Elena Bălășanu scrie o poezie bine „cuibărită” în autoscopie brută, pe care o transcrie fără artificii stilistice și, în general, fără pretenții de construcție înaltă. Singurătatea nu ne face mai buni e un debut care execută astfel într-un mod grațios exercițiul dramei temperate, una bine ținută în frâu, deși nu iertată de irizările melancoliei; o pledoarie cap-coadă pentru un soi de încordare „călduță”, fără prea multe accente militante sau fără un radicalism discursiv.

Amestecul ăsta de tensiune ușoară și cochetărie, aproape, a convulsiei biografice, care amestecă teme ca feminitatea, maternitatea, cotidianul anost & dragostea „viermănoasă” dau peste tot în volum impresia de diafanizare a „investigației” personale la care se angajează Elena Bălășanu, și un poem cum e cel care dă numele volumului vorbește foarte concret despre politica asta cumințică a textelor, care nu produce avarii prea serioase, ci mizează mai degrabă pe tușele discrete ale confesiunii: „închiși în case ne ghemuim și așteptăm/ suntem și noi perle în corpuri moi// la marginea orașului oamenii/ s-au instalat confortabil/ în case încăpătoare/ se privesc de la geamuri/ și își zâmbesc/ fiecare în spațiul lui/ cu gândurile lui/ cu lucrurile înșirate prin curte/ o bicicletă o căsuță de jucărie un leagăn// o femeie trecută de 30/ își atinge părul în oglindă/ apoi fața apoi buzele/ vântul atinge firele/ de înaltă tensiune și cântă”, Singurătatea nu ne face mai buni. Fizionomia asta calmă și dezolantă, în același timp, e funcțională peste tot în debut și încarcă poemele de imagini ale corvoadei personale cu o consistență delicată.

Forma asta de revoltă devine caz de voluptate descriptivă, pentru că în câteva texte Elena Bălășanu își execută toată coregrafia agonică pe fondul unei intimități stilizate romanțios-pastelat, aproape, căreia pare că îi priește tot contextul ăsta tulburat încărcat de sugestie candidă: „Cum nopțile sunt din ce în ce mai reci,/ frigul coase rănile cu iscusința unui chirurg./ A rămas doar imaginea mâinilor/ ce s-au atins pe furiș,/ jocul suprarealist, senzualitatea/ unei îmbrățișări, capul plecat, iar la final/ bătaia din gene ca simbol al virtuții feminine.”, VII vs. „m-ai chemat la fereastră/ să numărăm avioanele/ după linia albă lăsată pe cer// era senin/ și cerul/ rupt/ în bucăți// să deschidem fereastra/ -am zis- nu ai înțeles/ aveam nevoie să simt/ vântul porumbeii plonjau/ în gol și se ridicau/ odată cu bătăile inimii”, let’s count planes. De fapt, se poate vorbi în volumul ăsta de o arhitectură a domesticității desfășurată sub forma unor proiecții light, de o criză aproape luminoasă, pe cât de paradoxal sună, pentru că e una care se consumă în gesturi ritualizate & cotidian banal care maschează destul de bine fondul angoasant al poemului: „o pereche de urechi bine ascuțite/ poate fi o binecuvântare/ gânduri pe care le urmez/ aidoma/ în mine & spațiul ce-mi umple plămânii/ iar eu cea de acum/ mai puternică decât cea de ieri/ mestec sosul/ oftez/ învârt fructele de mare cu delicatețe/ caracatița suculentă creveții goi/ corpul cărnos după ce voi fi sfărâmat carapacea/ să râd cu gura până la urechi/ să gust din nou/ să servesc/ să mă așez și eu”, fructe de mare. Toate căutările Elenei Bălășanu au seninătatea unor biografeme executate cu multă grijă și un echilibru al emisiei care duce poezia asta într-o zonă destul de sigură, fără prea multe riscuri. Un debut notabil, în fine, dar care ar fi beneficiat de un registru ceva mai incisiv, care să îl mai „scuture” puțin de psihologia lui dramatică altfel îngrijită.

