Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (II)

Mircea BRAGA

Cosmologie şi poezie

Implicitul demersului analitic desfășurat de Ioana Em. Petrescu, la nivelul creației eminesciene, centrat pe funcția cosmologicului, ca principiu esențial în structurarea orizontului vizionar al poetului, dar și al căutării de sens într-un univers, într-o lume care însumează deopotrivă materialitatea și spiritualitatea, avea conotații care, într-o parte, refuzau coborârea unor intervenții critice în actul de supralicitare a stratificărilor excesiv formale și, într-o altă parte, duceau la înțelegerea că „obiectul” avut în vedere este încă departe de a-și revela substratul.

Fiindcă, de altfel, înghețând chiar epocile istorice, de la comuna primitivă până la cea comunistă, sigilându-le prin rigiditatea constantei definite ca „lupta de clasă“, disociind doar prin mișcările reprezentărilor de suprafață, comentariul critic al timpului iradia nu doar domeniul istoriei, ci și alte planuri, cu efect, bunăoară, și în dinamica în timp a structurilor artei, când filtrul de valorizare suprima convocarea și a altor prezențe filozofice, mai ales în planul actualității și al trecutului imediat. Se opera, în acest fel, cu o continuitate atent selectată, de unde și abundența „studiilor” referitoare la Eminescu (dar și la opera altor scriitori), restrânse la revolta socială (Împărat și proletar era considerată ca efigie cu largă acoperire literară), la frumusețile naturii patriei, la partea eroică a istoriei naționale, la excelența textualizării, la relația cu folclorul ș.a.m.d. Din moment ce până și Hegel era abordat cu precauție de socio-politica oficială, referințele la Kant și Schopenhauer erau posibile doar plasate în negația structurală. De interes, în antichitatea greco-romană, nu era Platon, ci Aristotel. În Renaștere și Clasicism, componenta spirituală a artei, îndeosebi cea legitimată religios, era ocultată, evidențiată fiind norma perfecțiunii, în conjuncție cu tensiunile imaginarului și ale fantasticului. Iluminismul generaliza sub semnul rațiunii și se împlinea în realism, devenit stabil și prin convocarea „adevărului” social. În sfârșit, romantismului i se accepta, tot  prin rigoare selectivă, mai puțin din ceea ce apela la sentimente și la actul trăirii individuale, indicată prioritar fiind direcția stabilizată prin pașoptism.

Dar, în fața unei creații care aspiră la esențialitate, cum este cea a lui Eminescu, decupajul „tematic”, coloratura venind dinspre o paletă a unei ideologii proprii altei realități, fragmentează înțelegerea, alunecând pe suprafața ideilor care tind spre o altă structurare. Or, formată la școala tatălui său, profesorul și istoricul literar D. Popovici, ale cărui studii, multe decurgând din cursurile acestuia, le-a și editat, Ioana Em. Petrescu știa că nu putea fi ocolită „biografia intelectuală” a scriitorului, mai ales când opera se împlinea pe palierul „elaborării spirituale”. Titlul inițial al lucrării sale  fusese Eminescu – poet tragic; a apărut, însă, în 1978, cu titlul schimbat, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, probabil la indicația cenzurii („tragic” nu se cuvenea alăturat unui act de confirmare a unei valori naționale), doar postum, în 1994, fiind reeditat cu titlul originar.

Totuși, nici trimiterea la cosmologie și la viziunea poetică nu erau formulări, la nivelul epocii respective, chiar… nevinovate. Cea dintâi, urmărită liniar, își are ecoul în știință, având planuri de sinonimie cu universalitatea; cea de a doua rezonează la interiorități care, deși nu depășesc contactul cu materialitatea, o pot reconstrui în dimensiuni arhitecturale neprevăzute. Și, în ambele cazuri, intrăm pe teritorii care nu ni se oferă întotdeauna decât indirect și, mai mult, uneori fără reprezentare. Vechile învățături, atât de prețuite de autorul celor 5 Scrisori, ne vorbesc nu o dată,  urcate în ocultism, despre ființă ca parte „organică” a universului, iar „drumul” cosmologic se parcurge cu întrebări aflate la granița cu imposibilul: despre Creație și Creator, despre Limitat și Nelimitat, despre Timp și Spațiu, despre Eternitate și Temporalitate, despre Viață și Moarte, despre Real și Ireal, despre Posibil și Imposibil, despre Concret și Imaginar, despre existent și virtual – iar șirul nu se oprește aici. Unghiul incertitudinii este frecvent întâlnit, planșa pe care sunt antrenate răspunsurile oscilează între rigori disciplinare, științifice și incursiuni sub orizonturi de către mulți neacceptate, cum ar fi relația dintre astronomie și astrologie, între religie și științele realului sau se pierd, pur și simplu, în absența vocabularului ori devin intangente unora prin imposibilitatea „organică” a cuprinderii lor ca trăire (ar fi și cazul viziunii poetice). În aceeași măsură în care, de pildă, infinitatea universului nu poate avea o reprezentare, alcătuindu-se în registre impalpabile, nici moartea nu poate fi primită, în fața eternității (sinonim al infinitului), ca normalitate, sub semnul indiferenței: antinomia fundamentală, cea dintre materialitate și spiritualitate, ca orice antinomie, de altfel, nu va putea fi anulată, cum nu a putut s-o facă nici fizica cuantică din moment ce a recunoscut-o.

Doar că, provocați de direcția desprinsă, la o primă vedere, din demersul proiectat de Ioana Em. Petrescu, ne-am îndepărtat de definiția de dicționar a noțiunii de cosmologie, unde aceasta, statornicită ca parte a astronomiei, care se ocupă de ansamblul universului, de legile și evoluția lui, s-ar afla ca disciplină a concretului, pus sub observație ca atare. Fiindcă nu doar formal, contextul dezvoltat ne spune că paradigma înțelesurilor ne indică un altceva: în discuție se află, de fapt, relația omului cu universul iar atunci vor trebui apelate „disciplinele ființei”, ramificate pe planurile conștiinței, gândirii, atitudinalului, afectului, sumedeniei cărărilor și efectelor de contact și reacție etc., „palpabile” în cotidian, uneori temporare, alteori sedimentând în durată. Intrată ca substanță în poezie, dar și în alte constructe literar-artistice, cosmologia e mai puțin lecturată ca întrebări, ci, desfășurând diagrama răspunsurilor prin forma asumării, devine creație, conturată ca realitate trăită și reprezentată. Nu altceva ne spune chiar titlul lucrării în cauză: fiindcă, prin mecanismul asumării, platforma răspunsurilor vibrează atât în singularitatea unei înțelegeri de sine profunde și unice, cât și ca energia necesară unei comunicări a ceea ce este, de obicei, incomunicabil. În obiectiv se află cosmologia, dar una singură, doar a lui Eminescu. Numai așa ni se poate spune cum și de ce poetul este în măsură „să învețe a muri”, poate să urmărească prăbușirea lui Dionis din fața porții sigilate cu însemnul cabalistic al Divinității, să confere înțeles celor de neînțeles, să vadă universul în întregul său, de la Geneză la dinamica sa actuală, să transcrie dialogul Creatorului cu creatul său care își dorește „repaosul” ș.a.m.d. Iar încă, detaliind, poetul e în măsură să aducă în prezență, simultan, haosul originar, vibrând în armonia sferelor, și divinitatea abstractă a lui Platon, în același plan cu un cosmos al realității pe care o trăia, când se cunoaște deja până și timpul de parcurgere a spațiului de către o emisie de lumină, intrată „pe o cale-atât de lungă“. Pe acestea și pe multe altele le invocă textul Ioanei Em. Petrescu.

Urmând planșa ce expune variatele ritmuri de pe-trecere a modelelor cosmologice, autoarea nu ne aduce în contact cu ceea ce, altfel, ar ține de un registru cultural-științific, dar devine, de fapt, „arta” de a înțelege și de a expune onticul ca segment funcțional al Universului. Și, totuși, nici pluralitatea modelelor, nici concentrarea variatelor semnificații nu fac loc unui  orizont al decantării și al sintezei, cum ar fi de așteptat, fiindcă poetul simțise că Nelimitatul nu poate fi adus, din moment ce e indefinit, la definirea sa prin timp și loc. De aceea, Eminescu nu mai caută întrebările, ci răspunsurile, care cresc din parțialitate, iar aceasta nu facilitează stabilizarea relației ființei cu universul, fie că provoacă incertitudinea, fie că inițiază contrastul, opoziția. Dacă Ioana Em. Petrescu i-a asociat poeziei eminesciene substanțialitatea tragicului, explicația e de căutat în imposibilitatea aducerii în același plan a legilor Cosmosului cu aspirațiile ființei: de la soluția hermetică a misterelor numerelor lui Pitagora și a lumii impalpabile a lui Platon, în care se scaldă ideile, și până la universul abstract, dar în același timp „mecanicist”, al lui Kant, Schopenhauer (de care s-a apropiat și Eminescu) a cenzurat “voința de a fi” cu efectul rigid și implacabil al scepticismului. „Veșnica reîntoarcere”, spre care l-a trimis filozoful Lumii ca voință și reprezentare pe Nietzsche, l-a dus pe poetul român Înspre „topografia mitică a universului”, aceasta însemnând re-construcția realului trăit prin mijlocirea unei gândiri care, utilizând resorturile comunicării estetice, edifică, în durată, înțelesuri compensatorii pentru „adevăruri” existențiale care vibrează în prezența atingerii unei substanțialități salvatoare, dacă ne gândim și la faptul că fragilitatea procesului e continuu amenințată, uneori și distrusă, de rațiunea care nu dislocă tragicul.

