Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (I)

Argument

Nu e deloc simplu să spunem ceea ce au reprezentat Ioana şi Liviu Petrescu pentru literatura română, pentru Alma Mater Napocensis, pentru generaţiile de studenţi care au avut şansa şi privilegiul de a-i cunoaşte, de a le audia cursurile, de a le asculta sfaturile şi sugestiile de lectură. Înainte de toate, revelatorie era prezenţa lor, luminoasă, benefică, stimulativă.

Mă număr printre cei care au avut acest noroc nesperat, de a putea audia cursurile lor, cursul Eminescu al Ioanei şi cel de Literatură comparată, al lui Liviu Petrescu. Stilul de predare era, desigur, diferit, particularizat: „Ea stătea la catedră, mereu înfrigurată, înveșmântată în haine care să o ocrotească oarecum (așa o reține memoria mea capricioasă, deși trebuie să fi avut ore și în săptămâni calde), gesticulând foarte puțin, în vreme ce Liviu Petrescu se plimba printre bănci și își însoțea cuvintele de gesturi ale mâinilor și de opriri bruște, în care se uita intens pe fereastră, ca și cum acolo s-ar fi petrecut ceva remarcabil (era peisajul frumoasei curți interioare a facultății, acolo nu se întâmpla niciodată nimic, dl. Profesor văzuse desigur ceva important înăuntrul său)” (Sanda Cordoş). Aveam de a face cu acelaşi spectacol al ideilor literare şi al analizelor detaliate de text, eram în faţa unei demonstraţii vii de inteligenţă, vocaţie şi profesionalism. Carismatică, incredibil de fragilă, luminoasă şi frumoasă, Ioana, distant şi de o rigoare impecabilă, Liviu, cei doi întruchipau ideea de intelectualitate pasional-lucidă, dar şi idealul unui mentorat subtil, spontan, natural. Nu doar eu, ci mulţi dintre colegi mei, am resimţit pasiunea cunoaşterii prin intermediul acestui elan stimulator, am fost călăuziţi spre orizontul textului literar de firescul unei hermeneutici comprehensive, implicite sau explicite. Cei doi profesori ai noştri ne-au învăţat cum să citim critic o carte, ne-au învățat „arta ironiei, ne-au dat lecții de morală cu firescul unor respirații adânci de aer curat” (Ioana Bot), învăţându-ne să fim ceea ce suntem acum fiecare dintre noi. Căci cursurile la care participam cu fervoare nu erau doar demonstraţii, analize şi interpretări ale unor opere literare, ci şi pledoarii pentru o etică înalt asumată a cercetării, pledoarii pentru frumos, adevăr şi bine. Echilibrul vieţuirii şi excelenţa operei conturează un destin intelectual de excepţie, căci, aşa cum scrie Ion Pop, „era între ei o frumoasă egalitate de balanţă intelectuală, o completare ce le rotunjea armonios vieţile. Dacă Liviu Petrescu urmărea mai atent universul prozei, Ioana se dedicase mai degrabă fenomenului poetic.” Cărţile lor sunt, astfel, semne ale unei înţelegeri depline, nuanţate şi necesare a lumii şi a Literaturii. Ioana şi Liviu Petrescu ne-au părăsit mult prea devreme, însă chiar şi acum, la atâţia ani de la dispariţie, vocile lor răsună cu aceeaşi tărie şi forţă de convingere în memoria noastră afectivă, cu timbrul lor unic în care, dincolo de tribulaţiile omenescului, se regăsesc dimensiunile unei elevate intelectualităţi formatoare, modelatoare de conştiinţe şi de caractere. Ei erau Profesorii de care aveam cu toţii nevoie la un moment dat, iar norocul de a-i fi întâlnit, de a-i fi putut vedea şi auzi ne-a marcat în modul cel mai fericit destinul, viaţa, cariera.

Dosarul tematic al revistei „Vatra” intitulat Portret în oglindă: Ioana şi Liviu Petrescu are rostul de a ne readuce în memorie două dintre figurile exemplare ale criticii literare româneşti. Le mulţumesc tuturor celor care s-au implicat în acest proiect al revistei noastre. Îi mulţumesc Ioanei Bot pentru sugestii, pentru ideile şi informaţiile oferite care m-au ajutat foarte mult în configurarea proiectului nostru, mulţumesc Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca pentru materialele pe care ni le-a pus la dispoziţie şi, desigur, le mulţumesc cu recunoştinţă şi emoţie tuturor colaboratorilor noştri la acest dosar tematic.

                   Iulian Boldea

*

Vatra-dialog cu Ioana Bot

„Ne-au învățat să gândim «cu capetele noastre»”

Stimată Ioana Bot, prima întrebare pe care aş dori să ţi-o adresez se leagă de începuturi. Ai trăit de la început într-o ambianţă a Cărţii şi a cărţilor. Cum se desenează acum, pe ecranul memoriei afective, anii copilăriei? Ai o amintire favorită?

– Ca orice copil, n-am știut de la început că ambianța în care trăiam era „specială”. Am avut parte de o familie minunată, chiar – de o familie „extinsă” minunată, în care se includeau familiile prietenilor părinților mei, cu bunici și cu copii. Părinții și bunicii mă făceau părtașă la tot ce lucrau ei înșiși – așa am învățat să citesc, pentru că ei citeau și vedeam că le place foarte mult, de pildă. Despre asemenea amintiri am scris, în ultimul deceniu, în volumele de antologii ale Editurii Art (coordonate de Liviu Papadima și Florentina Sâmihăian), Care-i faza cu cititul, Cel mai mult și mai mult, Uite cine vorbește etc. Nu am o singură amintire favorită, unele din acele scene nici nu sunt amintiri, de fapt, ci tipare ale unor situații care se repetă, pe care le caut și azi, în viața adultă – așa, de pildă, o senzație de fericire-în-singurătate, pe care o încerc și acum (neschimbată, mi se pare mie, de vreo 53 de ani), când citesc o carte care-mi place.

În ce constă, dacă există aşa ceva, farmecul Clujului? Ce te atrage la acest oraş, ce te-a determinat să rămâi aici, ce ar fi de schimbat, în bine, acum, în ambianţa, mentalitatea, atmosfera acestui spaţiu?

– Pentru cineva care, ca mine, a crescut la Cluj și a trăit la Cluj mai bine de jumătate de secol, orașul acesta e, în primul rând, un spațiu familiar: nu mă rătăcesc (mă rog, nu mă rătăcesc major… știu găsi statuia lui Matei Corvin, Gara, Biblioteca Județeană, strada Clinicilor și Someșul, cam de oriunde), pot aprecia distanțele la pas, știu încotro s-o apuc. E minunat că e un oraș care poate fi străbătut la pas, cuprins de mișcarea firească a unui om. Am o relație dificilă cu spațiul urban, poate – și ea e „preformată” tocmai de copilăria mea la Cluj: pentru a-mi deveni familiar, un oraș trebuie să aibă dealuri (de pe care să-l poți privi de sus), o apă curgătoare care să-l traverseze (să-l spele, măcar, în ritmuri recurente…), o parte măcar de oraș vechi, cu pietre șlefuite de timp, cu străzi orientate astfel încât să prindă briza dinspre apă, între ziduri. Mă simt „acasă”, astfel, în câteva orașe elvețiene (Geneva, Zurich), la Montreal (dintre toate cele posibile, oricât de ciudat ar părea).

Mă întrebi ce m-a determinat să rămân la Cluj – nu am rămas chiar de tot, am fost plecată de multe ori, ani lungi, sau am „navetat” între Cluj și București, uneori. Dar m-am întors întotdeauna la Cluj, într-adevăr. Nu din cauza orașului, ci a familiei mele (care se afla aici), a universității unde îmi fac meseria (și, cumva, nici o altă universitate unde am stat, vremelnic, nu m-a convins că mi-ar fi mai bine în altă parte…). Poate că posibilitatea de a pleca în libertate, oriunde, a venit prea târziu pentru mine? Comunismul mă obligase să plec de acasă, prin repartiție guvernamentală (fără drept de reîntoarcere), am trăit asta ca pe un exil, iar când am putut reveni în Cluj, în 1990, mi s-a părut că am dreptul la o nouă viață, a doua. Ei, o a treia viață n-am mai vrut, probabil…

– Ai avut, de-a lungul timpului, modele literare, repere critice, mentori?

Sigur, cum să n-am, în cantități diferite și în momente diferite ale vieții mele, am avut din fiecare. Mai ales în adolescență, care e vârsta modelelor, cred, pentru oricine. Dar firea mea nu se potrivește ușor, de fapt, obedienței – și, deci, nici obedienței față de modele; de aceea, cred că la capitolul „modele” nu pot invoca nume publice, cunoscute, surprinzătoare pentru cititori. Singurul model întreg pe care l-am avut vreodată rămâne bunicul meu matern, de care am fost foarte apropiată toată tinerețea (a murit când eram studentă), dar aceasta e o istorie personală.

Da, mi-am dorit, citind cărți fundamentale pentru devenirea mea intelectuală, să scriu limpede, bine și interesant ca autorii aceia, iar profesorii ne îndemnau să învățăm să scriem ca autorii de specialitate pe care îi citeam. Profesoara de română din liceu (vorbim de anii 80) ne dădea teme în care să scriem „ca Manolescu” sau „ca G. Călinescu”, poate era mai mult un fel de joc… Visam să am claritatea și persuasiunea lui Tudor Vianu, ironia și ideile lui D. Popovici, dar și să pot aduce împreună literatura înaltă și fotbalul, cum citeam în cronicile lui Radu Cosașu, de pildă. Repere critice? Firește, în diferite grade și din diverse motive, critici literari și filozofi pe care îi citesc mereu cu folos,dar cu care am avut și relații de discipolat (uneori): Ioana Em. Petrescu, Mircea Anghelescu, Andrei Pleșu, Roger Francillon, Laurent Jenny, Victor Stoichiță, Jean Starobinski, Paul Cornea… Unii mi-au fost (și) profesori și asta a adăugat puterii lor de a mă învăța lucruri esențiale pentru meseria mea. Alături de aceștia, am avut parte de profesori extraordinari (în liceu, în facultate), care nu erau neapărat din domeniul studiilor literare românești, și care au rămas pentru mine repere de integritate intelectuală, de etică, de curiozitate a spiritului, mi-au transmis o pasiune aparte pentru subiecte „excentrice” literaturii române, dar esențiale formării mele.

Mentori? Mentori am căutat să îmi găsesc, pentru că am considerat, încă din 1990, când am reușit la un concurs de asistent, la Catedra de literatură română de la UBB, că „meseria” de cadru didactic universitar se învață, și am vrut să o învăț de la cei mai buni. Primul și cel mai important mentor al meu, Ioana Em. Petrescu, a cărei asistentă devenisem în acel septembrie 1990, a murit la 1 octombrie în același an, în ziua când începea oficial angajarea mea la UBB; mi-a rămas să caut să îmi amintesc „cum preda ea” din ceea ce văzusem ca studentă. Mi-am căutat alți mentori; cum ziceam – nu sunt un spirit obedient, așa că am evitat relațiile de discipolat care îmi cereau prea multă ascultare… Atmosfera dintr-o universitate poate fi dificilă, adesea, iar relația profesor – student sau mentor – discipol e dintre cele mai fragile, pentru că poate, foarte ușor, să se altereze și să devină o relație de putere, o relație viciată. Am învățat, cum se zice, pe pielea mea, și asta. Între toți profesorii de al căror mentorat am beneficiat, uneori, țin să le amintesc, aici, pe Anca Oroveanu (de care m-am apropiat la Colegiul Noua Europă, la București) și pe Luisa Valmarin (care era profesoară de română la Universitatea Sapienza din Roma, în anii 1999-2000, ai bursei mele „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania, așa ne-am cunoscut…). Nu numai pentru importanța lor în formarea mea ca universitar (inclusiv ca „femeie în universitate”), ci și pentru că am reușit să transformăm, în chip fericit, mentoratul inițial, în extraordinare prietenii, de care ne bucurăm și acum. Tot ce pot spera este ca și eu să fiu, pentru studenții și discipolii mei, mentorul de care au nevoie. Uneori îmi reușește.

