Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (III)

Gheorghe MANOLACHE

Perspective duale asupra postmodernismului: Ioana şi Liviu Petrescu

Referindu-se la indiferenţa contemporanilor faţă de cei dispăruţi din viaţa culturală, ca la „una dintre caracteristicile urâte ale vieții literare românești (și nu de ieri, de azi)”, Răzvan Voncu considera că „uitarea” poate fi, în unele cazuri, mai primejdioasă „chiar decât ingratitudinea”. În situaţia în care ideea de justiţie (indiferent de forma de manifestare) este „lăsată de capul ei”, aceasta poate genera, potrivit lui Paul Ricœur1, „ceva vindicativ” care se distinge cu greu de „răzbunare”. Ca urmare, uitarea „perturbă sistemul general de valori” și, în absența reperelor etice, încurajează „afirmarea imposturii”, în tandem cu „o perpetuă ignorare a înseși istoricității intrinseci a fenomenului literar”2. Ori, (pe nedrept) „uitaţii” Ioana Em. Petrescu şi Liviu Petrescu sunt „repere” ale criticii și istoriei literare din ultima jumătate de veac. Am avut privilegiul de a le fi fost prezentat de către Profesorul Ion Vlad – un admirator vulcanic al „soţilor Petrescu” – şi şansa de a fi colaborat cu Liviu Petrescu3 (din păcate, pe o durată scurtă de timp: 1995-1999) pe chestiuni de fond ale postmodernismului în versiunea lui genuină (nord-americană) şi-n variantele (româneşti, franceze, britanice etc.).

Afirmam la acea dată (ultima decadă a secolului trecut) că termenii post-modern, post-modernist, post-modernitate/postmodern, postmodernist, postmodernitate pătrund etapizat în spaţiul nostru literar: iniţial pe filieră americană, în două valuri: 1974 şi 1980 şi, după 1990, „de-a valma”. Referitor la primul val, acesta este localizat începând din anul 1974, moment în care prozatorii postmoderni americani sunt traduşi sistematic în revista SECOLUL 20 şi prezentaţi detaliat de către Andrei Brezianu, Elena Răutu, Ioana Comino Cizek et al. cu intenţia vădită de a completa şi actualiza un segment cultural-literar obturat ideologic şi estetic. Anul 1980, în care Ştefan Stoenescu îl traduce pe Frank OʼHara şi realizează o schiţă tipologică a „postmodernismului în sine”, este apropriat de către falanga lunedistă a optzecismului, în mod special de „poeţii postmoderni de la Cenaclul de Luni”, după cum mărturisesc Mircea Cărtărescu şi Magda Cârneci, în ancheta revistei ECHINOX nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1979. Dar 1980 este şi „anul Vladimir Nabokov” (vezi SECOLUL 20 nr. 228-230)! Fişele „pro” şi „contra” Nabokov sunt semnate, printre alţii, de: John Updike, G. Steiner, J. William H. Gass, J. P. Levine, Anthony Burgess, Alfred Kazin, Tony Tanner, Leslie Fiedler, Peter Ackroyd, Warner Berthoff ş.a. După cum se poate constata este vorba despre un „regal postmodernist” care, paradoxal, a fost tratat însă cu indiferenţă de către „susţinătorii” declaraţi ai postmodernismului românesc. Faptul că pledoariile pentru noua sensibilitate ale lui Andrei Brezianu şi textele pleiadei postmoderniste (Barth, Barthelme, Coover, Gass, Nabokov etc.) nu trezesc nici un interes (nici măcar „cenaclier”) ne conduceau la supoziţia că (la acea dată) proza optzecistă ar fi fost involuntar-postmodernă doar prin componenta care se întrepătrundea (derutant pentru unii) cu deconstrucţia postmodernistă, fenomen relevant mai curând în Statele Unite decât în Franţa anilor ’75-’80 iar poezia mai curând dependentă de „biografism” şi noul „antropcentrism” teoretizat polemic de Al. Muşina.

La baza acestei opţiuni cu privire la dominanta nord-americană se aflau, pe lângă încurajările Profesorului Ion Vlad de a mă aventura cât mai curajos în largul fenomenului, o bună parte dintre studiile Ioanei Em. Petrescu şi ale lui Liviu Petrescu redactate în urma experienţei lor de la Universitatea Californiană din Los Angeles (1981-1983).

În ceea ce priveşte forjarea teoretică a postmodernismului, păstrându-ne în raza de atracţie a perspectivelor din cărţile şi studiile fundamentale ale Ioanei Em. Petrescu – Ion Barbu şi poetica postmodernismului (1994), Modernism/postmodernism: o ipoteză (2003) – şi opurile lui Liviu Petrescu – Vârstele romanului (1992), Poetica postmodernismului (1996) – considerăm că, pornindu-se de la developarea paradigmei, dinastia Petrescu a optat pentru o variantă duală. Una de sorginte derridiană, preocupată de ontologia complementarului, „destructurarea” şi „re-structurarea categoriei individualului” abordat ca „sistem dinamic, nod structural de relaţii prin care textura întregului sistem există” (Ioana Em. Petrescu). Cealaltă, ni se pare a fi, mai curând, una de factură lyotardiană, în sensul că este preocupată de „disoluţia naraţiunilor ample” şi de amurgul hegemoniei metalimbajului universal, respectiv de emergenţa limbajelor plurale. Aşadar, pe o faţă a medaliei s-ar afla harta postmodernismului poetic, pe cealaltă, configuraţia naraţiunii postmoderniste, redefinite prin grila „antimimetismului” şi a „fragmentarităţii”, printr-o „poetică a non-imitativului”.

După 1990, într-un clivaj fără precedent al straturilor profunde ale gândirii moderne, graniţele prestabilite între „disciplinele” şi „limbajele” specifice s-au deschis lăsând la vedere o bună parte din „teritoriile” separate de „bariere” culturale şi literare care, odată eliberate, au început să emeargă la suprafaţă graţie noilor structuri estetice pe care le conţineau.

Ceea ce se cere a fi consemnat în ceea ce priveşte abordarea postmodernismului ca fenomen paradigmatic rezidă în faptul că prin studiile critice ale „noului val” (Ioana şi Liviu Petrescu, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Petru Poantă ş.a.) în şcoala critică din Cluj, fundamentată după 1918 de Gh. Bogdan-Duică și Ion Breazu, se produce dubla emancipare: pe de o parte de sub tutela factologiei lansoniene şi pe de alta de sub constrângerea bibliografiei subordonate ideologic. Referindu-se la volumul Studii transilvane. Coduri etice și estetice la scriitorii transilvăneni (1997), convins că se poate lua în calcul o indeniabilă „filiație de preocupări și de idei” în perimetrul criticii universitare, Gh. Perian pleda pentru integrarea lui Liviu Petrescu în „linia de studiu” de factură germană, „inaugurată la Universitatea din Cluj de Ion Breazu și continuată, după al Doilea Război Mondial, de o serie dintre „succesorii săi la catedră”4. Ca şi Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu ş.a., Liviu Petrescu este atras, pe lângă literatura universală, şi de configuraţia regională a literaturii române din Transilvania, în cazul său putându-se discuta despre un anume „transilvanism” structural.

După cum remarca şi Gh. Perian diferenţa dintre „predecesor” (Ion Breazu) şi „moştenitor” (Liviu Petrescu) constă în perspectiva asupra literaturii ardeleneşti: una orientată de Ion Breazu pe orizontală şi alta, aplicată de Liviu Petrescu pe abscisă, fără a se eluda criteriul istorico-literar sau a se supralicita cel paradigmatic. „Spiritul ardelenesc” avut în vedere de Liviu Petrescu a „fructificat mai cu seamă rădăcinile noastre culturale latine, respectiv o anumită propensiune spre raționalitatea lucidă și, nu o dată, ironică” precum și pentru „eticismul pronunțat”. Așadar, „stilistic vorbind, spiritul ardelean se înscrie mai degrabă pe coordonate ale apollinismului roman”, constată „universalistul” Liviu Petrescu.

După 1970, umanioarele clujene vor resimţi efectele deschiderii europene, prin „propensiunea spiritului teoretic” elansat de cărţile lui Ion Vlad, cu precădere a celor despre „teoria lecturii”, „naratologie” etc. şi rearticulat pragmatic prin „echilibrul interpretativ” și „gustul pentru sinteze durabile” promovat de Mircea Zaciu.

Începând cu anii ’80 ai veacului trecut, o bună parte din noua orientare a şcolii critice clujene îşi recunoaşte priorităţile în puncte de vedere avizate asupra postmodernismului, în general şi a celui românesc în particular. Ele sunt propulsate teoretic şi ancorate exegetic de către Ioana şi Liviu Petrescu în monografii, analize şi sinteze, contribuţii evidenţiate în lumea universitară prin volumele comemorative Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (editat în 1991 de către Diana Adamek şi Ioana Bot) şi Spiritul critic la Liviu Petrescu (publicat în 2011 sub coordonarea Sandei Cordoș). În ciuda faptului că, la vremea publicării, studiile şi cărțile dedicate postmodernismului de Ioana Em. Petrescu alături de cele ale lui Liviu Petrescu s-au bucurat de o receptare favorabilă ele nu au reuşit să spargă cercul restrâns al specialiștilor şi al publicului universitar. Pe lângă „acea uitare urâtă, deloc inocentă”, la care se referea Răzvan Voncu, în opinia noastră există şi o anume barieră marcată de lecturile aprofundate în domeniu şi de transpunerea punctelor de vedere într-un limbaj specializat (conceptualizant), fapt ce obligă, evident, la studiu sistematic şi aplicat.

În ceea ce priveşte o posibilă definiţie a postmodernismului, „ipoteza neortodoxă” la angajează Ioana Em. Petrescu are în vedere modelul corelativ propus de Ihab Hassan, particularizat, în cazul de faţă, prin modalităţi specifice (filosofico-ştiinţifice) de focalizare asupra „atitudinii faţă de individual”. Astfel, Ioana Em. Petrescu va defini modernismul în funcţie de „criza categoriei individualului”, reper care se cerea a fi supus „dinamizării” şi „dinamitării” odată cu „mutaţiile” survenite prin teoria relativităţii, fizica cuantică, geometria neeuclidiană etc., salturi ce „vor conduce, convergent, spre o nouă imagine a lumii, alcătuită nu din obiecte discrete, nu din entităţi individualizate substanţial, ci dintr-o ţesătură de evenimente interrelaţionate”5. Referitor la o definiţie a postmodernismului, Ioana Em. Petrescu propune o revedere a ecuaţiei moderniste (opozitorii) dintre categorii, proces finalizat cu o nouă sintetizare: una de ordin recesiv, bazată pe încercarea de „reabilitare (pe baze dinamice, însă) a categoriei individualului”. Aşa cum observa şi Ioana Bot, în varianta pentru care optează Ioana Em. Petrescu, postmodernismul ar corespunde, mai curând, „unei noi ontologii”, una a „complementarului, fiind totodată nu numele unui sfârşit, ci al unui început, al unei redefiniri, al unei noi sinteze”6.