Drumul de la Posibil la Imposibil se consumă, astfel, între un „odinioară” și „azi”, prin dinamica de revenire la un originar care, în cele mai multe cazuri, înlătură distanța dintre virtual și real. Analiza reușește, de fapt, să scoată în relief tehnica desăvârșită a poetului de a desprinde și de a expune, din acest ansamblu, tulburat pe măsura trecerii timpului, secvențe cu funcție și valoare de miteme, redescoperind necesara ordine a armoniei începuturilor. Deși presiunea romantică fusese, cum știm, bicefală (dacă-i putem spune așa), poetul căuta echilibrul, de unde întoarcerea într-un timp în care încă nu avusese loc „înstrăinarea spiritului”, când Divinitatea nu se retrăsese din real, când trăirea paradisiacului mai era posibilă, ca și vibrația consubstanțialității gândirii umane și a prezenței Sacrului, iar poezia își afirma puterile mesianice. Sub un alt unghi, naturalitatea ghida înțelegerea realității înconjurătoare, pădurea (codrul) era un „templu cosmic”, iar biserica nu devenise o ruină. De asemenea, melancolia nu se alimenta din „percepția halucinatorie a lumii” ori din “nostalgia paradisului pierdut”. Fără“ să ocolească „poetica obiectivă” a romantismului, poetul restaurează modèle, convocând personalități ale trecutului, și evocă vârsta eroică și profund mitică a Daciei, preia simbolistica ocultă a „oglinzii de aur” sau pe cea atașată hieroglifei și insistă asupra formelor premonițiale din situația onirică. Din repertoriul poeziei sale nu lipsesc antinomiile cu sens ascuns, de tipul demon/daimon, nici expunerea „sterilității gândirii” vremii sale, marcată de „convenții, farsă, mască” și spectacol ieftin, caracteristice „vârstei înstrăinării”. S-a ajuns, astfel, la momentul când se poate aluneca în neființă, uneori înțeleasă și trăită, grație unei aparte „regii a gândirii”, ea însăși neînființată.

Dar atât coborârea în mit, cât și convocarea, nu o dată „prelucrată” a istoriei nu se închid ca vise ce acoperă alte realități, fiindcă trăirea devine act al prezentului pe care întoarcerea spre cele trecute pulsează ca proiecție care subîntinde un alt „descântec de coborâre”, cu funcția de a echilibra și de a stabiliza ultimul resort al înțelegerii de sine. Fusese o decisivă mutație petrecută pe parcursul îndelungatei elaborări a Odei în metru antic. „Oda devine – notează autoarea –, în varianta finală, o rugăciune de mântuire a celui care nu mai păstrează nici o caracteristică romantică de erou sau de poet, a celui care reprezintă, pur și simplu, o imagine, prin nimic excepțională, a condiției umane. Chiar elementele aluzive care trimit spre o elegie erotică apar acum, integrate ansamblului Odei, ca o treaptă a inevitabilei inițieri prin care spiritul, descins, prin fiecare dintre noi, în lume, trebuie să treacă înainte de a se regăsi, pur, pe sine, în identitatea din începuturi, părăsindu-și «soclul» și imobilitatea statuară a nedeterminării inițiale, coborând în mulțime, oglindindu-se într-însa ca într-un altceva (sublinierile aparțin autorului – n.n.) al său. Spiritul uman reface, în destinul său comun, destinul spiritului demiurgic. El se cunoaște în altul (prin acțiune istorică, prin poezie, prin iubire), dar se cunoaște doar în măsura în care moare.[…] Refacerea armoniei originare a eului risipit, prin simplul fapt al existenței, în lumea pe care el e chemat s-o întemeieze este, astfel, obiectul acestei ode care e, totodată, o elegie a risipirii în timp și o rugăciune a reîntregirii ființei prin moarte. […] Odă nu mai este expresia condiției eroului sau a geniului, ci expresia pură a condiției umane Și, poate de aceea, deși pare o rugăciune de intrare în neființă («Ca să pot muri liniștit pe mine / Mie redă-mă!»), rămâne, de fapt, o Odă ființei celebrată prin destinul de pasăre phoenix al existentului”.

Cu alte cuvinte, cosmologia imprima creației eminesciene sonorități care trimit, prea puțin ascuns, la un imn al puterilor poeziei de a aduce în preeminență și valorile morții, și valorile vieții.

*

Mircea POPA

Ioana Em. Petrescu – Jurnal (1959-1990)*

Rămas printre hârtiileIoanei Em. Petrescu, și descoperit în apartamentul ei de pe strada Peana din Mănăștur, unde a locuit până la stingere, alături de soțul ei Liviu Petrescu și el universitar de marcă, jurnalul acestei căsnicii a fost recuperat, transcris și pregătit pentru tipar de două dintre fostele colege de facultate te ale celor doi, respectiv Rozalia Borcilă și Elena Neagoe, care l-au tipărit la Editura Paralela 45, în 2004. La apariția sa pe piață, cartea acesta a stârnit numeroase opinii contradictorii purtate în jurul oportunității sau non-oportunității sale. Obiecția cea mai importantă viza situația ca atare: dacă aceste pagini de jurnal intim, referitoare strict la relația conjugală dintre cei doi soți se cuvine a fi făcute publice sau nu. Într-adevăr, paginile acestea n-au fost niciodată concepute de înzestratul istoric literar Ioana Em. Petrescu spre a fi date publicității. Ele ascund doar jelania unei soții și a unei femei aflate în fața unei imense singurătăți, pe care n-a prevăzut-o, și care, cu fiecare an trăit a adâncit prăpastia existențială care o desparte de lume și mai ales de propriul soț. La aceasta se adaugă mai târziu și starea de boală prin care trecea. O să cer îngăduința să relatez aici o întâmplare care mi-a dezvăluit situația cu totul specială în care se desfășura viața ei de fiecare zi din ultimii ani de viață, spre a înțelege cum trăia, lucra și își redacta cursurile această delicată ființă în ultimii ani, neignorând nicio clipă sabia lui Damocles care o amenința deasupra capului. În 1989, având loc centenarul morții poetului nostru național, Uniunea Scriitorilor a organizat mai multe manifestări de amploare. Una dintre acestea a avut loc la București, la Ateneul Român, unde deschiderea festivităților a fost acaparată total de  nomenclaturiștii puterii, citindu-se și un mesaj al  geniului Carpaților și  strigându-se din sală lozinci pe măsură. De la Cluj au participat la această sesiune comemorativă doar Ioana Petrescu și cu mine, dar ne-am ținut comunicările în paneluri separate: ea în sala Palatului, eu în sala Academiei Române. Peste puțin timp ne-am regăsit la Oradea, unde participanții au fost repartizați a vorbi despre poet la  mai multe școli sau întreprinderi orădene. S-a nimerit să fiu în grupul de scriitori  care au fost trimiși la fabrica de mobilă Solidaritatea, întreprindere fruntașă, cu mare potențial de produse la export. La finalul acțiunii noastre am fost invitați la cuvenita masă tovărășească. Aflându-mă vizavi de Ioana, și constatând că abia a ciugulit dintr-o bucată de pâine câteva fărâmituri, m-a surprins faptul că n-a mâncat aproape nimic, lăsând bucatele, inclusiv, supa-ciorbă, neatinse. Întrebând-o despre ce e vorba, mi-a spus că ține un regim alimentar sever, deoarece e amenințată în permanență ca un cheag de sânge să-i plece pe artere și să-i provoace o embolie. Am rămas mirat de această situație, pe care ea o trăia de o bună bucată de timp, și care presupunea o grijă deosebită în tot ceea ce întreprindea.  Mi-a spus că boala a fost accentuată de fumatul excesiv, pe care atât ea cât și Liviu l-au practicat încă de tineri, pe Liviu, această acumulare de otravă ducându-l finalmente la sarcom, adică la un cancer al piciorului. Am constat pe viu acest cumplit adevăr, când, vizitându-l la clinica unde era internat, l-am găsit chiar într-un moment delicat, în care își examina cumplita rană de la picior, pe care medicii nu mai aveau cunoștință cum s-o trateze decât prin extirparea piciorului până la genunche, infirmitate pe care el a refuzat-o din capul locului, preferând alternativa cea mai sumbră. Dar aceste lucruri s-au petrecut în ultima perioadă de viață a amândurora, care, poate, nu  e de prisos a fi evocată, Liviu fiind ajutat realmente de colegii și colegele lui de an, care l-au înconjurat cu dragoste până în ultima clipă.