Teza de doctorat, mai multe cărţi publicate (Eminescu şi lirica românească de azi, Eminescu explicat fratelui meu, Mihai Eminescu, poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural, Mihai Eminescu, Versuri din manuscrise) reprezintă mărturia unui interes constant pentru opera lui Eminescu. Care a fost factorul declanşator al acestui interes?Te-aş întreba, de asemenea, care crezi că este destinul operei eminesciene în postmodernitate şi, dincolo de prejudecăţi, de poncife ale receptării, cum arată acum posteritatea lui Eminescu?

– Când era întrebată, în interviuri, despre poziția sa în eminescologie, Ioana Em. Petrescu preciza, întotdeauna, că nu se consideră eminescolog, ci poetician; o făcea cam fără succes, la noi lumea se ia mai degrabă după obiectul criticii literare („Eminescu”), decât după metodele și ideile ei. De aceea gem rafturile bibliotecilor de o „eminescologie” ce din coadă sună, fără a avea, neapărat, rigoare științifică sau noutate ideatică, și toți cu asta se laudă… În fine. Nu mă consider nici eu eminescolog, ci istoric literar. Interesul meu critic a fost stârnit, în anii 80, de prezența referinței intertextuale la Eminescu, în literatura contemporană – de ce? cu ce sens? în ce situații? etc. Era o întrebare despre avatarurile și funcționarea intertextului, a grefei textuale din clasici în literatura vremurilor; și, în subsidiar, aveam intuiția unei încărcături esopice a acelui limbaj intertextual. La fel, m-a atras „invenția poetului național” în istoria culturii românești moderne (și contemporane, dacă mi se îngăduie), ca un fenomen cultural care, deși se revendică de la Eminescu, nu e „despre Eminescu”, ci despre cu totul altceva, e o oglindă a evoluției culturii noastre „cu pretext eminescian”. Și tot așa: nici una din cărțile mele nu a fost doar „despre Eminescu”, ci și despre aspecte și subiecte mai ample, de istorie literară, de poetică istorică, de istorie culturală…

Destinul operei lui Eminescu (și a imaginii despre personalitatea lui, în egală măsură) nu s-a schimbat radical în acest secol și ceva de posteritate eminesciană: avem parte de un evantai uriaș de abordări, de la cele mai profesioniste la cele mai diletante, ca să nu zic „elucubrante”. De la ediția completă (inițiată de Perpessicius), la ediții de texte eminesciene decupate astfel încât să slujească te miri cărei ideologii. De la superficialități intolerabile (există universitari, specialiști în eminescologie, care greșesc în studiile lor data debutului eminescian!), la riguroase așezări ale lui Eminescu în lexicografia și istoria globală a literaturii. Chestiunea mitizării „poetului național” face ca aria tematică a eminescologiei să fie, mereu, ruptă în două: există „mitul eminescian” (care continuă să fie intens folosit politic, mediatic, etc.) și „Eminescu și opera sa” – și există, firește, uriașele jungle de confuzii între cele două… Toate astea nu ar trebui să ne sperie, cred. Pe mine, ca specialist în literatură română, mai degrabă mă provoacă la reflecție: mitizarea lui Eminescu vorbește despre „vârsta ideologică” a lumii care o propagă, nu e de oprit, ci de studiat. Iar Eminescu-scriitorul, ei bine, este un scriitor de la finalul romantismului european, foarte interesant sub multiple aspecte, absolut onorabil între scriitorii „literaturii globale”. Inclusiv pentru elementele care îl fac un scriitor „recitit” de marii noștri scriitori moderniști și postmoderniști. Ca să nu mai lungim vorba, eu zic că, dacă Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu (pe care îl consider un roman uriaș al vremurilor noastre) e (și) o replică la proza eminesciană, Eminescu „stă bine”. Și se vădește că am avut dreptate, în tinerețe, să mă intrige replicile optzeciștilor la poezia lui Eminescu (în Eminescu și lirica românească de azi, 1990) – era, acolo, ceva nou.

Activitatea ta e structurată în trei dimensiuni distincte. E mai întâi condiţia profesorului universitar de largă apreciere, apoi activitatea criticului literar, autor al unor cărţi remarcabile (Trădarea cuvintelor, D. Caracostea, teoretician și critic literar, Semne de carte, Sensuri ale perfecţiunii. Literatura cu formă fixă ca încercare asupra limitelor limbajului) şi activitatea publicistului atras de problemele şi dilemele actualităţii (articole reunite în volumul Autoportret cu principii). Ce resorturi prezidează aceste dimensiuni, distincte şi convergente, totodată?

– Nimic spectaculos: o uriașă curiozitate, strunită și educată ca să devină curiozitate intelectuală, și convingerea că meseria de profesor de literatură e cea mai frumoasă meserie din lume (luați cuvântul „meserie” și într-un sens restrâns – e meseria mea, cea din contractul de muncă încheiat cu UBB, dar și într-un sens mult mai larg – meseria de „explicator de umanitate prin intermediul literaturii”, adică). Ambele sunt ținute împreună de un resort etic comun: să îmi fac meseria cât mai bine pot, să contribui, prin ceea ce fac (predau, scriu…), la construcția de sine a studenților, elevilor, auditorilor, cititorilor mei… Nu e, zic, nimic spectaculos, e doar foarte dificil, chiar dacă îți place foarte mult ce faci, cum îmi place mie.

De ce te-ai simţit atrasă, după 1989, de spaţiul publicisticii, mai ales prin articolele publicate în „Dilema veche” ?

– Am ajuns la „Dilema veche” prin intermediul suplimentului său, mai „literar”, care a fost „Vineri” și care a ieșit, o vreme, sub direcția prietenului meu bucureștean Liviu Papadima. I-am propus articole în care „răzbunam”, de fapt, o experiență mai veche de cronicar literar și publicist; eu am ținut cronica literară la „Tribuna”, în anii 1986-1990, cu bune și cu rele – a fost o minunată școală a vieții literare românești (și a politicilor de partid locale), ca și o școală de agilitate intelectuală, aș spune. Cele mai multe din cronicile mele de atunci nu le-am „recuperat” ulterior în volume, probabil și din această cauză episodul a fost dat uitării; dar a fost un episod consistent. Îmi place să scriu cronică literară. Apoi, am trimis o scrisoare la „Dilema veche”, la poșta redacției, și (o declar aici cu toată mândria) Radu Cosașu, responsabil de număr, a ales să o publice fiindcă era bine scrisă, fără să întrebe redacția (în care erau foști colegi sau foști studenți ai mei) cine e Ioana Bot. Și i-a plăcut cum scriu și Magdalenei Boiangiu. Mult mai târziu, s-a născut „Dilemateca”, un proiect foarte drag sufletului meu (nu, n-am fost în redacție, în schimb am dus studenți acolo, să facă cronică…), unde am avut, în sfârșit, din nou, cronică literară. O bucurie! – presărată de mult „hate mail”, dar de-acum eram, deja, învățată cu ceea ce e la gura scriitorului român prins cu virgula între subiect și predicat sau cu ghilimelele lipsă. Am ținut la rubrica mea de „cărți de plastic” de acolo (nici pe astea nu le-am reunit în volum…) inclusiv pentru că mi-am dat seama că le folosea studenților mei, învățându-i să recunoască o carte proastă sau o impostură științifică și să o diagnosticheze profesionist… Deci, tot profesoara din mine s-ar zice că scria și acolo. Iar când sunt invitată acum, la „Dilema veche”, să scriu articole de opinie, o fac tot din convingerea că îndeplinesc o datorie morală, ca universitar; știu că „am pierdut partida” (la nivel istoric, planetar, cosmic ețetera…), dar vreau să închei în picioare, cum s-ar zice (chiar dacă nu mă mai simt atât de „acasă”, acum, la „Dilema veche”, cum mă simțeam acum 10 ani, de pildă…).

Carieră ta didactică universitară s-a desfăşurat la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, dar şi la prestigioase universităţi din străinătate (Roma, Florenţa, Zurich, Cracovia). Care sunt avantajele şi dezavantajele acestei profesii? Se constată de mai mulţi ani un dezinteres masiv faţă de lectură, în şcoală, chiar şi în universităţi. Cum s-ar putea remedia o astfel de situaţie, ce ar trebui să reprezinte lectura, pentru un tânăr? Ce a reprezentat ea pentru tine? Ce rol joacă în biografia ta spirituală şi în activitatea didactică respectarea principiilor?

– Multe întrebări pentru un singur interviu… Voi încerca să mă limitez la câteva detalii pe care le consider semnificative. Mai întâi, voi spune că, făcută ca o profesie oarecare, și meseria de profesor de română (asta suntem, „la bază”, noi, nu?) are avantajele și dezavantajele ei. Marile avantaje – ca în orice profesie – încep dacă profesia îți place. Mie îmi place. Mai mult, consider că este, pentru cei ca mine (nimic singular nici aici), mai mult decât o profesie – e o vocație. Și aici, anume, încep capcanele: pentru că risc mereu să nu deosebesc timpul de lucru de timpul de odihnă, să lucrez cu plăcere până la epuizare, să confund o eroare de parcurs cu un eșec existențial… În timp, am învățat să mă apăr de aceste capcane, cât pot. Dar – insist – e o profesie/vocație în care dragostea de carte și pasiunea pentru idei se transmit cu intensitatea unei mântuiri, dacă ai cui, dacă se potrivește, dacă reușești. Dacă nu reușești, doare. Cum doare? Ca o capcană de vânătoare, închizându-se peste laba vulpii.

Nu cred în lamento-urile cu „dezinteresul masiv față de lectură, școală… etc.”. Am avut ocazia să scriu despre asemenea subiecte (în „Dilema veche”, mai ales), uneori. Cred că e o chestiune de statistici și numere mari. Universitățile (de pretutindeni) s-au masificat și nu mai selecționează, la admitere, viitoarele elite. La noi, din motive care țin de legislația universităților și a finanțării lor, nu mai selecționează elite deloc, în nici o etapă a traseului formativ al unui student. Trăim consecințele unei asemenea politici și a unei asemenea viziuni (sau lipse de viziune). Cum putem educa pasiunea lecturii, interesul intelectual în studenții noștri? Ca și până acum – cu succese mai mult sau mai puțin discrete. Proporția studenților care primesc o diplomă de specialitate, deși nu au pasiunile, competențele sau calitățile profesionale necesare, a crescut enorm, ei au devenit foarte vizibili, și aceste „numere mari” umbresc adesea studenții excelenți, motivați, interesați de domeniu etc. Inclusiv, frecvent, la nivelul deciziilor care îi privesc pe ei, pe studenți și exigențele lor de la universitatea unde s-au înscris: votul democratic nu promovează, neapărat, valorile elitelor…

În sfârșit, încă un răspuns predictibil, în ce mă privește: principiile sunt esențiale. Întotdeauna. Cu toate riscurile asociate. Nu o dată, ținând la principii (care nu sunt ale mele, ci sunt cele „reductibile”, în fond, la cele 10 porunci), am riscat și am pierdut. Am ajuns să știu dinainte, uneori (o fi și experiența, o fi și vârsta…), că, respectând etica academică, voi pierde concursuri și voi câștiga dușmani. Lumea universitară nu e deosebită de lumea „pur și simplu”, de fapt. Voi ieși la pensie (nu peste mulți ani) cu principiile în brațe, probabil. Am încă destule momente în care mă întreb cum ar reacționa, în locul meu, profesorii mei, Ioana Em. Petrescu, în primul rând. Și merg pe calea ce mi se pare a fi fost și a lor.