În ceea ce ne priveşte, tipologic, ca mod de a opera, postmodernismul, aşa cum a fost şi este înţeles în Apus, poate aproxima, desigur, şi anumite fenomene literare româneşti, care, în opinia noastră sunt însă mai curând recesive.

Dacă referitor la investigarea mutaţiilor „conceptului de poeticitate în istoria liricii româneşti”, poezia îi apare Ioanei Em. Petrescu ca expresie a unui „nou mod de a fi în lume”, a unui proiect preocupat de a-şi regăsi „fragmentarul”, „relaţionalul”, „procesualul”, „imanenţa”, „indecidabilul” etc., în ceea ce priveşte identificarea postmodernismului cu triumful unei „noi episteme, al unui „nou umanism”, semnalat de/prin „noua accepţie a individualului” ca un „act de înţelegere eliberatoare” şi de „sacrificare a individualismului” ce ne separă de „marile ritmuri, eterne şi integratoare, ale vieţii universale”, considerăm că dilatarea teritoriului crizei este un demers dependent de traiectoriile sinuoase ale noului antropocentrism avute sub observaţie de Al. Muşina7.

Joncţiunea între cele două perspective asupra postmodernismului literar este asigurată prin ecuaţia „deconstrucţia deconstrucţiei”, decriptată teoretic la două mâini începând cu stagiul american al „soţilor Petrescu” din perioada 1981-1983. Raportat la „context”, demersul teoretic al lui Derrida îi apare Ioanei Em. Petrescu, mai interesant decât „aspectele practice ale criticii deconstructiviste”, în sensul că teoria lui Derrida „reunifică critica şi filosofia (îndelung despărţite prin psihologie, lingvistică şi semiotică)”, oferind prin aliajul obţinut „sugestii înnoitoare” şi posibilităţi teoretice de reconstruire a unui „nou model al gândirii, consonant celui din ştiinţele contemporane”8, recte modelului postmodern ale cărui reflexe în spaţiul narativ sunt cartografiate de Liviu Petrescu în Poetica postmodernismului.

Din taxinomia „coincidenţelor” care probează implicarea deconstructivismului lui Derrida în reconstruirea unui „nou model al gândirii” îşi mai păstrează încă actualitatea o bună parte din mefienţa lui Derrida cu privire la „sfârşitul”/ „moartea” filosofiei. Pentru că, potrivit Ioanei Em. Petrescu, „lumea lui Derrida este lumea unei perpetue deveniri, a unei perpetue puneri în relaţie, fără puncte originare şi fără momente finale”, fără soluţii dialectice, adică o „lume postmodernă” fiinţând după regula recesivităţii şi în care „contrariile coexistă complementar” şi „relaţia” se substituie „substanţei”.9

În opţiunea lui Liviu Petrescu din Vârstele romanului (1992), rescrisă şi editată în 1996 sub titlul Poetica postmodernismului, modernismul şi postmodernismul sunt modelele coexistente ale poeticii secolului al XX-lea (ceva similar „modernismului” şi „antimodernismului”, până la un punct şi ele complementare, în opţiunea lui Antoine Compagnon10), cu mult mai apropiată, în premisele sale teoretice, de „Noul historism” american de la finele anilor ’80 decât de fenomenul deconstrucţiei.

Familiarizaţi parţial şi cu metaforele poststructuraliste („reţea”, „ţesătură”, „urzeală”, „textură” etc.) care evidenţiau caracterul pur relaţional ce ar defini statutul textualităţii, o bună parte dintre optzecişti vor recurge şi ei la astfel de substituiri. In „ton” cu „operaţiile textuale”/ „transformările textuale”, probate de către Derrida, în vocabularul optzecist îşi vor face loc unele „variante adaptate”, cum ar fi „textuare”, „texistenţă” etc., sintagme prin care noul val subliniază caracterul continuu, descentralizat, detotalizant al textului, excluzând, în acelaşi timp, orice componentă referenţială, orice transcendere spre „un sens deja – şi întotdeauna – existent, prezent, constituit”11. Condiţia unui astfel de text general este autoreferenţialitatea. Textul se scrie pe sine, perpetuu, sensul nu mai vine din profunzimea ontologicului, ci provine din jocul lateral al înlănţuirilor. Modelul paradigmatic este cel al „textului inconştient” abstras de către Derrida în termeni freudieni şi acceptat ca „ţesătură de urme”, „reţea de diferenţe” în care sensul şi forţa sunt reunite. Este vorba despre un text în care fiecare termen creează, reprezintă şi îşi este propriul său referent, după cum observă şi Ioana Em. Petrescu (1991).

Aşadar, (des)centrarea, (ne)limitarea, (auto) referenţialitatea (prin metaforele şi prin emblemele sintactice ale textualităţii) reprezintă „mărcile textului optzecist în cuprinsul câmpurilor textuale particulare”, de cele mai multe ori autofage.

Pe de altă parte, nici caracterul deschis al poeticii „post-new-criticiste” a lui Murray Krieger, realizată prin „dialogul” între prezenţă şi absenţă, sincronie şi diacronie, discontinuitate şi continuitate, „identitate metaforică şi iluzia identităţii”, nu a rămas fără ecou în perimetrul literar optzecist tocmai datorită tentativei sistemului kriegerian de a încorpora şi digera modelul teoretic propus de Jacques Derrida. Un roman ca Femeia în roşu demonstrează cum, printr-o dramatică răsturnare a perspectivei, argumentele lui Derrida, prin care acesta deconstruieşte discursul, proclamându-i absenţa, sunt folosite de Murray Krieger ca depoziţii în favoarea prezenţei, a naturii privilegiate a discursului ficţional, romanesc.12

Mihaela Ursa, referindu-se la modul de funcţionare a principiului „vrăjirii orfice” (din ultima carte a Poeticii postmodernismului), vorbea despre uzajul (dacă nu chiar demodarea) celor mai de preţ veșminte ale modernismului înalt, „respectiv principiul raţionalismului, metanarativul legitimator, obsesia totalităţii, a sensului” care odată deconstruite certifică „nu numai contradicţia sau naraţiunile arhetipal-fondatoare, ci însuşi raţionalismul şi legitimarea suprapusă metalogic fenomenului cultural”, ţinta deconstrucției fiind „raţionalismul, iar nu raţionalitatea, iar adeziunea lui Liviu Petrescu este bine de citit în această cheie” 13

Pe lângă deconstruirea umanismului tradiţional şi refuncţionalizarea lui în ipostaza „noului umanism“, ceea ce-i aliază pe Ioana şi Liviu Petrescu în explorarea critică se recunoaşte în acordarea de credit post-structuralismului care aduce cu sine, odată cu redescoperirea „plăcerii scriiturii”, intenţia de a reda cititorului bucuria „relecturii“.  Originalitatea exegeţilor Ioana şi Liviu Petrescu reiese din permanentele „asociaţii şi disociaţii aşezate sub semnul reflecţiei filosofice” pe considerentul că „literatura încorporează idei, fiind însă ireductibilă la ele”. Pornind de la considerente de ordin filosofic, Ioana şi Liviu Petrescu se reîntorc în literatură cu braţele pline de „recolta” pe care poezia şi proza le-a îngăduit să o culeagă. Acest „du-te-vino neobosit între idee şi imagine, între filosofie şi literatură, constituie secretul” celor doi critici marcaţi de „cultul ordinii”, plăcerea deconstruirii şi reconstruirii, capacitatea de a conferi „limpezime ideilor“14

Perspectiva duală asupra postmodernismului ca fenomen paralel şi tranzitoriu, aşa cum o relevă cărţile, studiile, articolele şi „notele” Ioanei Em. Petrescu şi ale lui Liviu Petrescu confirmă predispoziţia de a explora, pe cont propriu, „o anume etică” şi „o estetică a seducţiei, a jocului şi a impurităţii”, aflate într-o relaţie recesivă cu spiritul formalizant al avangardei şi teroarea mecanicistă a textualismului, cu reflexele libertare ale deconstructivismului şi contextualismului ca fluxuri ce au străbătut o bună parte din spaţiul artei ultimelor decenii ale secolului trecut.

NOTE

________________________________________________________________________________

1. Paul Ricœur (2000), La Mémoire, l’histoire, l’oubli, Paris, Seuil, (trad. rom. de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik, Memoria, istoria, uitarea, Timişoara, Editura Amarcord, 2001).

2. Răzvan Voncu (2019), Liviu Petrescu (1941-1999). Plecat prea devreme, in „România literară” nr. 33/2019 (RESTITUTIO)

3. La recomandarea Profesorului Ion Vlad, conducătorul meu de doctorat, am convenit asupra unui program de cercetare în care am avut şansa de a-l consulta pe Liviu Petrescu în ceea ce priveşte experienţele postmoderniste din proza românească a anilor ’80. [În Buletinul Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” din Cluj- Napoca consacrat lui LIVIU PETRESCU-BIO-BIBLIOGRAFIE (https://www.bjc.ro/new/files/liviu-petrescu/liviu_petrescu_bio-bibliografie.pdf), p. 9 figurez ca „încheietor de pluton”.]

4. Gheorghe Perian (2021), Critica universitară clujeană: Liviu Petrescu, in „Vatra”, nr. 7-8/2021, pp. 138-144.

5. Ioana Em. Petrescu 1991), Modernism / postmodernism. O ipoteză, in Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p.161.

6. Ioana Bot (2003), Ioana Em. Petrescu şi poetica postmodernismului, in Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism. O ipoteză (Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi postfaţă în limba franceză de Ioana Bot), Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2003, p.8.

7. Alexandru Mușina (2002), O poezie a mileniului III, in Antologia poeziei generaţiei ’80, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Brașov, Editura Aula, 2002, p. 16: „Poeții generației ’80 pot fi subsumați postmodernismului doar prin forţarea termenului şi prin obnubilarea esenţei demersului lor poetic, de a re-descoperi realul (la toate nivelurile sale, desigur, inclusiv cel cultural, dar nu punând accent pe dimensiunea culturala a lumii) şi prin încercarea de a da un sens absurdului lumii înconjurătoare, de a lupta împotriva entropiei. Totul prin (re)aducerea în centru a individualităţii, a persoanei, care devine sistem de referinţă [s.n,]; de aceea avem de-a face mai degrabă cu ceea ce eu aş numi un nou antropocentrism”.

