornită să recupereze linatul rupt cu natura, așa cum o poate face omul modern, de la înălțimea conștiinței lui, Teodora urcă pe munte și, aruncându-se în iarba fragedă, miracolul se întâmplă, istoria se contrage și Teodora redevine Lucy, iar cele două femele, aflate la capetele istoriei, se întâlnesc și suprapun perfect:

 o femelă bipedă stă întinsă pe iarba

dintr-o poiană situată la 1380 m altitudine

expusă razelor solare de amiază, într-o vară târzie:

are echipament de escaladă.

oare aude musculiţele-n zigzag

care-i dau târcoale,

mai ales albina insistentă?

un scrâşnet de drujbă răzbate de undeva, din vale

şi percutează:

femela tresare, aşa cum face

orice vietate speriată,

se retrage natural

ca o pupilă

care se

con

trac

tă. (remisie, p.94)

AlWarda Ruxandrei Novac și Lucy a Teodorei Coman, apărute în acest fatidic an pandemic,  reconfirmă două dintre cele mai puternice voci poetice feminine autohtone.

________________

*Teodora Coman, Lucy, Editura Tracus Arte, București, 2021, p.102

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 29-30]