 Încheind digresiunea,  revin asupra jurnalului Ioanei, pe care l-am citit cu mare atenție și asupra căruia doresc să exprim și eu câteva răzlețe puncte de vedere ca unul care a trăit ani de zile într-un Cluj universitar filologic dominat de un adevărat cult pentru tatăl Ioanei, profesorul D. Popovici, cult întreținut atât de profesorul Pervain cât și de profesorul Zaciu și care s-a răsfrânt în mod neîndoielnic și asupra tinerilor universitari Ioana și Liviu. Îmi amintesc astfel că lucrarea de absolvire a Ioanei a fost consacrată lui Aron Pumnul și că prima sa intenție a fost să-și completeze studiul cu o teză de doctorat, tematică schimbată ulterior cu aceea despre poezia lui Mihai Eminescu. Profesorul Popovici are meritul de a fi înființat și condus din 1950 și Secția de Istorie Literară de la fostul Muzeu al Limbii Române, titulară schimbată mai apoi în Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”, unde am lucrat din 1963, găsind multe din fișele redactate de D. Popovici, așa cum am arătat mai târziu în cartea noastră Figuri universitare clujene din 1991. În ceea ce o privește pe Ioana, o știam din vedere din ultimii ani ai studenției mele (1959-1960), deoarece familia Popovici locuia vizavi de căminul Avram Iancu, într-o clădire masivă colț cu strada Bisericii Ortodoxe și adeseori se întâmpla să mă aflu în fața căminului împreună cu alți filologi în momentul în care școlărița Ioana, se întorcea de la școală spre a veni acasă, unde locuia cu mama sa doamna Vintilescu, profesoară de engleză și cu fratele său mai mare, ajuns asistent la Conservator. Strada o cunoșteam foarte bine, deoarece adeseori, încălcând toate „indicațiile prețioase” primite de la unul dintre politrucii Filologiei, asistentul nostru Nicolae Both (tatăl Ioanei Bot de astăzi, care a moștenit catedra Ioanei de la Filologia clujeană, om care nu lipsea de la niciun prezidiu al ședințelor de prelucrare  ideologică a studenților, făcând parte din celebrele comisii de exmatriculare a celor care își afirmau credința în Dumnezeu), mai frecventam și noi bisericuța din deal, mai ales de Paști și de Crăciun, amintindu-ne cu bucurie de ceremonialul slujbelor trăite cu aceste prilejuri în satele noastre de la țară, mai ales că aici îl întâlneam de fiecare dată chiar pe șeful ierarhic al lui N. Bot, pe profesorul D. Pop, de la folclor. Strada era celebră prin faptul că adăpostea, chiar vizavi de curtea bisericii, căsuța modestă a primului profesor de Limba Română de la Universitatea din Clu de pe timpul regimului austro-ungar, Grigore Silași, cel care a condus, în calitate de președinte, societatea literar-culturală „Iulia” a studenților români de aici punând în scenă o mulțime de piese românești. A trebuit să plătească pentru devotatul lui românism cu tăierea postului său din schemă. Tot aici în această cute celebră făcea obișnuitele sale vizite familiei protopopului Florea Mureșan, poetul Lucian Blaga, îndrăgostit o vreme de frumoasa și drăcoasa Eugenia, soția acestuia, devenită în romanul său de mai târziu personajul Octavia. Prin urmare aceasta era și zona în care a copilărit Ioana, pe care noi studenții de atunci o urmăream cu admirație, fiind o frumusețe notorie, atrăgând atenția prin silueta zveltă, părul negru cârlionțat, fața măslinie, și mersul cu distincție, care atrăgea atenție. Absolvind în 1960 studiile filologice, am revenit la Cluj în 1963, lucrând la Secția de literatură întemeiată de tatăl său, iar ea, Ioan și Liviu, au fost reținuți amândoi la catedrele Filologiei clujene. Se cunoscuseră ca elevi de la acele olimpiade de română, unde el reprezenta liceul de băieți „G. Barițiu”, iar ea Liceul de fete „G. Coșbuc” Erau deja căsătoriți și formau un cuplu imbatabil, muncind cu toții pentru afirmare și pentru publicarea primelor cărți. Astfel Ioana a debutat cu teza sa de doctorat închinată lui Ioan Budai Deleanu distinsă cu premiul Haşdeu al Academiei Române, în timp ce Liviu scria la Realitate și romanesc și la cartea despre Dostoievski, el ajungând să ocupe funcții de conducere importante în conducerea Filologiei, impunându-se amândoi ca personaje de prim plan ale vieții științifice și universitare clujene. Viața lor a fost o viață dedicată studiului, muncii didactice și a celei de pe tărâmul Uniunii Scriitorilor, o viață bogată sub multiple aspecte, care se reflectă prea puțin în jurnalul confesiv al Ioanei.      

Revenind la problematica acestui Jurnal, trebuie să observăm de la început că el este conceput ca o formă de punere în oglindă a eu-lui confesiv al Ioanei și dedicat în exclusivitate raporturilor și trăirilor ei în mediul familial, mărturii care n-au fost destinate a fi date publicității. Alcătuite din mărturisiri intermitente și disparate, ele fac trimitere doar la evoluția strict limitată a relației de cuplu și nu ar fi amare și dureroase mărturisiri de viață sentimentală, pe care Ioana le-a conceput ca o eliberare din care nu ar fi corect să așteptăm de la ele și altceva. Intensitatea și plinul mărturisirilor justifică, după opinia noastră, din plin, caracterul scrierii, putând face referință à la epistolarul Eminescu-V. Micle sau la alte scrieri cu caracter diaristic mărturisind agonia ființei și disperarea singurătății. În acest sens noi suntem tentați să  socotim că jurnalul dramei intime trăite de omul superior care a fost Ioana, merita cunoscut, spre a servi altora ca îndreptar și formulă a deznădejdii. Îl compar chiar cu acela al  Constanței Buzea, și ea aflată în căsnicie într-o situație similară, care a dus în final la o totală separare. Evident situațiile  comportamentale sunt total diferite, dar cunoașterea eu-lui adânc al personajelor reclama acest mod de convorbire cu sine, ca singura formulă avută la îndemână de aceste interiorități supersensibile. De aceea cei care au dorit să descopere în ele mai degrabă dezbateri de idei, impresii despre epocă și oamenii ei, caracterizări, portrete, studii de mediu, relatări despre cărțile citite, impresii de călătorie etc. au putut fi dezamăgiți. Jurnalul Ioanei Petrescu nu și-a propus din capul locului așa ceva, fiind un jurnal privind strict trăirile sale în raport cu partenerul de viață, urmărind în exclusivitate drama cuplului. Alegerea partenerului, incertitudinile primelor întâlniri, evoluția și potențarea sentimentului  pe parcurs, și apoi, inevitabil, a scormonirii prin cenușa rămasă.  Puținele și zgârcitele  confesiuni de altă natură sunt și pot fi considerate un fel de embarras de richesses deoarece în aceste două jurnale primează doar vocea naratorului, aflată într-un  permanent lamento la care asistăm derutați.  În schimb, cei care au dorit să afle imaginea vie și genuină a eroinei care iubește și  care se vede pe zi ce trece înstrăinată de la acest izvor izbăvitor, extraordinar de important pentru ea, dea menținere a echilibrului și tonusului vital al muncii intelectuale, va putea pătrunde fără doar și poate în amarul singurătății  ei, jinduind esențial spre o stare de normalitate, de căldură și protecție umană. Pe scurt, jurnalul este în exclusivitate povestea unei căsnicii, mărturisind dragostea Ioanei pentru Liviu și a modului cum acesta a răspuns acestor sentimente,  cunoscând grave căderi de tensiune, clipe de derută, goluri și sincope, ce au dus treptat-treptat la adâncirea clivajul sentimental, pe care Liviu n-a știut să-l evite sau să-l zădărnicească. Jurnalul este prin urmare conceput ca o spovedanie, ca o confesiune personală,  în raport cu cel care i-a fost ursit de partener de viață și muncă literară, izvorât dintr-o prea mare sensibilitate și dintr-o idealitate livrescă, cu aer fatal. Înseninările și nefericirile trăite de Ioana în cadrul acestei căsnicii, răzbat la suprafață mereu mai amplificate, tot mai copleșitoare și dezamăgitoare pentru ea. Cele două personaje care populează universul gândurilor și al trăirilor Ioanei capătă intensitate și consistență de la o pagină la alta, lăsându-ne oarecum cu acel gust amar al neîmplinirilor lor în plan sentimental. Ioana și Liviu ne devin familiari, și ne este dat să pătrundem în taina acestei legături amoroase de la începuturi adolescentine până în pragul dispariției lor, Elevi eminenți ai unor licee clujene de notorietate, cu aptitudini certe la Limba română, cei doi s-au cunoscut și s-au plăcut în atmosfera de competiție sinceră și loială a uneori aspirații spre împlinirea prin creație. A avea lângă tine pe cineva pe umărul căruia să-ți pui fruntea, a te sprijini uneori pe concluziile unor lecturi reciproce, pe discuții care pot deveni puncte de susținere importante sunt inevitabil câștiguri ale unei căsnicii în care rosturile individuale se împletesc cu cele comune, într-o spiritualitate aleasă, care să tindă până la suprapunerea euri-lor, într-o atmosferă de emulație și stimulație reciprocă, sub semnul unei identități de gânduri și preocupări. Destinul a făcut să se întâlnească de tineri – la 18 ani, cum zice Ioana, și, de atunci, fiecare a fost obsedat de celălalt în cel mai înalt grad. De la această vârstă, universul ei a rămas blocat pentru totdeauna de prezența acaparatoare a lui  Liviu, încât ea n-a gândit și nu s-a manifestat decât în funcție de el, așa cum o mărturisește într-un loc: „Din momentul când încep să fiu eu – deci de pe la 18 ani – s-ar chema deci «Liviu»”. Tocmai de aceea, tortura sufletească e mai mare și mai adâncă, deoarece ea acoperă întreaga ei existență, adică până în 1990, când, de ziua deschiderii anului universitar, ea a trecut în lumea umbrelor. Urma să țină lecția de deschidere a învățământului filologic, lecție care ar fi fost complinită prin premierea filmului Pentru cine bat clopotele, Mitică? a lui Pintilie și o discuție pe marginea lui. Ziua de sărbătoare a devenit zi de doliu și totul a provocat filologilor o mare durere și un regret enorm pentru marea pierdere. A te întâlni cu omul Ioana Petrescu era pentru mulți un sentiment necesar și  tonifiant, chiar în situația în care ea nu mai poate transmite fiorul vital al rezultatului excelentelor sale analize critice model, izvorâte dintr-o lungă și adâncită parcurgere a textelor și a adăstării îndelungate asupra contextului istoric în care au fost create. Ioana era un dascăl excelent și om profund care nu putea trăi cu jumătăți de măsură. Era femeia unui singur bărbat pentru care s-a dăruit în întregime, așteptând la rândul ei să primească de la acesta protecție și afecțiune. Ca în orice mare iubire apar instantaneu și clipe de gelozie, răbufniri de insatisfacție, stări de derută. Acestea sunt mai numeroase în perioada adolescenței, când cei doi se tatonează doar în vederea unui mariaj. După stările ei sufletești inconstante, Liviu e când iubitul predestinat, unic, când insul care s-a distrus arătând „mizerabil”, „urâcios până la mitocănie”, ca numai peste o zi ea să exclame patetic „Liviule, Liviule, te iubesc. Te iubesc mult, nesfârșit de mult”, ca apoi să intervină din nou starea de ambiguitate: „ne-am ocolit cu desăvârșită indiferență. Străini… Și eu sufăr”. El „răsucește cuțite în mine”. Sunt stări explicabile ale lunilor „primelor iubiri”, când fiecare nu vrea să cedeze și așteaptă de la celălalt totul. Așa se face că atunci când Ioana anunță mamei logodna, acesta nu-i dă aprobarea, cerându-i să mai aștepte, să verifice stabilitatea sentimentelor. Celor doi tineri nu le pasă. Ei au petrecut împreună câteva zile frumoase la Tușnad, zile la care amintirile Ioanei se întorc mereu, alertate și de un acut sentiment de trecere a timpului. „Îngrozitor cât am îmbătrânit. Trebuie să mă despovărez de tortura senzațiilor în care mă descompun”. Fantezia ei zburdă din când în când, dar, de fiecare dată, se izbește ca de un zid impenetrabil de serozitatea sa dusă la extrem: „Ordonat, meticulos, orice trăsnaie interzisă. Orice intimă și spontană derută, suprimată”. Răceala intervenită e atât de mare, încât cei doi tineri se despart la un moment dat și ea constată cu amărăciune că el are viața lui, că umblă cu alte fete, încât ea izbucnește împovărată: „Nu mai ai dreptul să mai aștepți nimic, auzi Ioana? Nu mai aștepta, dragă, crede-mă totul e zadarnic. Nu mai aștepta. Te-a mințit. Ai fost jucăria ambiției lui. Nu, n-a fost dragoste, a fost numai ambiție de «artist». Ticăloșie, asta a fost.  Crede-mă și atunci îl vei disprețui. Ar merita să-l scuipi. A omorât tot ce-a fost în tine încredere și așteptare. Te-a omorât. Îl mai poți aștepta?”

