Nu-i nimic warm & fuzzy în debutul Elenei Boldor, dincolo de coperta lui glam-relaxată. Traxx e cel mai efervescent debut din 2021, unul cu o emisie poetică extrem de actuală, înrudit, ca imaginar și mod de căutare formală, cu ceea ce făcea Tudor Pop în Softboy mimosa, dar o idee ceva mai user-friendly, totuși.

Logica de tipul rețelelor de socializare la care textele aderă aproape în întregime ține aici nu de show-off și paradă imagistică (deși vizual volumul mizează destul de mult pe componenta asta senzorială a plachetei, care se cere consumată pe loc și care citată sau citită cu voce tare mai anulează din efecte pe alocuri), ci e asumată pe deplin ca mod esențial de a fi. GIF-urile, decupajele și sentințele scurte de tip postare pe insta, joaca de-a grafica și, în general, toată recuzita asta desprinsă de pe Facebook & co. sunt cea mai firească formă de existență pentru o poetă pentru care prezența în online e legitimată de la bun început și reiterată în câteva locuri drept dictonul „sfânt” al poemelor din Traxx: „fiecare zi vine cu o nouă revoluție. vreau să îmbrățișez/ fiecare persoană ca o floare deschisă./ mâncăm cu toții din aceeași portocală. mă simt mai/ aproape de oamenii de pe internet decât/ de cei din viața reală. abia aștept următoarea naștere a/ universului!! vă rog să-i spuneți mamei să/ mă lase să folosesc computerul. prietenii îmi trimit/ mesaje amuzante iar eu răspund cu/ emoji-uri. ai grijă, micule burghez, altfel voi vărsa/ fasolea pe cămașa ta scumpă. mă simt/ cea mai frumoasă când ecranul îmi luminează fața. o/ pasăre îți crește din ochi. te ciupește/ de părți neașteptate ale corpului: plămâni, tălpi, limbă./ poți să simți viața acum?” Atâta doar că, așa cum se vede mai sus, nu e vorba aici de act pur narcisist, sau de unul demonstrativ, pentru că „fișele” de identitate postumană ale Elenei Boldor merg bine alături de vagi momente de reflecție pură, aproape emoționantă dacă n-ar fi controlul bine dozat al proporțiilor.

Între „decret” internaut și introspecții light se consumă, de fapt, cele mai bune poeme ale Elenei Boldor, e felul ei cel mai specific de-a face poezie, prin supunerea materialului dramatic (există, nu-i vorbă) unui „tratament” calm, aproape resemnat. Altfel spus, viața și identitatea care se nasc pe net + confesiunea onestă și umană fuzionează bine și dau un soi de melancolie virtual-existențială care aș zice că-i definitorie pentru tot volumul, așa cum se citește, de exemplu, în being dead sounds magnificent: „singurul lucru care mă face să exist în acest moment/ e profilul meu de instagram chiar dacă/ nu am postat un selfie/ unele relații se întâmplă în mod obligatoriu/ în timp ce altele sunt doar rezultatul hazardului/ e imoral ca noi să nu fim împreună/ când lucrurile merg cu adevărat rău îmi amintesc că/ există o chestie numită rugăciune/ mă asigur că mâinile mele se ating reciproc într-un/ mod plăcut dpdv vizual/ cred că dumnezeu e ff supărat când mă gândesc la altele/ în timp ce mă rog/ momentul în care iei o decizie după zile întregi de/ incertitudine/ e un moment care merită sărbătorit/ am mare nevoie de un life-coach sau ceva de genul// tocmai am avut o cădere nervoasă și mi-am tăiat părul/ într-un mod stupid.” Prin strategia asta de construcție își gândește cam toate temele ei mari, indiferent că-i vorba de exercițiile de introspecție pură, de reverii amoroase, ori existența fadă & superficialul din jur (pentru că Elena Boldor are luciditatea și autoironia necesare pentru a ști că tot demersul ei tehnologizat e și-o formă de critică subtilă).

Și totuși, mai scapă din textele ei, mai rar sau mai puțin notabile dincolo de strălucirea discursului milenial „blânduț” ca ton (amintește de Sally Rooney parțial), și câteva momente de sensibilitate și umanitate tandră care se strecoară dincolo de fața cool a poemelor („UNELE LUCRURI SUNT MAI GREU DE ÎNȚELES/ AȘA CUM E FAMILIARITATEA PE CARE O RESIMT/ CÂND EL ÎMI MÂNGÂIE DEGETUL MARE ÎN TIMP CE/ MĂ ȚINE DE MÂNĂ, ÎNTR-O ZI VEI CITI POEMUL ĂSTA ȘI VEI VEDEA CĂ E DESPRE TINE), consumate cu un aer pueril, aproape, dar care echilibrează aerul altfel badass de la un capăt la altul al volumului. Altfel, Traxx e un debut cu de toate, de la secvențe de genul celei de mai sus, la episoade ironice și volubile încărcate pe un fond grafic greu de reprodus prin citat („once i had a nightmare that paris hilton sent me to concentration camp bc i was poor”, (my nightmare w/ paris hilton) vs. „when hungry my stomach can sing my heart will go on” + gif Celine Dion, (sending a celine dion gif in facebook messenger when talking about my stomach)) etc., care poate fi orice, doar plictisitor nu. Un volum care bifează din plin toate cerințele ultimei poezii, prin tot proiectul pe care și-l propune, și o voce poetică greu de confundat.

