Într-un interviu din 2011 acordat lui Vakulovski, Alexandru Mușina își descrie propria poezie printr-o raportare bine-cunoscută, comună lunediștilor, la poezia poeților americani: „utopia mea era, este o poezie fără referințe culturale exagerate, una centrată pe ceea ce mi se întâmplă mie, pe stări, senzații ș.a.m.d., în sensul folosit de anumiți poeți americani. Olson, Creeley, Berryman, Lowell sunt și ei poeți culturali (asta e altă poveste), dar voiau să facă altceva… ceva centrat pe propria biografie, ca Lowell în Life Studies sau Berryman în Dream Songs. Asta voiam și eu, nu știu ce și cât am reușit. De-aia l-am folosit în ʼ81, când în Occident deja era vechi, iar la noi nimeni nu-l folosea”¹.

Despre modelele culturale pe care și le revendică Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, în Direcția optzeci …,afirma:

„Descendența culturală pe care și-o asumă Mușina, «familia lui culturală», ca să-l apropiem de Robert Lowell, surprinde prin coerență. Eugenio Montale nu e numai unul dintre maeștrii săi, el fusese unul dintre maeștrii lui Robert Lowell. În 1960 poetul american a tradus un volum din Montale. Lui Alexandru Mușina, experiențele poeților pe care îi admiră și de la care se revendică îi sunt esențiale în definirea propriei poetici, dar și în «aproximarea» locului și rolului pe care îl au congenerii săi în literatura română².”

Sesizăm însă că, deși biografismul a fost revendicat de mulți poeți optzeciști și teoretizat cu mare vervă, invocat fiind modelul promovat de poeții americani reprezentanți ai grupărilor din San Francisco, New York School sau Black Mountain, (poezia confesivă, cum fost ea numită de criticii americani), la o analiză comparativă mai atentă observăm că poezia nu se conformează în totalitate principiilor promovate în textele teoretice. Nu voi insista asupra modului în care a fost definit / înțeles biografismul de poeții optzeciști și cum s-a manifestat „aducerea poeziei în stradă” sau „scrisul despre sine”³, dat fiind că în acest eseu mi-am propus doar o discuție despre raportarea lui Alexandru Mușina la modele și maeștrii săi.

Alexandru Mușina nu experimentează ca Romulus Bucur pe eșafodajul poemelor precursorilor, nici nu preia ritmuri sau tonalități în stilul lui Mircea Cărtărescu și, cu atât mai puțin, nu-și adaptează imaginarul după dominantele culturale americane ca Traian. T. Coșovei. Când citim poezia lui Alexandru Mușina nu ne gândim involuntar la modele sale, ca în cazul lui Romulus Bucur și Cummings/Williams sau la Ginsberg, cum este cazul lecturii lui Cărtărescu. Și nu cred că Mușina urmează până la capăt ambele fațete ale sfatului dat de Ezra Pound: „Fii influențat de cât mai mulți mari artiști poți, dar ai decența fie de a recunoaște datoria deschis, fie de a încerca să o ascunzi”⁴. Datoria și-o recunoaște poetul român deschis. Cât despre încercarea de o ascunde la nivel textual, nu cred că este cazul, Mușina fiind mult prea concentrat asupra Prințului de Rozmarin pentru a mai dedica spațiu în poemele sale și lui Lowell sau lui Berryman.

Foarte probabil, cea mai importantă sursă a influenței pe care poezia americană a avut-o asupra lui Alexandru Mușina – cu mențiunea că îmi voi concentra analizele comparative în jurul poeticii lui Robert Lowell și John Berryman – a fost studiul lui Serge Fauchereau. Prezența poeților americani precum Lowell sau Berryman în antologiile de poezie atât de des menționate este redusă, iar alte traduceri de autor nu existau la acea dată. Analizele lui Fauchereau și cele câteva poeme exemplificative, deși tind să cred că poemele au vorbit mai mult de la sine, au fost suficiente pentru a cadra o nouă formulă poetică personală care nu rămâne tributară modelului tocmai prin miza pe care o are: angajarea existențială față de propriul text, cum îi place lui Mușina să o numească. Fauchereau, în analiza sa, îl prezintă pe Lowell sumar, sub forma unui poet confesiv care își reface propria biografie printr-o adresare directă, descriind atât întâmplări banale, cât și evenimente dramatice din viața de familie și care se salvează de sentimentalism prin precizie și concizie. Cât despre Berryman, Fauchereau menționează că poetul clădește pe formula deja existentă a lui Lowell, mizând mai mult pe artificiile poetice printre care și „masca”, pe numele ei Henry.