Cum i-ai cunoscut pe Ioana şi pe Liviu Petrescu? Îţi aminteşti momentul acestei întâlniri privilegiate?

– Sigur că îmi amintesc: și eu, ca și alți studenți, îi priveam cu o admirație extraordinară. Când eram la liceu, profesoara noastră de română i-a invitat să ne țină niște conferințe – carisma lor ne-a fascinat. Apoi, am devenit studentă și am aflat (se întâmpla în toamna lui 1982) că …erau plecați cu o bursă Fulbright în SUA (aceea din care s-au născut Scrisorile americane, editate de mine destul de recent, în seria de autor Ioana Em. Petrescu, la Casa Cărții de Știință) și că, foarte probabil, nu se vor întoarce din Occident (logica simplă a zvonurilor: de ce s-ar întoarce? sigur le e mai bine acolo…). Îmi amintesc jubilația celor care ne spuneau asta. Și îmi amintesc, în primele zile ale anului II de facultate (când ar fi urmat să îi avem la cursuri pe amândoi – pe Ioana Em. Petrescu în semestrul I, la cursul de Marii clasici. Partea întâi, iar pe Liviu Petrescu în ambele semestre, la Literatură universală și comparată), când am văzut-o intrând în clădire pe Ioana Em. Petrescu. Era elegantă, de o seninătate aparte: mie mi s-a părut mai frumoasă ca niciodată. „S-au întors!”, m-am gândit, fericită că voi fi studenta lor; și am mers până acasă zâmbind și zicându-mi, ca pe un refren, acest „S-au întors, s-au întors…”. Așadar, am avut norocul de a le fi studentă (ceea ce nu avuseseră cei de dinaintea noastră – promoția lui Corin Braga și a Ruxandrei Cesereanu, de pildă, care fuseseră în anul II când Petreștii erau în SUA). Am învățat enorm, de la fiecare, țineau niște cursuri extraordinare. Ne-au învățat să gândim „cu capetele noastre”, ne-au dat de citit enorm (nu practicau niciodată „povestirea bibliografiei cursului în timpul cursului”, trebuia să pricepi despre ce vorbeau pe baza a ceea ce reușeai/ te chinuiai să citești în afara cursului), ne-au învățat arta ironiei, ne-au dat lecții de morală cu firescul unor respirații adânci de aer curat, ca să numesc doar învățăturile cele mai importante.

– Cât şi ce anume le datorezi celor doi eminenţi dascăli ai Literelor clujene?

– Fiecare din ei a interferat cu destinul și opțiunile mele, în mod repetat, în fel și chip, de-a lungul anilor. Cu Ioana Em. Petrescu am avut o relație mai substanțială, aș spune, prin aceea că am început să lucrez sub îndrumarea ei (din anul II, după ce am luat 10 la examenul ei, și am întrebat-o dacă „mă ia la diplomă”, și ea a zis da, sigur, hai să vorbim după sesiune, și mie mi s-a făcut rău apoi – de emoție, de oboseala examenului, de „avitaminoza” epocii, cine mai știe…?). Poate că ne potriveam, inclusiv în unele aspecte de personalitate, pe care ea nu mi le-a arătat nici măcar mie, dar pe mâna cărora a mers, construind o relație de discipolat, cu mine. M-a ajutat să îndur anii de „stagiu în producție” de după absolvire și bolile asociate navetei. Mi-a dat de citit chiar și atunci,educându-mă să nu dau vina pe contextul istoric, să nu mă plâng. Era bolnavă, uneori abia se putea ridica din pat – sau nu se ridica, primindu-mă în casă, stăteam pe jos, pe covor, rezemată de bibliotecă, cu caietul pe genunchi – și îmi spune, aspru, să nu mă plâng de vitregia vremurilor! Erau anii ʼ80, sfârșitul comunismului, care nouă ni se părea că nu va sfârși niciodată. Desigur, într-o asemenea relație, au fost multe episoade anecdotice, vesele, jucăușe, de tot felul. Fac parte din rezerva mea privilegiată de amintiri, la care recurg mereu, ca la o videotecă personală, când am nevoie de „întăriri sufletești”. Apoi a venit concursul pentru postul de asistent, din toamna lui 1990 – unde ar fi urmat să am seminare la cursurile Ioanei Em. Petrescu, și ea a murit în ziua când îmi începeam viața cea nouă, de asistent. Era luni, 1 octombrie, dimineața muncisem (la rugămintea ei – era acasă, cu „o gripă”) la mutarea dulapului cu cărțile ei în noul nostru birou comun. M-am dus acasă și am sunat-o să îi spun că am mutat-o. Mi-a răspuns profesorul și mi-a spus că ea tocmai murise.

Chiar și moartea ei, tragică, mi-a influențat, de fapt, viața de după 1 octombrie 1990: numeroase alegeri din cariera mea universitară (eram foarte tânără și foarte singură, într-o lume academică în care ea nu mai era, să mă îndrume) au fost consecința directă sau indirectă a morții ei. Când am auzit discuția din catedră despre posibilitatea desființării cursului ei de „mari clasici”, pentru că nimeni nu voia să intre la curs după ea, m-a îngrozit perspectiva, mi se părea că se pierde ceva foarte important, și am vorbit fără să mă gândesc, eu, asistenta cea nouă: „eu, eu am stenografiat cursul ei când eram studentă, pot intra la curs să țin prelegerile acelea, nu-l desființați!”. Și am intrat – reconstituite de mine, cu ajutorul Sandei Cordoș, colega mea, prelegerile acelea au format Cursul Eminescu, pe care l-am editat anul următor, într-o formă xerografiată, cum se făcea pe atunci, la Universitate. Și după ce l-am editat, nu l-am mai citit studenților din anii următori, ci m-am apucat să îmi alcătuiesc propriul curs. Am simțit nevoia să îi apăr „moștenirea spirituală”, dar și să marchez cât puteam mai limpede diferența dintre vocea ei și vocea mea.

A urmat o perioadă foarte tristă și năucitor de încărcată, profesional vorbind, pentru mine: în care căutam să suplinesc absența Ioanei Em. Petrescu la clasă (țineam toate seminarele noii mele norme de asistent – și cursurile ei despre marii clasici, în suplinire) și mă agățam de subiectul unei teze de doctorat pe care ea mi-l impusese, dar despre care nu mă știa îndruma nimeni (și mulți, inclusiv profesorul Petrescu, mă sfătuiau să renunț la el). Da, ceea ce a devenit apoi cartea mea despre Caracostea și alte studii de istoria criticii românești, fusese un subiect impus de ea la doctorat, ca să învăț să scriu „critica criticii” și să citesc teorie literară. Am rămas la UBB, pe postul acela de asistent, deși cele mai calde sfaturi pe care le-am primit au fost să plec de acolo, pentru că „îți va fi foarte greu fără ea”. Mi-a fost greu, într-adevăr. Îmi este greu și acum. Dar „greul” meu nu era, probabil, cel prevăzut de alții. Am căutat să citesc autorii cu a căror lectură (dificilă) ea însăși mă „amenințase” și am mers mai departe, cumva, pe mâna acestora. În devălmășia lor, lecturile mele „în memoria ei” s-au dovedit a avea o logică, totuși. Am căutat să fac ceea ce îmi spusese ea că ar trebui să facă un tânăr universitar, în lumea liberă.

Cu Profesorul (noi așa îi spuneam lui Liviu Petrescu – el era „Profesorul”, ea era „Doamna”) am căutat să am o relație cât mai apropiată după moartea Doamnei, dar viețile ne îndepărtau unul de altul, ca pe niște planete „zvârlite în spațiu”. Aș fi vrut să editez manuscrisele Doamnei, Profesorul mi-a spus să renunț, că nu era mare lucru de editat (de răspunsul lui mă mir și azi, editând, de mai bine de 10 ani, volume întregi din manuscrisele Ioanei Em. Petrescu). Am vrut să plec la studii la o universitate occidentală (cum zicea ea – că validarea noastră acolo e absolut necesară, că e experiența cea mai importantă pentru o carieră academică adevărată), Profesorul nu m-a încurajat deloc. Am plecat în Elveția „pe riscul meu”, și tot așa – am continuat să aleg amintindu-mi de sfaturile Doamnei, și împotriva sfaturilor Profesorului. În schimb, alături de profesor, în primii ani ʼ90, am participat la organizarea Festivalului internațional de poezie „Lucian Blaga” la Cluj, care avea un fast aparte, devenise în scurt timp un festival recunoscut de UNESCO, și unde eu îmi puneam la bătaie „competențele secundare”: secretar dactilograf, traducător interpret, redactor posesor de computer personal… A fost o ucenicie importantă într-ale birocrației instituțiilor (noastre) culturale, într-ale internaționalizării, într-ale managementului cultural. Am învățat, pe proprie piele, că nu mi se potrivește o asemenea carieră – de aceea nu am plecat spre „misiuni culturale” în străinătate sau la București, deloc, la maturitate. Cu mintea mea de acum, îmi zic că, probabil, Profesorul s-ar fi așteptat să fiu mult mai obedientă, mai maleabilă, eu, mica asistentă rămasă „orfelină”… N-am fost: nici Doamna nu era o ființă maleabilă intelectual, de fapt (aveam să înțeleg, mai ales citindu-i arhiva, când am început să o editez, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „O. Goga”), probabil că Profesorul ar fi trebuit să se aștepte ca opțiunea ei pentru mine să fie motivată și la acest nivel, profund, de personalitate.

Am reintrat în casa Petrescu, de fapt, după 2002 (după ce și Profesorul murise, răpus de o boală necruțătoare), când, urmare a unui proces despre care am înțeles că a fost lung și complicat, fiind vorba despre o moștenire fără moștenitori legali direcți, aceasta intrase în proprietatea statului român și fusese preluată în „custodie” de Biblioteca Județeană „O. Goga” din Cluj, al cărei director de atunci, regretatul Traian Brad, a avut intuiția tezaurului documentar care se află acolo. Din 2006, în urma unui parteneriat încheiat între Bibliotecă și Facultatea de Litere a UBB, conduc o echipă de cercetare a arhivei familiei Petrescu, ale cărei rezultate științifice și editoriale sunt, cred, destul de vizibile…

În anul 2021, Ioana şi Liviu Petrescu ar fi împlinit amândoi optzeci de ani, dacă un destin nemilos nu le-ar fi întrerupt existenţa mult prea devreme. Cum ţi se pare soarta cărţilor pe care ni le-au lăsat dascălii noştri? Se bucură ele de receptarea pe care o merită?

