De fapt, nu-mi mai amintesc dacă atunci, pe loc, n-am comentat moartea neașteptată a lui Gigi Trif fiindcă ni s-a părut, la amândoi, că e ceva necurat cu ea, ori  chiar  Dorin Tatarcan ne-a sugerat-o fiindcă a rostit „accident de mașină!” cu  o intonație ciudată.

Eu bâiguisem, totuși, șoptit, ceva de genul „cum așa, când?” și o fi  simțit nevoia să adauge  „curând după ce ați plecat voi… pe drumul de la Constanța la București.. nenorocirea aia de drum!” ca să nu-l mai sâcâim cu alte întrebări.

Era bănuitor chiar el, ori citise suspiciunea în ochii noștri și trebuie să se fi  speriat, pentru că arăta dintr-odată treaz. Știa că atunci când bea îl ia gura pe dinainte, cu noi o făcuse de multe ori, la  mare. Dar atunci vorbise  pe terasa de la Amfiteatru, în aer liber, acum eram într-un spațiu închis, într-o vilă de protocol, probabil împânzită de  microfoane .

Ne-am ținut gura și față de taximetrist. Doctorul Tatarcan îl chemase, el știa de unde, și ăsta apăruse în câteva minute: altminteri, dădeai cu tunul și nu găseai mașină  disponibilă.

Nici la pensiune n-am scos o vorbă despre moartea chelnerului lui Ceaușescu până n-am culcat copiii: cine știe cum s-ar fi dat mari între colegi, la școală, cu  povestea  asta  de roman polițist, pe care n-aveam nici o șansă s-o dezlegăm.

*

Doar când ne-am vârât în pat, sub plapumă, am îndrăznit să șușotim, strânși unul într-altul, mai mult ca să ne încălzim, decât de altceva.

 „… Să știi că din vară, de când am aflat în ce locuri înalte umbla Trif al tău, m-am gândit că putea să iasă ceva nasol! Nu-mi mirosea deloc a bine cu ce oameni se vedea și ce mai auzea la mesele alea. Să fie cât mai departe de noi, asta mi-aș fi dorit ”, mi-a șoptit  Andu la ureche.

 „Ai avut o premoniție? Și mie de ce nu mi-ai spus?” am chicotit, mă gâdila cu răsuflarea lui caldă.

El nu trăia, ca mine, de la o zi la alta, ci făcea încontinuu planuri de viitor, cele mai multe utopice, și se îmbufna când îl luam la mișto. Dar n-am știut pe-atunci că într-unele eu nu mai aveam niciun rol.

„De ce să-ți fi spus? Ca să-ți stric vacanța de vis?” mi-a răspuns, ironic.

Și imediat, pe un ton serios:

„Dar tu, care-l urmărești pe copil, n-ai observat nimic? Nu la el, la părinți! La familia Trif! Despre ei n-ai mai zis nimic, de când ne-am întors de la mare.”

„Păi nici n-aveam ce! Amărâtul ăla mic nu merge deloc bine. De crescut n-a crescut mai deloc, parametrii staționari, analize proaste, plus că l-au adus mai rar, acum înțeleg de ce. Transfuzie i-am făcut doar o dată, și dacă stau să mă gândesc, pe Trif nu l-am mai văzut de la mare. Altădată, mai ales el venea cu copilul, era mai grijuliu decât sunt tații ăstora cu probleme. Acum a venit cu el doar nevastă-sa, Flori. Nu era nimic ciudat în asta, dintre ei doi, el era ocupatul, plin de treburi, solicitat, ea, mai așa, mai pe lângă el. Ultima oară am zărit-o doar în fugă, pe culoarul spitalului, abia atunci am observat că avea niște pantaloni negri și o  bluză la fel, uite și la asta, vrea să pară mai slabă, mi-a trecut prin minte. Dar n-am stat de vorbă, aveam o zi încărcată, cu cazuri grele, am lăsat copilul pe mâna asistentei șefe, ea  a comparat cifrele, a făcut transfuzia, raportul”….