8. Ioana Em. Petrescu (1991), Filosofia poststructuralistă a lui Derrida şi soluţiile criticii contemporane, in Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p.195.

9. Ibidem.

10. Antoine Compagnon (2008), Antimodernii : de la Joseph de Maistre La Roland Barthes (traducere din limba franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, prefaţă de Mircea Martin), Editura ART, Bucureşti , 2008.

11. Ioana Em. Petrescu (1991), op. cit. p. 174.

12. Gheorghe Manolache (2004), Un deceniu de decantare a postmodernismului literar românesc in REGULA LUI DOI (registre duale în developarea postmodernismului românesc), Editura Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, 2004, p.118

13. Mihaela Ursa (2011), Liviu Petrescu – fața din adânc În vol. Spiritul critic la Liviu Petrescu, coord. Sanda Cordoș, Editura Limes, 2011, p. 138-145.

14. Iulian Boldea (2010), Un critic al ideilor literare  in „Apostrof”, Anul XXI, nr. 9 (244), 2010, p. 6-8

*

Ion BUZAȘI

Rânduri de prețuire și de emoționantă aducere aminte

Ioana Em. Petrescu era absolventă a promoției 1964 a Filologiei clujene, o promoție ce număra câțiva studenți de o vădită dotare intelectuală, care au ajuns universitari sau critici și istorici literari cunoscuți: Liviu Petrescu, Ion Pop, Mircea Borcilă, Vasile Frăteanu ș.a. Ioana Em. Petrescu, soțul ei regretatul Liviu Petrescu, Ion Pop, Mircea Borcilă au și fost reținuți preparatori-asistenți la facultatea pe care au absolvit-o. Cu Ion Pop am făcut seminarii de literatura română contemporană; cu Ioana Em .Petrescu care se specializase în Eminescu și Ion Budai-Deleanu, pe urmele ilustrului ei părinte, profesorul-savant Dumitru Popovici n-am avut prilejul unor astfel de întâlniri academice.

Promoțiile care au urmat au făcut seminarii Eminescu și vorbeau cu admirație despre asistenta (sau lector?) Ioana Em. Petrescu, pe care în entuziasmul lor admirativ, după obiceiul studenților de a găsi porecle dascălilor, o numeau „Doamna de Eminescu”. Mă refer la promoția Irinei Petraș sau a  Ioanei Bot, două din cele mai ilustre continuatoare ale regretatei lor profesoare. Irina Petraș, povestește un fapt interesant de istorie literară, dar și de modestie și generozitate intelectuală. Cursul special Eminescu care se preda în acea vreme la anul III era ținut de profesorul Gavril Scridon, un om cumsecade, generos și entuziast prețuitor al clasicilor români, îndeosebi Eminescu și Coșbuc, conjudețeanul său, entuziasm ce-și punea amprenta asupra rostirii cursurilor, cu momente afectiv-patetice. Cunoscând că Ioana Em. Petrescu, fiica fostului său profesor Dumitru Popovici, se preocupa intens de poezia lui Eminescu, a cedat predarea cursului tinerei sale colaboratoare, rămânând un exemplu rarisim în lumea universitară, de recunoaștere a valorii discipolilor, care pot continua mai bine opera didactică a magistrului.

Am urmărit activitatea literară a Profesoarei Ioana Em. Petrescu, (așa ar fi trebuit să ajungă, dar pe atunci – mă refer la perioada de până în 1989, ascensiunea universitară, nu se făcea cu aceeași repeziciune ca astăzi) așa că studioasa absolventă a rămas tot lector universitar, ca și Ion Pop, Liviu Petrescu, Mircea Borcilă, avansați după 1989, în temeiul unei activități științifice excepționale, la gradul pe deplin meritat de profesor universitar.

În martie 1985 am făcut parte din Comisia de acordare a gradului didactic I unei profesoare din comuna Cetatea de Baltă, Jud. Alba. Din comisie mai făceau parte conf. univ. dr. Cornel Căpușan – președintele Comisiei și lector univ. dr. Ioana Em. Petrescu, coordonatoarea lucrării.

Transcriu din Jurnalul meu câteva aspecte de la această inspecție specială de gradul I. După tipic, trebuia să asistăm la 4(patru) ore de clasă, după care urma analiza lecției, apoi susținerea lucrării.

 Titlul lucrării pe care am recenzat-o surprindea, în primul rând prin titlu: Obiceiurile de nuntă în comuna (satul?) Crăciunelul de Sus. Cunoșteam satul din biografia lui Goga, satul copilăriei poetului, pe ulițele  și hotarele căruia viitorul poet a înregistrat scene și figuri din viața satului ce se vor regăsi, peste ani, transfigurate poetic, în primul său volum de Poezii din 1905. Dar titlul lucrării m-a surprins și pentru că nu bănuiam la cercetătoarea iluminismului românesc, la profesoara care se anunța ca unul dintre cei mai comprehensivi și, în orice caz, novatori eminescologi, după o lungă staționare a exegezei eminesciene în studiile lui G. Călinescu.

Am fost și mai surprins când a elogiat lucrarea, în termeni echilibrați, stăruind îndeosebi asupra glosarului de o particulară savoare. Aici mi s-­a părut că regăsesc pe autoarea Eposului comic la Ioan Budai-Deleanu. Se înțelege că nu toate lecțiile reușeau s-o intereseze: unele pentru subiectul lor tern, altele pentru greu evitabilul șablon didactic pe care prea puțini dascăli știu să-l ocolească. Și atunci, se înțelege că și comisia mai încerca o minimă conversație sau un schimb de păreri despre lecții și nu numai. Țin minte că am luat Echinoxul  și generația echinoxistă spre uimita dumneaei satisfacție, am vorbit despre un roman satiric al lui Paul Georgescu (din care pronunța aproape simpaticul fonetism „iepic” pentru epic) ș.a. Mi-am luat, nu fără destule poticniri ale gândului, îndrăzneala să-i spun că mi s-a cerut de către cei de la Comitetul Orășenesc de Cultură sau chiar de la Comitetul Județean de Cultură și Educația Socialistă un Memoriu (sau un Argument) în care să justific oportunitatea unui muzeu al Școlii Ardelene la Blaj. Propunerea fusese făcută cu aproape cincisprezece ani în urmă, în 1971, la o comemorare a lui Patru Maior la Blaj, de către profesorul Gh. Bulgăr de la Universitatea din București, și reluată succint, peste câțiva ani, într-un articol de către același istoric literar. Neștiind ce să adaug la cele spuse de Gh. Bulgăr, iar „diriguitorilor” culturali părându-li-se insuficiente argumentele, am riscat rugămintea către doamna Ioana Em. Petrescu de a-mi „trasa cadrul”unui asemenea memoriu justificativ. Mă așteptam la un refuz, oricât de elegant și nicidecum la o chestionare asupra dimensiunilor acestui „material”. Am aproximat două pagini dactilo, și spre surpriza mea, Ioana Em. Petrescu s-a apucat de scris, rugându-mă pe mine să urmăresc lecția despre adverb ca să pot discuta, în cunoștință de cauză, aspectele metodice la îndătinata analiză. La sfârșitul orei mi-a dat un  manuscris de două pagini, intitulându-l: Argument pentru un Muzeu al Școlii Ardelene la Blaj . Se înțelege de ce nu a fost semnat, pentru că trebuia să fie al meu, sau al unui „colectiv de autori”. Eu mi-am permis să dau un alt titlu Pentru un Muzeu al Școlii Ardelene la Blaj, iar jos, mai târziu, pentru că ideea înființării Muzeului Școlii Ardelene a fost mereu amânată, până la uitarea ei totală – am scris numele celei căreia îi aparțin aceste rânduri, Ioana Em. Petrescu, locul și data redactării lor: Cetatea de Baltă, 23 martie 1985.

Pentru cultura română în general și pentru destinul spiritualității românești din Transilvania în special, Blajul reprezintă un centru de primă importanță: un centru cultural dar, în același timp, centru al vieții politice într-o vreme în care românii luptă, prin cultură, pentru recunoașterea îndelung contestată la o viață națională proprie. În secolul al XVIII-lea, secolul luminilor, școlile Blajului înseamnă centrul de iradiere al ideilor secolului, dar și centru de constituire a unei mișcări culturale majore: Școala Ardeleană. Toți marii scriitori ai Școlii Ardelene s-au format în școlile Blajului, pe care parte dintre ei le-au slujit apoi în calitate de profesori, transmițând generației următoare, care va sluji idealul național la 1848, ideile revoluționare ale iluminismului.

Însemnătatea Blajului nu se limitează însă la spațiul transilvan, ci este de ordin general românesc: Școala Ardeleană e cea mai importantă variantă a iluminismului românesc. Mai mult, prin Budai-Deleanu și opera sa capitală, Țiganiada,literatura română atinge valoarea unor capodopere din literatura universală, ieșind (ca și în cazul operei lui Dimitrie Cantemir) din limitele unui provincialism cultural.

Blajul e așadar rădăcina din care a crescut o cultură majoră și, odată cu ea, conștiința de sine a națiunii noastre. De aceea, cultul Blajului ca centru al spiritualității românești e atât de puternic în cazul marilor conștiințe naționale, în cazul lui Eminescu în primul rând. De aceea, un Muzeu al Școlii Ardelene la Blaj este o necesitate culturală și națională.

Între multele pagini de istorie, istorie literară și memorialistică, despre Blaj și despre Școala Ardeleană, succintul eseu al Ioanei Em. Petrescu se distinge prin aprecieri definitorii, originale și de o mare profunzime, izvorâte deopotrivă din cunoașterea trecutului cultural transilvan și al istoriei literaturii române îndeobște.

În arhiva mea de istorie literară păstrez cu prețuire și cu o emoționantă aducere aminte aceste pagini scrise de Ioan Em. Petrescu în 23 martie 1985, într-un sat de pe valea Târnavei Mici.