             Abordarea critică a lui Fauchereau a stimulat noul orizont poetic al lui Alexandru Mușina oferind câteva puncte de plecare pentru propriile interpretări critice, însă, cum ne spunea de multe ori la cursurile de scriere creatoare profesorul Alexandru Mușina, „poezia bună îți comunică ceva, ție, personal”. Capacitatea poeziilor în cauză de a transmite un mesaj care dă senzația unui numitor comun, o chestiune ce ține de afinități, de aici și insistențele lui Alexandru Mușina asupra apropierii și a aproprierii pe care a experimentat-o în urma lecturii, este probabil cea mai importantă dimensiune a influențelor poetice în acest caz. Fascinația pentru poeții americani a venit pe fondul unei căutări care și-a găsit împlinirea în poezia acestora. Nu vorbim doar despre o anumită „formulă poetică” în sensul tehnic al termenilor. Numele „dulci inimii” lui Alexandru Mușina din Budila Express, precum Herbert Read, Marcuse, McLuhan, John Berryman, Platon, Eminescu nu sunt simple mijloace de epatare sau de obținere a efectului de erudiție, de adeziune culturală sau simple chei de lectură, ci, ca și în cazul lui O’Hara⁵, sunt manifestări ale memoriei afective, având valențe intime și personale.

Un alt exemplu de „subtilă imitație”, în care se remarcă și o activitate compensatorie, de evadare din propria realitate, oferă Mușina în Un tânăr aproape ateu, la 1980 d.H: „Obosit de întâmplările pe care nici nu le-am trăit/ Și nici nu le-am visat, / Îmi las trupul puhav între cearceafuri/ Și îl imit, timid, pe Kavafis. / Încerc să fac poezie din oboseală, / Deși oasele-mi sunt tinere și cu muguri, / Încerc să scriu despre marele oraș putrezit,/ Deși-n sânge port o dinastie de munte. / Poate astfel e ceasul, sau poate astfel cere / O subtilă imitație a lui Kavafis:/ Puțină complicație, o narcisică emoție, / Și nepăsarea de ce vor zice cândva.”⁶

            Însă identificarea conștientă și asumată, nicidecum naivă cu Kavafis și cu sursa generatoare a poeziei sale, nu se soldează cu pierderea identității poetice mușiniene care, prin ultimele două versuri, își devoalează atât mecanismul poetic, cât și adevăratul scop al imitației. Sofisticarea lirismului pe care o detectăm în „complicația” menționată nu i-a lipsit niciodată lui Alexandru Mușina, așa cum și „narcisica emoție ” reiterează concentrarea asupra propriei individualități poetice și existențiale, chiar și atunci când produce imitații mai mult sau mai puțin subtile. Nu este cazul să insistăm cu dovezi textuale că nu la Kavafis ne gândim involuntar când îi citim poemele lui Mușina, cu o excepție – epigramele din volumele Personae sau Poeta, Poetae unde, ce-i drept, este greu de stabilit dacă avanscena este dominată de Kavafis sau de Pound.

Nici asemănările la nivel textual dintre Lowell, Berryman și Alexandru Mușina nu sunt ușor de sesizat, observăm o viziune comună, implicată în această dinamică fiind atât concepția asupra naturii poeziei, cât și un simț aparte de a recepta realitatea și de a o transpune ulterior în poezie. Avem în acest caz afinități structurale care depășesc sfera tehnicii textuale, motivate de ceea ce am putea numi, nu tocmai inspirat, atitudine existențială. Ce anume din realitate îi atrage atenția, cum este metabolizat și prin ce mijloace poate fi exprimat la nivel poetic? Putem vorbi astfel despre preocupările comune pe care le are Mușina cu poeții luați în discuție. Cu Lowell, de exemplu, împarte aceeași dispoziție de reconstituire a biografiei din elemente disparate, aparent neimportante, dar care, prin ceea ce am putea numi reintegrație contemplativă, refac „integritatea propriei ființe”, cum ar spune Alexandru Mușina – cu mențiunea că Lowell este mult mai concentrat pe refacere prin incursiunile în copilărie.

