Ruxandra Cesereanu

Comunismul din noi în postcomunismul din noi 

Mai ales iarna îmi aduc aminte de comunism

când privesc cartierele de blocuri igrasioase, văruite pe sponci

și văd ferestrele cu găvanele lor uscate de om bătrân.

Peisajul înghețat te reînvață ce e frigul și spaima,

chiar dacă foamea nu mai există acum

decât la periferiile orașelor, în azilurile delabrate

sau prin autogările cu copii ai străzii și homleși,

acolo unde timpul nu mai are o numărătoare obișnuită.

O călărire în zori, așa cum îmbia poetul național

acum vreo sută cincizeci de ani?

Pixelii galopanți ai computerului fac parte din postcomunism

și totuși cu ajutorul lor scriu acum despre viața de dinainte,

pe când am fost pionieră, utecistă, membră de partid.

Dar viața-de-dinainte nu e doar o rochie de mireasă,

uitată în dulap, cu pastile de naftalină,

ci ar putea fi și viața-de-dinapoi, descovrigată din viitorul ei lucitor.

Când mănânc supă, șterg cu pâinea și ultima urmă de zeamă,

dar când mi se rup ciorapii, nu îi mai cârpesc,

ci îi arunc glorioasă în punga de gunoi.

Acesta să fie comunismul din mine în postcomunismul de-acum?

De la peisaj la limbaj, iată următoarea rundă în care sap după șist.

Râdeam odinioară de limba de lemn,

dar ea și-a găsit epigoni în postcomunism:

acum e o strașnică limbă de tinichea.

Demagogii d’antan rosteau consoane

în care se scufundau vocale ca la circ,

blocate pe o platformă mahmură,

dar demagogii de acum cunosc cavitatea bucală ca pe o fișă de pontaj.

Nu mai există țâșnitori pe stradă de unde apa să curgă pe bărbia copiilor,

lichidele de azi sunt plastifiate ca o saltea plutitoare a lui Marx

pe un ocean de șmirghel.

Tot românul plânsu-mi-s-a, sărac în ţară săracă,

mânca-i-ar inima câinii, mânca-i-ar casa pustia.

Înstrăinarea e altfel acum, cu pseudopode pe internet,

cenușiurile sunt oglinjoare la purtător în care îți încovoi chipul,

boțit dinainte de vreme.

Îmi sorb proustianismul de poetă dintr-o ceașcă de cafea

și îmi aduc aminte de jocurile din copilărie,

Hoții și vardiștii, V-ați ascunselea, Piticot, Marocco, Baba Oarba,

Șotron, Țară, țară, vrem ostași, Flori-fete-sau-băieți, Omul negru.

Degeaba era foamete, spiridușii se jucau în jurul blocurilor,

chiar dacă nopțile erau tăiate de coșmaruri cu hitleriști și lupi.

La televizor doar lucrurile astea erau arătate și macerate.

Despre sărăcie am învățat stând la coadă, la alimentara,

pe un scăunel de copil, alături de maman și de vecinii din bloc,

acum cozile sunt la băncile care au dat faliment,

la societățile secrete care au înșelat muritorii 

ori la vaccinarea anti-coronavirus.

Cloroform, ar fi nevoie poate de cloroform să ne dezinfectăm

de comunismul abrogat în care mormântul Ceaușeștilor e încă vizitat

de credincioși cu pioșenia înfiptă în piuneze.

Există un comunism în afară și unul înăuntru

la fel ca toate lucrurile peste care cade funinginea,

avem destule truse de machiaj ca să cosmetizăm realitatea.

Dar poate nu există doar comunism, anti- și post-comunism,

ci și meta ori para-comunism.

Noi în anul 2000 când nu vom mai fi copii

vom face ce-am văzut cândva

toate visele-ndrăznețe în fapte le vom preschimba.

E 2021 sau 2022 acum, soarele lăptos, cu ace de cuarț, ne curge pe creștet,

nu mai suntem în 2000 când le juram părinților vestiți

că vor fi meșteri iscusiți,

nu mai suntem nici adolescenți turbulenți de-ai lui Dostoievski,

nici juni hipioți visători după festivalul de rock de la Woodstock,

iar bătrâni încă nu am ajuns să fim de-a binelea,

Parkinson e acum o lecție a celor decadenți.

Incendii deslușite pe ecran în care intubații pier în paturi cu reglaj,

ambulanțele miros a frică, ziariștii fotografiază tot ce înhață,

lucruri vii ori moarte, boarfe deșarte.