*

Iulian BOLDEA

În oglinzi hermeneutice

            Dialogul epistemelor

            Destinul Ioanei Emanuela Petrescu a fost strâns legat de acela al Literelor academice clujene. Născută la Sibiu, fiica lui Dimitrie Popovici a absolvit cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, secţia română (1959-1964), cu o lucrare de licenţă despre Aron Pumnul. Teza de doctorat despre Ion Budai-Deleanu şi eposul comic va fi publicată în 1974. La 11 iulie 1964 se căsătoreşte cu Liviu Petrescu, urmând apoi treptele carierei didactice universitare (1964-1969, preparator, din 1969, asistent, iar din 1976 până în 1990, lector). Debutează cu un studiu în Cercetări de lingvistică (1966), între 1981-1983 beneficiază de o bursă Fulbright la Los Angeles, ca lector român la UCLA, iar în primăvara anului 1990 devine profesor universitar. A colaborat la Tribuna, Steaua, Echinox, Revista de istorie şi teorie literară, Manuscriptum, Familia, Vatra, Cronica, Studia Universitatis „Babeş-Bolyai” ş.a. În jurul Ioanei Em. Petrescu s-a format noua şcoală clujeană de eminescologie. A publicat volumele Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică (1978; premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române), Configuraţii (1981), Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti (1989). Apariţiile postume au fost îngrijite de Ioana Bot. Ioana Em. Petrescu a făcut parte din colectivele care au realizat Dicţionarul Scriitorilor Români şi Dicţionarul esenţial al scriitorilor români. În 1989 i se decernează premiul „Eminescu”, din partea Uniunii Scriitorilor din România, pentru întreaga sa activitate de eminescolog. În 1991, Diana Adamek şi Ioana Bot îi dedică volumul colectiv Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu

Deşi lăsat oarecum în umbră, spiritul teoretic este cel puţin la fel de proeminent ca şi demersul exegetic, căci studiile Ioanei Em. Petrescu au ca punct de plecare reflecţia asupra literaturii, dovedind o reală capacitate de conceptualizare, precum şi o deschidere epistemică amplă şi nuanţată. Reflecţia asupra mutaţiilor epistemice rezumă în fond graficul metamorfozelor discursului modern asupra literaturii, cu întregul său registru de continuităţi şi discontinuităţi. Esenţială este imaginea dialogului scriitorilor cu lumea, cu propriul limbaj, cu dinamica exigenţelor hermeneuticii şi fenomenologiei. Exegeza este, pentru Ioana Em. Petrescu, revelatorie tocmai prin resursele epistemice fructificate, căci demersul hermeneutic porneşte „din planul maximal, din contextul epistemic în care e prinsă literatura, şi ajunge la planul limfatic al imaginarului şi la cel capilar al operei. Tocmai de aceea interpretările sale dau impresia tonică de saturaţie a interpretării, de plenitudine a analizei.” (Al. Cistelecan).

Cartea de debut, Ion Budai-Deleanu şi eposul comic îmbină analiza atentă a textului cu interpretările conceptuale subtile.Ioana Em. Petrescu subliniază modul în care eposul comic devine o „raportare polemică sau ironică la universul valoric şi la canoanele stilistice ale eposului eroic”, urmărindu-se avatarurile sale structurale, arhitectura modelului literar, într-o explorare „organică” a fenomenului cultural european. E limpede că interpretarea Ţiganiadei urmăreşte contextul istoric şi european al eposului, căci în calitatea sa de „epopee mixtă”, în care „eroicomicul fuzionează cu eroicul pur”, Ţiganiada fructifică simbioza între cele două nivele ale eroicului, fiind o operă originală, „de început”, ce „remodelează structurile epice arhetipale”. Interpretările temelor şi ale figurilor de limbaj şi stil, dar şi analiza simbolurilor coboară analiza, cum observă Al. Cistelecan, „pînă în interstiţiile textului şi pînă la pulsaţiile imaginarului”. 

Excelentă este cartea Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică prin care Ioana Em. Petrescu se impune în elita eminescologiei. Revalorizarea universului creator eminescian este efectuată din perspectiva exigenţei simbolice a unei duble postulări vizionare a eului liric: în raport cu lumea şi în raport cu propriul limbaj, dar şi din unghiul rolului pe care Eminescu l-a avut în dinamizarea universului liric românesc. Sunt plasate în orizontul hermeneutic proiecţii simbolice (modele) ontologice şi gnoseologice, modele explorate într-o configurare diacronică. Imaginile poetice cristalizează în sfera lor mutaţiile epistemice din domeniul culturii, fiind relevate dimensiunile a două configurări vizionare. Prima configurare poartă amprenta unui „model cosmologic platonician” activ la începuturile creaţiei, în timp ce a doua, ataşată modelului „kantian”, e specifică operelor maturităţii. Faptul că opera lui Eminescu stă sub spectrul acestor confruntări simbolice şi epistemice este revelator pentru predispoziţiile vizionare ale poetului, Ioana Em. Petrescu examinând modul în care se răsfrânge această confruntare în tectonica lirismului (imagine, sens, atitudine sau simbol). Interpretările, de ansamblu sau de detaliu, examinează structuri şi teme, arhitecturi simbolice, descifrându-se semnificaţii simbolice ale textului, într-un dialog convingător al analizei de text şi al ideaţiei filosofice, al fragmentului simbolic şi al construcţiei vizionare, al concretului microtextual şi al generalităţii percepţiei sintetice. Mutaţiile „modelului cosmologic” atrag după ele modificări de stil, substanţă şi viziune a liricii eminesciene, fiind vizibilă tranziţia de la armonia („consubstanţialitatea”) începuturilor la starea de alienare a poeziei de maturitate, în care dominant este sentimentul agonicului, angoasa, exasperarea ontică, stări ce vor antrena configurarea şi consolidarea unor „universuri compensative” (eros, magie, trecut istoric, poezie etc.). Ioana Em. Petrescu relevă în cartea sa remarcabila coerenţă integratoare a viziunii eminesciene, materializată în teme, motive şi simboluri aflate într-o continuă prefacere imaginativă.

În Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti disputa epistemelor este examinată diacronic în întregul spectru al liricii noastre. O primă constelaţie epistemică este regăsită în poezia lui Eminescu, al cărei nucleu vizionar exprimă un principiu contemplativ, al vizualităţii şi al contrastului subiect/ obiect. Între pericolul alienării ontice şi posibilităţile regeneratoare ale unor modalităţi compensative (transmutarea vederii în viziune ca modalitate de restituire a condiţiei integratoare a fiinţei poetice) se situează în mare măsură poezia eminesciană şi lirica românească a secolului XX, până la Ion Barbu, a cărui creaţie produce o mutaţie epistemică, dusă la desăvârşire de Nichita. Interpretarea poeziei româneşti moderne are aşadar aspectul unui spectacol al dialogului epistemelor, de la cunoaşterea erotică fundamentată pe înglobarea obiectului de către subiect la contopirea extatică, prin analiza racordurilor simbolice şi a redimensionării arhitecturii metaforice a textelor lirice, dar şi prin asumarea unei ierarhii a simţurilor creative, cum ar fi tranziţia de la „vedere” la „devorare”. Ioana Em. Petrescu explorează, astfel, cu acuitate analitică dialectica relaţiei dintre limbaj-imagine-viziune. În Configuraţii, sunt reunite studii de istorie literară şi studii de hermeneutică, teoria şi verva analitică alcătuind un peisaj fast al interpretării, de la eseurile despre „configurarea imaginii” la cele dedicate intertextualităţii şi „tehnicii citatului”. Publicată postum, Ion Barbu şi poetica postmodernismului este ultima carte finalizată de Ioana Em. Petrescu, în care punctul de plecare e reprezentat de „mutaţia” epistemică pe care o înregistrează lirica lui Ion Barbu prin „revoluţionarea conceptului de poeticitate”. Accentul este plasat aici asupra „parafrazei”, asupra  scenariilor iniţiatice, analizate ca noduri şi reţele simbolice ce conduc spre muzicalitatea extatică a limbajului.

Avatarurile comparatismului

Liviu Petrescu este unul dintre criticii literari eminenţi din perioada postbelică a literaturii române, exprimând în textele sale o comprehensiune subtilă a fenomenului literar, de la valori ale literaturii române la opere şi scriitori ai literaturii universale. Eseistul explorează relieful operei literare nu doar din unghi estetic, semantic sau din perspectiva arhitecturii structurale, extrăgând o viziune asupra lumii, o atitudine reprezentativă, un mod de a fi. Autorul şi opera se regăsesc astfel într-un context ideologic, într-o dinamică a ideilor literare ce reliefează dimensiuni specifice, note comune, convergenţe şi disparităţi cu epoca şi climatul intelectual. Exersat în spaţiul comparatisticii, Liviu Petrescu expune în articolele sale analogii, corelaţii cu opere, scriitori, teme fundamentale din literatura universală, urmărind metamorfozele unor teme şi idei estetice şi filosofice printr-un „apetit comparatist” la care se referă Laurenţiu Ulici: “Apetitul comparatist şi inteligenţa revelării universului ideatic fac din studiile şi eseurile lui, în chip implicit, operă de revalorizare, chiar dacă mai întotdeauna nu întregul unei opere este avut în vedere, ci doar o anumită zonă de relief. Dicţiunea sobră, superior didactică, impersonală în subiectivitate este o modalitate de emisie perfect adecvată conţinutului de idei al teoremelor şi analizelor, ceea ce numim, prin tradiţie, stil universitar în critică, având în persoana lui unul din cei mai elocvenţi exponenţi”.

Realitate şi romanesc, cartea care l-a impus pe scena literaturii pe Liviu Petrescu dezvăluie un avizat cunoscător al literaturii, lipsit de inhibiţii, spirit riguros, metodic, atent cu deosebire la relieful concret al operei literare. Raporturile dintre real şi narativ sunt validate prin prisma examinării operelor unor scriitori semnificativi ai literaturii române (Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gib I. Mihăescu). Demonstraţia eseistului se fundamentează pe ideea că, deşi au existat prejudecăţi ale istoriografiei şi criticii literare româneşti, care accentuau latura obiectivă, tipologică a prozei, există un domeniu al epicii extrem de elocvent manifestat prin preferinţa pentru interioritate, pentru spaţiul lăuntric, prin care realitatea îşi nuanţează contururile şi relieful, acest tip de proză psihologică „aducând în cuprinsul ei noi şi noi teritorii, pe care realismul tradiţional şi naturalismul le neglijaseră sau, pur şi simplu, le-au ignorat”.

În orizontul hermeneuticii prozei de analiză psihologică, eseistul apelează la perspective şi resurse analitice inedite, repudiind prejudecăţi şi tipare încremenite ale metodei, epicul dedicat subiectivităţii fiind circumscris unor idei şi concepte filosofice, căci literatura nu mai poate fi redusă la presupoziţia reflectării servile a realului, ea integrând realitatea în structurile interiorităţii, remodelând formele concrete şi imprimându-le o anvergură semantică inedită: „Este o tendinţă prin care realitatea exterioară este pusă la îndoială; scriitorii români se întreabă cu toată seriozitatea dacă descrierea lumii din afara noastră prezintă valoarea presupusă sau nu. Nu este o simplă problemă de estetică aceasta, ci o problemă cu implicaţii mult mai largi, o problemă cu implicaţii filosofice. Nu se merge niciodată până la a se nega socialul şi naturalul, dar se apreciază că factorul lăuntric deţine o importanţă mult mai mare, că aici trebuie căutat esenţialul”.