            Cât despre preocupările comune cu Berryman, aș putea menționa aici poziționarea activă în cadrul social. Atât profesorul de limba franceză A. M., cât și Henry sunt angajați într-o permanentă negociere a poziției în mediul social, devenind nu profeți, precum Ginsberg sau Whitman, ci exponenți care simt datoria să-și asume și să-și declare deschis adeziunile și trăirile. Atitudinea aceasta o puteam găsi cu preponderență în Budila Express și în Lecțiile deschise ale profesorului de limba franceză A. M. Tot cu Berryman mai împărtășește Alexandru Mușina și resemantizarea banalului din existență, cu o expresie a lui Lefter, „felul în care reușea să dea temei semnificații ample, general-existențiale”⁷.

Nu în ultimul rând, mai putem aminti și (auto)examinările survenite în urma experienței nemediate cu ceilalți ale lui Lowell, transformate în adevărate (auto)disecții de Berryman, și tomografiile/explorările lui Alexandru Mușina, o serie sistematică de „iscodiri agresive ale sinelui şi ale biografiei”⁸ – cum le numește sugestiv Cristian Livescu în Vatra. Am putea restrânge toate aceste trăsături comune menționate, din motive ce țin mai degrabă de articularea discursului, pe două dimensiuni. Pe de o parte, vorbim despre o recuperare a biografiei prin sondarea experienței cu sine și cu ceilalți prin tehnica „expunerii”, ca în cazul „bietului” Henry, dar și prin cea a reintegrației contemplative – o refacere a individualului prin mijloacele generalului printr-o unificare a elementelor disparate prin mijloacele contemplației–, iar pe de altă parte, vorbim despre o resemantizare a cotidianului.

Robert Lowell și Alexandru Mușina

Voi începe prin a discuta despre implicațiile „poeziei confesive”, practicată de Robert Lowell, pentru a observa cum se poziționează Alexandru Mușina în această schemă prestabilită. Așa cum deja am spus, asocierea dintre Robert Lowell și Alexandru Mușina are la bază afinitatea declarată a poetului autohton față de poezia dezinhibată a poetului american și vizează în principiu referentul poeziei. Aș mai menționa și o trăsătură pe care o amintește mai pe larg Mark Rudman în studiul său despre Robert Lowell și care cred că i-a captat atenția teoreticianului practicii poeziei, Alexandru Mușina. Este o calitate pe care o putem identifica în poetica ambilor poeți: poemele lor au meritul de a crea un moment contingent, unic și irepetabil în timp⁹.

            Robert Lowell reușește să ofere tangibilitate lumii sale poetice, o reconstrucție din segmente disparate și ficționalizate ale propriilor interiorizări și, de asemenea, să o suspende în timp prin tehnica aglomerării detaliilor sesizată de Rudman. Pentru a vedea cum funcționează, am tradus câteva secvențe din poemul Ultima mea după-amiază cu unchiul Devereux Winslow¹⁰,poem pe care-l consider reprezentativ pentru linia dominantă a întregului volum de poezii Life Studies.

            Lowell nu pierde din vedere timpul și spațiul: „1922: terasa de piatră a reședinței de vară a Bunicului meu”¹¹:

„Nu vreau să merg cu voi. Rămân cu Bunuʼ! / [… ] / Nicăieri era peste tot / După o vară la ferma Bunicului / cu aleea sa de plopi albi / siluete de diamant, plin de dorință și Norman, / făcând paradă din grădina de trandafiri a Bunicii / până la arboretul sperios de pini virgini, / [… ] / Ca și Bunicul, decorul / era bărbătesc, confortabil / dominator, disproporționat / [… ] / Ferma, numită Char-de-sa / la Registrul Social / purta numele copiilor lui Bunul: / Charlotte, Devereux, and Sarah. / Nimeni nu a murit aici în timpul vieții mele… / Doar Cinder, puiul nostru de Scottie¹² / paralizat de atâta gudurare. / Am stat amestecând pământ negru cu lămâie verde /[… ] / La douăzeci și nouă de ani Unchiul murea / «Vă comportați ca niște copii» / le-a zis Bunicul, / când Unchiul și Mătușa și-au lăsat cele trei fiice sugare, / și au navigat spre Europa într-o ultimă lună de miere… / M-am ghemuit în teroare. / Nu eram deloc un copil – / nevăzut și atotvăzător, eram Agripina / în Casa de Aur a lui Nero… / [… ] / Mâinile îmi erau calde, apoi reci, pe grămăjoarele / de pământ și lămâie verde… / una neagră, una albă / Odată cu iarna, / Unchiul Devereaux se va contopi într-o singură culoare¹³.”