– Fiecare din ei se bucură de un prestigiu discret, azi, în domeniul studiilor literare românești. Faptul că am realizat ediția postumă de autor, Ioana Em. Petrescu, a readus în circulație și în atenția cititorilor scrierile sale de specialitate, cărora li s-au adăugat corpusurile de corespondență ale amândurora. Cred că e tot ce ne putem dori, în acest moment. Personal, am aspirații chiar mai mici – m-aș bucura să fie citați și referențiați în mod onest de specialiștii domeniului, în noile lor publicații. Desigur, ar fi minunat ca editarea studiilor lui Liviu Petrescu să fie asumată și realizată de o echipă profesionistă, într-un viitor nu prea îndepărtat.

Ioana Em. Petrescu a dedicat studii importante unor scriitori precum Ion Heliade-Rădulescu, Ion Budai-Deleanu, Mihai Eminescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, iar Liviu Petrescu s-a dedicat unei hermeneutici subtile a romanelor „condiţiei umane”, prin comentariul aplicat al unor creaţii epice definitorii, româneşti şi străine. Sunt cărţi pe care le-am citit, din studenţie până acum, cărţi care ne-au format şi modelat de atunci încoace. În ce constă, de fapt, fascinaţia acestor cărţi, efectul lor modelator?

– Nădăjduiesc ca cititorii de azi (și de mâine, poate) să fie cuceriți de ceea ce ne atrăsese și pe noi, de fapt, în scrierile profesoarei noastre: fervoarea ei intelectuală, erudiția ei cuceritoare, diagnosticele critice deopotrivă feroce și elegante. Niciodată nu interpretează literatura „din glezna mâinii”, la inspirație, adică: analizele ei se bazează pe lecturi solide și extinse, pe o documentare minuțioasă, toate acestea, eventual, fiind conduse spre confirmarea unei intuiții strălucite a lecturii personale. Cărțile ei rămân, cred, asemeni altor studii literare ale numelor „canonice” ale românisticii postbelice (Vianu, Popovici, Cornea – ca să numesc doar trei, apropiate ei), adevărate modele de exercițiu critic, de construcție a ideii. Și de dragoste pentru literatură.

Ai îngrijit, singură sau în colaborare cu Adrian Tudurachi şi Ligia Tudurachi, câteva cărţi importante ale Ioanei Em. Petrescu (Eminescu – poet tragic, Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Modernism, postmodernism: o ipoteză, Studii de literatură română şi comparată, Studii eminesciene, Studii despre Ion Barbu). Ce senzaţie ai avut cercetând aceste pagini pe care le-ai pregătit pentru a fi publicate? Ce aduc ele nou, semnificativ, important pentru cititorii de azi?

Am fost foarte bucuroasă, firește, să lucrez pe materialul arhivei: după tragedia dispariției ei, din octombrie 1990, aveam, în sfârșit, posibilitatea de a restitui întreaga operă, după manuscrise. Arhiva aceea e visul oricărui filolog. Apoi, aș vrea să subliniez sprijinul constant pe care l-am primit din partea BJC, pentru derularea proiectelor noastre editoriale, pentru tezele de doctorat realizate acolo, pentru toate cercetările mele și ale colegilor mei mai tineri, consacrate arhivei Popovici – Petrescu. E o atmosferă profesionistă, foarte motivantă pentru cercetători ca mine. Sper că am restituit scrierile Ioanei Em. Petrescu cât mai corect – și cât mai accesibil pentru cititorul contemporan. Există, în volumele seriei, studii și articole inedite, fragmente ale cărților antume care au fost tăiate în editură (și pe care le-am putut restitui); fiecare studiu a fost încadrat de noi într-un context istoric, editorial, cu ajutorul notelor, comentariilor, al dosarelor de receptare critică (la apariție) pe care le-am reconstituit. Este vorba despre perspective critice și teoretice ambițioase și incitante, dar și despre un mod de a răspunde – prin reflecția critică originală, extraordinar de inteligentă, a Ioanei Em. Petrescu – unei epoci istorice, unui context ideatic, de a construi o succesiune în care studiile acestea să se așeze, cu care să dialogheze.

Importante mi se par cărţile despre Ioana Em. Petrescu pe care le-ai coordonat  (Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă. Scrisori americane 1981-1983), cărţi din care se reliefează un portret, exterior şi interior, al celor doi intelectuali, cu detalii ale biografiei ce pot constitui repere ale unei înţelegeri nuanţate a operei. Ai avut surprize, nedumeriri sau confirmări ale unor ipoteze anterioare pe parcursul editării corespondenţei?

– Am fost foarte bucuroasă să am acces la manuscrisele originale ale respectivelor corpusuri. Mi-aș fi dorit să pot recupera, de la alți destinatari ai corespondenței Ioanei Em. Petrescu, mai multe scrisori – nu a fost să fie. Nu am avut parte, totuși de surprize, ci – de clarificări și de confirmări ale unor intuiții personale mai vechi. Dar consider că e minunat că am putut oferi cititorilor aceste corpusuri de scrisori, care întregesc portretele lor – și reconstituie o epocă, o atmosferă, un mod de a fi în lume (și în lumea cărților, și în profesia noastră).

– Dacă ar fi să realizezi un portret afectiv al profesorilor noştri, cum ar arăta el?

– Ioana Em. Petrescu rămâne, în amintirile mele, ca o profesoară dăruită total studenților săi: avea timp pentru noi, întotdeauna, era neobosită în a ne învăța tot felul de lucruri importante pentru spiritele noastre, chiar atunci când asta părea un joc cu mărgelele de sticlă, fiindcă „afară e dictatură”; știa ce facem, ținea cont de problemele și greutățile vieților noastre private, căuta să ajute și acolo, chiar dacă numai cu o vorbă bună la momentul potrivit… Generozitatea și căldura ei erau egalate de o rigoare etică impecabilă, de o discreție exemplară – și de o capacitate de a privi ironic în jur, cu o ironie anume, numai a ei, în care reunea și lama de bisturiu a rațiunii, și tandrețea nesfârșită față de lumea prin care trecea. Era, simțeam asta, foarte singură – și foarte puternică, tocmai din această cauză. Era incapabilă să mintă pe teme intelectuale – fie și micile minciuni politicoase cu care ne strecurăm toți prin lumea literară îi erau imposibile. Decât să trebuiască să laude cartea vreunui coleg despre care avea serioase rezerve, prefera să tacă, să nu scrie nimic sau… să lipsească de la lansarea cărții, de pildă. Nu era – cum s-ar crede, idilizând, la distanța deceniilor care au trecut – „iubită de toți” (colegi, confrați, studenți…). Dar purta cu demnitate „și cu zâmbet a lor ură”. Și mai era, incontestabil, foarte frumoasă – foarte carismatică.

Cum ziceam, pe Liviu Petrescu nu l-am cunoscut așa de bine. Nici n-am cernut niciodată, în mine, după ce el n-a mai fost, puzderia de detalii și de întâmplări care îi poartă numele. Am tot soiul de amintiri răzlețe, unele – apropiate, altele – distante, dar nu am o imagine foarte limpede, care să mă mulțumească. E-adevărat că nici nu m-a preocupat să o construiesc.

Ai putea selecta, din întâlnirile şi dialogurile pe care le-ai avut cu Ioana sau cu Liviu Petrescu o propoziţie care ţi-a rămas în memoria afectivă?

– Reiau fraza Ioanei Em. Petrescu, pe care o invocasem și mai-nainte, cu privire la studenții noștri: „nu-i poți mântui pe toți”. Subtextual, citesc în ea și îndemnul de a aspira să îi „mântui” pe câți mai mulți, dacă ești un profesor cu vocație.

Se mai păstrează pagini inedite ale Ioanei Em. Petrescu sau ale lui Liviu Petrescu, pagini care ar merita să fie publicate?

– Sper ca ultimul volum din seria de autor Ioana Em. Petrescu, pe care o public la editura Casa Cărții de Știință de mai bine de un deceniu încoace, să aducă cititorilor și ultimele inedite ale profesoarei noastre (este vorba despre corespondență, ciorne de scrisori „oficiale” și …cam atât). Doar restricțiile pandemice m-au împiedicat să termin acest proiect editorial. Urmează – pe agenda mea și a colegilor mei de echipă de la Centrul de cercetări în filologie modernă FiM, al UBB – o nouă ediție, de data aceasta foarte completă, a operei lui Dumitru Popovici, tatăl Ioanei Em. Petrescu, ale cărui manuscrise sunt păstrate în aceeași arhivă. Arhiva Liviu Petrescu stă în așteptare, neatinsă de curiozitatea vreunui cercetător sau editor. Ca și în cazul manuscriselor Ioanei Em. Petrescu – e de lucru, și acolo, vreun deceniu bun, pentru a scoate ediții postume, definitive, ale cărților lui, ale corespondenței personale etc. Sper să se ivească specialiști interesați (comparatiști, filologi etc.) și pentru asta – dar nu face parte dintre proiectele mele.

– Care sunt proiectele tale de viitor?

– Cum ziceam – să închei seria de autor a volumelor Ioanei Em. Petrescu. Dacă, printr-un miracol (în care nu mai cred…), manuscrisul Jurnalului său s-ar întoarce la BJC (proprietarul de drept), desigur, aș adăuga seriei un volum cu textul lui integral (cel publicat la Paralela 45 a fost decupat de editorii săi). De când are gestiunea arhivei (Jurnalul nu se afla în inventarul preluat, prin Tribunal), BJC nu a putut obține manuscrisul nici de la îngrijitoarele ediției aceleia (Rozalia Borcilă și Elena Neagoe), nici de la editor (Călin Vlasie). Pentru mine, deocamdată, manuscrisul acela nu există. Apoi – sper să obțin, pentru BJC, de la CNSAS, dosarele de urmărire ale soților Petrescu (și, dacă sunt, ceva documente despre Popovici, care – se poate deduce din ceea ce s-a păstrat în arhiva familiei – era chemat să dea declarații… chiar în anii când s-a îmbolnăvit și s-a stins, în 1949-1952). Aș vrea să putem completa arhiva Popovici – Petrescu de la BJC cu copii ale acestor documente, și apoi să vedem ce putem folosi/studia din ele. Am sub tipar (la Presa Universitară Clujeană) un volum colectiv despre D. Popovici, pe care l-am coordonat, împreună cu colegul meu Adrian Tudurachi (un tovarăș de cursă lungă în cercetarea acestei arhive) și care sper să apară în această iarnă. Și, undeva, după ce voi fi încheiat cu toate acestea, vreau să adun într-o carte de „critica criticii” câteva lecturi ale mele despre scrierile Ioanei Em. Petrescu, pe baza cărora să construiesc o reflecție pe teme (sper) actuale ale domeniului nostru.