Desigur, în această carte Liviu Petrescu nu are ambiţia unei abordări monografice, exprimând, mai degrabă „o «descripţie» luminată prin subtila punere în valoare a reţelei obiective, vasele ce irigă opera devin incandescente şi aceasta dă, în unele momente, iluzia feerică. Propunând relaţii, într-un spirit de familiaritate cu unele izvoare străine ale scriitorilor cercetaţi, Liviu Petrescu aduce o contribuţie importantă la studiul «anatomic» al creaţiei lor” (Gh. Grigurcu). Dinamica perspectivei interiorităţii, a substanţei sufleteşti e configurat în eseul Dostoievski (1971), în care ideea axială este caracterul paradoxal, antinomic al „vieţii spirituale” a personajului dostoievskian, aflat mereu între stază şi extază, între limitarea drastic alienantă în limitele individualităţii proprii şi ieşirea din sine, revolta, reacţia centrifugală (“La Dostoievski viaţa spiritului se concretizează întotdeauna (…) prin aceeaşi dialectică a contrariilor; unul dintre termenii antinomiei îl reprezintă, de fiecare dată, starea de omogenitate, de contopire cu non-eul, stare în care eroul se lasă absorbit pe deplin de ceea ce îl transcende. Celălalt termen al antinomiei este dat de o atitudine conservatoare, în cadrul căreia personajul îşi apără propria fiinţă împotriva a ceea ce o ameninţă să se înstrăineze de sine; sau procedează la o afirmare a sa ca esenţialitate. Impresia noastră rămâne că cea mai puternică atracţie o exercită, în ultimă instanţă, cea dintâi atitudine”).

Tema condiţiei umane se regăseşte în cartea cea mai cunoscută a lui Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane (1979), care este un „corolar al specializării sale în materie de analiză psihologică în bază ideologică (filosofică, psihologică şi morală)”, cum spunea Laurenţiu Ulici. Esenţială pentru modernitate, tema condiţiei umane este exprimată de conflictul dintre „setea de absolut a fiinţei umane, pe de o parte şi existenţa anumitor principii limitative, pe de altă parte”, antinomie expusă pe trei paliere distincte (metafizic, ontologic şi social). Demonstraţia, dezvoltată progresiv, e fundamentată pe expunerea unor argumente viabile, provenite din orizontul textului, dar şi pe apelul la informaţii filosofice, psihologice, estetice etc., într-o arhitectură subtilă a analogiilor, corelaţiilor, disocierilor şi asocierilor, eseistul recurgând şi la o critică a „modelelor”: „O critică a «modelelor» (aplicată fie la un domeniu al personajelor, fie mai cu seamă la unul al motivelor sau temelor) nu poate fi ocolită, în clipa de faţă, de nici o cercetare de tip comparatist”. “Lentoarea exprimând seriozitatea travaliului”, spiritul „flegmatic, ignifug”, de care vorbeşte Gh. Grigurcu, trădează temperamentul eseistului, fire retractilă, cu umori sau entuziasme estompate în expresie echilibrată, apolinică, în care convulsiile interiorităţii se resorb cu revelatorie prestanţă. O anumită răceală stilistică a demonstraţiei nu diminuează anvergura şi fluxul analizei, austeritatea frazei exprimând pasiunea reflexivităţii şi sobrietatea conceptuală.

Important este studiul lui Liviu Petrescu despre postmodernism, carte de referinţă, remarcabilă prin implicarea intelectuală în definirea şi circumscrierea unor forme şi idei literare, dintr-o perspectivă comparatistă şi fenomenologică. Liviu Petrescu este, în critica postbelică, un remarcabil hermeneut al conceptelor şi figurilor literare, un comparatist de înaltă rigoare şi exigenţă, un profesor de elevată ţinută profesională.

*

Gheorghe GLODEANU

Liviu Petrescu și poetica postmodernismului

Realitate şi romanesc (1969), Scriitori români şi străini (1973), Romanul condiţiei umane (1979) şi Vârstele romanului (1992) sunt numai câteva din titlurile ce îl recomandă pe Liviu Petrescu drept unul din cei mai avizaţi cercetători autohtoni ai romanului. Criticul a reuşit să surprindă cu fiecare nouă apariţie editorială, atât prin profunzimea investigaţiilor, cât şi prin noutatea punctelor de vedere avansate. Aşa s-a întâmplă şi cu Poetica postmodernismului, lucrare apărută în 1996 la Editura Paralela 45. Încă în eseurile reunite în cartea de debut, autorul şi-a elaborat o strategie de lucru care nu va fi abandonată nici mai târziu. Potrivit acestui punct de vedere personal, exegetul nu caută să decodifice influențele ce s-au exercitat de-a lungul timpului asupra romanului românesc, dimpotrivă, el urmăreşte felul în care spiritualitatea românească participă la „frământările şi la căutările spiritualității europene”, comparația având darul de a facilita integrarea în universalitate a operelor reprezentative ale literaturii naţionale. Beneficiind de sugestiile venite din partea unor savanți de prestigiu precum François Lyotard, Ihab Hassan sau Jacques Derrida, Liviu Petrescu discută în cartea sa metamorfozele romanului modern în raport cu un concept extrem de vehiculat şi de controversat în acelaşi timp, postmodernismul. Paradigma romanului modern este urmărită în evoluţia ei pe parcursul mai multor secole, criticul identificând în evoluţia genului o structură triadică: primul modernism, al doilea modernism şi etapa postmodernă. Mutaţiile survenite în poetica romanului sunt analizate în strânsă interdependență cu modificările intervenite în sfera gnoseologiei, aventura genului constituind în esenţă – aşa cum a arătat Ion Vlad – o aventură a cunoaşterii.

Lucrarea conţine trei capitole analitice extrem de dense, precedate de un Argument şi urmate de nişte interesante note cu valoare de concluzie. La toate acestea se adaugă o extraordinară bibliografie, reunind tot ceea ce era demn de semnalat în cadrul problemei discutate. Liviu Petrescu mărturiseşte că, la originea cărţii de faţă se găseşte un proiect mai vechi, constând din „construirea codului poetic pe care îl implică şi pe care se întemeiază romanul modern”. Înainte de toate, autorul s-a văzut obligat să întocmească inventarul cât mai complet al trăsăturilor romanului modern, demers în care a beneficiat de o bibliografie critică şi teoretică extrem de cuprinzătoare. Ca urmare, exegetul mărturiseşte faptul că propria sa contribuție trebuie căutată nu atât în descoperirea cât mai ales în „strădania de a subsuma toate aceste trăsături unei paradigme unice”.

Pe măsură ce analiza avansează, exegetul constată faptul că, de-a lungul unei istorii de câteva secole, romanul modern a cunoscut o devenire dialectică. Drept consecință, este pusă în evidență o primă sub-paradigmă, cea a primului modernism. Liviu Petrescu are în vedere aici romanul „ştiinţific”, pozitivist, din secolul al XIX-lea, căruia i-a luat locul apoi romanul „reformator” („Marele modernism”) al secolului al XX-lea. În viziunea autorului, „codul romanului modern se defineşte astfel, în cele din urmă, ca o schemă dinamică, structurată pe două faze fundamentale”. Impunerea conceptului de postmodernism face necesară elaborare unor precizări suplimentare şi stabilirea unei noi paradigme a romanului, delimitată cât mai tranşant de primele două. Dificultăţile cu care se confruntă eseistul îşi au originea în controversele legate de termenul de postmodernism, văzut fie ca un ultim stadiu al modernismului, fie ca o atitudine anti-modernistă pin excelenţă. În concepţia lui Liviu Petrescu, datorită problemelor pe care le ridică, postmodernismul nu trebuie considerat drept o prelungire a modernismului, chiar dacă el moștenește spiritul protestatar al acestuia din urmă. Literatura postmodernă ilustrează un nou moment economic şi social şi este purtătoarea de cuvânt a unei noi ideologii, aceea a unei societăţi de tip post-industrial. Despărțirea de modernism poate fi identificată atât în premisele filosofice ale noului curent, cât mai ales în sfera semiologiei, unde teoria saussuriană a semnului este socotită perimată şi nesatisfăcătoare.

Demersul lui Liviu Petrescu este semnificativ şi prin extraordinara lui deschidere, exegetul valorificând informații din domeniul filosofiei culturii, al sociologiei şi antropologiei culturale, al poeticii şi teoriei formelor, totul fiind subordonat circumscrierii cât mai exacte a etapelor parcurse de romanul modern. Intitulat Coiful Minervei, primul capitol circumscrie faza „modernismului timpuriu” al acestui gen proteic. Reconstituirea se realizează pin raportarea neîntreruptă la modelul cunoaşterii ştiinţifice, autorul realizând o paralelă între discursul literar şi cel ştiinţific. Printre trăsăturile marcante ale noului model se numără experienţa, accentul pus pe o cunoaștere realizată pe calea simţurilor. Negând teoria „ideilor înnăscute”, noua epistemologie ajunge la apogeu în secolul al XIX-lea şi proclamă doar adevărul acelor cunoştinţe ce îşi au originea în observarea directă a lumii şi a lucrurilor. Adaptarea codului romanesc la codul discursului ştiinţific are drept consecinţă investirea literaturii cu o evidentă funcţie gnoseologică. Ca urmare, între principiile de bază ale noii poetici, importanţa cea mai mare îi este acordată afirmației că scopul suprem al romanului trebuie să fie acela de a întregi cunoaşterea lumii. Observaţia, analiza, impasibilitatea, experimentul reprezintă nişte trăsături esenţiale ale omului de ştiinţă care i se transmit şi scriitorului. Negând rolul imaginarului şi aspirând la un „grad zero” al literarității, noul roman „ştiinţific” dobândeşte pronunțate trăsături documentare, romancierul însuşi devenind un „stenograf” al istoriei. Asemenea idei fascinează pin rigoarea discursului analitic. De altfel, conciziunea extremă a expresiei reprezintă una din trăsăturile esenţiale ale acestui spirit anticalofil, fascinat de idee. Liviu Petrescu a avut răbdarea artizanilor adevăraţi de a lucra în profunzime, chiar dacă o asemenea perspectivă presupune o extraordinară autocenzură, ieşirea în lume doar atunci când cercetătorul are într-adevăr ceva de spus.

