Argument

O astfel de temă, Condiţia revistelor de cultură, nu este deloc comodă. Au avut loc, în ultimii ani, dezbateri suficient de aprinse cu privire la numărul, utilitatea şi necesitatea revistelor de cultură. Ion Simuţ spunea, într-un articol care a stârnit multe reacţii, că sunt prea multe reviste culturale (în ancheta noastră, Traian Ştef crede că sunt prea puţine…). Care este starea revistelor de cultură, azi, cum apare peisajul revuistic românesc, ce relevanţă mai au revistele tipărite, faţă cu efervescenţa şi freamătul informaţional al suportului on-line, care e statutul colaboratorilor, cum sunt ei selectaţi, cât de deschise sunt revistele de la noi faţă de autorii care se autopropun, într-o viaţă literară uneori în ebuliţie, alteori foarte ternă, cum se manifestă independenţa de opinie a revistelor, de fapt, mai bine spus, câtă independenţă mai au revistele de cultură de la noi şi care ar fi soluţiile pentru difuzarea mai eficientă a revistelor culturale: acestea sunt interogaţiile/ dilemele de la care am pornit în realizarea acestei anchete, în care am căutat să angrenăm cât mai mulţi conducători de reviste, editori, colaboratori ai revistelor culturale sau scriitori.

Opiniile celor care au răspuns la ancheta noastră se disting prin diversitate, onestitate şi sinceritate. Cred că într-adevăr aşa arată peisajul revuistic românesc, „aglomerat” (Marta Petreu), cu „poziționări implicite sau explicite diametral opuse” (Adrian Popescu).

Le mulţumim, şi pe această cale, tuturor colaboratorilor noştri care au găsit timp şi energie pentru a ne trimite contribuţiile lor, într-un timp deloc propice actului de cultură şi revistelor literare.

                                                                   Revista Vatra

Anchetă

1. Cum vi se pare peisajul revuistic românesc?

2. Câtă relevanță mai are ediția tipărită a revistelor de cultură în raport cu ediția on-line?

3. Cum considerați că-și selectează revistele de cultură de la noi colaboratorii?

4. Cât de deschise spre autori care se autopropun sunt revistele de cultură?

5. Cum apreciați peisajul literar/viața literară de azi?

6. Dar independența de opinie a revistelor?

7. Ce soluții întrevedeți pentru o mai eficientă difuzare a revistelor culturale?

*

Gabriela ADAMEȘTEANU

„De câte ori deschid o revistă culturală găsesc ceva surprinzător, interesant de citit”

1, 5. Să-mi bag singură capul în gura leului? Mi-amintesc cutremurele succesive provocate  de un articol pe tema asta într-o publicație care pe urmă și-a cam schimbat profilul, redacția. Să  vorbesc despre cărțile care nu pot fi recenzate într-o parte a publicațiilor literare pentru că autorii lor se află pe „liste negre”, după războaie duse în presă și prin tribunale? Despre Facebook-ul care ține loc de agora unde se propun organizatorilor de festivaluri literare pe cine să invite, nu în funcție de calitatea literaturii, ci de „netoxicitatea” discursului? Despre nenumăratele falii (sau felii) de orientări și generații, de progresism și conservatorism care traversează pe dedesubt înfloritorul peisaj revuistic românesc? Unde se pot refugia moderații, cei călduți, într-un peisaj plin de radicali, baricadați între  zidurile lor?Site-uri exclusiviste, reviste închise, lumi în tranșee. O luptă pentru putere a grupurilor, sau în interiorul grupurilor, șefi împinși la demisie etc.

Asta este o imagine. O alta este paisible, provincială, cu proze pe care nu știu cine le citește, cu poezii la care nu știu cine se uită, cu o cronică de întâmpinare care s-a rarefiat până la dispariție, și cu bani tot mai puțini, pentru tipografie, pentru hârtie, pentru salarii, de colaborări nu mai spun.

Și imaginea mea, proprie: de câte ori deschid o revistă culturală găsesc ceva surprinzător, interesant de citit. În unele mai mult, în altele mai puțin. Dar mă bucur că sunt și că sunt diferite.

2. Pentru mine, are, mi se pare un certificat verde de sănătate a publicației respective.  Când citesc pe ecran, o fac mai superficial și fără bucurie. Dar mai sunt mulți cititori care mai iubesc cartea de hârtie și lectura  tihnită a revistelor la cafeaua de dimineață sau de după masă? După criza din 2008 +, care a rupt presa scrisă, vine, acum, o alta, legată  de prețurile ce cresc nebunește. Prietenii economiști mi-au prezis o generală aliniere la on-line, dar trupurile noastre de carne vor rezista la expunerea asta ? Uitați ce semnale îngrijorate vin dinspre copiii ultimelor generații, născute cu tableta în mânuță.   

3. Evident, cel/cei care o conduc selectează, și „câte bordeie, atâtea obiceie”. Dar și colaboratorii își selectează uneori revistele (dacă-și pot permite).

4. Depinde cine. Doar că autorii cu un anume statut, aceștia  așteaptă să fie invitați. Cei care se autopropun, pleacă din start cu acest handicap. Depinde cui se adresează.

6. Limitată, cu unele excepții, între care și Vatra.

7. Aceasta este o profesie, nu e de așteptat să o exercite  scriitorii, editorii. Ar fi util un profesionist economist, fie și student  part time sau voluntar (am avut șansa, când conduceam 22 de a lucra cu astfel de studenți entuziaști, în anii 90). Soluții legate și de profilul cititorilor, de  marketingul revistei.

 Ar fi probabil utile conexiunile cu servicii similare de la alte publicații culturale (cele ale Uniunii Scriitorilor îmi par mai bine difuzate). O parte din revistele publicate în provincie ajung în număr foarte mic în București. Intrarea pe rețelele de difuzare (Inmedio, marile librării, inclusiv din mall-uri) care există și în celelalte mari orașe cu universități, licee etc. Banii vor veni încet și greu, dar măcar să ajungă la cititori.

 Abonamente la biblioteci, facultăți, licee etc., sponsorizate de oameni de afaceri locali care pot face donații  prin legea sponsorizării. Sau abonamente cu jumătate de preț pentru anumite categorii sociale – elevi, studenți, cadre didactice la pensie etc. Aveam așa ceva la 22 (până în 2005, când am plecat de acolo).

*

Adrian POPESCU

Un climat relativ tensionat

1. Peisajul revuistic românesc pare să ascundă destule poziționări implicite sau explicite diametral opuse, dacă urmărim principalele reviste de cultură. Asistăm, cred, la un climat relativ tensionat, întreținut de bătălii surde, adesea, de un fel de „război rece”. Relativismul axiologic își spune și el cuvântul, semn al vremii noastre, al modificărilor de paradigmă culturală, dar mai mult decât atât acționează un soi de invidie profesională, de încercare de detronare a personalităților sau a celor consacrați de critică. „Și noi vrem să stăm pe scenă sub reflectoare, suntem la fel de talentați !”, par a spune cei nemulțumiți, contestatarii. Cineva propunea chiar nu selecția axiologică a criticilor literari pentru numele participante la „Galele poeziei române”, ci pur și simplu includerea tuturor poeților români, prin rotație, în acest eveniment  mediatizat.

2. Interesul ușor scăzut pentru revistele tipărite nu înseamnă totuși dominația celor on-line, este vorba despre o „dublură” nu de o înlocuire. Vestul cultural păstrează tradiția revistelor clasice, citite cu voluptate intelectuală. Pentru mine dimineața de august, de acum multe decenii, la Sovata, unde eram împreună cu Angela, la o terasă însorită, citind revista Luceafărul, unde  regretatul Al. Piru îmi analiza poezia, făcând un reușit excurs doct în climatul franciscan al Umbriei, este chiar elogiul plăcerii cititului de reviste, care foșnesc promițător și au mirosul misterios al cernelii tipografice.

3. Selectam la revista Steaua după calitatea intrinsecă a poeziei sau a articolului, nu neglijam necunoscuții, dar surprizele erau rare, căutam să mulțumesc multă lume, mai amânând-o, dacă nu ne convingea. Polemicile erau binevenite, atacul la un autor, demolările, nu. Cred că am învățat lecția Echinoxului, nu cenzurăm ideile, dacă au o ținută decentă, chiar dacă ele contravin părerilor redacției. Sigur, dacă publici des la România literară nu te vor primi cu brațele deschise cei de la Observator cultural. 