*

Andu a dat drumul la scenariile lui:   

„Poate nici n-o fi adevărat! L-ai văzut pe Dorin, era beat cui, dus cu pluta! Ori o fi încercat să ne tragă de limbă, adică să te tragă de limbă, tu ești doctorița copilului cu talasemie, tu vorbești fără să gândești! Ești o pradă ușoară, Anda!”

„De ce să mintă cu așa ceva? Și ce să afle de la mine?! Poate a fost doar un accident banal de mașină, ghinionul bietului om, drumul spre mare e un coșmar, și la viteza cu care merg ei …”.

De fapt, eram înclinată să cred asta, dar Andu era de neoprit: 

„Fii serioasă! Trif a vorbit ce nu trebuie cu cine n-ar fi trebuit! Cu vreunul din străinii ăia de la Amfiteatru. A călcat regulamentul militar, trebuie să fi avut  grad înalt, cel puțin colonel!”

„Colonel e prietenul nostru Dorin Tatarcan! am râs. Hai, lasă-i în plata Domnului, ai citit prea multe Enigme când ai făcut de gardă!”

*

Îmi tot povestea că atunci când era de gardă, nu-și putea citi romanele polițiste din colecția Enigma, din cauza nenorocitelor cu hemoragii, aduse în ultimul hal, toată noaptea. Probabil că așa era, dar nu din lectură era el întrerupt, ci din alte activități, încă și mai plăcute, curente prin spitale. 

Îmi rezolvasem problema pilulelor cu Adela, îmi dăduse pentru aproape un an, și rămăsese să vorbim de câte ori am nevoie. Nu cred că  eram singura ei clientă, așa cum mi-a zis, făcea mai ușor un ban cu acest mic trafic decât cu meditațiile de fizică. Din multele lui plecări la conferințe, la congrese, la schimburi de experiență, Dorin venea, de fiecare dată, cu geanta plină de mostre. Fusese și în America, chiar la New York, de mai multe ori.

Am întins mâna să sting lanterna care ținea loc de veioză, dar și de lanternă pentru momentul când s-ar fi stins lumina. Începuseră întreruperile alea neașteptate de curent electric care te prindeau și-n lift, o nenorocire. Mi-am coborât mâna pe pântecul care i se bombase de la un timp și mi-am vârât degetele șovăitoare sub slipul în care se încăpățâna să doarmă: detesta, de când ne știam, pijamalele, cred că le asocia cu bătrânețea și pierderea virilității.

După aventurile serii, nici eu nu eram neapărat doritoare să facem ce fac soții în patul lor, dar oricum n-am avut cu cine, Andu s-a foit, nemulțumit, poți să mă scarpini puțin pe spate, să mă destind? m-a rugat, întorcându-se. A început să sforăie înainte să-mi amorțească mâna tot mângâindu-l ușor, cu vârful unghiilor. Dezinteresul lui, tot mai frecvent în ultima vreme, față de trupul meu, nu-mi scădea, automat, cheful, dar mă încărca de frustrare și umilință, but I donʼt wanna talk / about the things we’ve gone through / though it’s hurting me, cum cânta ABBA.

*

A fost o iarnă urâtă, cer jos, fără culoare, frig în camerele înalte unde gazele abia pâlpâiau, caloriferul electric de care ne făcuse rost soțul unei paciente a lui Andu îl țineam mai ales în camera copiilor. Îi pusesem pe amândoi într-una, tocmai acum, când începeau să fie prea mari pentru promiscuitate. Nu le convenea nici lor, se hârâiau tot timpul, dar cel puțin nu exista între ei ostilitatea surdă pe care Alex o avusese față de mine, de la primii noștri ani până a dispărut de-acasă.

A trebuit s-o internăm de urgență pe mama, n-a mai putut să-și ascundă  durerea abdominală, tot mai mare, așa cum și-a ascuns-o, timp de două decenii, pe cea sufletească, după fuga lui Alex. Așteptarea chinuitoare a celui mai mic semn de la el îi umpluse măruntaiele de tumori.