Asemenea izbucniri ale unei inimi rănite sunt tot mai dese în jurnal. Bănuim că la mijloc este și gelozia, dar și orgoliul greu încercat. Cu toate acestea, ea și-l dorește aproape, îi jinduiește întoarcerea, și toată existența ei se învârte în jurul lui. Bănuim că atunci când lucrurile dintre ei merg bine, ea nu se mai confesează jurnalului, ci doar când e singură, când suferă, când interpretează catastrofal lucrurile. La 16 iunie notează cu luciditate: „Mă așteaptă ani lungi, nesfârșiți, cu zile goale, pustii, egale și incolore… Nopți nedormite. Epuizare fizică, totală letargie”. În aceste clipe ea recurge la prietenia și încrederea unui confesor, în persoana unui alt tânăr care o place și care-i caută tovărășia. Din păcate, zarurile au fost aruncate și opțiunea ei pentru Liviu e definitivă. Ca atare, îl îndepărtează pe J., pentru ca lucrurile să nu se complice. „I-am făcut lui J. o scenă urâtă. Cauza: amestecul Pătrăescului. J. suferă” (toți știm că acest J. e Jean Pop). Până la urmă un lucru e  limpede: iubirea lor s-a născut din prea multă suferință, n-a fost un fel de coup de foudre eminescian, ci un fel de „dragoste cu năbădăi”. Tânguirea e înscrisă în fiecare pagină a jurnalului, anunțând alte scene dureroase, golul care se amplifică, disperarea care ia proporții. Sufletul femeii înșelate, nesigure pe partenerul ei, răzbate la fiecare pas, accentuând deruta care capătă proporții de angoasă: „Mi-e greu. Îmi vine să mușc, să sfâșii”; sunt „verde neagră” și lacrimile  sunt tot ce i-a mai rămas. Aflăm că „Liviu își are viața lui. Eu pe-a mea n-o am. Trebuia să fi renunțat la el.” Astfel de planuri, de hotărâri sunt repede abandonate. Atunci când Liviu revine în viața ei, totul reintră în normal, gândurile negre dispar și ea redevine încrezătoare în viitor, nu mai notează, nu își mai face gânduri negre. Stările acestea, evident, constituie excepții, cele deprimante sunt semnul comun al zilelor. Locul așteptării înfrigurate este luat în cele din urmă de monotonia căsniciei, de existența artificială. Cu zile cenușii și gesturi stereotipe.  Liviu nu știe să umple sufletul partenerei de viață cu elanul de viață necesar, cu tandrețea și delicatețea de care aceasta are nevoie: „Seara ne culcăm fiecare cu gândurile lui, fără să ne mai deranjăm reciproc cu „Noapte bună”. Dimineața pleacă fără a simți nevoia de a-și lua rămas bun de la mine. De fapt, nici urmă de ostentație.  E o nouă formă de existență. Atâta tot. Și-n mine e o sete de singurătate. Sunt aproape bolnavă, simt asta. Mi-s nervii întinși. Îi simt corzi de liră gata să vibreze în cântec sau în scrâșnet. Ca acum exact doi ani. Mi-e silă. Să plec. E prea târziu. Pentru mine ar fi fost oricând prea târziu. Trebuie să găsesc o formă, un ritm de viață.  Trebuie să-l găsesc în mine, în marea și perpetua aventură a gândului. Să-mi uit sufletul”.

Suntem cu mărturisirea aceasta în 1985, de 1 Mai. Peste doi ani, în 1967, aceeași senzație de silă și apăsare. Pe niște pagini din acest an, ea însăilează niște versuri despre Orfeu și Euridice, despre Sisif și Tantal, despre cuvintele care oftează și mor. În curând, va trebui să le urmeze: „Curând am să termin de devorat tot dicționarul, inclusiv capitolele cu majuscule. Apoi va trebui să găsesc un cuvânt destul de larg ca să mă încapă și pe mine și să mă închid  cuminte în el ca să pot muri politicos.” Formula aceasta de „a muri politicos” cuprinde în sine o durere nețărmurită, care reduce sistemul de comunicare la aparențe și stereotipii, la îngăduința de a nu șterge tot ce a fost frumos, ci doar de a-l livra sub formă de hârtie presată. Ici și colo, narația mai sare din obișnuitul lamento spre a se opri și asupra unor evenimente cultural-științifice. Aflăm astfel că a fost planificată pentru un schimb universitar la Debrețin, dar realitatea e meschină și lipsită de perspective și câștiguri profesionale certe: „Debreținul a fost primul loc unde m-am plictisit în viața mea” notează ea contrariată de mediul cu care n-are nicio afinitate.  În schimb notațiile despre Eminescu, rătăcite prin masa de  decepții, animă pagina și-i dă culoarea potrivită pentru cel interesat să afle geneza acesteia, născută, cum o spune oarecum satisfăcută, că a gândit-o „aproape visceral.” Tot aici găsim o mărturisire despre cartea ei dintâi cu Budai Deleanu, care s-a născut  din neantul de contradicții cu care s-a confruntat, ca o soluție de avarie: „A, scris-o nu când „am putut”,  sau când „am fost obligată”, ci când nu mai era nimic de făcut, când, interior, „trebuia”, pentru că altfel libertatea mea ar fi devenit iluzorie și bovarică /…/ Cartea asta m-a salvat de un sentiment catastrofal al angajării”. Ea s-a născut din „jocul de-a scrisul”, pe când în cazul lui Eminescu lucrurile stau tocmai invers: „Dar Eminescu n-a mai fost un joc – decât, poate, un joc cu moartea, travestit, ascuns. O carte salvatoare? Devoratoare/ oricum pentru mine, o carte fundamentală…între timp am înțeles însă câte capcane ascunde scrisul meu lipsit de virtuțile argumentării ample, condensat ca-ntr-un ghem de idei-nucleu, mizând prea mult pe participarea binevoitoare (pe complicitatea să zicem) a unui cititor inteligent. Atunci nu știam asta și eram îndurerat-uimită”.

Curând căsnicia intră într-o fază de criză acută, vocea blândă a suspinului tremurat fiind luată de vociferări și izbucniri acuzatoare, încât ne mirăm că femeia aceasta suferindă și fragilă fizic, măcinată de o boală incurabilă, a mai putut face față cu brio carierei de dascăl, topindu-se tot mai mult în interiorul celor comunicate și dăruind scrisului ultimele zvâcniri de energie. Cartea despre Eminescu a atins apogeul cercetărilor sale, deși intenția sa care a preocupat-o în perioada din urmă, a fost aceea de a consacra lui Ion Barbu și Nichita Stănescu (Ion Barbu și poetica postmodernismului), o nouă restructurare a poeziei noastre moderne fiind făcută cu competență și cu intuiții critice remarcabile, dar și cu o viziune modernă asupra lirismului celor mai importanți și mai dificili poeți români. E o carte pe care n-a ajuns s-o definitiveze, apărând postum, în 1993. Istoricul literar a fost mereu în avangarda  cercetărilor  critice, cele mai multe probleme abordate pun în circulație caracterizări noi, urmare a folosirii unor grile de lectură performante. Într-atât de modern pe alocuri textul și analizele aferente la poezia eminesciană, încât o veche frecventatoare a scrisului eminescian, precum Rosa del Conte a insinuat că unele din ideile sale s-ar fi regăsit în textul critic al clujencei. Lectorița franceză, care a făcut un stagiu mai lung la noi în țară, a emis aceste opinii într-un interviu semnate de D. Cesereanu de la „Tribuna”, Ioana a reacționat imediat și a solicitat drept la replică, pe care redactorul șef D.R. Popescu l-a „moșmondit”, nedorind să dea amploare cazului. Faptul a înfuriat-o cumplit pe autoarea noastră, care s-a supărat și pe Liviu pentru „tranzacția-șantaj a popăscului”, numind gestul acestuia „politica struțului oltean”, iar pe Liviu considerându-l „mic, neajutorat și slab”. Nu va uita afrontul lui DRP și ca atare i-a consacrat o pagină corozivă, de caricatură, care pare a veni dintr-o antipatie organică, scriind: „pe Popescu l-am detestat instinctiv, întotdeauna: de aici caraghioslâcul acu vreo trei ani, invitați la Vlazi cu Popăscul, nu mi-am putut descleșta fălcile toată seara. Fără motiv.  Repulsie spontană fizică aș putea zice, deși individul grobian cum e, este un exemplar  realmente interesant și demn de studiu. Dar n-am putut depăși nicio clipă, deși îi apreciez, cred, exact talentul real (mare), senzația de neplăcere, de șopârlă lipicioasă”. Din același sentiment de oroare burgheză și de adânc bun simț,  respinge și stilul de viață al lui Nichita Stănescu, despre care va scrie ulterior pagini memorabile, dar nu poate concepe să se sinucidă și să-și prostitueze talentul prin cârciumile țării, rostind despre modul său de viață cuvinte tăioase: „omul acesta, are se descompune pare-se, sub ochii și aplauzele veacului, omul acesta pe care nu mi-l pot închipui (nu-mi pot îngădui să-l închipui) în ipostaze histrionice. Cred că pentru mine, Nichita e vocea celei mai pure suferințe, celei mai copleșitoare și atotcuprinzătoare suferințe. Îl simt crucificat, și nici măcar sublim-retoric în tot calvarul acesta, indecent de dezgolit, vulgar, zice-se, adesea.”  