4. Autopropunerile sunt în general primite cu prudență cam de toate redacțiile, nu zic că ar fi ceva rău, trebuie o verificare în timp a noilor nume, cred.  Veleitarii insistenți, terorizându-te cu pretențiile lor absurde, trebuie politicos descurajați. Talentații, profesioniștii când se autopropun au de obicei necesara răbdare.

5. Viața literară de azi este amestecată, sunt linii clar constructive de evenimente, festivaluri internaționale de poezie, turniruri poetice, concursuri de creație pentru tineri sau burse de creație susținute de Uniunea Scriitorilor. Sunt apoi, pe de altă parte, ateliere de traduceri, festivaluri internaționale de poezie susținute de cei care nu agreează proiectele Uniunii, nici nu-i invită pe cei atașați instituției amintite la manifestările lor. Iașul organizează de cinci ediții, de pildă, Festivalul internațional Poezia la Iași, dar tot Iașul organizează și FILIT, amândouă evenimente de ținută, dar lista invitaților de la unul nu o vei  regăsi la celălalt. Cu excepția poate a lui Ion Mureșan, poet drag, pe bune, tuturor.

6. Revistele Uniunii Scriitorilor este normal să fie solidare cu Uniunea Scriitorilor, cu propunerile sale de cernere a valorilor contemporane pe criterii estetice însoțite, dar nu subordonate, și altor criterii, sociale, morale, de „spirit al veacului”. „Independența” revistelor  privește aria lor tematică liber aleasă, preferințele pentru unii autori, modul propriu de a trata opera literară.  La revista Steaua încercam să echilibrăm puncte de vedere opuse, se auzeau și voci care nu erau chiar pe linia politicilor literare majoritare, Ștefan Manasia, Nicolae Coande, de pildă, au publicat articole aici, a fost opțiunea redacției chiar dacă nu aderam la punctul lor de vedere.

7. Întâlnirile cu cititori ca în vremurile trecute, ante-pandemie, difuzarea publicațiilor literare în licee, unde ne putem forma sau fideliza un public interesat și publicarea membrilor unor cenacluri literare, mesele rotunde  organizate de redacții sau de autorii care-și prezintă noua carte, oricum având în vedere să fie prezent activ publicul tânăr.

*

Mircea ANGHELESCU

Marile evenimente ale literaturii

1. Peisajul revuistic românesc, dacă putem să-i zicem așa, e compus din vreo zece-cincisprezece reviste din toată țara, unele nedepășind cercul localității unde apar. Cred că o revistă literară are succes când nu-și publică numai oamenii apropiați, ci se ocupă de alte reviste din țară și acoperă, cât poate, și marile evenimente ale literaturii.

2. O revistă literară care apare numai on line mi se pare o absurditate. Literatura nu se poate nici prezenta, nici discuta într-o gazetă pe care o „arunci” după o jumătate de oră.

3. N-am idee dar bănuiesc că multe au o poștă a redacției sau un buletin al cercurilor de scriitori amatori.

4. E cam singura modalitate pentru tinerii autori: să se autopropună.

5. Revistele literare de oarecare circulație sunt tot cele vechi: România literară, Viața românească, Convorbiri literare și Steaua. Poate și Vatra; am urmărit și Familia până acum vreo doi ani (excelentă!), dar n-o mai găsesc. Aș fi bucuros să aflu că mai sunt și alte reviste literare, chiar mici, susținute de instituții și oamenii puternici ai locului.

6. Îmi pare rău dar nu pot răspunde pentru că totuși nu urmăresc sistematic revistele.

7. Să se prezinte între ele. Să organizeze întâlniri comune pentru redactorii a două sau trei dintre ele, nu ca să-și citească versurile, ci ca să comenteze situația. Să organizeze întâlniri cu cititorii începând cu elevii de liceu și studenții (nu numai de la litere), dar și vizite la mari instituții: biblioteci, licee, facultăți (m-ar interesa cum privesc lucrurile studenții de la matematică sau filosofie) etc.

*

Marta PETREU

Istoria locurilor și oamenilor

Care este regimul editorial al revistei dvs.?

Apostrof, revistă lunară, 32 pagini, proprietate juridică a Uniunii Scriitorilor din România. Apare fără întrerupere din 1990. La un moment dat, în anii 1990 și până la începutul anilor 2000, cînd Uniunea a fost în dificultate majoră, revista a fost pur și simplu a Fundației Culturale Apostrof – adică, a mea. Admit că a fost o situație nebunească și că astăzi n-aș mai face la fel, prea m-am ales cu multe ponoase de pe urma încăpățânării de-a o ține în viață.

1. Aglomerat. Imposibil pentru un om să cuprindă toate revistele, mai ales că unele, în frunte chiar cu Vatra, continuând cu Familia, Convorbirile literare, Viața Românească, sunt voluminoase. Dar, din moment ce sunt așa de multe reviste, înseamnă că există forțe creatoare care să le facă. E plăcut să faci o revistă. Și util – mai salvezi din memoria locului, că, altfel, noi, românii, nu avem respect pentru trecut, pentru memoria locurilor, lucrurilor și oamenilor. Revistele mai salvează câte ceva din povestea / istoria locurilor și oamenilor, din aventura istorică a națiunii noastre.

2. Sunt om al tipăriturilor, mie îmi plac revistele pe care le țin în mână… Pe deasupra, ecranul computerului strică ochii: asta o spun eu, care mi-am distrus la propriu ochii la computer și acum am mari probleme de vedere.

În același timp, recunosc faptul că noi, cei de la Apostrof,  profităm cât putem de avantajele reale pe care le oferă internetul, avem site propriu, revista e pusă pe Facebook, o trimitem la apariție pe adresele de e-mail ale colaboratorilor și cititorilor noștri. În momentul de față, cultura înaltă, iar revistele despre care vorbim de cultură înaltă sunt, pierde teren în întreaga lume în fața divertismentului popular. Folosind internetul și avantajele lui, încercăm și noi, la fel ca alții, să trezim interesul oamenilor pentru cultura fundamentală.

3. La început, prin invitația de a colabora. Apoi, colaboratorii se autoselectează cumva de la sine, și asta permanent, lună de lună.

4. Primim mereu texte de la oameni încă necunoscuți și știm că unii dintre ei vor fi, mâine, poimâine, cei cunoscuți și importanți, deoarece talente autentice. Așa că publicăm nu doar autori consacrați, ci și autori care pur și simplu ne-au trimis un text. Cine știe, îmi spun eu de fiecare dată, poate descoperim marele scriitor, marele autor datorită căruia Apostrof-ul va rămâne în istoria literaturii române. Nu mă bucur când primim la Apostrof comentarii critice, spațiul este mic, noi avem propria echipă de critici, și nu putem să umplem revista numai cu texte critice trimise din propria inițiativă a autorilor. Mă bucur când primesc eseuri bune, studii interesante și scrise interesant, poeme bune și așa mai departe.

5. Cinstit vorbind, între literatura română scrisă azi și viața literară așa cum se petrece ea azi legătura este fragilă. De pildă, apar cărți fundamentale sau foarte importante, iar în viața literară faptul acesta nu este nici măcar înregistrat. Cred că apar mai multe cărți importante decât înregistrează comentariile critice. Viața literară este la dispoziția câtorva instituții care au capacitatea de a organiza evenimente. Fiecare își urmărește interesele proprii – adică, să impună valorile din grupul propriu, de pe urma lor să aibă autoritate și faimă, iar în cazul editurilor, să obțină bani. Tensiunile și conflictele sunt la ordinea zilei – exact ca în viața politică, pe care aceea literară o imită, cu sau fără voie, sârguincios. În plus, viața literară este un teritoriu al violenței – mulți critici literari, mai ales din București, dar nu numai, practică insulta, atacul la persoană, calomnia, se scriu multe texte critice de factură pur și simplu asasină. Nici faptul că această practică este, la noi, veche (a existat și în ultima treime a secolului al XIX-lea, și în secolul al XX-lea), nici acela că este exersată, în văzul națiunii, de politicienii de la noi, care se insultă ingenios unul pe altul, nimic nu mă convinge că ar fi legitimă.