Poate ai auzit de doctorul Simici, considerat cel mai bun diagnostician și chirurg urolog, tata îi fusese profesor și probabil de-asta a acceptat să facă  operația de vezică urinară cu atât de puține șanse. Dar n-a pierdut ocazia să-mi bată obrazul pentru că o adusesem pe mama atât de târziu.

Eram năucită de oboseală și stres. Nu găsisem o femeie de încredere căreia să-i las casa pe mână, mă mai cârpeam cu infirmiere de la spitalul lui Andu sau de la al meu, care veneau câteva zile și renunțau, și-o luam de la capăt cu alta. Pe scurt, lucrurile mergeau cât se poate de prost.

*

Într-una din rarele sâmbete când eram acasă cu toții, am deschis discuția despre vacanță, mai mult ca să  schimb atmosfera, deși chiar ar fi fost  momentul să ne facem planuri pentru ea: peste doar câteva luni vara avea să dea buzna peste noi. Oamenii așezați, cu picioarele pe pământ, nu ca noi care ne prelungisem studenția și trăitul boem peste limita normală de vârstă, își asiguraseră, deja, din ianuarie, prin relații, locuri la hoteluri și stațiuni bune. Și, în primul rând, își programaseră concediile amândoi odată, să nu se trezească, în ultima clipă, că erau puși în luni diferite.

„Din păcate, copii, anul acesta nu mai mergem tot în Olimp, la Amfiteatru!” i-am anunțat.

Au făcut scandal, ba nu, ba nu, mergem tot acolo! Vrem și  la vară tot la hotelul ăla!

„Ce lipsită de tact ești, mi-a reproșat Andu pe urmă, de ce era nevoie să începi așa? ”

De parcă n-ar fi știut că indiferent ce le-aș fi spus, ei tot mi-ar fi cerut să repetăm sejurul trecut. Copiii sunt conservatori și repetitivi, noutatea îi atrage abia la adolescență.

Dar de la o vreme  găsea motiv să-mi  reproșeze mereu câte ceva. Așa se întâmplă atunci când ai un motiv adânc, dar inavuabil de nemulțumire față de un apropiat. Poate încă nu conștientiza cât de mult își dorea să mai trăiască și altă viață, cu „nevasta de la spital”, ori cu nici o nevastă pe cap.

Un prim simptom al spaimei nemărturisite de bătrânețea care începuse să ne dea târcoale.

Îmi dau seama abia acum.

*

Atunci mi-a convenit că m-a scos din încurcătură, spunându-le copiilor că n-am avea voie să mergem doi ani la rând în acel hotel luxos. Era o absurditate, dar copiii se născuseră într-o lume absurdă, și formula magică nu e voie, i-a vârât într-o tăcere confuză.

„O să mergem din nou peste câțiva ani, când n-o să mai fie  Ceaușescu. Dar, vedeți să nu spuneți asta la școală. Nimănui”, am adăugat.

O gafă și mai mare, după părerea lui Andu: ce-am avut nevoie să-i vâr în politică, dacă tot mă temeam că nu-și țin gura?

„O să fie tot el!”, mi-a răspuns, cu un ton înțelept și resemnat, Liviu. 

Iar Andreea care se alinia automat la spusele lui, a repetat, plusând:

„Tot el, o să fie, tot el, mereu”.

Anii copilăriei lor erau atât de plini de Ceaușescu, încât nu erau în stare să zărească ceva dincolo de el. Însă nu doar ei, care făcuseră ochi în deceniul opt gândeau astfel, ci și majoritatea adulților: parcă nu vedeau că au de-a face cu un moș ros de boli incurabile, care abia mai vorbea, gâjâit. Nu făceam nici noi excepție, ne luptam zilnic cu boala, cu moartea, dar competența noastră se oprea aici: pentru rest, aveam o miopie severă, și nouă regimul ne părea etern…

Că funia se apropia de par își dădeau seama doar cei care îl păzeau pe moșul nebun, și cei care îi construiseră basmul grotesc despre iubirea unei țări înfometate pentru Familie. Cei care mușinau cum să scape de sub șandramaua care trosnea din toate încheieturile, să nu-i prindă sub dărâmături. Pe noi, ceilalți, mintea nu ne-a dus mai mult decât pe copii. Nici în decembrie ʼ89 n-am priceput de ce viața  se schimba de la o zi la alta, și nici cum avea să se tot schimbe.