De o sinceritate dezarmantă cu sine și cu semenii ei, Ioana Em. Petrescu își amplifică în mod bovaric suferința casnică, deși furnizează suficiente elemente pentru ca aceasta să fie taxată ca o realitate dureroasă. În literatura română nu întâlnim un jurnal de asemenea proporții catastrofice privind existența casnică, de fiecare zi, deși similitudini ar mai putea fi invocate. Desigur s-ar putea face referințe la cartea lui Anton Holban O moarte care nu dovedește nimic sau la confesiunile lui Jeni Acterian. Scrise cu o franchețe liminară ele ne introduc într-un univers închis și strict delimitat care privește nefericirea sa casnică, atingând proporțiile unei intratabile drame organice, imposibil de ocolit. Pentru cercetătorul de „cazuri” speciale viața Ioanei Em. Petrescu, așa cum apare ea din acest „jurnal de sentimente”, aduce o  notă nouă, de o particularitate aparte, în sânul diaristicii feminine antedecembriste, care valorifică drumurile ocolite și puțin investigate ale psihanalizei cu aspectele unor demersuri de nișă, unde autoarea își revendică dreptul la o existență privilegiată.

*

Liana COZEA

Oglinda cu ape limpezi

„Ceea ce îi dau eu e mult mai frumos și mai adânc, pentru că în mine se poate regăsi pe el, întreg, esențial”, e mărturisirea care definește cu subtilitate relația celor doi protagoniști, Ioana Em. Petrescu și Liviu Petrescu, o constatare făcută cu luciditate, pe cât de altruistă, pe atât de egocentrică.

Stăpânită de demonul scormonirii, al clarificării, al deslușirii lăuntricului propriei ființe și pe cel al companionului ei, din anii primei tinereți până în momentul despărțirii definitive mult prea devreme, Ea își dezvăluie plăcerea analizei, și a autoanalizei riguroase și metodice, minuțios dusă până la capăt.

„Noi nu prea avem stofă de aventurieri, suntem, prin vocație, niște sihaştri și niște sedentari, bucuroși să nu-și scoată nasul din casă cu anii, mult mai curioși de mici evenimente interioare, decât de călătorii à la Cristofor Columb” […] „De abia așteptăm, amândoi, să ne putem călugări la loc în bârlogul nostru, printre cărți și nițică muzică.” Este confesiunea Ei, în scrisorile americane ale anilor 1982–1983, elocventă pentru acest cuplu exemplar de scriitori și profesori universitari, cuplu armonios și atât de neasemenea altora, în ciuda asperităților, a diferențelor dintre cele două „personaje”, a incongruențelor greu de depășit.

Imaginea oferită de Jurnal și de scrisorile din America este una simili-distantă, simili-implicată, adesea neîngăduitoare, dură, refractară, îndeobște la anii maturității, oricărui sentimentalism, este totodată imaginea vulnerabilității umane, disimulată instinctiv, de dragul celuilalt, dar lesne întrezărită în acele împrejurări „anormale” de boală și tristețe.

În Jurnalul apărut postum și niciodată sortit a fi încredințat tiparului, diarista are certitudinea identificării cu omul iubit și admirat. „Jurnalul meu din momentul când încep să fiu eu – deci de pe la 18 ani – s-ar chema «Liviu»”. (Am scris detaliat, cu tristețe și aplecare meditativă despre acest Jurnal în capitolul pe care i l-am dedicat Ioanei Em. Petrescu, în volumul Al doilea eu, București, Cartea Românească, 2013). Este un preaplin sufletesc, o imperioasă nevoie de a-l iubi fără rezerve, de a-și dărui iubirea unui bărbat care să o merite, ea, la rândul ei, tânjind după o iubire necondiționată. Exigența ei față de iubirea lui Liviu devine autoexigență în iubire și în scris.

Dotați, nativ, cu inteligență și talent, spirite înrudite, deschise spre autoșlefuire și formare intelectuală, în tinerețe, ei s-au aflat într-o competiție, într-o rivalitate profesională, interesați, fiecare în parte, de „emulul” său. „Am aflat foarte multe despre el. Acum îl admir și mai mult. E conștient de ceea ce e capabil și de puterea lui de fascinație. Mi s-a spovedit la modul absolut. Într-un cuvânt, am spart ochelarii aceia îngrozitori. Am aflat că și eu îl preocup – ca fenomen, bineînțeles.”

Există o emulație rodnică între ei doi în anii studenției, cu exaltări și căderi deopotrivă de acute, cu dezamăgiri dureroase și exaltări stimulative.

Abordarea mea dinspre Ea spre El, cu o inerentă încărcătură de subiectivitate, se sprijină pe lecturile mele, ca și pe o empatie greu de explicat, necunoscând-o ca persoană pe Ioana Em. Petrescu și asta cu atât mai mult, cu cât Liviu Petrescu, în primii săi ani de profesorat, a fost cel care ne-a format gustul pentru un Ibsen mai puțin înțeles la vremea aceea, de colegii mei și de mine. Elegant ca înfățișare, sobru, ca atitudine, Liviu Petrescu, deși foarte tânăr, mai în vârstă decât noi cu doar trei ani, impunea prin tot; era de un farmec indicibil în care știința de carte prima. Îmi amintesc de un seminar-curs, Peer Gynt când vocea lui era dublată, în surdină, de tristul cântec al lui Solveig de pe discul cu suita lui Grieg.

Autoinvestigația suferinței nemeritate și a consecințelor ei este neliniștitor de obiectivă în sinceritatea ei, dureros de sigură în a stabili diagnosticele psihosomatice, în a-și cerceta mecanismele intime ale transformărilor pe care le-a suferit de-a lungul anilor, Se resemnează și se revoltă concomitent într-o reacție de adversitate, de refuz și acceptare, avându-l pe Liviu drept model, el care se integrase deja altui ritm. Nevoia de a scrie este resimțită ca o nevoie de eliberare prin creație, de a-și contura personalitatea, convertind „grija părintească” pentru propria-i persoană în ceva palpabil. „Eu sunt un mit. Un mit în care sunt singura care crede. Periodic, cineva din afară mi-l distruge.”

Absolutizarea iubirii și a nevoii de protecție – moartea tatălui, când nici nu intrase în adolescență, o marchează profund și definitiv – îi accentuează „nevoia de a-mi construi, numai pentru mine, o altă dimensiune interioară.” Golul lăsat de părintele dispărut se cere complinit printr-un efort intelectual pe măsură. Personalitatea tatălui, renumele lui devin pentru Ea o provocare, augmentată de „singura realitate a vieții” ei, care este El, Liviu. Discuțiile cu el „au o savoare intelectuală inepuizabilă” chiar de la început. „Mă dinamizează, mă formez și simt că-l stimulez și eu, îi fac bine”. De fapt, „semănăm atât de mult”. Influența benefică, dar și puterea lui de dominație sunt pentru amândoi creative. „Sunt fericită doar când simt că află în mine sinteza ființei lui.”

„Scrisul din vocație” și „scrisul […] un viciu” „un fel de voluptate masochistă sau ce naiba o fi fiind de nu mă pot lăsa” definesc etapa maturității depline. Odată cu redactarea cărților ei esențiale, Jurnalul și ideea de jurnal, ca interlocutor într-un dialog i se par superflue. „Mi-a fost dăruit un dialog real și nemaipomenit de adevărat, de frumos.”

Imaginea lui Liviu din oglinda Ei a fost și rămâne clară, limpede, cu un contur ferm, inspirat, asemenea desenului unui grafician de talent. Ea relevă o admirație inconturnabilă, susținută de afecțiune și raționalitate, constantă din anii studenției până în final de viață. Este o cale de a-i mulțumi pentru capacitatea lui de a-i înțelege aprehensiunile, tristețile, el însuși fiind, printre alte calități, „un profesor mai bun decât mine”, apreciat și peste Ocean, invitat de departamentul de engleză să țină conferințe despre Dostoievski și romanul românesc, cu un larg și avizat auditoriu.