6. O revistă depinde ombilical de finanțator. Când e vorba despre cărți, evenimente, conflicte, ierarhii etc., criticii de la revistele din teritoriu se iau după criticii și revistele din București. Nu pricep de ce. Eu numesc acest fenomen „efectul București”. Cu mici excepții, provincia nu se amestecă în conflicte – din cauza cordonului ombilical etc…. La asta se adaugă faptul că sunt atât de multe conflicte, încât nimeni nu are timp să le descâlcească pe toate.

7. Soluția Uniunii Scriitorilor – care a apelat la Inmedio – a fost una bună. Ar fi grozav dacă liceele ar face câte un abonament, pentru profesorii de literatură română, m-am gândit eu într-o vreme, dar, după ce am verificat trei manuale actuale de literatura română pentru clasa a XII-a, am renunțat la idee.

Datorită șocurilor mari prin care trece România din 1989 încoace, datorită emigrării populației și datorită perspectivei ca într-un secol de-aici înainte să avem o populație mai mică decât a avut Vechiul Regat al României în 1918, deci înainte de cele trei Uniri, eu, în momentul de față, mă tot întreb ce se va întâmpla cu națiunea română și cu limba română. Lucruri de felul acesta. Sunt scriitor de limbă română și, în consecință, nu am de ce să mă bucur nici pentru transformarea limbii noastre în romgleză, nici pentru scăderea absolută a numărului de cititori potențiali în limba română. Româna, după cum arată acum lucrurile, nu mai are nici un viitor. Universitățile noastre accelerează fenomenul. Numai un miracol ne mai poate salva. Ca scriitor român, nu am de ce să fiu încântată la gândul că voi muri și a doua oară, deodată cu moartea limbii române.

*

Constantin CUBLEȘAN

Fiecare revistă își are personalitatea sa

1. După Decembrie 89 au apărut o mulțime de publicații/reviste, mai mult sau mai puțin culturale, în te miri ce localități din țară. Unele serioase – la Lugoj, la Alexandria ș.a.m.d., pe care le cunosc pentru că mi-au fost trimise prin bunăvoința unor redactori sau colaboratori ai acestora. Nu puține dintre acestea cultivă însă o seamă de autori care sunt, evident, veleitari, cu pretenții uriașe dar numai atât. Au apărut și reviste literare care se difuzează doar on line, și ele destul de amabile față de autorii locali, care nu au alte merite decât că sunt locali. Fenomenul însă, trebuie apreciat, în sensul că e bine că se scrie și se publică multă literatură, sperând că ea se și citește. E bine că există această masă mediocră de creație pentru că în raport cu ea poți să apreciezi valoarea adevăratei literaturi, adică cea de pe cote de altitudine estetică superioare. Despre un munte nu poți să-ți dai seama cât e de înalt decât raportându-te la înălțimea dealurilor din jur.

2. Eu cred că ediția tipărită are șansa de a rămâne arhivată în biblioteci, față de cealaltă care se arhivează în depozite la care ajungi numai dacă ai norocul sau știința de a căuta în această uriașă masă de texte păstrate Dumnezeu știe unde și pentru câtă vreme. Apoi, mai e și plăcerea lecturii. Cel puțin eu stau seara (nu numai seara) la lumina unei veioze și răsfoiesc/citesc câte o carte sau câte o revistă. Mi se pare mult mai comod și mult mai eficient. Poți sublinia pe pagină, poți face adnotări ș.a., pe câtă vreme în fața calculatorului e mai obositor și mai dificil. Chiar dacă ai avantajul de a reține în baza ta documentară, pasaje de ici și ce acolo. Mai este și celălalt aspect, al difuzării. De pe calculator poți trimite texte la o mare mulțime de corespondenți, ceea ce înseamnă o facilă propagare în masă. Revista tipărită trebuie s-o cumperi de la chioșcul cu ziare sau să o primești acasă dacă te abonezi. Procedeul e mai greoi dar mi se pare că e cu totul altceva să poți ține în mână o revistă și să te… împrietenești cu ea, să o consideri a fi cumva ca făcând parte din obiectele personale din ambient. Se pare însă, că ediția tipărită pierde în fața celeilalte. Nu știu dacă e bine sau rău. Vom vedea peste un timp (mediu sau lung). Lumea modernă evoluează și nu poți ști ce noutăți îți oferă în viitor tehnica și tehnologia, față de cea propusă, atât de demult, de Guttenberg (pe la 1400).

3. Cred că în jurul fiecărei reviste se creează un cerc de colaboratori, de autori apropiați, care se pliază pe programul fiecăreia dintre acestea. Desigur, revista își caută extinderea acestui cerc, invitând să colaboreze personalități diverse, care pot deveni de-ai casei ori pot rămâne prezențe pasagere. Selecția se face după necesitățile de moment sau de durată, ale revistei. Desigur, există și autori care își trimit opul fără să fi fost îndemnați a o face. Redacția își selectează însă colaboratorii și textele propuse, după diferite criterii, care sunt specifice programului publicației.

4. Unele sunt deschise, cu toată inima, cum se zice. Altele nu. Își au cercul fix de colaboratori; cerc în care nu îngăduie intrarea altcuiva. E dreptul fiecărei reviste să-și aleagă colaboratorii. Nu e nici un motiv de supărare dacă te refuză ori te amână sine die. Fiecare revistă/publicație e în felul său o cetate sau măcar o citadelă. Nu e ușor să treci peste canalul cu apă ce-o înconjoară, dacă nu ți se coboară podul de acces. Și dacă nu poți s-o faci, n-ai decât să mergi mai departe, pe lângă…

5. Peisajul literar de azi este foarte divers și foarte bogat. Cred că niciodată nu s-a scris și nu s-a publicat atât de mult ca azi. E de ajuns să intri într-o librărie (din păcate există tot mai puține librării) și să constați cât de multă carte se tipărește azi. În general, de bună calitate. Dar, mi se pare că întrebarea își ase în substratul ei o referire la modul în care se realizează azi prieteniile, ca să zic așa, literare, prieteniile dintre autori, prietenii care au existat de când lumea. În acest sens, pot spune că și aceste relații sau prietenii (se zice că prieteniile se fac până pe la douăzeci de ani, după care se fac doar relații) se realizează după gradul de interese sau, în cele mai bune cazuri, după modul în care doi sau mai mulți scriitori rezonează între ei la modul afectiv. Dar, cred că peisajul literar actual este unul cu totul interesant, tocmai pentru că stimulentul  creației este la libera alegere a autorilor. În regimul trecut, vă amintiți poate, se cerea ca scriitorii să marșeze la o anume tematică propusă de forurile politice. Adică, ți se cerea să scrii într-un anume fel, pe câtă vreme azi scriitorul își oferă liber creația, pe care o realizează după propriile îndemnuri. E o diferență esențială.

6. Tocmai ce spuneam mai înainte. Fiecare revistă își are personalitatea sa, în funcție de programul ideologic-literar pe care îl urmează. Și e liber s-o facă. Nu mai există cenzura ideologică de odinioară. Există însă o… cenzură financiară. Au dispărut, nu puține reviste bune,  pentru că sursele de finanțare, ce veneau din partea Consiliilor locale, a… sucombat ori s-a subțiat. Există și în acest sens diferite interese, care pot avea aspect de cenzură.

7. Cred că ar trebui să existe un consorțiu sau nu știu cum să-i zic, adică să se unească un număr de reviste, de toate calibrele, și să creeze un SRL specializat în difuzarea presei în toată țara. Pentru că acum, la Cluj, bunăoară, nu poți afla, să cumperi de undeva, reviste care se tipăresc la Craiova sau la Pitești, la Iași sau la Satu Mare ș.a. Situația cred că e identică și la Tg. Mureș și în alte părți. Ar trebui să există o solidaritate a publicațiilor, într-un program de difuzare.