Ne înstrăinăm la început

ca porumbeii care zboară flușturatici

când paznicul aruncă fărâmele de pâine uscată

pe jos, lângă barieră.

Mai mulți locuitori vin să-i aducă paznicului

felii verde petrol de la putregai

sau macaroane întărite ori margini de pizza.

Nu mai vorbim unii cu alții decât prin computer,

nu mai dăm telefoane, doar niște sms-uri concise

(e prea multă energie de consumat pentru prietenie) ,

pe chat e cel mai ușor să trăiești stricto sensu,

prescurtezi cuvintele potrivite în imperiul Fast Food,

arunci emoticoanele cu fărașul

într-o paranteză a viețuirii digitale

și gata, porumbeii pot să uguie cât vor,

inima e doar o poveste,

o istorie a lumii once upon a time.

Vagabonzii sunt de-acum o utopie.

Ne mișcăm între paranteze drepte, paravanele au căzut.

Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele.

Adio, soro lume, și pe curând !

***

Dimineți de Carantină în Atelierul Cobaiului Ganzfeld

IV.

așa cum a ajuns ea până la mine,

apocaliptic și cataclismic

în Lombardia României,

pandemia a devenit o operă de artă de război

prin toate constrângerile ce duc la libertăți interioare

sufocante, su-fo-can-te-su-fo-can-te

moștenire a unei estetici

ce urcă din primul șamanism chinezesc

când virușii mascați, ghiftuiți cu muzică și costume,

se așează pe câmpiile noastre alveolare și

le colonizează cu clovni ce pantomimează și

ne hipnotizează, apoi ne preschimbă

oxigenul în strigăt de odă și șuier de eunuci –

din mijocul aplauzelor mele generoase

pentru arta actorilor și din miezul crizelor mele nocturne

de dispnee și venerație,

am fost un spectator uluit, în permanență treaz

și îngrozit, dar mereu lucid și atotputernic,

am avut certitudinea că cineva s-a amuzat

de mine, de omenire, într-o reprezentație de filigrane sonore,

unic dialect în limba chineză și figurine de teatru de umbre

la fel ca în Dansul Marelui Războinic

sau Dansul Dawu chinezesc, relatat de Confucis:

– când dansează în două rânduri și se aruncă

în toate direcțiile cu armele lor,

ei răspândesc uimirea puterii sale militare

în toate statele centrale.

– când se împart și avansează în două,

indică faptul că întreprinderea

a fost acum realizată cu succes.

– când stau mult timp în pozițiile lor de dans,

așteaptă sosirea conducătorilor diferitelor state –

artă, virus și încleștare,

a fost semantica unei declarații de război

cu caligrafie pulmonară direct pe specia umană,

în timp ce maladia estetică a fost tratată

la urgență cu instrumentar medical, farmaceutic,

spiritual și etic –

cu antibiotice, anti-inflamatoare, antivirale și

binecunoscutul vaccin mut Tatăl Nostru

supraviețuitorii pandemiei vor învăța

să fie întotdeauna pregătiți pentru

un nou curent teatral planetar:

frumusețea concretă și frumusețea abstractă

împreună

într-un eroism al elitelor de a reduce gloata

la un public spectator imunizat

V.

captiv în miracol, om anihilat în toposul despotismului,

ostatic în cataracta dintre accident și libertate,

obligat să audă cum se deschid tranșeele

ca o frontieră în jurul copilăriei

când virusul și doctorii

se lipesc

de casă

de grădină

de pianul alb în care cresc crini

și acum

bucură-te

cu adevărat singur

atâta timp cât gândești că prezența ta

este infinită

pentru că

ușa rămâne închisă

fereastra rămâne ermetic închisă

inima rămâne etanș și definitiv închisă

abis între trecut și viitor –

e vremea informațiilor despre angoase

ce domesticesc răzvrătirile biblice,

e vremea evadărilor dintr-un prezent ce dinamitează

experiențele eului tău reflexiv

și te transformă în scutul de anticorpi

al speciei –

VI.

ca să poți trăi,

ai nevoie să deschizi această carte

în singurătate

în capsula ta de infinit

și să fii călăuza tuturor cuvintelor

ce te traversează

șir de nostalgii

păsări migratoare

scriind pe cer, în timpul ascensiunii

testamentul pentru ucenici:

să nu ne răzbunați

dar să nu ne uitați

nu are sens să urmați voi la rând

în temnița atotcuprinzătoare

a războaielor submicroscopice

și totuși veți fi obligați să vă botezați

și voi

în harul vindecător al fatalității

VII.