În America, la U.C.L.A., Los Angeles, unde lumea de acolo „nu e scrisă, e trăită”, bursierii Fulbright schimbă stilul lor de viață clujean cu un altul, imprevizibil și de neocolit, cu un  program supraaglomerat, incluzând mondenitățile obligatorii, un punct important din programul din care, din lipsă de timp liber este redus studiul, lectura, necesare, obligatorii pentru una sau mai multe cărți în perspectivă.

„Știi cum mă simt aici diminețile? Și el a răspuns cu exactitate 100% – ca la clinică, nu?” La clinică, suferind jupuieli dureroase ca metodă curativă, nu-și pierduse însă sentimentul de libertate interioară. Scriindu-și cărțile, nu a simțit efortul, că lucrează „pentru că lucrul eram eu – nu mă prefăceam că sunt eu”. Și chiar lucrând intens, zile în șir, nu a simțit că ceva i-ar stânjeni libertatea, „dimpotrivă, simțindu-mă mai liberă ca oricând”, alături de el.

Retrăindu-și parcursul ca istoric și critic literar, îl retrăiește și pe cel al lui Liviu, companionul ei dintotdeauna. În „infinita capacitate de a-l admira”, nota în 1980: „Cred în Liviu ca și în tata. De-a lungul anilor, Liviu a crescut după cum speram, cu toată iubirea din mine – frumos, dar mult mai repede decât mine.”

*

Alexandru RUJA

Doamna eminescologiei româneşti…

Deși nu am întâlnit-o vreodată, pot afirma că am cunoscut-o pe Ioana  Petrescu – am cunoscut-o prin cărțile ei, prin convorbirile telefonice, prin scurtul episod epistolar pe care l-am avut. În anul 1989 — Anul Centenar Eminescu — am realizat o serie de interviuri cu reputați eminescologi, pe care le-am propus spre publicare revistei „Orizont”, acceptate de scriitorul Ion Arieșanu, redactorul șef de atunci al revistei. Alături de Dimitrie Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Gavril Istrate, George Munteanu, Edgar Papu, Iosif Cheie-Pantea, Constantin Ciopraga, Gh. Bulgăr, a răspuns invitației noastre și Ioana Petrescu. După un scurt schimb epistolar și mai multe convorbiri telefonice a acceptat să răspundă la întrebări fără nicio ezitare, discuția desfășurându-se cu o deosebită naturalețe și sinceritate. Ne-a trimis prompt răspunsurile, însoțite de următoarea scrisoare:

„Cluj, 18 noiembrie 1989

Stimate domnule Alexandru Ruja,

Vă mulțumesc pentru întrebările dumneavoastră incitante, care mi-au făcut o reală plăcere, chiar dacă n-am reușit să ating cu răspunsurile limita – sugerată – pentru umplerea unei pagini de revistă.

Vă urez succes în elaborarea tezei de doctorat.

Cu cele mai bune gînduri,

Ioana Petrescu”

Am publicat interviul cu Ioana Petrescu în „Orizont” (1989, nr. 49, 8 decembrie) și,  după ce a primit revista, Doamna eminescologiei românești ne-a trimis o nouă epistolă:

 „Cluj, 16 decembrie 1989

Stimate domnule Alexandru Ruja,

Vă mulțumesc pentru reviste – și pentru extraordinara promptitudine cu care ați publicat convorbirea noastră. După cum v-am mai mărturisit, mi-a făcut plăcere să vă răspund, pentru că întrebările au fost cu adevărat incitante.

Volumul de eminescologie tânără zace la Editura „Dacia”. Și e mare păcat că zace, pentru că sînt cîteva studii și eseuri excelente acolo. Mi se promite că va apărea anul viitor. Știu eu?

Cu cele mai bune gînduri și urări de succes în anul care vine,

Ioana Petrescu”

În interviu Ioana Petrescu clarifică, aprofundează, nuanțează multe probleme legate de preocuparea ei pentru opera lui Eminescu, de teoria modelelor cosmologice pe care a susținut-o, de actualitatea lui Eminescu, de felul în care vede editarea operei eminesciene, etc. Aș reține aici doar trei aspecte. Primul referitor la rolul Transilvaniei în formarea profilului de scriitor al lui Eminescu, despre care Ioana Petrescu afirma: „Necunoscându-l pe Budai-Deleanu (cel mai mare poet român de până la el), Eminescu nu e modelat de spiritualitatea ardeleană sub raport literar, ci pe o cu totul altă linie, spre care îl îndrumă acuta lui sensibilitate istorică: Transilvania e, pentru Eminescu, punctul de originare al neamului (v. drama descălecării din Bogdan-Dragoș, sau imaginea Daciei din Decebal și din Memento Mori) și centrul, mult încercat, al conștiinței de sine a neamului său (v. romanul Geniu pustiu); ea e, totodată, puntea prin care ne integrăm spațiului Europei, reactivându-ne perpetuu rădăcinile latine.”

Al doilea se referă la modelul cosmologic, teoretizat și folosit de Ioana Petrescu în volumul EminescuModele cosmologice și viziune poetică (1978; titlul Eminescu poet tragic nu a fost admis inițial, publicat doar în 1994). Nuanțarea arată, de fapt, viziunea nouă cu care a venit Ioana Petrescu în eminescologie: „Am imaginat modelul cosmologic ca o categorie a imaginarului, sau a subconștientului creator, în sensul în care Blaga vorbea de categorii ale subconștientului, ca un fel de perechi – abisale – ale categoriilor apriorice kantiene. Astfel înțeles, modelul cosmologic adoptiv nu mai e o ipoteză științifică (așa cum sunt modelele cosmologice propriu-zise), ci expresia (modelată de o categorie a imaginarului) felului în care simțim lumea și ne simțim plasați în raport cu ea. Nu e necesar ca această relație ființă-lume să fie clarificată într-o reprezentare explicită, adică să fie tematizată (așa cum se întâmplă la Dante, la Eminescu, la Nichita Stănescu, la T.S. Eliot etc.); ea poate funcționa la fel de bine subconștient, modelând însă timpul și spațiul estetic al operei și determinându-i tonalitatea afectivă. Ne putem reprezenta, dacă vreți, modelul cosmologic adoptiv ca o categorie complementară imaginației materiale a lui Bachelard: aceea aspira spre o tipologie a autorilor în funcție de afinitatea cu unul din cele patru elemente primordiale, așadar în funcție de felul cum e simțită lumea la nivelul structurii minimale a materiei; aceasta aspiră la completarea tipologiei prin relația ființei cu universul în ansamblul, și nu în compoziția sa.”

Al treilea are în vedere ideea esențială din volumul Eminescu și mutațiile poeziei românești (1989), cu ample implicații în modificările din poezia românească, potrivit căreia poezia lui Eminescu reprezintă un moment de schimbare esențială în spațiul artistic românesc când „viziunea se instaurează în locul vederii, încununând căutările romantismului pașoptist și definitivând reperele unui concept – etalon de poeticitate”. Ioana Petrescu a aprofundat această idee pe relația nu suficient clarificată, explicată și motivată în eminescologie despre Eminescu poet romantic Eminescu poet modern: „Cele două fețe ale lui Eminescu decurg din două soluții existențiale experimentate de poet și conducând, fiecare, spre o viziune poetică specifică. În mare parte ele coexistă în opera eminesciană, deşi soluția postromantică, pregătită de prin 1872, e dominantă după 1880, și se exprimă plenar în Odă (în metru antic). Chiar dacă, pentru mine, Oda e textul eminescian fundamental, n-aș utiliza disocierea romantic/postromantic în vederea unei ierarhizări valorice a operei. Vreau să spun că marea creație romantică nu mi se pare deloc învechită, chiar dacă ea a suferit o scurtă eclipsă în aprecierea contemporanilor noștri după marele succes al lucrării lui Hugo Friederich care a valorizat, prin contrast, conceptul modern de poezie. E, în clipa de față, o creștere simptomatică a interesului pentru romantism, spre pildă la criticii deconstructiviști americani. Îmi explic acest interes prin reîntoarcerea postmodernismului spre principiul antropic, pe care modernismul l-a negat. S-ar putea să asistăm în curând, în acest sens, la spectaculoase reconsiderări.”

 În volumul Eminescu modele cosmologice și viziune poetică, Ioana Petrescu va dedica analizei Odei un capitol întreg –  În metru antic – observând valoarea de unicat genial a poeziei, care în varianta finală este o „odă a suferinței, care devine o rugăciune a stingerii” și care „poate marca simbolic evoluția unei gândiri ce se substituie gândirii divine, creatoare de zei și de istorie”.

La nici un an de la acest interviu, Doamna  eminescologiei româneşti – Ioana Petrescu – a trecut în lumea umbrelor, lăsând în urma ei o operă de cercetări fundamentale, cu largi deschideri şi de o exemplară calitate a ideilor. Volumul Studii de literatură română şi comparată (2005), apărut postum, cu texte inedite, unele nefinalizate, dovedește clar permanentizarea și continuitatea unei viziuni de valorizare a operei eminesciene. În eminescologie, Ioana Petrescu se înscrie într-o linie de interpretare a operei eminesciene, altfel decât cea călinesciană, pornită de la D. Popovici și continuată, cu viziunea individualizatoare a fiecăruia, de către Eugen Todoran, I. Negoițescu, Iosif Cheie-Pantea.