*

Mircea BRAGA

Construct, construcţie, climat

Ca să te pronunți cu privire la un peisaj, mai ales delimitat ca în chestionarul Dvs., ar trebui atât să-l cunoști îndeaproape, cât și să-l poți „frecventa” fără dificultăți majore. Mă întreb, bunăoară, dacă există vreo instituție care ar putea să ne ofere măcar datele esențiale ale tuturor „unităților” din domeniu care funcționează. Altfel spus, are acest domeniu, în întregul lui, o „acoperire oficială” (ca să nu scriu o „atenție oficială”), dependentă, la o primă vedere, de cunoaștere și de înțelegere a funcției specifice pe care o are platforma reactivității acestora? Și vom vedea, mai degrabă, că, la intersecția întregii problematici, se află alte repere. Bunăoară, vom întâlni și faptul că, în economia de piață, cultură înseamnă, chiar sub tendința de redefinire a ei, industria entertainment-ului, cu insistență concentrată asupra difuzării ample, a rentabilității, a beneficiului nu neapărat material, ci și cel capitalizat sub aspectul numărului „consumatorilor”.

            Inevitabil, motivele redefinirii se cuvin căutate și pe diagrama educației și a mentalității. Acolo pare a se fi reaprins conflictualul, dintr-un nu prea îndepărtat secol, între cultură și civilizație, activând și corolarul, astăzi extins: cultura, în înțelesul ei originar, ajunge o nobilă inutilitate. De fapt, fiindcă ne aflăm într-o epocă în care preocupările culturale nu depășesc – dată fiind și o inerție, oarecum… vinovată – nivelul declarativ, suntem martorii unui peisaj cu o existență de care, totuși, n-aș apropia calificativul de „primitivă“, ci mai degrabă pe cel de „naturalitate”, mai aproape de firescul care este operant exclusiv „prin sine”. De aceea, pot să apară publicații noi, care se pot dezvolta sau nu, altele dispar, în funcției de schimbările climatului cultural, de calitatea solului, de priceperea și de tenacitatea cultivatorilor, uneori până și de efortul financiar al acestora. Alături de câteva reviste cu suport instituțional, ființează, mai ales în spațiul on-line, publicații care depind de interesul, dorința, munca și efortul unor persoane integrate cultural, mergând până și la realizarea unor tiraje tipărite, deși doar confidențiale. Sigur, când și protecția financiară a revistelor instituționalizate e relativă, dificultățile pot merge până la dispariția „obiectului” în cauză. În ultimul timp, a apărut și situația, ciudată, în care sunt puse revistele prin suprimarea autonomiei financiare, subvenționarea lor fiind asigurată prin intermediul unor alte instituții culturale, cum ar fi bibliotecile, muzeele sau teatrele. Dar când cel care intermediază se simte autorizat să intervină chiar și în specificul activității redacționale, pe care nu-l cunoaște și nu-l înțelege, fiindcă locul efectiv de muncă al redactorul este biblioteca și masa de scris de acasă, iar timpul diferă de la caz la caz.

            Oricum, primul marcaj care susține inițiativa realizării unei reviste și alcătuirea redacției este, și nu credem că ne înșelăm, necesitatea. Încă mai sunt persoane care simt scăderea interesului față de pulsațiile universului cultural în ansamblu, deci și altele decât cele aparținând exclusiv provocărilor post-post-moderne, pentru care actualitatea, sau prezenteificarea cer, dacă se doresc viabile, suportul înscrierii în durată. Sunt persoane care își asumă riscul nișei în fața dezvoltării semnalului crizei duse, radical, până la starea de sfârși de ciclu. Ele mai au „vina” lecturii și a căutării realității paralele, ficționale, mai cred în mirajul cuvintelor și în puterea imaginarului,  căutând „prelucrarea”, nu translarea mecanică și, deci, nu se mai regăsesc în ceea ce li se oferă dinafară. Aspiră la un altceva, deși poate intuiesc că drumul este accidentat, iar strădania le este primită cu indiferență, că rareori cadrul le este favorabil. Din când în când, s-au mai făcut și, iată! Se mai organizează dezbateri care ating și prezența acestor publicații, uneori concluzionând sever, la adăpostul criteriului valoric, schițându-se și un soi de canon al revistelor culturale. Nu credem că ne aflăm într-un climat al „luminilor”, care să aibă în obiectiv armonizarea și echilibrarea direcțiilor de acțiune, din moment ce putem vorbi despre „sfârșitul istoriei”, despre „resetare” și despre „tehnologizarea” omului, când cultura nu mai este un „program” generator al umanității. Nici altădată nu erau ocolite întrebări precum: Cine și cum alcătuiește canonul? Cum operăm din moment ce știm că nici marii creatori nu au avut, întotdeauna constanța reușitei sau că nici „viața” unei publicații nu s-a înscris constant sub semnul excelenței? Ca și în cazul altor domenii, editarea unei publicații periodice culturale presupune pricepere (uneori i se mai spune „talent”!), capacitate demonstrativă, măsură critică și autocritică, experiență și calitatea de a cointeresa, nici acestea generos sau egal distribuite. Cu siguranță, nu lipsesc ambițiile, iluziile, speranțele ori pasiunea, deoarece alcătuirea unei redații de revistă nu-i  antrenează decât pe cei care au avut și preocupări literare anterioare, pe planuri diferite: au fost atrași de poezie sau de proză, chiar dacă au avut o expunere doar in nuce, alții de comentarii în ordinea criticii sau istoriei literare, dar și a artelor plastice, muzicii, teatrului și creației populare, urmăresc ritmul nebuloasei ființării, ca și pe cele ale spiritualității. În timp, lărgirea sferei colaboratorilor, dar și constanța aparițiilor depășesc  primul interes care a condus la inițierea unui spațiu „de afirmare” personală, până la deschiderea și a unei finalități mult mai importante, la descoperirea unui rol, a unei funcții care, de la un moment, e preeminentă, aceea de a asigura paginii tipărite sau zămislite on-line calitatea de formator de cultură, de impuls cultural, oricât de limitat ar fi rezultatul. În afară de câteva reviste, să le spunem „centrale”, celelalte au acoperire zonală, sunt atente la creația locală, susținând-o, stimulând-o și popularizând-o, dar căutând, în același timp, să-și atragă, să solicite și colaboratori, pe cât posibil cu o mai largă vizibilitate. Atenția acordată istoriei locurilor, a personalităților care pot fi atașate respectivelor zone ni se relevă și ele ca acte de cultură. Îndepărtându-ne puțin de generalități și principii, vom oferi, sub acest ultim aspect, un exemplu: în timp ce redactam aceste rânduri, am primit on-line primul număr (dacă am înțeles bine) al unei publicații cu apariție într-un oraș din județul Hunedoara, unde întâlnim două texte care ne-au reținut atenția: unul consacrat lui Agârbiceanu, o relectură în actualitate, fără apel la șabloane și la grile deja cunoscute, iar celălalt, scoțând dintr-o uitare vinovată, scrierile lui Romul Munteanu, cel care, ca director al Editurii Univers, ne-a oferit și, încă, mai oferă studenților și cercetătorilor, prin cele două serii („Eseuri” și „Studii”), apărute într-o epocă strict ideologizată, relația cu structurile esențiale ale esteticii, teoriei artei și literaturii mondiale de pe durata aproape a întregului secol XX. Textele menționate din noua publicație nu sunt nici conjuncturale, nici simple exerciții de memorie, ci se plasează, declarat, ca activând intenții recuperatorii.

            Fără îndoială, a lucra într-o redacție sau pentru o redacție (iar aceasta e valabil aproape pentru orice fel de activitate) însumează, pe parcurs, atât beneficii, cât și – sub aspectul consecințelor – riscuri, uneori până la nivel de eșec. Ambele au, aproape de fiecare dată, cauze interne și externe, câteva dintre acestea din urmă fiind menționate deja ,mai sus, ca „ecou” la nivel social. Colaboratorul intern, respectiv redactorul, va dobândi un plus de specializare, deprinderea de a se supune inevitabilei disciplinări a scrisului, extinderea lecturilor și a documentării, sporirea atenției în fața nuanțărilor textuale, este mai atent la gradul de vizibilitate obținut în urma intrării sale în circuitul relațiilor profesionale, va avea o mai bună înțelegere a realităților, îndeosebi a accentelor care bântuie mediul în care se află etc. Și toate acestea au loc deoarece, odată cu apariția publicației, și colaboratorul ei intern devin parte, se integrează în ceea ce se numește „viața culturală” care, chiar de la inițierea ei, a fost marcată de un tip aparte de „contextualizare”: fermentul dezvoltării ei a fost dezbaterea de idei, mergând până la instituirea stării conflictuale (fiind suficient să ne amintim de relația Maiorescu-Gherea sau de perioada comunistă, când lumea culturală a fost scindată în grupări de violentă  – una având o puternică susținere „oficială” – opoziție ideologică).