                                                                                  Interviu realizat de Iulian Boldea

*

EVOCĂRI, INTERPRETĂRI, PORTRETE

Ion POP

Prietenii mei, Ioana şi Liviu

Am în faţa mea toate cărţile publicate de Ioana şi Liviu Petrescu, colegii şi prietenii foarte apropiaţi din anii studenţiei la Filologia clujeană, dispăruţi tragic de devreme, unul la 1 octombrie 1990, celălalt la 5 iulie 1999, în momente de splendidă înflorire a energiilor lor spirituale. Îi cunoscusem pe amândoi în ultimii ani de liceu – mai devreme pe fiica ilustrului profesor Dumitru Popovici, elevă la Liceul de fete „George Coşbuc” (aproape „peste drum”, de cel la care învăţam eu, „Emil Racoviţă”, într-o ultimă clasă de băieţi), cu care comunicam, câţiva dintre noi, şi romantic-sentimental, drept care am petrecut împreună banchetul de absolvire din vara anului 1959. Unul dintre „racoviţeni” a făcut atunci tot ce-a putut ca să obţină copia fotografiei frumoasei fiinţe de pe tabloul de absolvire coşbucian, şi urma să scrie  foarte timide rânduri de omagiu în caietul-albumul deschis pentru prieteni de Ioana (îi spuneam atunci „Ioana-mică”). Ne întâlneam împreună cu o prietenă comună, în apartamentul de pe strada Bisericii Ortodoxe, la un fel de mic cenaclu în care ne citeam stângacele compuneri de ucenici într-ale scrisului, printre audiţii cu arii de operă cântate, pe discuri vechi,  de Traian Grozăvescu, ori cu vreo maiestuoasă uvertură de Wagner. Erau şi multe cărţi în jur, moştenite de la părintele profesor, mort în 1952, la abia cincizeci de ani, – printre ele, impunătoarea sa sinteză despre Literatura română în epoca Luminilor. A fost o prietenie luminoasă şi ea, întărită în anii de facultate, când ne străduiam fiecare, într-un fel de emulaţie amicală, să ne umplem carnetele de student cu note maxime.

Pe Liviu Petrescu, elev şi el la un liceu clujean de excelentă reputaţie, „George Bariţiu”, l-am cunoscut la un concurs judeţean de literatură. Ne-am regăsit apoi colegi de an şi de bancă, o vreme şi de grupă studenţească, iar la încheierea celor cinci ani de studii la secţia „Română pură” a Facultăţii de Filologie, am fost reţinuţi toţi trei ca preparatori la Catedra de Literatură română. Ne-am format, aşadar, paralel, într-un colectiv uman foarte primitor, în care figurile exemplare au fost pentru noi profesorii Iosif Pervain, atoateştiutorul  specialist în Şcoala Ardeleană, Mircea Zaciu, care ne predase Istoria literaturii române din perioada interbelică, Ion Vlad, la Teoria literaturii, Leon Baconsky, titularul cursului de Literatură contemporană… În anii următori, am fost ridicaţi, paralel, în grad (didactic!), exersându-ne mai întâi ca asistenţi, apoi preluând cursuri, la începutul anilor ’70, – Ioana a ajuns să predea, cu mare ecou printre studenţi, exemplarul curs Eminescu, îndrumându-i exigent pe discipoli şi la colocviile eminesciene de la Iaşi, de unde se întorcea cu numeroase premii, şi dirijând, în cadrul Facultăţii, cercul de poetică şi critică  literară. Liviu Petrescu a devenit cu timpul titular al cursului de Literatură comparată, urmărit şi el cu maxim interes de studenţi: aveau în faţă un tânăr profesor distins, mereu atent la ţinuta vestimentară elegantă, dar distins şi printr-o particulară „dicţiune a ideilor” şi limpezime a frazării. L-am comparat o dată cu marele Tudor Vianu, pe care-l urmărisem într-o conferinţă susţinută la Facultatea noastră: expunere calmă, fără divagaţii şi înflorituri stilistice, aproape austeră, de o impecabilă construcţie ideatică.   Când ieşea, însă, din rama strict academică, Liviu putea surprinde printr-o colocvialitate neobişnuită a comentariilor pe teme… sportive, cunoştea bine echipele şi clasamentele, urmărea cu pasiune competiţiile cu ochi de cunoscător pasionat… (Mi-a trecut o dată pin minte să-l asemăn, sub acest unghi oarecum insolit, cu Adrian Marino, care, vizitat într-o zi acasă – locuiam pe aceeaşi stradă, la doar câteva numere distanţă – mi-a deschis o  impresionantă colecţie de… timbre, orânduite în clasoare atent sistematizate tematic, cum se şi cuvenea la un spirit atât de ordonat ca al său…).  Nu era, totuşi, un om foarte comunicativ, simţeai tot timpul în preajma lui un soi de rezervă, îşi alegea foarte exigent prieteniile, avea orgoliul ţinutei sale intelectuale ce depăşea nivelul de cunoştinţe şi capacitatea de înţelegere a literaturii a multora dintre confraţi, adesea intimidaţi de prezenţa lui, sub privirile surâzător ironice de sub lentilele ochelarilor.

Opţiunea pentru cercetarea literaturii comparate era întemeiată la el pe o pasiune a lecturii deloc comună, care se împărţea între operele de referinţă universală, cu precădere ale prozei moderne şi contemporane,  dar şi, deopotrivă, pe solide cunoştinţe de filosofie, estetică şi teorie literară, pe care a ştiut să le fructifice din plin, foarte devreme. De aici, şi siguranţa evidentă a gloselor sale critice încă de la debutul din 1969 cu eseurile din Realitate şi romanesc, cu dezvoltări de amploare în cartea care a fost şi teza sa de doctorat, Romanul condiţiei umane (1979), care cerea o familiarizare perfectă cu universurile imaginare şi de reflecţie ale marilor prozatori ai modernităţii. Incursiunea critică în opera lui Dostoievski (titlul unui eseu din 1971), semnalase curajul abordării unor teme mari, care solicitau o capacitate analitică pe măsură. Liviu Petrescu a avut-o.

În paginile finale ale primei sale cărţi, mărturisea că fusese (şi a rămas şi în continuare) interesat de „estetica operei” şi mai puţin de „analiza artei literare” a prozatorilor, străini dar şi români, selectaţi pentru interpretare. Teme, personaje, psihologii, „modele” constituie obiecte ale lecturii situate în astfel de foarte largi perspective – către „scriitori români şi străini”, „vârstele romanului”, descifrări de „coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni” (ca în ultimele eseuri, de sub titlul Studii transilvane, din 1997). Publicase, însă, mai înainte, o ambiţioasă cercetare tipărită în 1996, privind Poetica postmodernismului, tot o „poetică a discursului romanesc” (care-i punea în relief eminentele înzestrări de teoretician al literaturii). Era, aceasta, o refacere mult aprofundată a eseurilor din Vârstele romanului, cu o bibliografie teoretică impunătoare, adusă la zi, şi un mod curajos de apropiere de unul dintre conceptele cele mai dezbătute, contradictoriu şi cam unilateral dezbătute, şi în critica şi teoria literară românească. Vedea în postmodernism o „paradigmă a pluralismului”,   într-o epocă în care structuralismul îşi flexibiliza poziţiile teoretice, alunecând spre  deconstructivism, în care Sensul tare era tot mai relativizat iar poetica mimetică se afla evident în declin, cedând locul unei filosofii a relaţiei,  cu interes pentru dinamica jocului textual, al semnificanţilor, în defavoarea referenţialităţii. Chestiunea „autenticităţii” era repusă incitant în discuţie, se înregistra accentul pe „biografism”, pe existenţa subiectului, a „omului concret”, cu multiplicări de perspective şi învecinări eclectice de limbaje. Marcatei tendinţe relativizant-deconstructiviste i se opunea ceea ce un „optzecist” ca Alexandru Muşina, numise, la noi, „noul antropocentrism”… Astfel de probleme  erau abordate mereu cu o atenţie fin disociativă, ce excludea poziţiile radicale, căci era din nou în joc reflecţia asupra complexei „condiţii umane”, într-o epocă de schimbări radicale pe toate planurile… Încerc să-mi imaginez, astăzi, cu tristeţea unei foarte mari pierderi, câte cărţi valoroase ar mai fi ieşit de sub gândul şi mâna prietenului meu din tinereţe, aşa de nedreptăţit de soartă, după ce rămăsese vreme de aproape un deceniu în  marea singurătate de după moartea soţiei sale.

Era între ei o frumoasă egalitate de balanţă intelectuală, o completare ce le rotunjea armonios vieţile. Dacă Liviu Petrescu urmărea mai atent universul prozei, Ioana se dedicase mai degrabă fenomenului poetic. Pe urmele tatălui său, specialist deopotrivă în Şcoala Ardeleană şi Eminescu, despre operele cărora dăduse studii fundamentale, precum cel menţionat mai sus despre epoca luministă, iar mai apoi predase un admirabil curs  Eminescu, fiica sa debutase cu o carte despre Ion Budai Deleanu şi eposul comic, în care, ca şi la Liviu Petrescu, echilibrul dintre fundamentele teoretice (legate aici de metamorfozele moderne ale epopeii) şi subtilitatea nivelului analitic, formal al abordării, era încă o dată probată. Tot cu model patern a fost luat în studiu scrisul eminescian, în cartea intrată şi ea în bibliografia critică obligatorie, despre Eminescu poet tragic (apărută în 1978, cu intervenţia cenzurii,  sub titlul mai neutru Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică), ce obligase, iarăşi, la ample incursiuni filosofice, în spaţiul de reflecţie al unor cugetători ca Immanuel Kant şi Arthur Schopenhauer. E un subiect continuat remarcabil în eseurile din volumul  Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti (1989), cu subtile analize al experienţelor lirice premergătoare marelui poet, pe firul transformării „vederii” în viziune”, adică al depăşirii stadiului mai elementar al descriptivismului poetic spre asumarea subiectivă şi deschiderea ochiului care „închis afară, înlăuntru se deşteaptă”, cum va spune Eminescu. Marile exemple alese de criticul Ioana Petrescu erau aici Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, comentaţi substanţial pe linie „tematistă”, prin selectarea câtorva „obsesii modelatoare”, vizate de criticii genevezi cunoscuţi, cu efecte structurante pentru întregul operelor. Am scris cu bucurie şi mari satisfacţii estetice despre această admirabilă cercetare, cu care am putut, într-un fel, şi dialoga, căci după publicarea, în 1980, a micii mele monografii despre autorul celor 11 elegii, am găsit destule pretexte de a relua, discuta şi extinde cu mare folos personal unele dintre interpretările autoarei. Dar Ioana Petrescu a rămas în continuare atentă la dinamica ideilor literare şi filosofice ale timpului nostru, oferind studii, de pildă, despre „deconstructivismul” unui Jacques Derrida (de a cărui operă şi viziune eu nu reuşisem să mă apropii niciodată cu adevărat). A pus apoi,  încă o dată, sub  lentile subtil  lămuritoare, poezia lui Ion Barbu, citită cu o rară pasiune hermeneutică în paralel cu lecturile-model ale eseului barbian pe teme poeşti, cu prospecţiuni de adâncime pe care numai o interpretare ca aceea a lui Marian Papahagi (vezi Eros şi utopie, 1980) o mai putuse realiza. Însăşi perspectiva din care se apropiase de autorul Jocului secund surprindea prin originalitate şi adâncime analitică în cartea postumă despre Ion Barbu şi estetica postmodernismului (1993), cu o interpretare a conceptului de postmodernism îndeajuns de diferită de viziunea relativizant-ironică în curs. Ioana Em. Petrescu îşi luase ca bază de plecare teoriile ştiinţifice cele mai noi din fizică, cu aplecare specială asupra aşa-numitei „cunoaşteri participative”, foarte potrivită cu ceea ce poetul formulase drept „cunoaşterea-locuire”, comentându-l pe Edgar Allan Poe. Este o cercetare care ar trebui reeditată, cu atât mai mult cu cât pe teme aşa-zis „postmoderniste” s-a scris mult şi adesea aproximativ şi superficial.