Ioana Petrescu vede geneza ideilor fundamentale în opera eminesciană, curgerea subterană a marilor idei pentru a configura creaţia eminesciană ca o operă organică. În lucrările Ioanei Petrescu sunt multe interpretări noi pe viziuni, teme și motive eminesciene care s-au mai discutat și de către alți eminescologi. Una vizează felul în care autoarea axează trendul hermeneutic pe spaţiul oniric, în care  Toma Nour, Dionis, și Mureșanu îşi devoalează esenţa naturii existenţiale (Visurile lui Toma Nour; Visul neființei în Mureșanu și Rugăciunea unui dac; Visele lui Dionis). „Visului de nebun” al vieţii eroului eminescian i se opune, compensatoriu, universul oniric. „Destinul lui Toma Nour e marcat de trei mari visuri simbolice, care transfigurează trei momente de supremă suferință ale existenței sale, traducându-le în limbajul armoniei cosmice: la moartea mamei sale, Toma Nour, copil, adoarme pe mormântul proaspăt și se visează pătrunzând, cu înfățișare angelică, eliberată de povara lutului, în grădinile paradisului… […] La moartea iubirii, adică atunci când Poesis – silită de mizerie și suferință – îl trădează, Toma Nour încearcă să se sinucidă și-n acest somn semimortuar își visează iubita, absolvită de păcat, în insulele morții… […] În sfârșit, la moartea Mariei (imagine simbolică a martirajului națiunii române din Transilvania), visul transfigurează insuportabila suferință, dezvăluindu-i sensul mântuitor: în vis, cerul se deschide peste pământurile arse ale unei patrii martirizate…”.

În Mureșanu se evidențiază din nou dominanta onirică, gândirea eroului asupra răului universal este atenuată de „glasul legănător al viselor”, iar o mare parte a poemului este dominată de „magia Regelui Somn”, după cum peisajul întreg „se transformă într-un spațiu oniric, cu imense întinderi marine, cu un templu-domă-mormânt ruinat, cu insule-sarcofage acoperite de „poiene urieșești”, care răsar și se scufundă în apele primordiale, celebrând, în „dulcea voluptate  A nopții-adânci, eternul ciclu al nașterii și al morții” (Universurile compensative. Poezia). Analiza este extinsă în capitolul Somnul și Moartea, observând că în Mureșanu visul însuși izvorât din somnul adânc ia „înfățișarea cântecului”.

Toma Nour este şi rămâne o natură catilinară, contradictorie, sfâşiată de această antinomie între visul absurd al vieţii şi universul oniric, ca spaţiu compensatoriu (Romanul naturilor catilinare). Ioana Petrescu introduce şi discută aici simbolul cărţii, valoarea textului. Jurnalul este un text postum, iar în cuprinsul său ultima voce care se aude este cea a lui Poesis. Cartea/ romanul pare să fie locul în care cele două vise, în fond antinomice, visul absurd al vieţii şi visul compensatoriu din spaţiul somnului, se pot armoniza. Geniu pustiu poate fi citit şi interpretat şi prin această grilă a valorii cărţii, a forţei cărţii de a deveni putere salvatoare. Iar funcţia mântuitoare a cărţii se regăseşte chiar în cuvintele povestitorului/ naratorului: „Arată-mi un om care să scrie romanul mizeriilor acestei generaţiuni şi acel om… va fi un semizeu pentru mine, – un mântuitor poate pentru ţara lui.” Ideea revine şi în alte studii – Cartea Meşterului Ruben sau Spaţiul cărţii în viziunea eminesciană – în care Ioana  Petrescu discută valenţele simbolului cărţii ca derulare mai largă în opera eminesciană şi arată că din punct de vedere metodologic permite cel puţin două abordări, una textualist-deconstructivistă şi alta de tip hermeneutic. Ioana Petrescu demonstrează că valoarea operei eminesciene dă posibilitatea unor interpretări diverse, sau, altfel spus, tocmai multitudinea interpretărilor argumentează unicitatea valorică a operei eminesciene. „Definind opera ca pe o piramidă (spaţiu funerar grandios, construit cu rigoare şi somptuozitate) şi punând în centru, ca nucleu de iradiere, eul mort, absenţa, vidul, Eminescu se plasează într-o zonă de gândire care va deveni relevantă prin lucrările lui Blanchot şi Derrida.”

Cartea lui Zoroastru îi deschide lui Dionis un drum spre  tainele lumii, îl însoţeşte în călătoriile iniţiatice prin timp. Cartea lui Zoroastru este cartea veche, cartea plină de înţelepciune, ea dezvăluie „sensul ontologic al spaţiului cărţii, înţeles ca oglindire încifrată a realului. Cartea de magie şi, în general, cartea veche e aşadar oglinda magică a cărţii lumii, adică depozitara cifrului existenţei cosmice înţeleasă ca scriere divină.” Când Dionis descoperă secretul cifrului, se produce ieșirea din timpul și spațiul  său de până atunci și „începe o stranie călătorie în trecut”. Cartea de astrologie are forțe nebănuite și ea ar trebui „să conducă gândirea până la pragul libertății ei noumenale, dezvăluindu-i consubstanțialitatea cu gândirea demiurgică”. În gândirea astfel dezlănțuită de forța cărții, apare eroarea Eu – Dumnezeu, ceea ce înseamnă că i s-a anulat gândirii orice limită, „inclusiv limita care o făcea integrabilă în armonia cosmică. Negându-și ultimele limite, gândirea neagă posibilitatea însăși a formei, și e pândită de nedeterminarea pură, de haos, de neființă”.

În Geniu pustiu, spre deosebire de Sărmanul Dionis, sau chiar de poezii în care apare simbolul cărţii (Epigonii, Christ, Cu gândiri şi cu imagini, În zadar în colbul şcolii etc.), întâlnim o adevărată discuţie despre funcţia mântuitoare a cărţii. Dar între valoarea ontologică a cărţii din Sărmanul Dionis şi funcţia sacrală, mântuitoare a cărţii din Geniu pustiu nu există  o antinomie, ci, dimpotrivă, o complinire şi dovedeşte, dacă mai era necesar, că opera eminesciană nu este una fragmentată, ci are un caracter organic. Este şi concluzia exegetei. „Înţeles ca avatar istoric al arhetipului Cărţii, romanul („romanul mizeriilor unei generaţiuni”) recuperează funcţia mântuitoare a cărţii şi devine oglinda magică în care o realitate haotică îşi dezvăluie sensul ce părea pierdut. O notaţie fugară a naratorului descoperă sensul tulburător pe care-l conţine, în Geniu pustiu, spaţiul cărţii: în camera lui Toma Nour „dormeau una peste alta vro câteva sute de cărţi, visând fiecare din ele ceea ce coprindea”. Coincidenţa vis-existenţă defineşte în opera eminesciană (v. Umbra mea) condiţia paradisiacă a fiinţei. Or, dincolo de Infernul pe care-l traversează eroii din Geniu pustiu, această condiţie paradisiacă pare recuperată în spaţiul cărţii, care înscrie şi transcende, mântuitor, istoria. Cartea nouă dobândeşte, astfel, „mântuită”, demnitatea ontologică a cărţii vechi.”

Ioana Petrescu a lăsat un întins teren fertil în exegeza eminesciană din care pot porni alte drumuri hermeneutice şi se pot hrăni cu idei alte exegeze.

*

Constantin CUBLEŞAN

Două momente memorabile

1. În vara anului 1989, cei de la cultură din Oradea (Președinte al Comitetului pentru Cultură era poetul Viorel Horj) au avut inițiativa ca sărbătorirea lui Mihai Eminescu, la centenarul morții, să aibă loc ceva mai devreme, pentru a marca și debutul acestuia în revista Familia (februarie/ martie 1866). Cu această ocazie am convenit (pe atunci dețineam funcția de secretar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor) ca un număr important de scriitori clujeni, alții veniți de la Satu Mare, Baia Mare, București ș.a., să fim prezenți în cele patru zile ale manifestațiilor care cuprindeau întâlniri cu cititorii atât în Oradea cât și în importantele orașe din preajmă: Beiuș, Salonta, Aleşd, totul culminând cu o adunare de gală în sala Teatrului Dramatic, cu un amplu recital de poezie, al tuturor poeților prezenți la comemorare. Important era însă faptul că Uniunea Scriitorilor (președinte D.R. Popescu) să acorde premiul special pentru exegeză eminesciană, în cadrul acestui moment festiv, distinșilor Edgar Papu, George Munteanu și Ioana Em. Petrescu, căreia îi apăruse în acel an importantul studiu, Eminescu și mutațiile poeziei românești (la Editura Dacia).Pentru asta însă trebuia să fie prezenți toți cei trei laureați. Ioana Em. Petrescu era grav bolnavă (De altfel, în octombrie 1990, a și decedat, din păcate) și nu mergea nicăieri decât la Facultate și înapoi acasă. I-am făcut o vizită la cabinetul de la Filologie și am anunțat-o despere ceea ce se pusese la cale, de altfel o foarte frumoasă omagiere a lui Eminescu. La început a refuzat deplasarea. O speria drumul până la Oradea și înapoi. În cele din urmă însă am convenit să găsesc un mijloc de transport, cu o mașină mică (o Dacie), care să-i stea la dispoziție pe toată durata manifestărilor. Cu greu s-a învoit, astfel încât prezența ei, în regia acțiunilor, a fost una cu adevărat regală. Finețea și eleganța rostirilor sale la întâlnirile (de altfel foarte obositoare pentru ea care nu putea sta în picioare prea mult timp) cu cititorii, au lăsat o amprentă unică, memorabilă, pentru toți cei de față. A fost prezentă și la liceul din Aleşd, de unde s-a și întors cu mașina, acasă.