Impunerea următorului cod poetic al romanului e urmărit în capitolul intitulat În orizontul misterului. Criza primului modernism e identificată în discreditarea tipului de cunoaștere ştiinţifică, fenomen urmat începând cu jumătatea secolului al XIX-lea de căutarea unui model alternativ al cunoaşterii. Cel de al doilea modernism porneşte de la premisa extraordinarei complexități a realităţii, complexitate ce nu mai poate fi sugerată de modelul depăşit şi rudimentar al cunoaşterii ştiinţifice. Una din trăsăturile definitorii ale noului model alternativ al cunoaşterii de care vorbeşte eseistul este abandonarea categoriilor cunoaşterii ce marchează gândirea logică şi „înălțarea judecății la altitudinea unei gândiri paralogice”. Valorificând o serie de sugestii furnizate de opera filosofică a lui Lucian Blaga, Liviu Petrescu face apropieri între gândirea paralogică modernă şi gândirea mitică. Noul model al cunoaşterii va fi însușit şi de „specia-rege”, fapt ce va determina o serie de mutații semnificative în poetica genului. Autorul Romanului condiţiei umane remarcă faptul că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, cultura europeană (şi mai ales romanul) se înscrie cu hotărâre pe coordonate noi, definite printr-o puternică reafirmare a subiectivităţii, împotriva presiunilor de orice fel al sistemelor obiective. Principiul subiectivizării impune schimbări semnificative în teoria romanului, îndeosebi în utilizarea punctului de vedere narativ. Perspectiva cognitivă de natură demiurgică dispare, datorită înscrierii codului romanesc într-un „orizont individual” al cunoaşterii. Ca urmare, unul din cele mai caracteristice produse ale „perioadei modernismului târziu” este elaborarea unei poetici de factură impresionistă, ce porneşte de la procesul subiectivizării egoului. Marcel Proust, André Gide şi Jean-Paul Sartre sunt câteva din vocile cele mai autorizate care denunță modelul determinist al primului modernism. Liviu Petrescu nu se opreşte numai la valorile consacrate ale literaturii universale, ci recurge tot timpul şi la exemple semnificative din literatura română (unele cu nimic mai prejos), intenţia sa vădită fiind aceea de a releva „contribuţia românească la elaborarea codului modern al romanului”.

Chiar dacă recurge la destul de puține exemple preferând analizei de text menținerea în sfera teoriei, Liviu Petrescu ne oferă câteva pagini semnificative despre Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade. Abordând programul artistic al autorului Răscoalei, eseistul reuşeşte să aducă o serie de precizări extrem de interesante. Rămâne însă surprinzătoare includerea acestui autor obiectiv pin excelenţă în categoria romanului subiectiv al celui de al doilea modernism. Exegetul se opreşte apoi şi la o literatură narativă ce pune în mod copios la contribuție un scenariu gnoseologic de tradiţie gnostică, la care se adaugă nişte comentarii metaficţionale revelatorii. Extrem de dense se dovedesc, din această perspectivă, paginile consacrate lui Mircea Eliade, investigat cu o serie de texte mai puţin comentate precum naraţiunea Nouăsprezece trandafiri. O altă problemă extrem de interesantă pe care o abordează Liviu Petrescu este criza manifestată la nivelul limbajului cu care se vede confruntat romancierul din a doua vârstă a romanului. Incapabil să comunice viaţa lăuntrică, limbajul slujește mai ales inteligenţei şi se dovedeşte inoperant de îndată ce nu este vorba de lucruri. Cum eul profund nu poate fi dezvăluit cu ajutorul cuvintelor, creatorul modern recurge la o serie de limbaje alternative, dintre care unele de tip non-verbal.

Romanul epocii postmoderne este investigat într-un capitol cu titlu metaforic, Lira lui Orfeu. Denumirea îi este sugerată lui Liviu Petrescu de către Ihab Hassan, unul dintre comentatorii avizaţi ai genului, care, denunțând mecanismele imitației, aşază creaţia timpului nostru sub semnul unui „grad zero” al comunicării (al tăcerii), ceea ce în termeni metaforici ar însemna că Lira lui Orfeu este astăzi o „liră fără strune”. Autorul Vârstelor romanului nu uită să precizeze că postmodernismul propune un nou model epistemologic, total diferit de cele anterioare, care se caracterizează printr-o paradigmă a pluralismului. Mutaţiile intervenite în sfera cunoaşterii determină modificări semnificative în domeniul semiologiei, unde se cristalizează o nouă teorie a comunicării. Fenomenul are consecinţe importante şi asupra codului romanului, care abandonează poetica imitației, orientându-se tot mai mult înspre formele reflexivității şi ale plurisemantismului. Chiar şi noţiunea de operă cedează acum locul conceptului poststructuralist de textualitate. Trecerea de la o naraţiune cronologică la una non-lineară relevă afinitățile pe care romanul postmodern le are pentru o paradigmă a pluralității şi a fragmentului.

Trebuie specificat faptul că Poetica postmodernismului reprezintă, în esenţă, o versiune revăzută a Vârstelor romanului, lucrare apărută la Editura Eminescu în 1992. Meritul cărţii de faţă constă în faptul că mută centrul de greutate al investigaţiilor pe conceptul de postmodernism, concept rămas deschis şi destul de controversat. Liviu Petrescu acordă atenţia cuvenită şi postmodernismului literar românesc, care „s-a impus prin acțiunea, pe de o parte, a prozatorilor din «şcoala de la Târgoviște», iar, pe de alta, şi într-o măsură mult mai semnificativă, pin acțiunea scriitorilor din generaţia «optzecistă»”. Criticul relevă faptul că postmodernismul literar românesc nu trebuie privit ca un act de mimetism cultural, ci ca un fenomen organic, aflat în concordanţă „cu anumite tradiții literare şi linii de evoluţie din literatura română”. În continuare, sunt identificate patru postulate capitale pe care se axează discursul teoretic al scriitorilor „optzeciști”. Liviu Petrescu discută pe larg una din cărţile de referinţă ale  generaţiei ’80, o generaţie ce se defineşte cu predilecţie în raport cu conceptul de postmodernism. Este vorba de lucrarea intitulată Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice. În încheiere, criticul ne avertizează că postmodernismul nu trebuie privit ca o modă trecătoare, el fiind o adevărată epistemă.

Prin rigurozitatea savantă a demonstraţiei şi prin extraordinara bibliografie utilizată, Poetica postmodernismului dezvăluie remarcabilele calităţi ale criticului și teoreticianului literar Liviu Petrescu.

Jurnalul unei doamne

Având în vedere personalitatea de excepţie a omului de cultură, în ciuda caracterului lor intim, este firesc ca însemnările zilnice ale Ioanei Em. Petrescu să trezească un interes deosebit. Jurnalula văzut lumina tiparului la Editura Paralela 45, în 2004, la un deceniu şi jumătate de la trecerea în nefiinţă, la 1 octombrie 1990, a apreciatei profesoare. Avea doar 49 de ani, se găsea în plenitudinea activităţii sale creatoare şi se bucura de un prestigiu imens, deoarece, după Ion Negoiţescu, a reuşit să aducă ceva cu adevărat nou în sfera eminescologiei. Mai mult, unii – şi nu erau puțini – o considerau cea mai bună comentatoare de poeziei din ţară. Însemnările zilnice ale Ioanei Em. Petrescu se referă la o perioadă lungă, de 31 de ani, cuprinsă între 13 iunie 1959 şi 17 iunie 1990.  Ele păstrează clauza intimității, nefiind scrise pentru a fi făcute publice sau pentru a fi citite de către un ochi indiscret. Excepţie fac, poate, însemnările din ultimul caiet, în care diarista îşi prezintă şi îşi comentează testamentar opera, ca şi cum i s-ar adresa unui cititor străin. După cum aflăm din nota asupra ediției, autoarea şi-a făcut însemnările pe paginile unor „caiete școlărești”, pe care, ulterior, le-a numerotat cu cifre romane, de la I la XI. Primele două caiete s-au pierdut, prima însemnare din caietul al III-lea referindu-se la serbarea şcolară ce marca încheierea ultimului an de liceu (iunie 1959). Realizatoarele ediției (Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe) precizează că textul publicat „reproduce întocmai, fără nici o omisiune, însemnările autoarei”. Singurele intervenții se rezumă la publicarea separată, într-o addenda, a poeziilor copiate fără nici un comentariu, precum şi a conspectelor din romanul Greațade Sartre şi a unei lucrări de Kierkegaard. Din păcate, cu excepţia lui Liviu Petrescu, editorii au preferat să reducă numele consemnate la iniţiale, motivând că rolul acestora este, oricum, modest şi că, de cele mai multe ori, este vorba de personaje insignifiante. Desigur, cei care au trăit în apropierea soților Petrescu ştiu foarte bine despre cine este vorba. În consecinţă, gestul pare gratuit, chiar dacă multe dintre personajele evocate mai sunt încă în viaţă.

Pe lângă regula intimității, notele Ioanei Em. Petrescu păstrează, cu stricteţe, şi clauza cronologiei. Însemnările sunt datate, menţionându-se ziua, luna şi anul în care au fost realizate. Ele sunt frecvente la început, aproape zilnice, dar devin tot mai laconice către sfârşit. Radiografie lucidă, necruțătoare a unui om interiorizat, jurnalul redă diferitele vârste biologice şi spirituale pe care le-a traversat Ioana Em. Petrescu, de la tumultul sentimental al adolescenței şi al anilor de studenție, până la aparentul calm olimpian al maturităţii şi al afirmării depline. O primă etapă, cea romantic-sentimentală, ar fi cea cuprinsă între 1959 şi 1964. Ea insistă pe anii de studenție şi pe dragostea extrem de intensă, răvășitoare, resimțită faţă de Liviu Petrescu. Cea de a doua perioadă este cea a clasicizării treptate şi se referă la intervalul dintre 1965 şi 1990. Ea începe cu căsătoria Ioanei Popovici cu Liviu Petrescu şi se încheie cu câteva luni înainte de trecerea în nefiinţă a diaristei. Lucru mai rar întâlnit într-un jurnal intim, cele două secţiuni sunt total diferite, atât ca stil, cât şi ca preocupări. Prima etapă reprezintă radiografia lucidă, camilpetresciană, a unei iubiri tulburătoare şi este marcată printr-un lirism exacerbat. Sunt pagini ce alcătuiesc un jurnal sentimental, dar şi un jurnal al formării intelectuale. Este vorba de jurnalul camilpetrescian al unei studente ce se analizează cu maximă luciditate. De aici valabilitatea celebrei sintagme aparţinând maestrului: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Privind lucrurile în răspăr, e ciudat să identifici sub aura glaciară, cerebrală a profesoarei de mai târziu o adolescentă înzestrată cu un temperament vulcanic. Dimpotrivă, după 1965, asistăm la clasicizarea tot mai accentuată a omului de cultură, care substituie notaţiile subiective cu observaţiile de factură eseistică. Este vorba de pătrunderea într-o altă vârstă, când locul sentimentului este acaparat tot mai mult de idee. De multe ori, distincția academică, răceala olimpiană reprezintă însă doar o mască în măsură să camufleze o suferinţă extrem de intensă. De asemenea, investigaţia nu mai vizează radiografia necruțătoare a frământărilor sufleteşti, ci insistă pe durerile fizice teribile provocate de boală.