Între puținii care au înțeles a fost amicul nostru, doctorul Dorin Tatarcan. În timp ce în jur se prăbușeau și se înălțau cariere, el a avut abilitatea să-și prezerve situația. Iar în rarele ocazii când ne vom mai întâlni, ne va explica totul cu obișnuitul său aplomb, spunând ceea ce tăcuse până atunci.

*

Andu a încercat să-i momească pe copii cu mersul la munte, în Retezat sau în Parâng:

„V-ați mărit, acum țineți la drumeție, și-o să vedeți ce grozav e s-ajungeți în locuri unde puțini oameni au mai pus piciorul! Vom fi, cu toții, niște Cireșari! Niște exploratori! Facem foc seara la cort, sau stăm la o cabană, dacă vi se pare mai comod.”

Dar n-a prea reușit cu ei. Și nici cu mine, care mi-am amintit incursiunile lui Alex care făcuse, cu prietenii, creasta Făgărașului, creasta Pietrii Craiului și voia să meargă mai departe, la alpinism, ceea ce tata i-a interzis. Cu toată neatenția lui generală față de noi, intuise foamea de risc și aventură a fratelui meu, dar n-a putut să-l îndepărteze de pericolul care creștea în el. Performanța la înot trebuie să-l fi convins pe Alex că poate să fugă din țară, trecerea Dunării înot era o probă simplă pentru el. Căzuse la facultate, îl aștepta în toamnă armata, iar tata, taciturn și furios că-l făcuse de râs, nu i-a promis că-i va găsi o scutire medicală, ceea ce presupun c-ar fi făcut.

Mă temeam că muntele îmi va declanșa amintirile rele din adolescență, de care toată viața fugisem, așa că propunerea lui Andu nu m-a entuziasmat.

Liviu auzise de la colegi despre 2 Mai sau Portița, ceea ce  părea să-l tenteze, presupun că datorită nudistelor. Dar aici am pus piciorul în prag, nu vroiam s-aud de-o vacanță în „sânul naturii”: „Aaa, nu! Asta în niciun caz! Nu trag la jug un an întreg ca să mă trezesc cu o stropitoare pusă-n copac pe rol de duș, cu miros de porc și closet venit din  fundul curții și  stol de muște în tigăile unsuroase din bucătărie! Nu-mi trebuie mizeria și boema de-acolo, cu bețivani de actori și scriitori! Tot mare, de acord, dar hotel la Mamaia, lume civilizată, restaurant curat, nisip fin și apă joasă, faci  kilometri până la geamanduri.”

Și cam la asta am rămas.

*

Dar când copiii s-au dus, care încotro, și-am rămas între noi, Andu a revenit la visul excursiei prin ONT – o Ungarie sau o Cehoslovacie, fie și o Polonie. Mai încercasem, dar nu primisem pașaport. E drept că pe atunci n-aveam gaj de lăsat: nu exista nici măcar Liviu, iar mama nu conta, mamele sunt primele părăsite.

„Poate ar trebui să încercăm să plecăm pe rând Afară, dacă nu ne dau drumul împreună”, mi-a zis Andu.

Nu mi-a convenit când l-am auzit prima oară, pe urmă însă m-am mai obișnuit cu gândul, fiindcă mai era problema copiilor. Aveam acum doi ostateci, dar cu ei mari, nu era deloc mai ușor decât cu ei mici. Cu cine să-i lăsăm acasă? Oricât ocoleam gândul, medical știam că mama n-avea s-o mai ducă mult.