            Prin acumularea detaliilor, Lowell își construiește o atmosferă feerică, proustiană pe alocuri. Își plasează cititorul foarte confortabil în mijlocul spațiului fermecător recompus prin reiterarea amintirilor deja ficționalizate ale copilului. Senzația este aceea a pătrunderii în timpul și spațiul stocat în mintea copilului – de aici și senzația de suspensie în timp – deși, pe alocuri, conștiința analitică a adultului domină scena prin alternanțele de la tonul vesel și (aparent) inocent al copilului la melancolie și meditație. Personajele din lumea ficționalizată a copilului au valoare absolută prin gradul de rudenie pe care-l împărtășesc cu el, sunt reduse la acest statul (de aici și folosirea majusculei).

            Feeria funcționează ca o fata Morgana, căci, după ce-și captează bine cititorul, adevărate drame sunt dezvăluite, iar conștiința analitică a poetului se manifestă în voie. Life Studies este, în spatele imaginilor atât de luminoase, un studiu aprofundat al suferinței și al morții care operează o ficționalizare pe două planuri. Pe de o parte avem lumea deja ficționalizată a copilului, apoi refacerea acelei lumi din amintiri care iau mai degrabă forma impresiilor și care devin instrumente ale unor problematizări existențiale. Refacerea aceasta este, la rândul ei, tot o ficționalizare. Această dinamică dintre autobiografie, confesiune și ficționalizare necesită câteva explicații suplimentare pe care însuși Lowell a simțit nevoia să le clarifice:

„Dacă un poem este autobiografic – și aceasta este valabil pentru orice tip de scriere autobiografică sau istorică – vrei ca cititorul tău să spună: Este Real. În Istoria Angliei a lui Macaulay, chiar crezi că-l întâlnești pe William al III-lea. Valoarea este similară oricărui subiect bun dintr-un roman. Și acesta a fost întotdeauna și standardul adevărului pe care nu îl ai în mod obișnuit în poezie – cititorul trebuie să creadă că are acces la adevăratul Robert Lowell¹⁴.”

 Vorbim de o comunicare directă dintre „Eul” care pretinde a fi autenticul Robert Lowell, cel în carne și oase, și lectorul care are senzația că este participant al dramei existențiale, un partener de dialog. De aici și seducerea lectorului pe care am amintit-o, fie ea și pe căi nu tocmai ortodoxe. Cum bine spunea Anne Ferry, ficționalizarea este forma prin care „«adevăratul Robert Lowell» comunică printr-un poem scris «Pentru» o persoană reală din viața sa experiența «veritabilă» transformată în artă”¹⁵.

            Nu pot să nu redau în acest context definiția din perspectiva comunicativă pe care o propune Alexandru Mușina poeziei care

înseamnă ne, nouă, adică mie și ție, uniți printr-o poezie: eu, care generez o tensiune, un câmp de forțe, o emoție anume, și tu (cititorul), care le actualizezi și le faci ale tale (și reale), în același timp. […] Poezia e ceea ce interesează o singură persoană, în momente și locuri diferite (poezia adevărată pare că ți se adresează doar ție); e scrisă pentru un cititor, pentru fiecare cititor în parte, o simți ca fiind a ta¹⁶.

Fiindcă accesul la textele teoretice, dar și poetice, ale lui Lowell a fost extrem de limitat, foarte probabil inspirația pentru ideile exprimate mai sus de Alexandru Mușina a venit pe filiera lui Frank O’ Hara, mai precis prin introducerea în manifestul personist semnată de Stoenescu din prefața volumului Meditații în imponderabil: „Poemul se naște dintr-un impuls, este gest neregizat retoric, către lumea de afară, către o altă persoană. Motivația unui poem este identică cu aceea a unei convorbiri telefonice, a vizionării împreună a unui film, a luării prânzului și a altor asemenea banale activități cotidiene. Poemul este o scrisoare sau o carte poștală, o reacție spontană la atracțiile și frustrările cărora le suntem expuși zilnic”¹⁷. Voi conchide această mică paranteză cu un citat care mi se pare elocvent din textul lui O’ Hara: „Poemul este, în sfârșit, între două persoane și nu între două pagini”¹⁸.