__________________

* Elena Boldor, Traxx, OMG Publishing, Alba-Iulia, 2021

***

Denisa Ștefan debutează cu un volum destul de incisiv, unul care își survolează fără rezerve anxietățile și în care criza interioară ține de principiu fundamental. și Plath dansa prin bucătărie e o colecție de variațiuni pe aceeași temă – cea a căutării identitare, derulată de cele mai multe ori prin apelul la o formulă destul de la îndemână, aceea a biograficului traumatizant ca matcă pentru mai toate „derapajele” personale pe care le prizează poemele.

Nu e nimic inovativ în toată formula asta, unii au zis ba chiar c-ar fi un debut grăbit tocmai pentru că merge pe linia deja consacrată (declasată?) a biografismului mizerabilist (vezi textul Andreei Apostu de pe optmotive.ro); cu toate astea, Denisa Ștefan știe cum să își gestioneze materialul poetic încât să facă din toată narațiunea ei despre legăturile complicate de familie o poveste suficient de credibilă, un proiect poetic în care confesivul pur, nemediat, „tranșează” fără ezitare printre feliile de viață pe care le propune. Aș zice, de fapt, că aici e unul din punctele forte ale debutului ăstuia, prin felul în care vorbește la modul simplu și alert, organic, aproape, fără să își propună să reinventeze ceva prin asta, despre tot soiul de traume, e drept, uneori nu fără tentații decorativiste.

Prind poemele astea, în câteva locuri, niște tușe desprinse din Kill Bill/ un alt Tarantino la alegere, ușor coșmarești, par că jubilează prin detalii grotești: „apăsând pe trăgaci în oglinda retrovizoare/ avea un pepene roşu în loc de cap/ şi a explodat/ ca o inimă de porc sfâşiată cu tot cu aorte/ apoi am condus tirul până m-a oprit poliţia/ taică-meu era mort în spate/ agăţat de cârlige legat cu sfoară de mijloc/ ei voiau actele/ mi-am scotocit buzunarele părul albeaţa ochilor/ actele erau la taică-meu în burtă// dacă nu le aveţi nu-i problemă/ suntem oameni/ mai uităm/ i-am simţit fălcile arcuindu-se în jurul roţilor/ pe volan a apărut încă o pereche de mâini/ cu unghii negre ce zgâriau parbrizul// a zis mă-ta că ai spart o vază/ deja ţi-au ieşit coşuri pe spate”, l-am văzut, vs. „eu mergeam spre casă ea avea căştile în urechi/ i-am spus cuvintele alea şi a zâmbit/ ca atunci când nu înţelegi cuvintele unui străin/ am coborât singură la catedrală şi am luat-o pe jos/ coapsele se frecau una de alta până la sânge/ a doua zi i-am şters numărul de telefon şi am luat primul tren spre mare/ şezlongul era atât de lung încât/ valurile-mi săpuneau gleznele iar oamenii-mi săpau mormântul// sau poate era doar o altă groapă de gunoi”, ultima oară când ne-am văzut a fost în tramvai. Sunt doar două exemple, dar cele mai definitorii, cred, pentru politica dark a poemelor Denisei Ștefan; în zone de genul ăsta poezia ei pare că se consumă cu o energie maximă, încărcată de o tensiune care duce emisia poetică până în direcția retoricii manifeste.

E o formă de sugestie a gravității lucrurilor pe care o practică poeta în texte de felul ăsta, de efect, în general, și care conturează grațios arcul depresivo-dezolant sub care se adună cu entuziasm toate poemele ei. Un titlu mai nimerit nici că se putea pentru toate dramele cotidiene din volumul ăsta, pentru că rezumă foarte concret atmosfera de suprasaturație psihică și preaplin în care se scaldă toate episoadele de cochetărie neurastenică din și Plath dansa prin bucătărie. Drama personală – venită mai ales pe filiera unor daddy issues care bântuie volumul de la un capăt la altul – se îmbină armonios cu imagini ale cotidianului infect. Traume din copilărie, bagaje emoționale, relații defectuoase de familie, pandemie și frică, Denisa Ștefan jonglează printre toți pilonii ăștia cu aerul că vorbește despre cele mai banale lucruri. Scopul final e, până la urmă, o chestiune de self-image, depanarea depresiei ca formă de împăcare interioară, așa cum se citește într-un poem ca aceste rânduri pot fi umplute cu mizeria omenească sau cu şi mai multe găuri: „timpul petrecut în starea de euforie s-a materializat într-o cârciumă/ la malul mării/undeva prea departe pentru a mai putea fi folosit/ultimul atac de panică a durat patru ore şi o scrisoare de adio/pe care n-o va citi nimeni/am făcut mai multe din ură şi furie decât din dragoste sau răsfăţ &/ nu trebuie să mă cunoşti ca să-ţi dai seama că am puţine de pierdut/ aici sau acolo înseamnă acelaşi lucru într-o lume spălată pe dos/ sting şi aprind lumina fumez ţigară după ţigară/ sunt un tomberon uman şi fur gazul vecinilor nefamilişti”. Sunt simptomatice versurile astea pentru ceea ce e, până la urmă, tema centrală, din umbră, a poemelor – o cronică a singurătății și fragilității, scrisă cu asumare și imperfecțiune, fără pretenții.

Nu e un debut care se remarcă prin inovație, e drept, dar intensitatea la care arde, felul în care își gestionează problemele și vocea puternică ce le duce fac din el o primă încercare cel puțin decentă.

________________________

* Denisa Ștefan, și Plath dansa prin bucătărie, Casa de Pariuri Literare, București, 2021

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 35-36]