Prima însemnare este făcută la 13.VI.1959, când Ioana Em. Petrescu transcrie stările lăuntrice pe care le trăieşte într-un moment crucial al existenţei sale: despărțirea de anii şi de colegii de liceu. Tânăra diaristă doreşte să oprească trecerea timpului, consemnând evenimentele pe care le-a trăit. A umplut zeci de caiete de amintiri, crezând că, mai târziu, ele vor putea deveni cheia magică ce permite reîntoarcerea la lumea de vis a copilăriei. Autoarea reuşeşte să redea, cu maximă autenticitate, trăirile şi frământările specifice unei vârste zbuciumate. Se dovedeşte o prietenă adevărată, care are nevoie de căldură şi de sinceritate. În data de 15 noiembrie 1959, notează că a ajuns în situația  de a nu îndrăzni să transcrie pur şi simplu tot ceea ce gândeşte, principalele ezitări ale epocii fiind de natură sentimentală.  

În data de 8 ianuarie 1960, Ioana Em. Petrescu dă o posibilă definiţie a jurnalului intim, văzut ca o modalitate de a identifica profunzimile propriului eu: „Îmi începusem primul «tom» cu hotărârea de a mă zugrăvi pe mine, cea de fiecare zi, de a-mi stabili un punct de reper în descifrarea propriei mele persoane, cândva, peste ani”. Este o definiţie ce nu rămâne valabilă – aşa cum susţine diarista – doar pentru primul caiet. Cel de al II-lea tom reprezintă radiografia unei mari pasiuni, în care totul tinde „spre o amplă analiză”, „spre o consemnare amănunțită – deşi din nefericire prea puţin clară – a tuturor mișcărilor mele sufleteşti, înregistrate cu seismografică sensibilitate”. Cu alte cuvinte, totul este consemnat cu luciditatea camilpetresciană a unui analist. Pătrunderea în intimitatea sufletească a marii doamne poate să deranjeze, cu atât mai mult, cu cât prezentarea sentimentelor ei de la o anumită vârstă nu are nicio legătură cu naşterea operei de excepţie de mai târziu. Lucrurile pot deveni şi mai stânjenitoare în contextul în care inițialele pot fi deconspirate cu uşurinţă de către cei care cunosc viaţa culturală a Clujului anilor ʼ60 şi ʼ70. Diarista este preocupată în exclusivitate de viaţa ei sentimentală, în consecinţă, socialul lipseşte în întregime din aceste pagini, cu toată dimensiunea tragică a epocii totalitare. Nu prea există nici referiri la profesorii care i-au marcat formația intelectuală. Doar vagi trimiteri la Ion Vlad, celebru prin exigența lui, sau la Iosif Pervain, alt nume sonor de la Filologia clujeană.

La un moment dat, Ioana Em. Petrescu dialoghează cu propriul ei jurnal, echivalat cu o persoană căreia i se poate destăinui cu încredere. Iată ce spune în data de 19 ianuarie 1960: „Poate, după examenul lui Vlad, o să-ţi povestesc, jurnalul meu, ceva despre «un nou Hamlet» (care s-ar vrea de fapt «o nouă Ofelia»). Dacă…” În mod paradoxal, autoarea vorbeşte foarte puţin despre lecturile ei, despre formația ei intelectuală, despre influențele ce vin din partea celebrului ei tată, Dumitru Popovici, evocat mai ales în partea a II-a a însemnărilor. Şi, cu toate că munceşte enorm, biblioteca devine mai mult un loc de întâlnire. Trăieşte un vis de iubire, cu toate avantajele şi dezavantajele ce decurg de aici. Când se iveşte o concurentă, suferă cumplit. Se studiază cu luciditate, iar autoscopia se transformă într-un veritabil deliciu. Asemenea lui Anton Holban, cunoaşte din plin voluptatea suferinţei. Este cuprinsă de „diavolul spiritului analitic”, iar introspecția, în loc să clarifice problemele, le complică şi mai mult, amplificând sentimentul de angoasă. Nu întâmplător, există foarte multe fraze camilpetresciene în acest roman sentimental de factură autenticistă, ce se constituie în prima parte a jurnalului Ioanei Em. Petrescu. Iată un exemplu elocvent, o veritabilă frază programatică: „Scriu totul aşa cum simt, aşa cum gândesc”. Nu putem să nu reţinem complexitatea vieţii spirituale a tinerei studente, cu reacţiile fireşti ale unei femei îndrăgostite. La 15 februarie 1960, recunoaşte că nu mai este aceeaşi cu cea care a fost în urmă cu un an. Consideră că a evoluat înspre o adâncire a gândirii lucide, fenomen ce a distrus ceva din vechea ei candoare. Altă dată afirmă: „spun tot ce gândesc. E o inhalație cu sinceritate care-mi face bine”. Vrea să trăiască sub controlul riguros al raţiunii, dar nu reuşeşte. Asemenea unui Ştefan Gheorghidiu feminin, este torturată de incertitudini. Încearcă să afle adevărul despre propriile sale sentimente, crezând că adevărul ar pune capăt zbuciumului sufletesc pe care îl trăieşte.

În mod treptat, jurnalul erotic începe să fie dublat de un jurnal de lectură. Tânăra studentă îl citeşte pe Lucian şi se simte încântată. Altă dată, comentează personajele din Romeoşi Julieta sau discută condiţia personajelor feminine din opera Hortensiei Papadat-Bengescu. Face observaţii interesante despre opera lui Romain Rolland, despre Hedda Gablerde Ibsen, citeşte din D’Annunzio şi Stendhal, astfel încât putem afirma că lucrarea dobândeşte mult mai multă consistenţă în momentul în care trece, de la notaţiile tinerei bovarice, la observaţiile exacte şi profunde ale criticului în devenire. Remarcabile se dovedesc comentariile la Țiganiadalui Ion Budai-Deleanu, anticipându-se studiile pertinente de mai târziu. Audiază cursurile profesorilor de literatură şi nu întotdeauna se găseşte pe aceeaşi lungime de undă cu cele prezentate. Nu e de acord cu ideea pesimismului la T. Hardy şi lansează o serie de idei subtile privind cerebralitatea d-nei Bovary. Pentru a-şi demonstra opiniile, realizează o paralelă interesantă între donquijotism şi bovarism. La 8 iulie 1963 face comentarii pertinente asupra teatrului lui Eugen Ionescu. Remarcă structura specifică visului a unor texte şi relevă elementele de noutate din arta poetică a dramaturgului. Începe lectura cărţii lui Mihai Zamfir, Proza poetică românească, şi ajunge la constatarea desuetudinii poemului în proză. Acesta pare compromis în vechea sa formulă (expresie lirică şi facilă), motiv pentru care propune transformarea lui în eseu liric. La 17.IV.1974, notează că a fost internată, timp de o lună, la spital. În ciuda problemelor de sănătate („sciatică, flebită şi tot confortul”), face „o cură de lecturi compensative” din Kawabata, Sabato, Márquez etc. Deşi a fost atrasă mult timp de opera de imaginaţie, vede în critica literară o ocupație palpitantă. O altă afirmaţie care merită toată atenţia este aceea că, pentru fiinţa cerebrală care este, a fi echivalează cu a mă gândi.

„Sunt de un egoism feroce!” – mărturiseşte la 13 mai 1960. De aici şi un citat semnificativ din Furtunalui Shakespeare: „Nu-i nimeni care să-mi fie mai drag decât mine însumi”. Uneori, introduce în însemnările de jurnal şi o serie de fragmente de poezii sau îşi începe meditaţiile pornind de la nişte versuri emblematice. Indiferent însă de forma asumată, trăieşte intens şi gândeşte profund.

La 20 august 1960, afirmă: „Oamenii sunt născuți pentru dragoste. Prietenia e, de cele mai multe ori, o jumătate de măsură, o mângâiere, un mod de a umple goluri ivite ici-acolo; dar niciodată un sens”. În mod emblematic, notaţiile din 26.VIII.1960 au în fruntea lor o declarație elocventă: „Liviu, te iubesc!” La 9.X.1960, notează: „Ah, scumpule, n-ai să-mi scapi! Oricât te-ai osteni, afl-o!” Ştie că iubește şi că este iubită, dar, cu toate acestea, este frământată de incertitudini. Vrea să îl lege definitiv de ea pe iubitul îndărătnic, dar nu ştie cum să procedeze. De la un moment dat, jurnalul erotic şi cel de lectură sunt scrise în paralel. Pe măsură ce viaţa sentimentală câştigă o stabilitate tot mai mare, jurnalul de lectură devine tot mai important. Anul 1960 pare cel mai bogat în notații sentimentale, în „analize lirice”. După această dată, interesul este acaparat tot mai mult de demersul critic.

În data de 31.VIII.1961, îşi exprimă suspiciunea în privinţa utilității scrisului, a confesiunilor imortalizate în caietele sale: „Mi-e greu să scriu. La ce-ar servi să lămuresc ceea ce simt? Am înţeles că inima se poate frânge în adevăr şi că expresia nu e o simplă figură de stil. Ce-a mai rămas în mine? O durere crudă, nesfârșită – asta a rămas. Şi o spaimă adâncă pentru tot ce mă mai aşteaptă. Şi totul materializat într-o oboseală fără sfârşit, fără sfârşit”. Recunoaşte că citeşte enorm şi că, uneori, capul îi este la fel de obosit ca şi sufletul. În absenţa iubitului, totul i se pare iremediabil ratat. E sigură de sentimentele sale, dar are serioase incertitudini în privinţa sentimentelor bărbatului pe care îl iubește.

La 11.X.1961, revin meditaţiile despre scris. Îi este dificil să scrie şi simte penibil orice efort de concentrare asupra propriei sale persoane. De aici concluzia: „Am impresia că îmi va fi imposibil să rezum, clar şi precis, ceea ce simt. Dar, de fapt, ce simt?” Proclamă dreptul omului la fericire, dar nu prea crede în ea.

La 31 ianuarie 1962, se plânge de puțina vitalitate pe care o are. Din această cauză, viaţa i se pare inconsistentă. În data de 2 martie 1962, se simte foarte bătrână şi este cuprinsă de o teribilă oboseală, de o puternică lipsă de energie.