Mizând pe redescoperirea propriei biografii în vederea oferirii unei „perspective totalizatoare, unificatoare”¹⁹ capabile să denote verosimilitate – cu mențiunea că „accentul se deplasează de la text la receptor, de la intensitatea stilistică la intensitatea comunicării”, după cum accentuează Mușina –poezia noului antropocentrism și „poezia autobiografică” a lui Robert Lowell prezintă o bază comună. Rudman are dreptate când afirmă că poezia lui Lowell nu este o simplă poezie confesivă, de destăinuiri, fie ele și cu rol de defulare, ci una revelatoare²⁰ în care poetul devoalează printr-un demers de apropriere, urmat de recreare, natura excepțională a unor situații, obiecte, personaje/persoane ș.a.

            În cazul poeticii lui Lowell, Rudman mai amintea și de conștiința cititorului care este cumva forțată prin natura împrejurărilor să se opună fluxului, „proiectul de viață din Life Studies poate fi privit ca unul de natură corectivă a conformismului și a apatiei pernicioase pe care o sesiza peste tot”²¹. Criticul chiar asociază natura limbajului, calitatea sa, cu „o anumită violență precedentă a gândirii, o depășire a unei anumite presiuni”²². Această problematizare de factură morală, a cărei menire nu este doar introspecția personală, ci și o atentă analiză socială, este poate cea mai ofertantă dimensiune a influenței poetice manifestate în poezia lui Alexandru Mușina, și care cred că s-a dezvoltat mai degrabă natural şi nu atât anticipat și programat. Apoi, preocuparea pentru demistificarea propriilor vanități este exprimată de Lowell prin cuvintele „examinând și iar examinând ceea ce am împotriva propriului meu sine”²³. Avem și versurile lui Alexandru Mușina care rezonează cu trăirea lui Lowell, dar care adoptă o notă autoironică, și o tonalitate colocvială care trimite și la Berryman. Mușina condamnă comoditatea propriei singurătăți, dar și propriile mistificări:

„Îngerul exoftalmic coborî din tavan / Și îmi șopti, printre dinți, cu o superioritate / Pe care nu am înțeles-o niciodată: «Măi, vierme behaviorist, mai sparge și tu paravanele / Ce te despart de marile taine ale rădăcinilor de aur / Pe care clipele le înfig în trupurile muritorilor.» / «Fii, domnule, serios! Nu vezi că sunt bine cu toți, / Până și câinii cei jigăriți mă iubesc, / Ce paravane, care paravane?! Nu vezi cum ziua / Îmi deschide brațele de femeie iubitoare?!» / «Daltonist inconștient ce ești, îmi zise îngerul, / Nu observi cum trec prin sângele tău cocorii albaștrii / Și pleacă să moară aiurea, în lipsă / De o pajiște luminoasă măcar?!²⁴”

Dialogul dintre îngerul exoftalmic și poet este unul de-a dreptul savuros. Îngerul – un alter-ego al poetului – demistifică prin mistificare. Apelativul „vierme behaviorist” apare alături de trăsăturile care îl scot pe acuzat de sub incidența timpului, învestindu-l, fie și numai ironic, cu o condiție care o depășește pe cea a muritorilor de rând. „Acuzatul” răspunde printr-o serie de negări revoltate.

            Această operațiune a demistificării și a expunerii adevăratei naturi, și implicit problematizările morale pe această temă, reprezintă o atitudine pe care o găsim în date asemănătoare și la Alexandru Mușina, și la Robert Lowell. Pe de altă parte, subminarea lui A. M. de conștiința poetică a lui Alexandru Mușina este exhibată și ironică, în timp ce Lowell este mai discret și mai grav totodată, apelând la aluzii.

În poemul Ultima mea după-amiază cu unchiul Devereux Winslow,poetul american realizează că, în mediul familiei lui, nu este un simplu copil inocent, ci, ignorat fiind, nevăzut, el devine Agripina atotvăzătoare, perspectivă care îl îngrozește. De această dată, referința nu este la copilul care amesteca pământ cu suc de lămâie verde, ci la poetul Lowell, care extrage seva din realitatea sa, și mai ales din realitatea persoanelor din jurul său, pentru a da naștere unui nou univers, fără voia acestora din urmă. Mi se par foarte potrivite aici afirmațiile lui Al. Cistelecan despre revendicările poemelor lui Alexandru Mușina din întâmplări cotidiene printr-un „fel de perversiune a principiului poetic” care „vampirizează biografia”²⁵. Vampirizarea biografiei descrie foarte adecvat întregul demers poetic al lui Lowell.