în unele zile din carantină,

poate de la hipoxie, poate de la lipsa de stimuli

sau  poate de la obezitatea in statu nascendi

dobândită pe divanul de înstrăinare,

traversam secvențe de depersonalizare

prin care mintea mea se debarasa de mine

• ai poftă de viitor?
• ai răbdare să înțelegi de ce lumina

vine din același loc cu întunericul?

• ai timp să rămâi vie, un

protocol de ființe și de apariții?

• ai timp să asculți cum fiecare cuvânt

luptă să-și conserve impulsul

prin tine?

• ai nevoie de mai multă neliniște

năvod

pentru a atrage pacea de partea ta și

convoiul de apatii ce duce la nirvana?

• ai chef să răzbuni prin supraviețuire

morțile fără sens dictate din laborator?

cărăușii demonici nu se pot bate

cu pumnul în piept,

drumul lor se oprește acolo unde

bate o inimă

viață de poet

caligrafia cicatricilor

pe cuvinte cu terminații nervoase

***

Julien Caragea

Zăpezile depărtate sunt ușor de rănit

O pată de sânge pe asfalt, Din adânc neapipiată de a izvorului dește, Nici de rumoarea ce înaltul nu-și contenește. Nu o anină oblânc, nu înfiripă aripă. Chiar, La ce servă un om mutilat? Iar piața ajunsă de soare, devreme, Pare o felie de pâine unsă cu lene.

(Bont, neștiind să desfac o conservă)

La margini de grădini, învecinate C-o sihlă tare, bântuită de gadìni, Cu muntele albiu și laș – cum cei deprinși cu traiul de oraș, învinși de așteptare, Ori cu un iarmaroc săptămânal de spini, Șed țâncii surdomuți, din loc în loc. Au nasul în fulare subțiri, tenișii rupți.

(Răzor fără ghiocei)

Nu mai vine nimeni, Noaptea, în fața cortului, păpușa de cârpă își lipește o ureche de pământ, cealaltă ureche șuierând mocnit ieșirea din tunel… Dimineața, lutul își îndeamnă tăunii, roi de copii îngălați, să plece în căutarea cailor de rasă. Ploile nu poposesc aici, însă ar avea obor larg, fuste colorate, cabine de probă, gropi cu buzunare pline de semințe. Și e o limpezime – ca-ntr-o palmă întinsă.

(Lângă cei ce nu ajung)

Vin dintr-o țară unde sărbătorile Domnului sunt ținute de diavoli. Lângă streașina de flăcăruie strabică a lumânării, ritmând kaki, cețos-acvatic zile cu buze mulțumite, în lentile neșlefuite totul este permis. Complexe detensionate. În sticluțele de plastic destinate  iodului, sunt păstrate la îndemână pe noptieră, pentru mahmureli și zilele fără umanitate din restul anului, inflorescențe firoase de trestie, uzitate ca sprâncene – pretins busuioc. Și rimelul de claun… Iar afară, capotat într-o băltoacă, își ridică râtul roz-sângeriu, fraged coală, un automobil învelit în piele de porc.

(Petarde în picaj)

Aici e multă lume fericită… S-așterne luna subsuori – furou Nou, Desvelind frunte, burtă, ou… Însă mai sus cu un etaj, pe-ngust platou, câtă umbră cade din leghioane de stane șoimane Reci De munte Ca din parâng de iurtă, Liniștită nuntă… –  Aici e extraordinar cât de multe peșteri sunt! Vocea își trimite lupii la plimbare: Alt ecou, Alt ecou, Alt ecou, Alt ecou, Alt ecou…

(E, eu am pregătită minciuna)

Clește de rufe prins de o surcică, Ciorchine vise pe bagheta de sticlă, Clește de rufe, baban și sângeriu, Muiat în cântec stins, în soarele târziu, Și în cămări pe care nu le știu. Spre alt, năstrușnic, areal, Mă-mbie, rânchezat de cal. Cămașa mea, a cu sclipici de brume, E aninată pe firava culme.

(Trăsură veche, abandonată lângă piață)

Arderea să-ți fie dreaptă, Lumânarea tunsă militărește, Flacăra steag, Simțirile integre… Pe urmă, lasă obada căruței Să-ți traverseze cerbicea, șerpește. Zdrobindu-ți vertebre. Hurducând a doină, cu drag.