            Doar că universul cultural are el însuși o dinamică mereu în schimbare, registrele ideilor pot fi diferite, starea orgoliilor se află, uneori, la cote joase, alteori devine acută, apar variațiile gustului, ale modalităților de percepție și simț al valorii, se pot insinua ample sau slabe mișcări ale valorizării și, mai ales, ale autoevaluării, funcționează subiectivitatea ce conduce la atitudini partizane, traduse în comunicări nuanțate preferențial, toate aceste poziționări asigură fie stabilitatea comuniunii, fie divergența în receptare ș.a.m.d., mergând până la desprinderea unui „dicționar” de definire și a prezenței unei reviste. Aceasta poate fi abordată și apreciată ca având sau neavând personalitate, i se poate determina profilul, dar și „politica” (în sensul precizării poziției, a atitudinii în raport cu situația de ansamblu a peisajului revuistic căruia îi aparține), stabilizarea însemnând aderența la un grup și dezavuarea altora. E un context neliniștit care dă, într-o oarecare măsură, și modul aparte al selecției colaboratorilor, deși nu putem să nu sesizăm „preferințele” (din nou subiectivitatea…) conducătorului și ale membrilor redacției. Nu credem în posibilitatea unei „autonomii absolute”, pentru că orice revistă viabilă participă la „un ceva” a cărui existență este stabilizată (cum s-a observat în urmă cu mai bine de două secole) doar prin „echilibru între antiteze”. Și, la urma urmei, ori solicitat, ori autopropus, colaboratul extern, ar trebui să știe că, între opțiune și adeziune, nu e decât un pas. Într-un climat cu sensibilități în exces, dar și sub presiunea imprescriptibilă a condeiul, precum și cu dimensiunea elastică a autorității evaluării de sine, conflictul are un anumit firesc, depășit mai repede, mai târziu sau chiar prea târziu, întrucât – căutat în imediatul prezenței sale – adevărul este, nu odată, zărit prin perdeaua alcătuită din iluzii și din devierile momentului, activ rămânând, uneori, dar prea rar accentul civilității. Majoritatea redacțiilor au fost și sunt sensibile la acest criteriu, dar au fost unele care au abdicat de la el.

            O revistă de cultură și redacția aferentă se afirmă printr-un construct și, deopotrivă, ca o construcție (o nuanță separatoare există), în ambele situații aspirând la afirmarea unui modùl al definirii. Soluția aparent facilă este de a solicita ceva din prestigiul bănuit a veni pe curentul unei tutele a unei personalități cu mai largă recunoaștere, uitând faptul că „a edifica” nu este sinonimul lui „a împrumuta”. Iar dacă persoana respectivă are și o acoperire instituțională, relația se va tensiona atunci când inflexiunile autoritare vor depăși un anumit gradient: vor prinde viață semințe ale cenzurii și constatarea vinovată a lipsei de obediență, cu măsuri represive în consecință. Sub semnul lucidității, dacă aceasta este însoțită și de temperanță, conflictualul născut între „strategii” ale individualităților se consumă, după cum știm, reductiv, marcând, de obicei, ca experiență de viață, doar destinul uneia din părți, cea care a suferit trauma. Poate nu scena va fi diferită, ci numai câțiva „interpreți”, întrucât destinul revistei va fi marcat nu mai mult de o „umbră”, ce va fi conservată istoric.

            Cu puțin cinism, aș putea spune că, eventual și la adăpostul rutinei, „constrângerile morale” par mai ușor de depășit decât cele materiale, acestea din urmă cu efect imediat în viața publicației. Dar să nu ne iluzionăm, revistele de cultură nu au avut niciodată tiraje însemnate, nu s-au putut înscrie în regula rentabilității, deoarece nu au avut și nu pot avea numărul de cititori așteptat, mai bine zis: dorit. Adresabilitatea lor mai restrânsă nu se explică nici prin rangul lor, privit uneori ca exces elitist, ci prin orizontul lor restrâns, atunci când, în ansamblul său, actul lecturii este în suferință, după cum ne spun anchetele sociologice, iar în lipsa edițiilor tipărite, a apărut un obstacol în plus, cel puțin pentru cititorul familiarizat cu obiectul concret. Și e mai aproape de adevăr faptul că difuzarea exemplarului tipărit reflectă mai direct interesul pentru lectura „tradițională”, aproximează mai bine numărul cititorilor reali, al celor care și-au exprimat interesul prin procesul mai încet și mai greoi al achiziționării, în timp ce trimiterea on-line indică numărul primitorilor. Pentru cei interesați,  beneficiul e evident, și nu numai la nivel de revistă, fiindcă preferința pentru textul-imagine de pe monitor merge până la a te asigura de faptul că, printr-un laptop sau o tabletă, poți avea ușor la îndemână o bibliotecă întreagă. Oricum, dacă și  bibliotecile se computerizează, extinzând enorm capacitatea de informare, existența unui grup, mereu mai rarefiat, căruia îi aparține și cel ce semnează aceste rânduri, a rămas captiv scrisului (de preferat cu stiloul) pe hârtie, dar și răsfoitului unei reviste și cititului cu obiectul de hârtie, cum e și cartea, în față, nu e mai mult decât un fapt divers, nu un gest de opoziție.

            Baleind un climat, nu doar posibil, ci mai mult decât necesar, natural este să întâlnim  diversitatea, care nu se poate desfășura decât în independența de opinie a revistelor, adică la supunerea  la un program care nu este altul decât cel al culturii. Iar acest climat este cutreierat de idei, de variații în receptivitate, preferințe, simpatii și antipatii, de relații mai strânse sau foarte îndepărtate, de gusturi și senzații diferite, de căutări și refuzuri aflate în ordinea unor interese personale sau de grup, oscilante, înțelegând că acest șir este complementar prin selecția severă pe care o face acel „omenesc prea omenesc” care îi conferă specificitatea. Cultura se face, se desfășoară și este receptată – când totul se petrece în normalitate – cu acces la esența ei superioară, cea care a diferențiat omul de natură. În sine, având la dispoziție și termenii autoselecției, cultura nu face deosebire între națiuni, nici măcar între oameni, dar le respectă identitatea și libertatea. Sau cel puțin ar trebui să o facă, iar dacă n-o face, atunci nu putem vorbi de cultură, ci de reversul ei, ci de politică (și nu cea „productivă”. Iar amintind încă faptul că, aflându-se și la baza structurării educației la dimensiune națională, politicul ar trebui să o privească cu dublă atenție. Când se va întâmpla aceasta, aș putea să vă răspund și la ultima Dvs. întrebare.

*

George MANOLACHE

Paradoxurile „localismului creator”

1,5. La un survol cultural (fie acesta agremental şi/sau exploratoriu) pe deasupra unui teritoriu determinat – cum este cazul reliefului revuistic românesc din primul sfert de veac al celui de al treilea mileniu –, „peisajul” nu prezintă, în plan structural, modificări morfologice substanţiale faţă de cel din anii’30 ai secolului trecut, spre exemplu. (Momentul a fost urmărit îndeaproape în monografia pe care am dedicat-o „localismului creator” şi grupării spirituale „Thesis” din Sibiu).

În tentativa de a cartografia configuraţia „noii generaţii“, G. Călinescu nu putea eluda conturul pluriform al peisajului revuistic al anilor ’30, realitate semnalată atât de presa centrală cât şi de „pulverulenţa publicaţiilor provinciale”, răsărite, aievea „ciupercilor după ploaie!, într-o epocă în care, paradoxal, numărul de cititori scădea vertiginos.