_____________

* Elena Bălășanu, Singurătatea nu ne face mai buni, Editura Aius, Craiova, 2020

*

Un meditativ cinic e Vlad Berariu în poemele din CuțitulProaspătȘters, un debut destul de revigorant, care mizează în totalitate pe jocul identitar hardcore; unul derulat în frază brută și decupând cu incisivitate în materia poemelor, cu jane doe ca unul din motivele principale care scurtcircuitează din loc în loc placheta. Se citește, oricum, aici o fizionomie a vieții pe care textele lui o taxează cu duritate fără să ezite nicio clipă, cu un aer sumbru și relaxat, în același timp.

Tot despre un „caz” clasic confesiv e vorba și aici, dar exercițiile de criză ale lui Vlad Berariu merg de data asta într-o zonă a detaliului caustic, unul care „amendează” scurt orice anomalie, cu o luciditate mereu activată. Mitologia derizorie a cotidianului și biograficului defilează ceremonios, parcă pe ritmuri de hip hop pe alocuri, versurile atacă viața în ce are mai precar, își decantează angoasele prin prelucrarea amănuntului existențial. O fac nu prin lamentări melancolizate (deși melancolia-i o componentă deloc de neglijat în poezia asta), ci printr-un soi de ludic prelucrat; o melancolie aproape jovială, mai bine spus, așa cum se vede în chiar poemul jane doe, un imn tulburat și autoironic, care punctează foarte bine gesticulația esențială a volumului: „pe lângă gropile de gunoi/ scrie mărunt și șters/ fericirea o găsești în locurile/ la care te aștepți/ repetă-mi fraza te iubesc de/ atâtea ori e nevoie până când/ voi surzi complet poate așa/ /voi uita/voi uita/ voi uita/ // pronunță cuvântul saudade/ până îmi va amorți tot corpul/ până când o să-mi simt fața topindu-se/ până când va ajunge să nu mai aibă/ absolut nicio expresie nu vreau/ să mai fiu capabil de a mă recunoaște/ atunci când mă holbez/ în oglindă plângând înfundat/ &/ încă mai sper că în pastiluțele de/ melatonină se poate găsi moartea stelelor // /oh jane/ încă mai cred că tot ce te rănește/ ar putea produce bucurie cuiva/ și detest să admit/ că eu nu sunt acel cineva/”. Relativizarea asta a perspectivelor funcționează bine în debutul ăsta, redirecționează potențialul inflamabil al poemelor spre o cronică identitară ceva mai ținută în frâu, chiar dacă încărcată full de tensiunea poetizării stărilor convulsive.

Altfel spus, „seismogramele” lui Vlad Berariu nu duc lipsă de trăiri intense, dar preferă să construiască în direcția unui trubadurism urban îndreptat adeseori spre reconstituiri retrospective. Poemele lui se desfășoară aproape cu langoare în astfel de proiecții de o reverie nedisimulată, percutantă, în care observația devine pretext de rememorare – în general, episoade scurte dintr-o copilărie/ adolescență de tip „băiețașii de cartier”; „aspru ca șmirghelul”, poetul operează prin radicalizare peste tot: „evit sentimentalisme bleguţe/ mă pierd în urbanul incisiv/ un antiromantic de căcat/ urmărit de clasica întrebare/ cummaistaicufetele// caut în obiecte activităţi nocive //nu se regăsesc în oameni// // ascund orice poate fi exploatat/ orice poate fi văzut ca o slăbiciune/ fărâme de umanitate/ pe platforme de socializare// o camuflez în shitposting/ printre profiluri de oameni/ tâmpiţi&împliniţi”, Ouroboros. E amestecul ăsta de atitudine badass și „scăpare” ușor sentimentală, în care ponderea o are, fără îndoială, prima, care dă nota specifică a debutului ăstuia, cred, felul în care poetul joacă o atitudine de tip holden caulfield pe beat/ narcotice/ vag postuman.

Per ansamblu, un debut destul de curajos, cu o voce credibilă în captarea nuanțelor și o atenție evidentă pentru arhitectura proiectului său belicos – a se citi fie și doar prin cele două poeme de pe extremitățile plachetei, Life* of -) / Death* of -), care închid într-un cerc simbolic toate textele de mijloc. Vlad Berariu e un poet convingător, cu modelele livrești la purtător (vezi motto-urile celor 3 secțiuni ale plachetei), dar în același timp cu o asumare a propriului proiect poetic, cu atât mai mult cu cât pe alocuri se declară fix un „anti-poet”. De urmărit.

________________

* Vlad Berariu, CuțitulProaspătȘters, Editura Junimea, Iași, 2020

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 31-32]