Recitesc, acum, şi pagini din Jurnalul Ioanei Em. Petrescu, publicat postum, în care mai apare din când în când şi iniţiala unui nume de prieten, june timid şi sentimental. O regăsesc în aceste pagini, cu o emoţie aparte, pe tânăra studentă îndrăgostită de colegul cu care urma să-şi împartă viaţa, ce se supune unei lucide şi frământate în introspecţii, necruţătoare cu sine, adesea patetică, oscilând între neîncredere şi scepticism radical, însufleţită însă cel mai adesea de nevoia unei echilibrări şi împliniri simplu-omeneşti, pe un fond de suferinţă fizică de timpuriu instalată, care i-a întreţinut sentimentul acut al precarităţii. Şi-a scris, în această situaţie de tensiune şi angoasă, mai toate cărţile. Trăind şi eu, mai târziu, pe o margine de prăpastie, asemenea stări fizice şi sufleteşti, extreme, mi-am adus aminte, foarte tulburat şi căutând o înseninare, de rânduri ca acesta, pe care l-am şi trecut într-un poem dedicat memoriei prietenei dispărute: gândul trist-resemnat că „oricare dintre noi moare la fel de definitiv şi iremediabil ca frunzele sau păsările”…

Ar mai fi multe de spus despre aceşti prieteni dragi, eminenţi interpreţi ai literaturii române şi universale. Acum, am în minte şi în suflet imaginile lor luminoase, ca de corpuri eterice. Ar fi împlinit amândoi, în acest decembrie 2021, optzeci de ani. Dar au trecut, iată, decenii de când nu se mai află fizic printre noi. Ultima dată când i-am (şi ne-am) aflat împreună a fost într-o seară prelungită până spre zori, când, întors din Franţa pentru o scurtă vacanţă, l-am vizitat acasă pe Liviu Petrescu, rămas singur printre cărţile lui, ale lor. Am ascultat-o atunci, amândoi, la un pahar cu melancolii, şi pe Ioana, care-şi rostea, înregistrată pe o bandă de magnetofon, memorabila conferinţă dedicată „Odei în metru antic” a lui Eminescu.  Învăţase şi ea, mult prea devreme, să moară. Dar am regăsit, în acele ore de comuniune sufletească, plângând fiecare cu lacrima lui, o fiinţă care nu murise.

Luisa VALMARIN

O zi de neuitat…

Numele Ioanei Em. Petrescu e legat – inevitabil, aș spune – nu numai de studiile mele, înainte de toate, despre opera eminesciană dar și de faptul că „pasiunea” mea pentru Școala Ardeleană a găsit un sprijin, după părerea mea fermecător, în paginile de neîntrecut scrise de tatăl ei, D. Popovici: deci o familie de cărturari de care m-au legat cercetările mele „eminesco-transilvane”! Aceste rânduri explică cele următoare, despre amintirea scurtei mele întâlniri cu Ioana Em. Petrescu, în care vedeam deja, fără să o cunosc, nu numai extraordinarul om de știință  căruia îi datorăm lucrări fundamentale pentru literatura română, dar și o personalitate fermecătoare, care te cucerea numai citindu-i paginile. Întâlnirea despre care vorbesc a fost pentru mine o adevărată sărbătoare, ce a avut loc în noua atmosferă, instaurată după evenimentele din ’89. În luna ianuarie 1990, când m-am întors la București împreună cu Angela Tarantino, pe-atunci tânără doctorandă, neuitatul meu prieten Marian Papahagi ne-a propus să ne repezim și la Cluj, ceea ce amândouă am făcut cu mare bucurie. Aici nu numai ne-am revăzut prietenii, dar eu am avut și surpriza să fiu invitată să țin o conferință la Facultatea de Litere: spre emoția mea, conferința era programată în sala facultății purtând numele lui Popovici. În primul rând, trebuia să vorbesc despre sistemul nostru universitar, din care Marian se inspira pentru reforma în pregătire și pe care ar fi trebuit să-l ilustrez colegilor clujeni, explicându-le amănunțit, din experiența mea directă, efectele pozitive ale acestei viitoare reforme. Firește, Marian a vorbit mult mai mult ca mine despre organizarea noastră universitară, iar eu am alunecat pe un teren mai cunoscut mie, și mai plăcut, cel al predării românei și al cercetărilor mele, legate sau nu de didactică. Și apoi, a luat cuvântul Ioana Em. Petrescu: trebuie să mărturisesc că, atunci când mi-am dat seama despre cine stătea în primul rând să mă asculte, am fost cu adevărat emoționată. Primitoare și amabilă, a luat cuvântul cu observații și aprecieri  asupra lucrărilor mele care m-au umplut de mândrie, mai ales când a declarat că paginile mele despre Fabulele lui Alexandrescu i s-au părut „senzaționale”. Firește, emoția a dispărut vorbind și mai ales a fost dublată de mulțumirea mea de a primi aprecieri atât de pozitive.

După întâlnirea oficială, au urmat câteva ore de discuții personale, aș putea spune chiar amicale, când ne-am ilustrat reciproc metodele de predare – mai ales a limbii române. Ioana Em. Petrescu, având o experiență de lector în S.U.A., era foarte curioasă să afle după ce metode le predam studenților italieni limba română și mai ales cu ce rezultate, făcând o comparație cu experiența sa destul de grea, pe care o comenta din când în când cu replici foarte spirituale. Răspunsurile mele despre rezultatele noastre chiar foarte pozitive o surprindeau, mai ales când făcea o comparație cu ceea ce i-a fost posibil să obțină de la studenții de peste Ocean. Au fost câteva ore de discuții liniștite, fără nici o urmă de protocol, cu schimburi de păreri și în domeniul literaturii, pentru mine extrem de interesante și incitante. Și din nou m-am „umflat în pene”, când m-a întrebat cum reușeam să îmbin literatura modernă cu cea veche și cu rezultate așa de bune! I-am explicat că una erau exigențele didactice și alta cercetările mele științifice, adică faptul că cu greu aș fi putut ține un curs despre Fiziologul românesc studenților italieni: a fost foarte atentă la ceea ce spuneam și pe urmă a zâmbit amuzată, spunând că, într-adevăr, în cazul meu era vorba de o dedublare între profesor și cercetător. Trebuie să spun că am fost profund impresionată, mai mult, cucerită, de această ființă delicată, afabilă, care te făcea să te simți în largul tău, trecând cu delicatețe peste importanța pe care o avea în cadrul culturii române, și nu numai in cadrul universitar, ca profesor și extraordinar critic  literar, precum și ca moștenitoare a unei tradiții familiale de care era pe deplin demnă. Această zi petrecută împreună, absolut de neuitat, s-a încheiat cu promisiunea de a ține legătură și de a ne reîntâlni în curând, cât mai repede posibil. Dar nu peste mult timp, a venit vestea că nu mai era posibilă nici o întâlnire, nici un fermecător schimb de idei …

Irina PETRAȘ

Semne memorative

Cum i-am cunoscut? Îi ştiam din studenţie. Studenţia mea (1965-1970). Erau tineri asistenți: Ioana Em Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Pop. Născuți în 1941, aveau abia cu 6 ani mai mult ca mine. Relația cu ei avea să devină curând una de prietenie durabilă, de cald respect reciproc. Între 1975 şi 1985, asistentă fiind eu la Facultatea de filologie, am ştiut-o pe Ioana mai ales ca pe „Doamna de Eminescu”. Profesorul Gavril Scridon o invitase să ţină cursul în locul lui, şi Ioana făcea minuni. Studenţii îi erau învăţăcei dăruiţi, fermecaţi de Cartea pe care o ştia şi, mai ales, de felul în care o transmitea celorlalţi, în ore de stranie, generoasă iniţiere. Întâlnirile noastre au fost rare, dar de fiecare dată se întâmpla ceva special, lucrurile erau mai grele de înţelesuri şi de subînţelesuri când ea era în preajmă. Ion Pop, „fratele cel mare” al echinoxiștilor, dăruit fără rest școlii de prietenie exigentă, o evocă în Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, apărut în 1991, la un an de la moartea ei: „Ioana intrase în Universitate cu Universitatea în ea. O simţeam, noi, colegii de an, ca şi irigată de îmblânzite seve ale culturii, iniţiată, cumva, de la obârşie. Discret, foarte discret marcată de nobila pecete, poate chiar stânjenită de conştiinţa prestigiului din fundal. A vrut să fie şi a fost foarte ea însăşi, chiar dacă, într-un chip mai subtil-compensator, ca şi inconştient, îşi va fi reconstruit, citind, Tatăl, recuperând o pierdere timpurie. […] O luciditate, însă pasionată, îi ghida apropierea de teritoriile literaturii, nimic nu se construia ca imaginaţie critică fără sprijinul, mereu consistent şi sigur, al temeliei conceptuale, teoretice. Intuiţia se asocia întotdeauna în scrisul său cu disciplina reflecţiei, cu un har speculativ ce nu uită să menajeze concretul viziunii, carnaţia universului chestionat”.

Voi relua aici câteva amintiri cu Petreștii. Mă bucur că fostul lor apartament din cartierul Mănăștur (unde am fost și eu oaspete în câteva rânduri) a devenit casă-muzeu și centru de cercetare, în administrarea Bibliotecii Județene „Octavian Goga” Cluj (condusă de admirabila Sorina Stanca). Ca redactor la Editura Casa Cărții de Știință, am fost martora marelui proiect al integralei Ioana Em. Petrescu, exemplar dus la împlinire de Ioana Bot și Adrian Tudurachi.

Mai întâi, nişte zile trăite alături de Ioana, la Oradea. Era 1989, Centenarul Eminescu. Se adunase acolo toată floarea cea vestită a eminescologilor. Ioana fusese răsplătită cu un mare premiu şi vorbise simplu şi tulburător despre datoria de aparţinător la un neam în care se născuse un poet de cuprinderea lui Eminescu.

În orele de program liber, ne plimbam îndelung pe străzi, vorbind de una, de alta. Când, într-un târziu, apăream, ceilalţi, majoritatea zdrobitoare bărbaţi, ne întâmpinau cu: „Uite, au apărut critica şi istoria literară!” Într-una din seri s-a întâmplat ceva misterios. Am mai povestit despre asta. Prima dată, la înmormântarea ei. Liviu Petrescu mi-a mărturisit că Ioana îi povestise şi ea întâmplarea, dar el o crezuse o simplă născocire, menită să coloreze povestea. Îi aduceam o confirmare târzie, deşi nu de confirmări ori de infirmări putea fi vorba acolo. Iată povestea:

Ieşiserăm la o plimbare. Bărbaţii se risipiseră prin cotloane, cu licori sorbite sub vălătuci de fum de ţigară, degustând iluzia că pun ţara la cale. Uliţa, pietruită ca-ntr-o doară, urca pieptiş. Era prea devreme pentru forfota aproape ritualică dinaintea nopţii – un soi de febră în exces care să garanteze, dincolo de noapte, un nou început. Uliţa era, aşadar, pustie, curţile de asemenea. Traversam un decor gata să primească Întâmplarea. Urcam încet la braţ, vorbind aproape în şoaptă, intimidate de tăcerea din jur, cumva ameninţătoare. Despre cărţi, despre singurătate, despre durerea îmblânzită. Ioana vorbea mult, cum nu-i stătea în fire, cu o febrilitate adăugată fiorului înserării. Dialogul s-a rupt pe nesimţite. De la o vreme, ţesătura de vorbe îşi pierduse înţelesul imediat. Percepeam doar melodia susurată a frazelor, cu senzaţia acută că se pregăteşte ceva, că asistam la o invocaţie magică.