Un fenomen oarecum identic celui semnalat de G. Călinescu este detaliat de Ion Simuţ în articolul „Elegie pentru revistele literare” publicat în revista „Familia”, nr.5/ 2019.

Ceea ce pentru G. Călinescu se prezenta ca fiind efectul unei „crize” recte un „skandalon” cultural (recunoscut în explozia necontrolată a editării de reviste literare şi ziare atât în Bucureşti cât şi în provincie), în realitate era un fenomen paradoxal a cărui dominantă la nivel de „producţie“ s-a dovedit a fi fost infirmată exponenţial însă la stadiul de „consumaţie“.

La aproape un secol distanţă, „cazul” semnalat de către G. Călinescu revine în actualitate graţie lui Ion Simuţ, contrariat de faptul că revistele de cultură şi literatură din peisajul românesc de astăzi (estimate de colegul nostru orădean la cca o sută de titluri editate) nu fac altceva decât să reconfirme constatarea lui G. Călinescu[Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) reed. 1984, p. 968] potrivit căruia, în ciuda abundenţei numărului de reviste, „nivelul strălucit al vieţii literare de altă dată” continua să coboare la cote alarmant de scăzute.

Dacă luăm în calcul cele cu mult peste două sute de publicaţii cultural-literare, (inventariate de noi în intervalul ’20-’30 al secolului al XX-lea), în marea lor majoritate apariţii meteorice, „licurici în noapte” [Paul I. Papadopol, „Revistele de provincie”, în „Provincia Literară”, an I, nr.1, 1932, p.5], suntem în faţa unui fenomen de recurenţă culturală…Etiam sanato vulnere cicatrix manet… Cu precizarea că, în prezenţa unui atare „proces progresiv de dizolvare” a valorii şi a efilării form(ul)elor central-ordonatoare instituite de canon, reacţiile sunt unele aproximativ-similare. G. Călinescu recunoştea, în acest tip de manifestare antropogenă, un „monstruos egoism de generaţie“ şi un reflex darwinian de regrupare provincială în vederea supravieţuirii literare. La rândul său, Ion Simuţ avertizează asupra aceluiaşi pericol insesizabil: complacerea într-o iluzorie stază literară alimentată prin mediocrizare şi vegetare culturală cu efecte demolatoare în planul evoluţiei literare.

Obiective şi eradica(n)te, concluziile confratelui orădean sunt un tranşant semnal de alarmă cu privire la aflarea unor posibilităţi reale de ieşire din impas prin recucerirea pieţii culturale şi implicarea în ecuaţie a publicului real, producător şi consumator de literatură, străin de concesii estetice, „cumetrii de breaslă” şi, evident, de privilegii: inclusiv de cele vizând subvenţionarea revistelor cu bani de la stat. O atare resurecţie culturală se poate reaproxima prin reproiectarea condiţiei de bază a presei culturale capabilă să menţină literatura la temperatura de fierbere. Pentru că, aşa cum remarcă Ion Simuţ, la ora actuală, revistele noastre de cultură sunt în stare de avarie: „nu au orizont și spirit jurnalistic”, mulţumindu-se să „adune literatură și recenzii ușurele, complezente, pe care le împachetează neatractiv și neproblematic”. Per ansamblu, literatura şi opiniile culturale, în versiunea publicată în revistele noastre de azi, sunt definitiv secătuite şi amorţite, într-o stare de hibernare anormal-prelungită; în sensul că aceste publicaţii „nu au întrebări, nu au neliniști, nu fac investigații, nu ridică probleme în domeniul culturii”. Între cauzele ce se pot vedea cu ochiul liber sunt menţionate chestiuni de ordin administrativ şi de management cultural, revistele fiind „făcute predominant de poeți, rămășițe de mentalitate ale vechii epoci”, redactori care „burdușesc sumarul cu poezie și își închipuie că au dat lovitura”. În realitate, o bună parte din poezia pe care o cultivă şi o găzduiesc revistele noastre de literatură nu mai are căutare, nu „se mai poartă” în această „epocă de piață”. Un alt derapaj din decor, semnalat (cu umor şi tristeţe) de Ion Simuţ, îl constituie faptul că revistele noastre de cultură sunt „făcute, în marea lor majoritate, de pensionari ca și cum ar juca șah sau table în parc, fără să fie conectați la marea cultură și la tendințele europene sau universale”. Viciul major este dat însă nu atât de ignorarea cititorilor, cât de provincialismul literar ca efect direct al lipsei de orizont şi al obedienţei față de „centru”, față de „Uniune”, ca „să se vadă că avem busolă”!

În ciuda acestei atmosfere pâcloase, se întrevăd, timid, e drept, şi unele „zone” mai luminoase. Este vorba despre revistele Zona nouă (redactor-şef Vlad Pojoga), „un proiect al Bibliotecii Judeţene ASTRA din Sibiu, iniţiat de membrii cenaclului studenţesc „Zona nouă” de la Facultatea de Litere şi Arte, susţinut de redacţia revistei Transilvania (mai exact de Dragoş Varga şi Radu Vancu) şi de Universitatea «Lucian Blaga» Sibiu“ (prin Andrei Terian), respectiv de revista Poesis International/Poes:s International (redactor-şef Claudiu Komartin; „semizei și rentieri”: Radu Vancu, Teodora Coman, Andrei Dósa, Camelia Toma, Anastasia Gavrilovici) de la Bistriţa-Năsăud.

Considerate de Marius Chivu un fel de „OPN”-uri (Obiecte Publicistice Neidentificate) gravitând, în acest „peisaj arid şi trist”, libere de orice obligaţii, aceste reviste tinere -„făcute exclusiv de poeţi, cu o grafică impecabilă, publicând predominant poezie într-o competentă selecţie de autori şi texte” – reprezintă unele dintre cele mai bune şi mai atractive reviste literare româneşti ale momentului, constatare la care subscriem.

Orice schiţă simplificată a geografiei literare româneşti, din perioada anilor ’30 a veacului trecut sau din anii ’20 ai celui de al treilea mileniu, ar localiza fenomenul revuistic într-un „nod de conflicte”, recunoscându-l ca fenomen recesiv, ca grupare de antagonisme (ne)soluţionate în care provincia şi centrul, „secundarul” şi „principalul” literar nu vor mai fi receptaţi ca pivoţi „isostenici” şi „isotimici” – egali în putere sau/şi valoare – [Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii,1983]…Dimpotrivă !… Opuşi, dar nu şi contradictorii, ei se vor recunoaşte într-un alt raport de manevrabilitate, a cărui fract(ur)alitate se menţine deschis-descentra(liza)tă, coexistând într-o stare de inegalitate! Un fenomen de inflaţie culturală care conduce la dispariţia în ceaţă a unor publicaţii meritorii [Adevărul literar și artistic, Cultura, ArtPanorama, Contrapunct, Idei în dialog, Dilemateca, Noua literatură, Integral etc.] şi reapariţia unor noi reviste ș.a.m.d.

2. În principiu, din punctul de vedere al calităţii literare, nu ar trebui să existe diferenţe de nivel între ediţiile tipărite şi cele on-line, PDF etc. ale revistelor de cultură citite, nu răsfoite sau accesate!

Aşa cum s-a observat însă, calitatea unora dintre revistele literare editate şi/sau on-line a scăzut dramatic din cauză că acestea nu sunt construite de specialişti în domeniul comunicării literare şi al managementului cultural, în măsură să evalueze efectele raportului dintre cerere şi ofertă, cost şi calitate, modernism şi anti-modernism etc.