În seara reprezentației de gală, sala Teatrului s-a dovedit neîncăpătoare. Public select – profesori, intelectuali de toate categoriile din oraș, oficialități, așteptau momentul decernării premiilor, știind că fiecare dintre cei onorați cu frumoasa distincție, aveau să țină o scurtă alocuțiune, o mini conferință pe teme eminesciene. Primul căruia i s-a înmânat premiul a fost (ales probabil în ordinea vârstei) Edgar Papu. A vorbit vreun sfert de oră pe un ton monoton, fără vlagă, așa că discursul a fost receptat,de către cei din sală, cam pe jumătate, atenția fiindu-le prea puțin concentrată asupra conținutul de idei al acestuia. La rândul său, George Munteanu s-a referit la receptarea în actualitate a poetului (Îi apăruse cu puțin timp în urmă volumul Eminescu și eminescianismul: structuri fundamentale, 1987), cu exemplificări interesante la obiect și polemice. În fine, Ioana En. Petrescu. Sala s-a liniștit și privirile tuturor s-au îndreptat spre cea care stătea în mijlocul scenei, suplă și grațioasă (purta pantaloni pentru că picioarele îi era bandajate datorită tratamentului ce i se aplica), parcă și mai frumoasă de cum era, sub luminile reflectoarelor, și a anunțat că va căuta, în puține cuvinte să ne explice ce era cu acel aur din poezia pe care i-o spuse lui Vlahuță, care îl vizitase la spital. Dar n-a fost o simplă explicație, ne-a purtat prin toată poezia lui Eminescu, pe unde era prezentă metafora aurului, făcând generoase conexiuni cu idei filosofice și opere literare din largul lumii. Cele două zeci de minute cât a vorbit au trecut ca într-o clipă, sala ascultând-o într-o liniște cu adevărat suverană. Discursul, scurt, era totuși exact ceea ce trebuia pentru închiderea manifestărilor comemorative. Un moment de neuitat și n-am să-mi iert vreodată neglijența de a nu fi cerut ca intervenția ei să fie înregistrată. O pagină de sinteză cum numai Ioana Em Petrescu știa s-o facă, așa cum le vorbea și studenților săi,pe care îi fascina prin căldura prezentării cursurilor, dublată de o vastă erudiție. 

2. Liviu Petrescu făcea parte din acea categorie de profesori universitari  care își respectau prezența la catedră, respectându-se pe sine, ținând cursurile cu solemnitatea unei oficieri religioase. Era un intelectual desăvârșit. Mereu îmbrăcat în costum, care se așeza pe el impecabil, având o ținută oarecum aristocrată în tot ceea ce făcea,în toate prezențele sale oriunde, putând fi remarcat dintr-odată. Avea cunoștințe teoretice bogate, citise mult din literatura universală iar pe cea națională o aprofundase cu desăvârșită rigoare a studiului, având capacitatea aparte de a interpreta totul după propria sa optică de critic și teoretician literar. În 1996 publicase un volum referențial: Poetica postmodernismului, pe care tocmai dorea să-l lanseze la Librăria Universității din Cluj.

O fericită întâmplare a făcut ca în 1993, Bartolomeu-Valeriu Anania, unul dintre iluștri cărturari și teologi contemporani, să fie ironizat pe scaunul episcopal de aici, rămas liber în urma trecerii la Domnul a celui ce păstorise eparhia o bună bucată de vreme: Teofil Herineanu. Personalitatea lui Bartolomeu Valeriu Anania era impunătoare. Cu o activitate de ierarh unanim prețuită, cu studii teologice aprofundate, cu o operă literară deplin constituită și, mai cu seamă – toată lumea știa – aflându-se în „nevoința” diortosirii Bibliei, operă la care a lucrat un întreg deceniu. Venise de la Văratic unde se retrăsese tocmai pentru a putea duce la bun sfârșit ampla traduce dar, vorba lui, când Patriarhul a chemat în bătălii pe vechii oșteni, nu s-a dat în lături. A venit la Clujul pe care îl părăsise prin anii 50 când, conducând marea grevă a studenților împotriva regimului, a fost urmărit de organele Securității și în cele din urmă a fost întemnițat ani grei la Aiud. Așadar, cunoștea mediul bisericesc clujean dar îi era aproape străin cel scriitoricesc. Așa că, urmând o discretă strategie de selecție, a căutat să-și apropie scriitori dintre cei mai valoroși, dintre cei mai prestigioși. În atare împrejurări a fost imposibil să nu-l remarce pe Liviu Petrescu. Și după câteva întâlniri și discuții, invitându-l la palatul episcopal, a înțeles că avea de a face cu una dintre cele mai strălucite minți ale unui scriitor din generația tânără. De altfel, s-a preocupat sistematic de promovarea tinerilor pe linie monahală, și nu numai, dar în cazul lui Liviu Petrescu se gândea, evident, la o alt fel de… promovare. Așa încât, numaidecât ce a aflat de intenția acestuia de a-și lansa volumul în public, s-a oferit să i-o prezinte însuși, la librărie. A fost, din câte îmi amintesc, singura participare de acest fel a Înaltului ierarh. Dar nu prezența lui acolo a fost memorabilă ci discursul său excepțional în analiza cărții, cu un aplomb aparte în evidențierea calității demersului hermeneutic al profesorului Liviu Petrescu. Pentru a încheia cu o frază decalchiată parcă după Scripturi: Iată omul de care am atâta nevoie, pe care l-am căutat și în cele din urmă l-am aflat. Cu el și prin el voi căuta să cunosc mai adânc obștea intelectualității clujene actuale, în care, nu mă îndoiesc, sunt prezente valori indubitabile. Liviu Petrescu nu avea nevoie de o asemenea recomandare. El fiind cunoscut și recunoscut pentru calitățile scrisului său. Dar binecuvântarea pe care i-o dădea Ierarhul a însemnat pentru el cunoașterea unei alt fel de emoții, una care avea să culmineze în ultimele sale clipe de viață (în iulie 1999) când Bartolomeu Valeriu Anania s-a dus la patul de spital pentru a-i oferi ultima împărtășanie. Spiritele alese întotdeauna se regăsesc în cele mai importante clipe ale existenței lor.

*

Cornel UNGUREANU

Despre Ioana Em. Petrescu și Liviu Petrescu, secvențe din depărtare

Întâlnirile mele cu Ioana Em. Petrescu au fost puţine şi – mi se pare – foarte puţin semnificative. Despre ea ar putea să vorbească cum se cuvine foştii ei studenţi. Şi totuşi…  Centenarul Eminescu, 1989: timişorenii voiau să-l sărbătorească frumos, profesorul Eugen Todoran crease la Timişoara o adevărată şcoală de eminescologie. Fusese elevul – asistentul – lui Dimitrie Popovici şi vorbea – la cursurile sale – despre marele eminescolog. Despre Dimitrie Popovici. Era firesc să o invităm pe Ioana la Timişoara să vorbească despre Eminescu – era în 1989, se împlineau o sută de ani de la moartea Poetului. Vorbea cum nimeni – şi la Casa studenţilor şi la Casa universitară din Timişoara. A fost fascinantă. La masă la Eugen Todoran a avut succesive reţineri, pe care le-am reţinut mai târziu. La 20 decembrie 1981 îi scria mamei, din Statele Unite : „Se cheamă că fii-ta a ajuns, târâş-grăpiş la 40 de primăveri. Acum trei ani, între două arteriografii, zău că nu credeam să ajung aici (cu primăveri, vreau să spun că dacă e pe unde  mă aflu acum, în loc să fiu pe un pat de spital şi dacă e pe cum mă învârt toată ziua ca un titirez, şi un titirez în viteza a doua – nimeni nu m-ar fi putut face să cred aşa ceva acum câţiva ani). Aşa că, să ştii după ce crezi că nu mai aştepţi  nimic de nicăieri, ajungi să te bucuri de zece ori mai tare pentru fiecare lucru – neaşteptat şi minunat – pe care îl primeşti…” (Ioana Em. Petrescu,  Scrisori americane, 1981 – 1983). Un strălucitor studiu al Ioanei, Monocheroleopardul, studiu al Ioanei din Istoria hieroglifică despre oaia transformată în pardos. Şi cum tatăl lui Dimitrie Cantemir, cel care l-a ucis pe Miron Costin, s-a transformat, din miel, în pardos. Cum răul poate învinge,  cum demonia poate să pună stăpânire, sunau unele din segmentele de curs ale Ioanei Em. Petrescu

Iată, răul a învins  la 1 octombrie 1990. Nu împlinise 50 de ani

Am vrut să încep pagina despre Liviu cu câteva rânduri ale lui Petru Poantă: „De o eleganţă rece şi precisă, îl simţeai că joacă un rol şi că exersează un stil. Ochelarii, pe care din când în când şi-i fixa cu arătătorul, dădeau figurii sale adolescentine aerul unei intelectualităţi severe şi definitive”. Da, cred că pentru mulţi Liviu Petrescu lăsa impresia unei intelectualităţi „severe şi definitive”. Nu şi pentru mine.

Lăsase în „Familia” o vorbă foarte bună despre „Proza românească de azi”; pe urmă am fost în Juriul Uniunii scriitorilor pentru anul 1990 unde ar fi vrut ca un brav clujean să ia premiul de debut. Am vrut împreună. Pe urmă am fost la Cluj în comisii de doctorat – de fiecare dată mă invita să dorm la el. Nu ştiu de ce n-am făcut-o. Fostele studente ale Ioanei păstrau în memorie multe fraze memorabile ale ei – o divinizau. El „nu juca un rol, nu exersa un stil” era mereu împreună cu celălalt şi era mereu doar împreună cu Ioana. Cu studenţii ei. „Studii transilvane” e cartea în care  rămâne împreună cu „ai săi” în afara unei „intelectualităţi severe şi definitive”. Mi se pare justificată – premieră – observaţia cu privire la caracterul exponenţial, pentru spiritul românesc „a matricii spirituale româneşti din Transilvania”. „Prozatori ca Dumitru Radu Popescu, Tudor Dumitru Savu, Horia Bădescu, dar şi Alexandru Vlad ies din cadrele obişnuite ale eticismului ardelenesc, păstrând însă organicismul viziunii, interesul pentru psihologie, voinţa de precizie a analizei”.

Mi se pare o formă de a rămâne „împreună” cu Ioana Em. Petrescu.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 53-63]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.