(Scrumelniță pentru creion)

Era o fată oarbă Ca o ninsoare noaptea – Până la urmă cumințenia ei ajunge să ilumineze pământul.

(Zarea cu munți eficace)

Se auzeau obloane, De neputință, De morfină administrată pentru grea suferință, De ajutoare pentru handicapați, Pădurea foșnită-n de pensii cupoane, Salutare intervenții a unor frați, Aproximare, ființă, uitare… La înalte fereste, la etaje celeste, pe care nimenea nu le are. Poate doar, sfânt strugur, pocnit a floare mugur, Acela nesingur, ce-n lumină plutește, Și lumină mustește… Ce nu este nu este, ce este e numai poveste.

(Spital scuturând ziua de rugină.)

Zăpezile depărtate sunt ușor de rănit, vulpi lovite-n muced bot, Prevestesc d-a se topi, țin în ațipire mansarda pe labe, clipite arar, Urmează pădure, deal, hârâitul de știre, oraș de tarabe un’ te duci, hurduci, deduci, seduci, reduci, Nu ți-ai relua viața de unde mai ai speranță, Iscodești în largi hale zidul farfuriilor de porțelan, lamă buldozer adulmecat jar muncitoresc și agale, Pe întortocheate stradele mărginaș rătăcești, lopată pe umăr, Omăt depozitat în debarale cerșești, Pe care stivă să-l faci, Pe la porți de săraci să-l presari, Cu mașini de ocazie în cimitir să-l transporți.

(Ninge. Și-i umed)

Cine poate să se apropie De silueta umanistă A unui fier de călcat, Obrazul să-și lipească De fața-i mare, cu bărbie În coadă de galoș, Acela nu e moș, Acela a scăpat Din anii-ntunecoși, Acela să profite De rara-mprejurare, Acela dreptul are la, Emoție de aprilie, O poză de familie Și-n loc de-autografe Hărăzit îi e Să deie epitafe.

(Mondenități)

Cine credea că va fi frizeria d-acia Cu pieptenu-i de tinichea atât de trebnică, Lângă sanatoriul ruinat, pe strada dosnică, S-aducă ninsoarea, ziuă tulbure ca leșia. Când martie deja s-a-ntâmplat, lângă parc cenușiu, voalat… Pieptenul meremetisind strada dosnică.

(Călămara cu penumbre)

Pe cer de geam cu fericiri de lână Două steluțe se ațin de mână, Au zâmbetele tâmpe și naive, Ca albe lumânări lucind pe torturi & colive, Din al căror târziu necugetat mă-nfrupt, Se duc

să se înece în a zorilor fântână, Pe care încă nu o am aflat, Pe care încă nu o am atins – Ca

fructul-fur surprins pe ram și nins.

(Julitură de noapte)

Ți-am aruncat frumusețea, goală, în Coliseum, ai mâinile curate, te vei descurca singură în fața leilor, cât sunt de lași, cât sunt de lași!

(Flower power)

Loc depărtat, cu biciclete, Unde ai fost furat & deportat pe îndelete, Ajunge amintirile să-ți spui, impui, În magazine ale nimănui, Ajunge amintirile să-ți cerți, să-ți ierți, Sătenii-s cleptomani, uituci, incerți. Barca ta-i scufundată în nisip Și heleșteul povestirii nu mai are chip. Se zbat cuțite, limbi de ceas în piept Și aripă de moară nu se-ncheagă, nu o mai aștept. Dar vezi mata, eu tot îmi mai aduc aminte De pasărea ce urca în cer din geamul mat… Azi umbra de chedru e rotundă, rudă, Vrabie strepezită de brumă, cenușă mestecată cu nichel – De parc-ar fi udat-o niscareva rundă de măcel.