            Dacă Lowell este o Agripina nevăzută și atotvăzătoare, Alexandru Mușina, în După-amiaza lui Hyperion,ia chip de păianjen cu cruce, nevăzut:

„Prietenii care mă știu / Și cei care mă știu mai puțin / Intră pe fereastră și se așază comozi / În cele patru vânturi ale inimii mele/ Își aprind țigările lor puturoase, / Se întind încălțați în pat și joacă / Indiferenți și pasionați diverse / Jocuri de noroc și cărți, / Cotrobăie prin toate ungherele și beau / Sânge albastru și venin amărui, / Se trezesc cu apă de busuioc, / Apoi se cară bombănind nemulțumiți: /«Unde dracu e nesimțitu ăsta, / De nu stă și el pe acasă?» / Eu cobor din tavan, de unde priveam / Sub chip de păianjen cu cruce, nevăzut și otrăvitor, / Mă apuc și deretic, pe urmă, timid, / Îmi torn și eu o ceașcă de busuioc, / Care se sparge cu sunet cristalin, și eu strig: „Aceasta e arta, băieți!²⁶.”

Voi încerca o analiză comparativă a metodelor dinamicii implicate în arta reprezentării sau a reprezentării în artă – ambele variante fiind valabile – plecând de la poemul lui Mușina de mai sus, După-amiaza lui Hyperion,respectiv de la poemul lui Lowell, Ultima mea după-amiază cu unchiul Devereux Winslow. Cadrul: „cele patru vânturi ale inimii” în poemul lui Mușina, o exprimare directă a naturii profund personale și personalizate a perspectivei. Mușina nu este preocupat de senzația de autobiografic, așa cum este Lowell care, prin revendicarea unui cadru exterior, precis fixat în timp și spațiu –1922, terasa de piatră a casei de vară a bunicului – oferă poemului acea veridicitate a autobiograficului pe care am amintit-o anterior. Ambii poeți se comportă ca niște spectatori din lojă care asistă pasivi (aparent) la tulburarea propriului spațiu afectiv. „Personajele” au numai impresia libertății, deoarece, prin internalizare, sunt doar pioni și subiecți buni de explorat.

  Și mai interesant este că, de fapt, nu ele sunt în prim plan, ci poemul înregistrează filmul din mintea poetului care-și ordonează și-și supune, în aceeași măsură, spațiul afectiv. Mușina își declară deschis postura de „păianjen cu cruce, nevăzut și otrăvitor”, stăpânul de drept al propriului univers emoțional și, implicit, și al universului poetic care-l succedă pe cel afectiv, exersându-și libertatea de a se comporta cum dorește în spațiul lui. De altfel, și manierele grobiene ale vizitatorilor îi motivează prezența clandestină care transformă întreaga vizită. Arta, în viziunea lui Mușina, nu este simpla descriere a habitudinilor prietenilor sau relația cu aceștia, nici măcar părerea pe care o are despre ei, ci „dereticarea”, în tihnă, a urmelor pe care prietenii le-au lăsat asupra sa. „Personajul principal” în toată povestea este cel care mimează absența pentru a surprinde adevărata natură nemediată de convențiile sociale a celor care au acces în cele „patru vânturi” ale inimii poetului.

            Dacă Mușina se simte confortabil în „vampirizarea” atât a propriei biografii, cât și a apropiaților care îi marchează cumva existența, și chiar savurează întregul demers, Lowell are conștiința unei infidelități nu doar față de membrii familiei pe care-i transformă în pioni prin reducerea complexității lor umane la ierarhia gradelor de rudenie din mintea copilului – un soi de parazitare în spațiul lor afectiv –, cât și față de propriile atașamente explorate până la epuizare. Cu o imagine de-a lui Mușina, în poezia lui Lowell oamenii devin „O cauză, un efect, o carcasă de poezie”²⁷.

Pânda, ca metodă de surprindere și prelucrare a realității, este esențială: „Eu îți pândeam diminețile, / Încercam să reconstitui dincolo de ecran / Clipele tale trecute. / Eu eram foarte frumos, luminat / De multiplele mele aparate, în studioul acela imens / De cuvinte. / Mă întorceam prin aerul samforizat, cu brațele dizolvate / de acidul ochilor tăi. Și, cu amintirea/ nervilor mei de atunci, îți mângâiam trupul de copilă. / Eu îți pândeam diminețile, / trecerea ta spre studioul meu supramodern de cuvinte.”²⁸

            Ca și Lowell, de multe ori Mușina este „nevăzut și atotvăzător” atunci când pândește „lumina de mercur de pe fețele navetiștilor”²⁹, își spionează prietenii deghizat în paing sau ține captivi în „capcana străvezie a privirii”³⁰ ca apoi să transforme această realitate subiectivă în poeme: „Doi ochi, doi ochi, doi ochi de dincolo de întâmplare pândind”³¹.