Nu cred că există o scuză a realităţii că nu există finanţări de la buget pentru colaborări, ceea ce ar conduce la prezenţe nemotivante şi la conţinuturi de umplutură. Sau, aşa cum s-a mai remarcat, la faptul că, în realitate, ar exista două categorii de autori şi receptori: unii ce aparţin culturii şi literaturii elitiste, tipărite şi redactate după standarde CNCSIS, alţii ataşaţi fenomenului de masă susţinut de/în revistele sau platformele online care se ocupă de literatură produsă la nivel mediocru şi ca atare irelevantă estetic. În Revolta anticanonică. O perspectivă asupra unor avatari ai literatronicii am pledat pentru o departajare avizată între genul de literatură digitală care include lucrări create exclusiv pe și pentru dispozitive digitale, cu o conformaţie estetică particularizată spaţiului digital, complet diferită de forma edită şi, prin urmare, aproape imposibil de transpus şi utilizat în versiunea tipărită arondată „galaxiei Guttenberg”. Ceea ce mă îngrijorează este faptul că fenomenul „literatronicii” este deocamdată absent din discuţii, excepţie făcând doar unele referiri ale Mihaelei Ursa. Ea este convinsă, de altfel, că nu putem lua în calcul presupunerea că, în sensul ei „tradițional”, „literatura este pe moarte”, genurile digitale care i-au luat locul constituind mai degrabă „delicii experimentaliste”, decât „resurse favorite ale unui public devotat și extins”.

O perspectivă oferită de Organizația pentru Literatură Electronică (ELO) consideră că literatura electronică recte „literatronica”, „e-literatura” etc. se referă la lucrări cu un aspect literar dependent de „capacitățile” oferite de computerul autonom și de „contextele”asigurate în „rețea”. Pe site-ul oficial al ELO, cei interesaţi pot consulta cărţi şi reviste electronice, hipertext și poezie, „pe” și „în afara” internetului; poezie animată prezentată în forme grafice (Flash și alte platforme); personaje de conversație (chatterbots); romane care iau forma e-mailurilor, mesajelor SMS sau a blogurilor; proiecte de scriere colaborativă (care permit cititorilor să contribuie la textul unei opere); Video Novel (care combină audio-text, imagini-video pentru a crea conținut vertical pentru telefoane mobile și tablete) etc.

Evident se cer a fi efectuate necesare diferenţieri între „literatronica” anilor 2000 şi „audiobook”-ul din intervalul 1970 sau „ficțiunea hipertextuală” din Storyspace-ul anilor 1980. Cărţile lui Adriaan van der Weel, interesate de fenomenul lecturii în epoca transformărilor digitale, pledează pentru echilibrarea raportului dintre inițiativa „E-Read“ şi lectura paginii tipărite.

Subscriem opiniei lui Marius Chivu [„Cele mai bune reviste literare” în„Dilema veche”, 2015] că pe lângă alocarea de suport financiar este nevoie urgentă şi de „oameni noi” care să fie „atraşi înspre presă, să descopere importanţa şi pasiunea de a face o revistă”, fie aceasta în variantă clasică (tipărită) sau în format electronic (PDF).

3. Dacă ar fi să dăm crezare situaţiei alarmante, semnalate de Ion Simuţ, de cele mai multe ori, colaboratorii sunt aleşi în funcţie de „totalul dezinteres față de public”; mai exact în funcţie de trocul şi „serviciul contra serviciu” din breasla scriitoricească la care se mai adaugă fireasca obedienţă orientală. Ca urmare, „în toate (s.n.!) revistele scriitorii scriu pentru alți scriitori”, secvența „profesională” interesată de fenomenul literar fiind, prin urmare, extrem de restrânsă ceea ce conduce la menţinerea unui „plafon de public redus” numeric, dacă nu de-a dreptul „volatilizat”. Sunt însă şi suficiente abateri de la această realitate şi ele sunt validate de revistele („Transilvania”, „Vatra”, „Caiete critice” etc. sau de cele în format electronic: „Philologica Jassyensia”, „Diacronia” etc.) publicaţii care au optat pentru un format academic, structurat tematic şi acordat ştiinţific perspectivelor europene girate de specialişti în dinamica fenomenului literar.

4. Cred că sunt suficiente reviste de cultură interesate şi de acceptarea punctelor de vedere aparţinând unor specialişti din domeniile arondate diferitelor rubrici. De regulă, apariţia în revistă este condiţionată de evaluarea colegială (Peer review), ceea ce mi se pare un lucru foarte bun.

6. Cadrul legal în vigoare permite şi garantează independenţa de opinie a revistelor, redactorilor şi autorilor. Spre a se putea manifesta însă cu adevărat este necesară o independenţă financiară, în primul rând. Altfel se naşte suspiciunea cu privire la relativa opinie a unor publicaţii care nu se vând şi totuşi, supravieţuiesc!. Tonul blând şi linguşitor faţă de stăpân, capul plecat (cu demnitate!) în faţa Uniunii Scriitorilor, consiliului județean, primăriei, centrelor culturale patronate de instituții locale de stat, Ministerul Culturii etc. sunt lucruri bine cunoscute, tacit acceptate şi, evident!, atent supravegheate de „conducere”. De aici decurge „paradoxul vieții aparente a publicațiilor culturale” recunoscut într-o serie de autocenzurări cu efect direct în menţinerea „inerției culturale postdecembriste”, „complacerea în mediocritate și clișee”, „uniformizarea”, „rubricile fără audiență”, „improvizația tematică”, „absența dezbaterilor”, toate detaliat enunţate de Ion Simuţ în pledoaria pentru „un liberalism corect aplicat în domeniul culturii, ca în Occident”.

7. În situaţia publicaţiilor on-line situaţia este simplu de rezolvat: conectarea la platformă. În rest, difuzarea în format tipărit, rămâne în grija serviciului administrativ şi a programului de lucru cu publicul al Poştei române ori al unor librării din centrele mari Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara etc. cu care s-au stabilit condiţii de difuzare.

*

Irina PETRAȘ

Între local şi naţional

1. Dincolo de importanța pe care o au sau au avut-o revistele în constituirea unor nuclee de forță pentru cultura națională și a unor spații de coagulare pentru energii cu rol identitar, astăzi peisajul revuistic românesc, cum îl numiți, mi se pare cam prea lin, fără piscuri și îndrăzneli, oarecum inerțial. Marile bătălii au fost purtate (oare?), scopul, rolul, ținta se reduc la păstrarea unui echilibru decent între local și național, cu periodice deschideri spre Lumea mare. Avem reviste care se opun cu succes scăderii însemnătății lor, care se străduiesc să fie „de colecție”, adică să pună în discuție lucruri atât de importante/incitante, încât să vrei le păstrezi în bibliotecă, să poți reveni oricând la ele; dar și destule care supraviețuiesc poticnit. Sigur că dansul de societate cere să-i spui celuilalt când îl întâlnești „vai, ce bine arăți”, el răspunzându-ți la fel, desigur. Dar nu înseamnă că nu v-ați observat reciproc ridurile și veștejirea.

Altminteri, nici cronica literară – punctul de fugă al unei reviste – nu mai contează ca altădată, centrele s-au multiplicat, nu-i mai pasă nimănui cu adevărat de ce crede/spune celălalt, interesele sunt strict de grup. Ca în peisajul politic. Vorbă multă și goală, poți spune orice, oricât de grav, de dramatic, „dezvăluirile” tale se ofilesc degrabă, nu duc la nimic, nu construiesc și nici nu dărâmă. Când revistele literare românești se feresc să vorbească în termenii identității, ai apartenenței, ai patriotismului despre limba română, despre literatura română, despre România, ceva nu e în regulă. Sunt valori pe care nicio exagerare comunistă ori de alt gen nu ar trebui să le poată umbri. Noul internaționalism ne-proletar numit globalism e o băltire de reguli care se bat cap în cap, de idei prefăcute, imitate (Saramago nota în Jurnal din anul Nobelului: „Globalizarea, fie ea mondială sau doar europeană, e un totalitarism”). Pe de altă parte, astăzi, ca în orice vremuri, revistele de cultură sunt bune la ce e bună oricând Cultura. În definiţia ei mare, de vistiernic de semne ale înaintării prin lume şi de metodă de prospectat viitorul speciei, îşi vede de ale ei. Nu moare, căci ar fi să moară toţi oamenii Pământului, nu ajută, anume şi punctual, la nimic. E ca şi cum ai întreba la ce bun viaţa. La nimic, fireşte, decât la împlinit un drum spre moarte. Dar acest nimic e Totul!