(Arheologia sleită a blestemului)

Era, ieșită poate din ceața ei dentâi, însă cu bună vizibilitate, Aripi ca vâsle flaște (de licean încă strângând, la pieptul alb și larg, bilet de-amor plăpând, să-i fie căpătâi, Ori, pe la căi ferate izolate, imperioasele chemări la oaste), O gâscă în dimensiuni normale (cât încă zbor cuțite nu îl sparg), ninsoare ca proteză. În jurul meu, icnite Voci echivoce, rumoare, lacerare, eschile de catarg sub năclăitul vânt, mai slab Și o putoare de sticle desfundate nara scurmă… Pe urmă-n altă se divide pasărea, mai naltă, fantomatică alură (o cariochineză, bulă de înecare, simplă compulsare), țărancă peste gard zgâită la abraș convoi. Și iarăși, contrapunct, disjunct, cură, o zgură, în urechi, crunt tărăboi, Răcnite megafoane ce abjur, înjur, Batjocură, strivire, ispitire, intervenții, negre telefoane cu epoleți, Noroi. Pretenții. Vaier, chelălăit de câine peste pâine plânsă. Vibrafoane… Se iscă nouă apoi zburătoare (cum din vechi sifoane cu muchii, olivină sticlă, hârâitul aer cu impuls de cislă, cumul). Și (în alternare cu amintitul glas de cobii, dintr-un real de care te sufoci și iz grețos de dictatură-n nare) altele, iar, – lângă canal, în areal mai fac un pas. Ca din rouă, cvasi-umane, diafane oare (înlănțuitul puls în mânuri vii)… Iar ultima din Anatidae (părând a mea armură) avea pe coaste sângerate fisură. Ca urma de  crampoane. Poate și vină. Tat Tvam Asi.

(In hoc signo vincemus)

Era asistată de geamurile îndelungi ale unei vechi gazete de perete muncitorești scrisă în întregime numai de fete,  Acum goală, ușă de metrou staționată, mată înzorire pentru ochi de orbete, Urmează stația Vitan pe partea stângă, perindare de vagoane, geamuri cu lucire de boală, vâlhve pe comori obsolete (trupuri inerte de erou – corpse –, cărate printre gloanțe, ca pe stradă niște poșete), al roților tors…  Push, push! Respiră, respiră, Uite, suflu și eu!… Bătea o mamă de vânt rece, Și ea era toată transpirată.

(Cred c-a fost trântită o fereastră, ceva, am auzit)

Ce umbră era în spitalul municipal! – De salcie care s-a adăpat un pic și-i împăcată, Școală uitată (la prânzul mic), ca un nimic, lângă un chioșc de înghețată (unde-ai putea ca să te joci de-a pitulușul). Era pe holul larg (și văruit lințol) și gol atunci. Ca de gravidă (fără brânci, fără picioare) o scrisoare. Însă cu formele senine și ovale.

(Nu mai mă barberesc cu foșnetul frunzelor)

Era o mască de cauciuc, Tăiată a ferestre de bloc, Și nu puteam din leneșe bălți s-o apuc, Și nu știam pe chip să le-adun la un loc… Pe vremea acea, ca pentru hăis-cea, biciul – lift rotind un burghiu prin albăstruie sticla aerogărilor – prăfuit smuncea casa scărilor. Ascultam (nu participam), într-un dulap însorit, La un radio vechi, hârâit, știrile de la război. Care nu-și vărsa mațele pe la noi. Ascultam, nu participam… Era o mască oarbă (cu muchii, luminiș matinal al pădurii). Ușor decolorată, în partea de jos – ca ultimele zile ale unui tată. Dar ce folos?… Era o mască – de cauciuc, Tăiată a ferestre de bloc. Și nu știam să le-adun la un loc.

(De-aici, ce tramvai iau eu?)

Era o pâine moale, Cu cicatrici de trepte Și nu știa spre soare Cum să ne mai îndrepte, Erau în expectanță Autobuze gânditoare, Nesigură, agale, Smerită o vacanță.

(Scrisoare de la raza păpădiei)

***

Laura Dan

Când te-am cunoscut era vară

pătura pe care stăteam

avea culoarea unor obraji arși de soare

mi-a plăcut felul în care povesteai

părea că știi totul despre caracatițe

când sunt stresate, își mănâncă propriile brațe

fiind lipsite de oase, se pot strecura în spații incredibil de strâmte

dacă e mușcat de o caracatiță cu inele albastre,

un adult poate paraliza în doar câteva minute

caracatița are 3 inimi

mi-aș fi dorit să am 8 brațe

ca să știi toateastea despre mine

poate că există lucruri mai frumoase

decât vederile pe care mi le trimitea M. din vacanțe

mi-am așezat capul pe pieptul tău

fără teama că apropierea ne-ar putea face țăndări

până să te-ntîlnesc

ascultasem dragostea doar în căști                 

soarele părea o păpădie din curtea bunicii

vara devenea ca în afișul acela

în care palmierii purtau peruci colorate și dansau, pe plajă, cu sirene.