De fapt, multe dintre interacțiunile sociale devin o operațiune de pândire exprimată și în (auto)portretul din Flash I: „Cum stai așa / pândind și primind / biocurenții agresivi ai bărbaților din compartiment, / semeni prea bine/ cu-o poză a adolescenței mele cețoase / undeva pe munte, între o duminică și iarba / alpină și surâsul cretin / de prinț al blugilor și-al începutului de studenție”³² .

În cazul lui Alexandru Mușina  întreaga existență este descrisă în termenii vânatului și a prăzii, o luptă zilnică pentru supraviețuire. În esență, atât Mușina, cât și Lowell sunt niște însingurați. Versurile despre singurătate ale lui Lowell – „Radioul unei mașini behăie / «Dragostea, dragostea fără de grijă…» Aud / cugetul bolnav plângând cu hohote în fiecare celulă sangvină, / de parcă l-aș strânge de gât… / Eu însumi sunt infern, / nimeni nu e aici”³³ – sunt emblematice. În proximitatea sa, unchiul Devereux moare la 29 de ani de boala Hodgkin, tatăl moare intempestiv și fără proteste, iar trupul neînsuflețit al mamei este înfășurat ca un Panetone în staniol, privată fiind chiar și de identitatea conferită de nume (Lowell devine LOVEL). În această realitate, poetul își declară foarte direct preocuparea de bază a existenței sale: „Singurul meu gând este cum să rămân în viață”³⁴. Mușina, de asemenea, strigă: „Trebuie să mă fac sănătos! Trebuie / Să mă fac sănătos!”³⁵ sau, și mai potrivit în contextul de față, ne putem gândi la versurile din Mia cara bionda³⁶, „Trăiesc dintr-o mare voință de a trăi”. Ambii poeți supraviețuiesc printr-o viclenie conștientă care-i sperie în egală măsură, dar care le asigură existența în ciuda vicisitudinilor care-i lovesc din toate părțile: „Exist cu atâta viclenie/ Încât și cearceafului ce mă acoperă noaptea / îi e teamă de mine. / Hainele mi s-au vestejit de spaimă, / Scaunul, masa s-au scorojit”³⁷.

______________

¹ Alexandru Mușina în Mihail Vakulovki, Portret de grup cu generația optzeci, (Interviuri), Editura Tracus Arte, București, 2011, p. 101.

²Andrei Bodiu, Direcția optzeci în poezia română, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 200.

³ V. și Melancolii optzeciste: exaltarea influențelor și lectura creatoare, în revista „Vatra”, nr. 4-5 / 2018, Senida Poenariu

⁴ Ezra Pound apud Alexandru Mușina, Poezia. Teze, Ipoteze, Explorări, Editura Aula, Brașov, 2008,p. 119.

⁵ v. Ștefan Stoenescu, „Poemul ca gest”, prefața la Frank O’Hara, Meditații în imponderabil, Ed. Univers, București, 1980, p. 11.

⁶ Alexandru Mușina, Poeme alese, Editura Aula, Brașov, 2003, p.31.

⁷ Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, Editura Paralele 45, Pitești, 2005, p. 240.

⁸ Cristian Livescu, „Noul antropocentrism” și poezia cotidianului, în „Vatra”, nr. 4-5, 2014, pp. 98-102.

⁹ Mark Rudman, Robert Lowell. An introduction to the poetry, Columbia University Press, New York, 1983.