Atunci l-am văzut. Bătrânul păşea sacadat şi implacabil. Ca-n Fragii sălbatici. Purta o pălărie cu boruri neobişnuit de largi şi un soi de pelerină cenuşie. Abia stăpânea alunecarea, pe roţile neunse, a unui cărucior, dar efortul nu-i schimba trăsăturile. Privea drept înainte, senin şi absent. Oricum, n-a arătat-o în nici un fel. Venea spre noi urmat strâns de un copac imens împodobit ca de Crăciun. Braţul Ioanei tremura uşor sub al meu. A trecut la un pas de noi. Nu părea să ne fi văzut. Ne opriserăm de câteva clipe. Copacul îşi foşnea frunzele cu un zgomot aproape scrâşnit de file îngălbenite, uscate. Pe ramuri, globuri rotunde, fosforescente, mici sori îngheţaţi. Am înţeles mai târziu că Ioana trăise concentrat aceeaşi senzație. Ceva important, unic, irepetabil aluneca pe lângă noi. Copacul cu sori şi bătrânul treceau „derealizând” amurgul. Coborâseră spre noi măriţi aberant, deşiraţi, văzuţi ca prin lentile de bâlci. Nu ştiu ce conspiraţie a suprafeţelor serii lucra în regim grotesc întâmplarea. Se îndepărtau acum înghiţiţi de pâcla oraşului din vale. I-am urmărit un răstimp, apoi am continuat urcuşul în tăcere. Curând, am ieşit în câmp deschis. De unde apăruse bătrânul şi încotro se ducea?

După cină, ne-am retras cu o grabă, măcar în parte, prefăcută. Trebuia să traducem semnul. Ştiam, desigur, că nu fusese decât un bătrân care ducea dintr-un loc în altul, într-un cartier orădean mărginaş, un lămâi încărcat de rod. Dar nu asta ni se întâmplase! Făceam haz, crispate, şi cuvintele nu se legau. O emoţie stranie ne stăpânea încă şi nu cuvintele o puteau prelungi ori întrerupe. Ioana, palidă şi frumoasă, nedefinit „vinovată”, mă întreba repetat, ca un copil: „Ai văzut, ai văzut?” Da, văzusem.

Era în aprilie 1989. În iunie ne-am întâlnit de câteva ori cu un soi de urgenţă nelămurită. I-am dăruit câteva fotocopii – lucram la o mare expoziţie Eminescu: manuscrise, fotografii rare. Le-a primit cu o bucurie lacomă, atroce şi pură în acelaşi timp. Am invitat-o să țină o conferință despre Eminescu la o mare întâlnire a bibliotecarilor din județ. A venit. A vorbit, splendid, despre imaginea Cărții la Eminescu.

În primele luni ale lui 1990, mă suna îngrijorată, înspăimântată de tot ce vedea la televizor și afla din ziare. Nu înțelegea ce se întâmplă cu oamenii, cu lumea, cu adevărurile.

În septembrie 1990, am întâlnit-o pe stradă, lângă Universitate. Fericită că foştii ei studenţi deveneau dascăli la Litere. Peste câteva zile, începea un nou an universitar. Spera să mă întorc și eu la catedră. I-am explicat că mă simt prea bătrână (aveam 42 de ani!!) pentru o revenire, că prefer un nou început, ca redactor de carte la Editura Didactică și Pedagogică. M-a întrebat, la despărţire, glumind alb, uşor strepezit: „Mai ţii minte copacul nostru cu sori?” Se juca de-a Marea taină în chiar pragul ei.

Era vineri la prânz. Luni spre seară, în chiar prima zi de şcoală, se stingea discret, vegheată de Liviu.

Cărțile ei sunt adevăratele urme, semnele în seama cărora se cuvine să-i valorizăm viața, opera, rostul. Pentru mine, nu-i nici o îndoială că jurnalul nu trebuia publicat de vreme ce n-a fost scris nicidecum pentru ochi străini. Dar dacă a apărut, trebuie citit cu toate precauţiunile pe care le cere opera unei scriitoare de cuprinderea Ioanei Em. Petrescu. Cărţile ei, precum şi ediţiile critice din opera tatălui său, profesorul D. Popovici, sunt „culorile” cu care i se poate picta portretul de inclus în Istoria literaturii române. Jurnalul (Jurnal. 1959-1990, 2004, ediţie îngrijită de Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe, postfaţă de Carmen Muşat), incomplet şi foarte intim, e de citit neapărat circumstanţializat, altminteri cazi în vulgaritate opacă – i s-a întâmplat, spre surprinderea mea, lui Dan C. Mihăilescu.

Ce vreau să spun? Caietul al treilea începe în 1959. Ioana are 18 ani. În 1952, îi murise tatăl. Ioana Popovici se află singură (singurătatea e atât de des invocată, încât nu se poate să nu vezi în paginile jurnalului o „descărcare”, excesivă anume, menită să-i dea un rost) sub povara unei responsabilităţi pe care puţini şi-ar fi luat-o: aceea de a fi fiica meritată de tatăl ei, dar şi de a nu profita leneş de numele pe care el şi-l clădise. Liviu Petrescu e ales nu doar dintr-o iubire adolescentină şi încărcată, poate, de lecturi de romane franţuzeşti, ci şi fiindcă, sobru şi inteligent, ar putea să ţină locul tatălui pierdut. Nu-i psihanaliză ieftină aici, ci un adevăr pe care îl poţi citi uşor printre rânduri şi despre care vorbea ea însăşi în momente confesive. Cu el, poate clădi un nume care să fie egal celui al tatălui. Nici o mirare că „suplinitorul” nu va putea fi la înălţimea modelului – D. Popovici are şansa dispărutului, statura sa e alungită de dorul fiicei supravieţuitoare. Casa de pe Bisericii ortodoxe şi preajma familiară şi ocrotitoare a Universităţii, unde îşi poate găsi oricând tatăl („Un privilegiu – un scurt privilegiu – au însemnat anii copilăriei, când am pătruns, condusă de tatăl meu, în spaţiul marii culturi. Privilegiul acesta mi-a fost retras foarte devreme. Mi-a rămas sentimentul datoriei…”, mărturiseşte într-un interviu), sunt amândouă pierdute. Mama e o figură controversată, familia şi-a pierdut consistenţa şi relaţiile lor continuă sub infernul tandreţei. Apartamentul din Mănăştur şi Liviu, soţul atent şi sensibil, însă prins în proiecte care n-o includ automat, sunt locuri învestite cu un rol peste puterile lor, iar Ioana îşi pune în joc imaginaţia şi pariul pe propriul scris pentru a le recunoaşte „ale sale”. Patetismul din jurnal are acest rol de mică, secretă vrajă de uz personal („m-am obişnuit, de pe vremea când eram un puşti, să-mi transform jurnalul într-un fel de – hai să derivăm ardeleneşte! – «plângătoriu»”). Are nevoie de amăgire pentru a alunga perfidul gând al sinuciderii, căci boala se instalează când are doar 20 de ani. Tot mai gravă, o va obliga la sfâşietoare disimulări. Puţini bănuiau rănile cumplite ascunse sub pantalonul fin când apărea la facultate zâmbitoare, deschisă, înconjurată îndată de colegi şi prieteni, la început, de discipolii ei, viitori intelectuali de cea mai bună calitate (Ioana Bot, Sanda Cordoş, Ştefan Borbély, Liviu Maliţa, Laura Pavel, Diana Adamek, Ruxandra Ivăncescu, Ioan Groşan, Nora Rebreanu, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu…), mai apoi. Deocamdată, îşi descarcă sufletul în pagini de un patetism adolescentin firesc: „Aşadar, această viaţă care e pentru mine totul, chiar dacă e pentru ceilalţi nimic, trebuie să mi-o fac cât mai comodă. Deci: atâta cât e, să fie! E treaba mea s-o utilizez la maximum, să storc din ea tot ce se poate stoarce. Şi înainte ca actuala-mi formă să devină nimic, să-i smulg vieţii, trăirii, tot ce-mi poate da. A te face util altora, a-ţi da o întrebuinţare, e singurul mod de a-ţi uita inutilitatea pe planul universalului”. Anii și lecturile îi aduc „o adâncire numai, pe linia gândirii lucide”. La 24 de ani, o însemnare sunând a legământ: „Spun: simt nevoia să scriu. Simt că am ceva de spus. Trebuie să scriu. Alteori nevoia asta se explică mai precis: nevoie de eliberare. Adică? De fapt, e nevoia de a introduce în experienţa informă un sens, de a-i da nu numai explicaţii, ci şi semnificaţii. Asta înseamnă «eliberare»”; plus o întâlnire cu sine promisă peste ani: „Şi-mi dau întâlnire cu cea care voi fi la 40 de ani, convinsă că atunci voi descoperi o Ioană matură, definitiv cristalizată şi definitiv convinsă că scrisul e singura formă de existenţă posibilă pentru noi două”. Pariul pe luciditate şi sens o va face să nu înţeleagă, în singura însemnare din 1990, gesticulaţia intelectualilor bucureşteni. Psihoza anticomunistă, snobismul, „zăpăceala” modelelor, inconştienţa, minciuna interesată le explică prin trimitere la misterele dionisiace: „«Golania» e un festival dionisiac reiterat în centrul unei capitale moderne, zguduită până în pragul destrămării. Doamne, ce extraordinară ar fi o carte despre – şi din – spaţiul «Golaniei», cu bişniţarii, hoţii, prostituatele şi sfinţii ei!”

Dacă Jurnalul va fi citit după lectura cărţilor Ioanei şi ştiind câte ceva despre destinul ei deloc trandafiriu, cititorul va afla amănunte menite să umple mici spaţii goale. Altminteri, răsfoit grăbit şi cu perspectivă de paparazzo dâmboviţean, va părea încă o privire picantă în dormitorul unui „obiect” de cult ardelean.

Liviu Petrescu mi-a fost asistent la literatură universală şi comparată. Cu doar şase ani mai mare ca noi, studenţii din anul I, impunea printr-o ţinută academică atent lucrată. Îi urmăream fascinaţi nu doar demonstraţiile subtile pe romane de Dostoievski ori Faulkner, ci şi gestul concentrat cu care împingea, cu arătătorul, ochelarii la rădăcina nasului, ochelari care, de altfel, nu-i alunecaseră nici măcar un milimetru, haina impecabilă, cămaşa scrobită, cravata. Vorbea foarte strâns şi sobru. O făcea la fel şi în convorbiri particulare, peste ani, când deveniserăm prieteni: cu un protocol care mă punea adesea în încurcătură. Suna, de pildă, să mă întrebe/anunţe ceva. O făcea după infinite, arborescente, aş zice, scuze că mă deranjează. La ei (la el şi la Ioana Em. Petrescu) acasă, n-am fost decât de vreo două-trei ori. Erau seri pline, cum aveau să fie, mai târziu, toate întâlnirile cu el, la Filiala Uniunii Scriitorilor ori la Societatea „Lucian Blaga”, dar avea un fel de a te scruta, uşor amuzat de ceva doar de el cunoscut, încât erai mereu înclinat să te controlezi. Cu Ioana puteai fi, însă, în largul tău…

L-am văzut într-o anume împrejurare cu totul altfel decât de obicei. Eram la sediul Filialei, veniseră în vizită la Cluj nişte scriitori japonezi ori chinezi, nu mai ştiu exact. Liviu Petrescu le-a vorbit în franceză, un cuvânt de bun sosit şi o scurtă introducere în atmosferă. O făcea cu o volubilitate spumoasă, cu un zâmbet pişicher, cu gesturi vioaie, sprinţare, înlănţuind spirit după spirit, cum nu l-am auzit niciodată vorbind româneşte. Ca şi cum, ieşind temporar din limba română, îşi putea îngădui, în fine, giumbuşlucuri, putea să se copilărească fără nici o restricţie profesorală. I-am spus, îndată după întrunire, că ar fi fost nemaipomenit dacă ar fi vorbit aşa şi româneşte. M-a privit lung, amuzat, ca în dialogurile româneşti dintotdeauna, şi atât. Reintrase în rolul academic, oricât de bun, apropiat, săritor prieten ştia să fie sub acea platoşă fără fisuri.