Am fi putut pune bază pe părinții lui Andu? El credea că da, eu mai degrabă nu. Cadouri costisitoare și inutile, declarații sforăitoare și pupături cu ruj din partea ei. Iar din partea lui, nici atât. Era plin de importanță și ocupat până peste cap cu treburile lui juridice de la Centrala Sindicatelor.

Se spune că atunci când te măriți trebuie să te uiți bine la socrii tăi, ca să știi cum îți va fi bărbatul la bătrânețe (dar și invers). Grăbită să-mi găsesc cât mai repede un sprijin în viață, și mulțumită de atmosfera destinsă din casa lui Andu, spre deosebire de disciplina mohorâtă dintr-a mea, n-am făcut-o.

Și dacă m-aș fi uitat, asta ar fi schimbat ceva ? Probabil nu.

*

În ziua dinainte de operația mamei, Andu a venit de la spital întors pe dos. Copiii erau la școală, iar ultima femeie, recomandată de vecina de vizavi, trebăluia prin casă cu aspiratorul. M-a tras în dormitor, cu fața lui încă frumoasă, schimonosită de neliniște, ca și când ar fi făcut o boroboață, și mi-a șoptit că s-a trezit la cabinet cu Flori Trif, soția șefului de sală. Coafată, manichiurată, parfumată, îmbrăcată elegant, inele pe degete, și brățară de aur la încheietura  mâinii. Venise la un consult, crede c-ar fi însărcinată.

În primul moment, Andu amuțise. I-a venit pe loc în minte ce ne spusese Tatarcan despre accidentul de mașină al lui Gigi Trif, dar  întrebările i s-au oprit în gât. 

„… vă dezbrăcați după paravan, nu uitați papucii, poftiți pe masă, și tot tacâmul!, i-am spus, prefăcându-mă că nu știu nimic. Ei, bine, avea dreptate, sarcina se simțea la mână, două luni și jumătate spre trei, limita chiuretajului. Pentru asta venise, mi-a pus în față dosarul copilului cu talasemie majoră, și un altul, cu analizele ei și ale lui Trif, probele talasemiei minore la amândoi. Și fasoane, pisiceală, că nu mai e în stare să o mai ia de la capăt cu alt copil, condamnat de la naștere, că a venit la mine fiindcă știu despre ăla aflat în tratament la doamna doctor, adică la tine…

Se bâlbâia, se încurca în detalii, nu era sigur dacă făcuse bine, dacă  făcuse rău, ce-ar fi trebuit să facă?!

„Stai puțin, că nu înțeleg! Ți-a spus că sarcina de trei luni e cu bărbatul ei, care a murit în vară? Trif avea talasemie, nenorocitul, dar cine e ăsta cu care se fute acum!? Aveai nevoie de analizele ăstuia, ce dracu?!” m-am rățoit.

„Doar nu era să-i spun că știu de moartea lui Trif! De unde să fi aflat? Să-l bag și pe Tatarcan în ciorba asta murdară?”

„Și i-ai dat recomandarea? Ți-ai asumat, în vremurile astea, un chiuretaj fără argumente medicale? Îți dai seama în ce intri?”

„Și ce-ai fi vrut să fac? Doar am căzut de acord că a fost o moarte necurată…Un chelner, prin meseria lui trage cu urechea, știe unde pune scrumierele cu microfoane, vasul cu flori, raportează. Dar Trif al tău depășise nivelul ăsta, era altceva.. Ți-am spus că n-ar fi trebuit să avem de-a face cu el!” a strigat.

Aș fi strigat și eu. Să-i amintesc că nu eram hotărâtă să accept invitația unui chelner, fie și de la Hotelul Amfiteatru. Și că el a fost cel care a zis de ce să nu mergem?!

Dar am tăcut, enervată, fiindcă se oprise aspiratorul.

„Am intrat în toate camerele, doamnă, vin să-l bag și-n dormitor?” a strigat femeia.

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 2-4]