2. Vorbesc, desigur, în numele meu. Pentru informare și pentru a mă ține la curent cu ce se mai vorbește/poartă în lumea literară, edițiile online sunt de departe preferabile. Tot astfel, când scriu despre o carte, PDF-ul îmi oferă mult mai multe căi de accesare a tainelor ei. Dacă mă gândesc, însă, la lectura de plăcere, aromitoare, culcușită în fotoliul meu cel vechi, firește că vreau cartea pe hârtie și revista așijderea, cu foșnet învăluitor și miros de cerneală de tipar. Am încă multă încredere în arhiva pe hârtie, aranjată pe rafturi, oricât de încântată sunt de tot ce pot face cu ofertele online. În ochii minții mele, când vorbim despre farmec și atmosferă, nu încape comparație între depozitele marilor biblioteci (în cele clujene, am avut mereu acces liber) și un memory stick care le înmagazinează economic. Dar nu mă îngrijorează nici că lectura publică se mută online. Tot lectură se cheamă, chiar dacă suportul nu se mai obține prin tăiere de copaci. Relevanța mai e, deocamdată, cam egală. Sunt câteva reviste literare/culturale cărora le stă bine şi pe hârtie, şi în format electronic. În care ai ce citi, dar şi ce privi. (Nu dau nume, deși sunt sigură că vă simțiți, pe bună dreptate, vizați!)

3. Mai întâi, sper, în numele vreunui proiect la care unul sau altul aderă. Dar mai ales la întâmplare. Există o mână de oameni care scriu peste tot și o altă mână de oameni care se plâng că nu sunt publicați. De multe ori, cuprinsul unui număr de revistă îți arată că refuzul nu se mai prea poartă.

4. Mă tem, vezi mai sus, că sunt tot mai deschise. Marea diversificare a ofertelor de distribuire/promovare a unui text reduce, am impresia, numărul celor care vin să propună o colaborare. Mă gândesc la cei de un anumit calibru. Tot felul de grafomani nervoși pătrund mai lesne ca altădată în pagină. O revistă, cum știți, nu se face ușor. Dacă nu ai colaboratori serioși și punctuali, mai accepți și ce ți se dă.

5. De azi? Hărțuită de pandemie, zbătându-se ca peștele pe uscat (nicio aluzie la rubrica lui Nicolae Manolescu!) într-o lume care nu mai crede că să ai carte înseamnă ceva. Viața, și cea literară, mi se pare încropită, superficială. Tristă. La Reuniunile de odinioară, la Filiala Cluj, râdeam adesea cu lacrimi, puneam la cale tot felul de concursuri și minunății. Se vede în fotografii. Acum, câte un zâmbet absent ori apatic ici-colo. Sigur, am îmbătrânit, dar nici tinerii nu par mai fericiți de viața pe care o duc. S-a întâmplat, mă tem, ceea ce prevedeam în unul dintre eseurile mele din ultima vreme. Am ajuns să credem că toate gesturile culturale sunt facultative, se poate și fără ele. Ne cam pierdem perspectiva lungă asupra viitorului și ieșim de sub civilizația urmei (care doar prin Cultură se poate asigura) din cauza a două primejdii: proasta guvernare și frica. Ei bine, cum am mai spus-o și reiau aici, lucrul care m-a uimit peste măsură, încă din urmă cu un an și jumătate, a fost uniformizarea bruscă, brutală a locuitorilor Terrei în fața Răului. Nelogica, tatonanta, bâlbâita gestionare a crizei (o „proastă guvernare”, în fond) și frica indusă/întreținută pe toate canalele au dus omenirea la o carență de viitor. În mod paradoxal, lumea și-a pierdut dintr-o dată, simultan și fără deosebire de rasă, religie, pregătire ori situare geo-politică, mintea limpede, în stare să evalueze starea de lucruri calm, rațional și să ia măsuri chibzuite, în consecință. Și mai paradoxal încă, această supă planetară de spaime și nesiguranță a adus cu sine dorința de a spulbera toate însemnele valorante ale trecutului. Omul de azi, amenințat fiind cu moartea, acceptă supus ipostaza de client (cumpărător frenetic de mărfuri de care nu are neapărat nevoie și de instrumente pe care le folosește nu ca prelungire inteligentă a mâinii lui conduse de gând, ci orbește, abulic – vezi Baudrillard). Aceasta e ipostaza „fericită”, pândită asiduu acum de cea, tragică, de pacient. Între ele nu mai încape și gândul. „Trăim deja în epoca «gândirii zero», care e mai rea decât «gândirea corectă». Dacă mai există oameni care gândesc? Nu mă îndoiesc. Pur și simplu, nu le dă nimeni atenție…” (același Saramago). Viața literară e prinsă și ea în vârtej, nu poate fi nici ea altfel și mai presus.

6. Independența de opinie? Un lux. Cine să mai aibă opinii când trăiești din subvenții amenințate cu tăierea în orice clipă? Pe de altă parte, poți avea opinii oricât de (in)dependente, cui îi pasă? M-aș bucura să vă pot spune care este Programul revistelor noastre de azi… Există, bănuiesc/știu, diverse alte imixtiuni/presiuni din afară, multe meschine. Chiar dacă efectul lor poate fi grav, își pierd relevanța fiindcă, astăzi, orice observație critică e socotită atac la persoană, intenție criminală. Așadar, lauzi deșănțat ori treci cu vederea dacă vrei pace. Dar dacă o revistă nu știe de ce ține morțiș (dramatic cuvânt!) să apară în continuare și nu are o sită severă când își alege colaboratorii nu poate avea nici adevărată independență.

7. Nu există nicio soluție fermecată. Trebuie să fii în stare să spui lucruri atât de incitante, încât lumea să-și dorească să aibă neapărat revista. Am descoperit – și nu m-am mirat foarte tare – că scriitorii înșiși își caută doar numele propriu în revistă, nu-și citesc colegii de breaslă. Că folosesc toate mijloacele de promovare pentru propria carte, dar nu citesc ce publică ceilalți. Formula like-urilor neimplicate cade mănușă pe dezinteresul general.

Eficiența și valoareanu sunt realităţi de beton, ci constructe „în ciuda” a toate, frumoase în fragilitatea lor. Am mai spus şi altădată: nu văd de ce ar trebui să susţină comunitatea pe oricine i se năzare să mai scoată o revistă. De la un punct încolo, nici continuarea/păstrarea unei tradiţii nu mi se pare obligatorie cu orice preţ, adică făcând rabat la calitate. Revistele mai şi mor, sunt şi ele oameni… Dacă nu mor, e bine să se întâmple fiindcă prezenţa/viaţa lor e indispensabilă „aparţinătorilor”, cum spun medicii.

Îngrijorător de bine a prins în ultimele decenii formula crizei. Strigi Criză!, te lamentezi, verși niște lacrimi (fraze) de circumstanță și moțăi mai departe mulțumit că, la noi, „nu se poate face nimic”. Ideea că soluțiile nu apar singure, că trebuie să pui umărul, să vii cu idei de ameliorare nu e agreată. Am văzut un sătean la televizor plângându-se că viitura i-a dărâmat gardul din fundul grădinii și Primăria nu face nimic. Nu-i trecuse prin cap că l-ar putea ridica și drege singur. Dar voi adăuga imediat că am toată admirația pentru țările/neamurile care își susțin asiduu Cultura și cred că pot însemna ceva în lume doar prin ea.

Dintr-un consistent dosar „Presa culturală” din revista clujeană Verso (numărul din noiembrie 2010) aleg două secvențe la care subscriu (diferența de vârstă dintre autori e de exact 40 de ani): „Presa culturală în general ar trebui, simplificând, să aibă trei funcţii de bază: de reflectare a unei realităţi culturale (în sensul de preluare‑informare), de comentare şi gestionare interpretativ‑analitică a realităţii culturale (în sensul formării, al unghiului de refracţie mare), de provocare a realităţii culturale (în sensul de creare, aport de fenomen cultural)” (Adriana Teodorescu); „Într-o lume înţesată de mijloace de manipulare, că asta au devenit mass‑media la noi, o revistă culturală ar trebui, poate, să fie mai echidistantă şi, mai ales, să practice mai mult informaţia culturală decât opinia” (Nicolae Prelipceanu).

[Vatra, nr. 12/2021, pp. 37-48]