A fost, o vreme, „mâna a doua” la grupa mea de studenţi străini, nişte libanezi de ambe religii cu totul excepţionali şi paşnici. Când studenţii români se cam răriseră şi normele se umpleau cu greu, profesorii de la celelalte catedre aveau un număr de ore la studenţii din anul pregătitor – aceştia atât de mulţi că, noi, cei aproape 30 de asistenţi de la Colectivul de limba română, cum se numea atunci, nu mai făceam faţă. Îi intimida şi pe ei, chiar dacă se afla oarecum pe teren străin, într-o zonă în care regulile mai puteau fi sărite. Am câteva fotografii care îl arată vesel şi destins…

Cât despre critica lui Liviu Petrescu, sunt de acord cu Mircea Iorgulescu (Al doilea rond, 1976): „este în fondul său pasională, de o intensitate a «trăirii» literaturii ce are nevoie în mod reflex, pentru a se proteja, de o disimulare stilistică luând cel mai adesea forma expunerii neutre, distante, «impersonală» şi metodică; iar adevăratul său obiectiv îl constituie spiritualitatea literaturii şi nu ipostaza parţială, şi prin exces falsificatoare, a literaturii ca spiritualitate. Interesul criticului e, aşadar, îndreptat spre existenţa literară a «ideilor», a «problemelor» şi a raporturilor fundamentale, atitudine căreia reducerea literaturii la idei, la probleme şi la raporturi generale îi este nu doar străină, ci chiar opusă”.

Horia BĂDESCU

Învăţând cum se moare

Privindu-l cum se stingea, cum se apropia de ora în care avea să plece spre alte tărâmuri aveam impresia că asist la un alt fel de lecţie de anatomie. O lecţie în care transcendenţa şi existenţa se întovărăşeau pentru a ne învăţa cum se moare. Cum se moare sau, mai de grabă, cum se vieţuieşte în moarte cu demnitate, cu orgoliu (oare nu-i demnitatea orgoliul de-a rămâne tu însuţi?), cu decenţă, cu discreţie. A ne învăţa că moartea nu poate fi locuită altfel decât viaţa. Fiindcă nu altminteri a locuit şi şi-a locuit viaţa Liviu Petrescu.

Acest intelectual rasat, acest cărturar cu vaste şi profunde lecturi, mişcându-se cu voluptate printre cărţi, acest boier al spiritului şi sibarit al cultului prieteniei a ştiut să fie toate acestea având orgoliul discreţiei, decenţei, demnităţii. Şi cred că pot afirma, fără să greşesc, că această constanţă, acest fel de a fi mereu egal cu sine însuşi a fost virtutea supremă a acestei personalităţi puternice.

Ar fi putut părea distant, dacă sobrietatea-i nu ar fi fost atât de calmă şi de caldă, atât de lipsită de orice răceală aulică. L-ai fi putut socoti rigid dacă n-ai fi ştiut că aparenta lipsă de maleabilitate, constanţa opiniei, nu erau decât tărie de caracter. Ar fi putut fi acuzat de morgă dacă distincţia nu i-a fi fost atât de firesc boierească.

Avea o eleganţă şi o sobrietate care veneau de undeva dintr-un alt veac, poate dintr-un univers matein, altfel matein şi, tocmai de aceea, dintre cei care mi-au luminat trecerea prin lume cu prietenia lor, acela de care l-aş apropia cel mai mult este Taşcu Gheorghiu.

Fermecător în expunere, dostoievskian în problematica discursului critic dar atic în expresivitatea acestuia, Liviu Petrescu a impus un model de lectură şi evaluare care nu aparţine epocii noastre, gregară şi interesată. Avea un cult al valorii căruia i s-a supus, deopotrivă, în critică, la catedră, în prietenie. Păstrând mereu acel echilibru de invidiat, acea normalitate după care ar trebui să jinduim în aceste vremuri pornite razna.

Avea, neîndoielnic, vocaţia catedrei, vocaţie de mentor, era cu adevărat profesorul şi nu altminteri îi spuneau, cu afectuoasă preţuire, prietenii şi, cu profund respect, studenţii şi emulii lui. Îşi asumase, ca nimeni altul, un model pe care universitatea clujeană l-a făcut să dăinuie prin vreme şi împotriva vremurilor şi pe care el s-a străduit să-l lase, asemeni dascălilor lui, moştenire.

Apropiaţi ca vârstă, apropiaţi în felul de a înţelege întrebările lumii şi de a răspunde, cel mai ades, nu asemenea, ci întru aceeaşi speranţă, am avut norocul unor ceasuri niciodată îndeajuns de numeroase dar totdeauna îndeajuns de nesfârşite pentru a ne bucura de proximitatea celuilalt fiindcă profesorul ştia să fie cald şi fermecător în intimitate.

N-am avut, însă, şansa unei vieţi care să-şi asume răbdarea unui timp care nu o mai are. Mi-a fost dat să-l văd cum se stinge şi cum stingându-se, găsea puterea să se împovăreze încă de necazurile şi neputinţele altora şi să-i încurajeze pe aceştia, atunci când el însuşi avea nevoie de curajul de a înfăptui „marea trecere”. Din viaţă în „dincolo” şi în memoria noastră. Şi în lăuntrul nostru, acolo unde ceasurile vorbirii şi tăcerii dimpreună vor fi cu mult mai lungi.

Fără de el „lungi vor fi zilele ce nu-s ale tale, / zilele socotind, / cu mâini străine vei măsura / statornica risipire a clipei”.

Tuşe pentru un portret

Mi s-a întâmplat uneori, mai ales în anii în care o prietenie profundă m-a legat de casa şi de fiinţa ei, ca ,aflându-mă în apropierea Ioanei Em. Petrescu, să am senzaţia unei teribile asemănări cu cineva cunoscut, a cărui identitate întârzia însă să mi se dezvăluie. Nu ştiu dacă voi reuşi să mă fac înţeles pe deplin, nu ştiu nici măcar dacă vorbele, cuvintele vor reuşi să exprime un lucru în bună măsură, şi inexplicabil. Fiindcă pare cel puţin ciudat să spui că cineva seamănă sau semăna – deşi pentru mine verbele vor avea mereu timpul prezent atunci când e vorba de Ioana Em. Petrescu – cu altcineva, fără să poţi identifica cine este acel altcineva. Şi totuşi aşa s-au petrecut lucrurile. Am trăit ci această senzaţie şi după ce ea se depărtase de noi, pornind în umbroasa călătorie a mântuirii. Până de curând când întâmplarea mi-a aşezat în mână o carte scrisă demult. O carte de pe coperta căreia mă priveau ochii Magdei Isanos şi, deopotrivă ai  Ioanei Em. Petrescu. Abia atunci mi-am dat seama cine era acel altcineva care refuzase să mi se dezvăluie. Înţelegând, deopotrivă că, ori de câte ori mă aflasem în preajma ei, în mine răsuna ecoul cuvintelor potrive cândva pentru cealaltă dar care, necruţător, o dezvăluiau pe ea însăşi: „cei care mărturisesc mai întâi despre ea sunt ochii. Cercuiţi de o întunecată umbră, nefiresc de mari, uimitori nu prin dimensiune, ci prin adâncime, părând deschişi către o lume interzisă. Spaţiul măsurat trebuie să se fi numit genune, atâta pierdere şi pătrundere dincolo de hotarul celor văzute îi străbat. Stăpâniţi de puterea unei lacrimi, care nu va cădea niciodată. Singuri şi împăcaţi la hotarele veşniciei. Lucind halucinant, sub pervazul frunţii, în paloarea lunară a obrajilor… Şi ei i-a sărutat pleoapele în somn îngerul cu buze de gheaţă… Şi din toate cuvintele îngenunchiate în cortul tăcerii s-a alcătuit sub vama somnului acest portret de predestinare: Cu ochii adânciţi şi arzători/ pe care pleoape ostenite s-au lăsat / Ca două vinete petale-a unei flori.”

Puţini sunt oamenii care pot să ţină închisă uşa fantasmelor care-i bântuie. Puţini sunt aceia pentru care disperarea şi durerea rămân strict personale. Dar şi mai puţini sunt aceia pentru care seninătatea raporturilor cu ceilalţi rămâne, dincolo de orice suferinţă, o chestiune de bun simţ. Ioana Em. Petrescu face parte dintre aleşii durerii. Era în lume de un optimism şi o linişte contagioase. Era mereu un punct de sprijin pentru cei mai capabili să poarte povara de fiecare zi a vieţii. Poate pentru că ştia, mai mult decât alţii, ce dar dumnezeiesc este povara vieţii şi a clipei. Ea, pentru care fiece zi era o victorie. Ea, care, descifrându-l pe Eminescu aşa cum puţini au avut ştiinţa şi harul de a o face, învăţa mereu a muri între două răsărituri. Înfăşurată pururi  în manta caldului ei surâs.

Avea o nesecată uimire şi curiozitate în faţa lumii şi întâmplărilor ei, a sensurilor ei nesecate şi ascunse.  Ştia să asculte, cuminte şi nesăţioasă ca un copil, întâmplări grave ori năstruşnice. Fără morgă şi fără prejudecată. Îmbrăcată în armura acelui zâmbet luminos din care făcea parte deopotrivă celor din jur. Ca şi cum le-ar fi dăruit ceva din taina îmblânzită a acelor poveşti cărora numai ea le dibuia înţelesul.

Eseist desăvârşit, din stirpea rară a acelora cărora Dumnezeu le-a  dăruit nu doar rigoare, pătrundere şi înţelepciune, ci şi harul cuvântului artist. Încât scriitura ei este o încântare a logosului şi o bucurie a sufletului. Ar fi avut toată îndreptăţirea atitudinii senioriale. Numai că ea, precum toţi cei adevăraţi, avea o imensă modestie. Fiind mereu nimic altceva decât cel mai greu lucru din lume: un om. Retrăgându-se mereu în cochilia bunătăţii sale, atentă şi înfricoşată să nu stânjenească cumva dreptul ori trufia de-a fi a celorlalţi.

Aşa se va fi tras mai în lături, într-un început de toamnă, pentru a lăsa mai a mult loc celorlalţi, cei care încă ne înghesuim la ospăţul trecătoarelor clipe. De la care, îi trimit prin telegraful celest aceste adumbrite stihuri:

„Vor trece ani ca nouri lungi pe şesuri”,

stelele se vor stinge în fântâni,

ci tu în neluminte săptămâni

de strălucirea-I ai să te împresuri.

Şi-abia atunci acele înţelesuri

pe care ai voit să le amâni

ca cel din Pont se vor spăla pe mâini

de strălucirea-n care să te împresuri.

Toamnă bolnavă, viscolul de presuri,

obrazul zilei înecat de plâns,

haita tăcerilor în care-ai strâns

doar strălucirea-n care să te împresuri

şi eminescienele eresuri…

„Vor trece ani ca nouri lungi pe şesuri…”

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 37-50]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.