¹⁰ „My Last Afternoon with Uncle Devereux Winslow” în Robert Lowell, Life Studies, Vintage Books, Random House, New York, 1959, pp. 55-59

¹¹„1922: the stone porch of my Grandfather’s summer house”

¹² Diminutiv de la Terrier Scoțian

¹³ „I won’t go with you. I want to stay with Grandpa!” /[ …] / Nowhere was anywhere after a summer / at my Grandfather’s farm. / Diamond-pointed, athirst and Norman, / its alley of poplars / paraded from Grandmother’s rose garden / to a scary stand of virgin pine, /[ …]  / Like my Grandfather, the décor / was manly, comfortable, / overbearing, disproportioned / [ …]  / The farm, entitled Char-de-sa / in the Social Register, / was named for my Grandfather`s children: / Charlotte, Devereux, and Sarah. / No one had died there in my lifetime… / Only Cinder, our Scottie puppy / paralyzed from gobbling toads. / I sat mixing black earth and lime. / [ …] / My Uncle was dying at twenty-nine. / «You are behaving like children», / said my Grandfather / when my Uncle and Aunt left their three baby daughters, / and sailed for Europe on a last honeymoon…. / I cowered in terror / I wasn’t a child at all- / unseen and all-seeing, I was Agrippina / in the Golden House of Nero /[ …]  / My hands were warm, then cool, on the piles / of earth and lime, / a black pile and a white pile… / Come winter, / Uncle Devereux would blend to the one color”.

¹⁴ „if a poem is autobiographical – and this is true of any kind of autobiographical writing and of historical writing- you want the reader to say, This is true. In something like Macaulay’s History of England, you thinkyou’re really getting William III. That’s as good as a good plot in a novel. And so there was always that standard of truth which you wouldn’t ordinarily have in poetry – the reader want to believe he was getting the real Robert Lowell”, Robert Lowell apud Anne Ferry The title to the Poem, Stanford University Press, Stanford, 1996, p. 127.

¹⁵ „«The real Robert Lowell» says in a poem written «For» an actual person in his life «is true» experience made into art”, Ibidem, pp. 127-128.

¹⁶ Alexandru Mușina, Poezia: teze, ipoteze, explorări, op. cit., p. 12.

¹⁷ Ștefan Stoenescu, op. cit., p. 6.

¹⁸ „The poem is at last between two persons instead of two pages”, Frank O’Hara, „Pesonism: A Manifesto” în Jon Cook (ed.), Poetry in theory. An anthology 1900-2000, Ed. Blackwell Publishing, Malden, Oxford, Carlton, 2004.

¹⁹ Alexandru Mușina, „Noul Antropocentrism” în Poezia. Teze, ipoteze, explorări, op. cit.,p. 30.

²⁰ Mark Rudman, Robert Lowell. An introduction to the poetry, op. cit.

²¹ „Life project in Life Studies can be regarded as a corrective to conformity and the pernicious apathy he saw everywhere”, ibidem, p. 55.

²² „… connected to some prior violence of though, the outgrowth of a given pressure”, ibidem, p. 6.

²³ „… examining and then examining what I really have against myself”, Robert Lowell apud Mark Rudman, op. cit. p. 58.

²⁴ Alexandru Mușina, „Întâmplare XIV” în TEA, Editura AXA, Botoșani, 1998, p. 37.

²⁵ Al. Cistelecan, „Pe unde mai merge Budila-Express”, postfață la Alexandru Mușina, Poeme Alese, Editura Aula, Brașov, 2003, p.197.

²⁶ Idem, Strada castelului 104, Editura Cartea Românească, 1984, p. 7.

²⁷ Alexandru Mușina, „Ploile din Mostar”, TEA, Editura Axa, Botoșani, 1998, p. 75.

²⁸ Idem, „Back-gorund”, TEA, op.cit., p.66.

²⁹ Idem, „Lecția întâi. Spre culmi”, Poeme alese, Editura Aula, Brașov, 2003, p. 39.

³⁰ Idem, „Întâmplare XXX”, Strada castelului 104, Editura Cartea Românească, București, 1984,  p. 20.

³¹ Idem, „Oda. a V-a. Ludica” Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986), Editura Tracus Arte, București, 2013, p. 53.

³² Ibidem, p.70

³³„A car radio bleats, / «Love, O careless Love…» I hear / my ill-spirit sob in each blood cell, / as if my hand were at its throat… / I myself am hell; / nobody’s here”, Robert Lowell, „Skunk Hour” în Life Studies, Vintage Books, Random House, New York, 1959, p.84.

³⁴ „My only thought is how to keep alive”, Robert Lowell, „To Speak of Woe That Is in Marriage”, op. cit., p. 82.

³⁵ Alexandru Mușina, „Duminica blondă. Nuvelă” în TEA, op. cit, p. 114.

³⁶ Ibidem, p. 125.

³⁷ Idem, Strada castelului 104, op.cit., „Dincoace de fereastră”, p. 98.

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 112-116]