30

îți arăt o fotografie cu mine

înconjurată de flori într-o piață din Belgrad

spui că sunt frumoasă

sandalele mele îți amintesc de vederile din

Cabo de Santa Maria pe care ți le trimitea mama ta

îți place rochia pe care o purtam, acea mătase

de culoarea strugurilor copți

doar eu știu că femeia din fotografie venise în piața de flori

ca să cumpere lumânări

în ziua în care împlinea 30 de ani

un bărbat s-a detonat în centrul Belgradului

cu o seară înainte

bărbatul acela îi cântase la mulți ani la o muzicuță

după 30 te sperie orice

până și gândul de a îmbrăca o rochie.    

    

Afară se înalță încetișor un lan dezăpadă         

la masa alăturată, cineva îți vorbește

de parcă te-ar cunoaște

spune ceva neașteptat, cum ar fi că

cel mai potrivit moment pentru a planta un copac

a fost acum 10 ani

unii știu, poate și el

că fericirea e un scafandru care nu poartă

tuburi de oxigen

o carte poate fi citită începând cu sfârșitul

pare nefiresc, dar este un gest nevinovat       

tot mai mulți oameni se așază la mese

se înmulțesc precum bacteriile

după un tratament ineficient cu antibiotic

te ridici și ciocnești cu străinul de la masa alăturată

amândoi știți că-n încăperile neîncălzite

vinul e o doică blândă.                                

                                    

Inima mea

e despicată

precum burțile peștilor

mișcările

sunt funii care mă rod

mă pregătesc

să devin o hrană

sunt cu ai mei

în casa în care am crescut

cineva ne face o fotografie

30 de ani m-am pregătit

pentru poza asta

în care părem amabili

ca niște cunoștințe

făcute într-un oraș balnear.

***

Poeme

***

Învățătorule
am strigat
Învățătorule
au venit corbii
zboară în rotocol deasupra mea 

un zbor
cu aripile închise

Învățătorule
mi-e frică
mă doare
pântecul sfârtecat
de baionetele plutoaneor
de soldați
pierduți în deșertul de foc

corbii își deschid pliscul
aripile rămân închise
inutile

***
soarele s-a prăvălit
după creasta balaurului

nu plânge sora mea

nu plânge
lacrimile tale sunt sarea gurii mele
carnea ta albă e amintirea îngerului
binevestitor

sângele tău îmi umple nările

mâinile tale încleștate peste urletul
pe care ți l-ai oprit in gâtlej
sunt respirația mea

nu plânge sora mea

nu plânge

după creasta balaurului
soarele răsare iar
mare și alb

***

minciuna
a crescut ca o excrescență slinoasă
pe spatele crocodilului roșu
supurează
de zile lungi
venin

nu are nimeni nicio voință în iad

singură eu
stau înflorind petală cu petală
în mijlocul mâlului
roșu de sângele meu
singură eu
înfloresc
în timp ce fiara îmi suge sângele
îmi mănâncă ficatul

singură eu
vreau

***

sunt atât de albă

atât de frumoasă

dimineață mi-am curățat aripile

de sânge și mâzgă

sunt atât de albă,

atât de strălucitoare

soldatul încarcă pușca

şi scuipă în palme

nu trage

sunt atât de frumoasă

nu trage

așează pușca lângă perete

şi își cheamă camarazii

Doamne, Învățătorule,

spune-i să tragă

spune-i să mă ucidă

spune-i

***

ah Îngere

lasă-ţi aripile la intrare

aici nu se intră cu aripi

aici se intră cu bastoane

cu bisturie

şi cutii cu gheață

aici sunt bălţi de sânge

aici

se intră cu bocanci înalţi

şi cu şorţuri mari

de măcelărie

fugi Îngere

dacă te vede cineva

sigur va dori aripile tale

aşa cum mi-au dorit mie

ochii

şi pielea de pe spate

şi inima

fugi Îngere

lumea nu e un loc pentru Îngeri

lumea toată are mâinile pătate cu sânge

haiku 1

ei hei corbule

cum e ficatul meu azi

dulce zice el

haiku 2

luna mă trece

însângerată – albă

promisiune

haiku 3

muşte bâzâie

resturile plânsului

putred în mine

haiku 4

dincoace de Cer

frum’seţea lumii moare-n

ochii ei plecaţi

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 101-108]