La 25 iunie 1962, iubita nefericită îşi pune din nou o serie de întrebări existenţiale decisive: „De ce-l iubesc pe omul ăsta? E un copil inconștient şi egoist. Dar cine-i dă dreptul să-şi bată joc de mine? O face pentru că ştie că-l iubesc? De ce n-am puterea să renunț la el?” Ştie că îl iubește pe Liviu aşa cum nu va mai iubi pe nimeni, totuşi, sentimentele nu aduc fericirea visată. Dimpotrivă, ele provoacă o acută suferinţă. În curând, destinul ei zbuciumat va fi perturbat şi de boala fizică, care îi transformă existenţa într-un adevărat coşmar. Concluzia la care ajunge este aceea că „Nu merită să trăiești decât atunci când te bucuri de viaţă”.

I se mărită o colegă (14.XI.1962), pretext pentru a face o serie de observaţii interesante despre instituția căsătoriei. Încă nu vrea să se mărite, fiind înfricoșată de ideea mariajului. Căsătoria e şi mizerie cotidiană – afirmă Ioana Em. Petrescu –, adică măcinare sufletească, suferinţă, durere fizică. În consecinţă, amână pentru mai târziu realizarea acestui deziderat, considerând că, deocamdată, îi este bine aşa cum este. Pe baza celor remarcate la alţii, îi este teamă ca instituția căsătoriei să nu îi ucidă sentimentele. Aspiră la un vis de fericire şi trece repede de la durere la extaz. Observă cu durere indiferența tot mai accentuată a iubitului, dar îl aşteaptă în continuare. În lupta dintre sentiment şi rațiune, sentimentele se dovedesc mult mai puternice la această vârstă ingrată. În consecinţă, amână mereu o despărțire pe care o consideră inevitabilă. Aflăm că mama ei este cea care se opune constant logodnei şi căsătoriei celor doi tineri. Nu poate să trăiască fără să creadă, iar suspiciunea continuă în care trăieşte o distruge. Deşi foarte tânără, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. A crezut că nu poate concepe viaţa fără Liviu, dar ştie că totul s-a isprăvit. Jurnalul Ioanei Em. Petrescu reprezintă povestea autentică a unei mari iubiri, care nu a fost împărtășită cu aceeaşi intensitate. Ca şi la Camil Petrescu, dragostea se dovedeşte o problemă de autosugestie. O obosește incertitudinea, senzaţia de fals, de minciună. În faţa jurnalului, diarista se dovedeşte de o sinceritate dureroasă şi nu ezită să se prezinte în toată vulnerabilitatea ei. „Dragostea nu are sens decât dacă e una singură în viaţă” afirmă femeia îndrăgostită, încercând să se refugieze, din faţa infernului sentimental, în muncă. Îşi reproşează că, de multe ori, a fost seacă şi uscată şi acest lucru l-a îndepărtat pe omul iubit. Următoarele confesiuni sunt elocvente pentru a defini starea sufletească în care se găseşte: „Liviul meu, te iubesc. Te iubesc nefiresc de mult, m-auzi tu? Sunt toată o rană din cauza dragostei tale”. Şi cum nu concepe viaţa fără el, încearcă mereu să îl recucerească. Totul este zugrăvit din perspectiva unei femei îndrăgostite, care se confesează dureros de sincer. Din păcate, nu cunoaștem ce se petrece în sufletul iubitului decât indirect, pornind de la notaţiile subiective ale diaristei. La numai 22 de ani, aceasta se autoflagelează neîntrerupt. Consideră că viaţa ei nu se va mai hrăni decât din amintiri şi că tot ceea ce a fost frumos se găseşte în urmă. Totuşi, nu poate concepe viitorul în absenţa iubitului. Se întreabă, cu durere, dacă şi el ştie ce înseamnă pustiul şi dorul. La 7 septembrie 1963, notează: „Ieri s-au împlinit două săptămâni de când ne-am despărțit… Şi timpul curge, curge mereu peste mine. Am impresia că fiecare zi mă-ngroapă câte puţin”. Desigur, nu poţi decât să te întrebi a câta despărțire este oare aceasta?  La 18.IX.1963 îşi defineşte din nou starea de spirit: „Sunt tare, tare tristă, Doamne. Şi intoxicată de durerea mea, de zbuciumul meu, de așteptările mele, de tot eul acesta scârbos şi lacom care mi-a păpat viaţa”.În mod treptat, supliciul psihic va fi dublat de o boală vasculară ce îi va produce mari neplăceri şi care îi va grăbi sfârşitul prematur. Cu toate acestea, nu renunţă la fumat, chiar dacă ştie că tutunul reprezintă o otravă sigură şi relativ rapidă. Nu-şi poate refuza scurtele stări euforice provocate de către drogul cotidian, deşi se îngrozeşte de complicațiile posibile, precum cangrena sau pierderea memoriei. Dând dovadă de o puternică doză de bovarism, e descurajată şi extrem de decepționată atunci când este neglijată. Identificându-se cu trista poveste a lui Lorelei, vrea să scrie „cel mai frumos cântec de dragoste şi durere care s-a spus vreodată”.

La 23.V.1964, descrie munca pe care o depune pentru realizarea lucrării de diplomă. Vorbeşte despre banchetul de absolvire a studiilor universitare, la care se manifestă din nou răceala din interiorul cuplului. Am putea afirma că formula „bovarism lucid” se potriveşte foarte bine însemnărilor realizate de către Ioana Em. Petrescu. Vrea să scrie un roman, iar paginile analitice pe care le redactează o recomandă în acest sens.

Odată cu anul 1965, tonul şi problematica jurnalului intim suferă modificări radicale. Moment crucial în biografia diaristei, în mod paradoxal, căsătoria din 11.VII.1964 cu Liviu Petrescu nu este nici măcar amintită. Evenimentul este urmat de o schimbare de identitate, Ioana Emanuela Popovici devenind Ioana Petrescu. Mai târziu, pentru a evita confuziile de pe piața literară, distinsa cercetătoare îşi va semna studiile Ioana Em. Petrescu. Mult timp, aproape zilnice, însemnările devin din ce în ce mai laconice, sărind peste perioade tot mai lungi de timp. În mod paradoxal, nici căsătoria nu reuşeşte să aducă fericirea visată, nu pune capăt zbuciumului sufletesc, dimpotrivă, pare să prelungească agonia. Cei doi tineri locuiesc împreună, dar ea se simte un obiect, legal, în posesia lui, iar acest statut nu îi convine. În mod treptat, sentimentalismul iniţial este substituit cu luciditatea femeii ajunse la maturitate. Am putea afirma, fără să greșim prea mult, că jurnalul reprezintă romanul reuşit al unui prozator ratat. Un roman de factură autenticistă, prin care Ioana Em. Petrescu reia marea tradiţie a romanului interbelic, având drept principali reprezentanţi autori, precum: Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu. Din păcate, odată cu evoluţia bolii, în acest roman sentimental se strecoară tot mai multe ecouri din opera coşmarescă a lui M. Blecher.

Citeşte Amintirile unei fete cumințide Simone de Beauvoir, iar cartea îi dă curaj. Lansează apoi o serie de propoziţii şocante despre scris, din care aflăm că, la 23 de ani, Ioana Em. Petrescu visa încă la o carieră de prozatoare, deşi îşi recunoștea cu onestitate limitele în acest domeniu:„Adevărul e însă că nu ştiu să scriu. Odată gândite, toate îmi par puerile, oricâtă pasiune am pus în a le gândi. Şi scrise, toate par îngrozitoare. Şi totuşi undeva, intim, cred. În ciuda autoironiei şi a conceptului de bovarism. Dar la 23 de ani şi jumătate, fără să fi făcut nimic, mai pot crede asta, aşa, în vânt? Bătrână şi necoaptă. Ei?” În ziua următoare, la 23 august 1965, notează că atunci când a renunțat, forțat, să scrie opere de imaginaţie, s-a petrecut în ea o adevărată prăbuşire. În privinţa vieţii conjugale, face noi afirmaţii semnificative: „Am crezut în el şi-n nimeni altul, l-am ales soț pentru că am crezut că, lângă el, am certitudinea unei existenţe în care voi rămâne eu, întreagă, fără abdicări, fără concesii”. Din păcate, cenușiul cotidian îi spulberă aspiraţiile de fericire domestică.

La 24.VIII.1965, revine asupra problemei scrisului. Simte că are ceva de spus, în plus, scrisul poate conferi un sens adânc existenţei sale. Meditaţiile sunt continuate în data de 17.II.1966, când menţionează faptul că posibilitatea de a scrie i se pare singurul mod real de a exista onest. Aceasta datorită funcțiilor terapeutice ale artei, care permit eliberarea de angoasele interne prin transpunerea lor în operă. Salvarea prin creaţie nu este însă posibilă, deoarece nu are talent. Ca urmare, nu îi rămâne decât „chițibușeria” de istoric literar, care i se pare o formă improprie, chiar dacă o va ridica la culmi greu de egalat.

În ciuda faptului că jurnalul nu este destinat publicității, există momente în care (reminiscenţă de prozator?) Ioana Em. Petrescu i se adresează direct cititorilor săi: „Vedeţi dumneavoastră, şi acum, când scriu asta, un diavol mic șoptește în mine: vei scrie, vei crea”. În esenţă, diarista descrie o succesiune de crize: erotică, de creaţie, de sănătate etc. Uneori, e autoironică, îşi dă sfaturi, lansează interogaţii privind propria sa persoană. Sare de la un subiect la altul, dar există în însemnările sale o serie de teme la care revine obsedant. La un moment dat defineşte talentul, echivalându-l cu o lungă răbdare. În mod treptat, jurnalul erotic şi cel de lectură lasă loc jurnalului de creaţie. Se defineşte ca o femeie orgolioasă, dar şi onestă. Revine asupra meditațiilor despre jurnalul intim şi spune următoarele: „Şi gândurile mele frumoase sunt ele toate frumoase? Ar trebui să am puterea să scriu un Journal dʾune honette femme. Dar pentru asta ar trebui să-nţeleg multe. Şi eu nu-nţeleg aproape nimic. Nu dau lucrurile nici sensul lor, nici un sens al meu, unic. Totul e pentru mine sensul clipei. Şi-n asta nu pot crede”.

Creaţia este văzută ca o eliberare de spaimele şi neliniștile existenţiale și pe parcursul anului 1966. Traumelor sentimentale li se adaugă, însă, tot mai mult, cele fizice, prin problemele vasculare ce se acutizează în mod dureros. Nutrește convingerea, că, dacă  nu ajunge scriitoare, o paște ratarea. Teama de ratare era şi principala obsesie a „trăiriștilor” interbelici, scriitori cu care se înrudește foarte mult tocmai prin această carte. Vorbind despre formula romanescă la care aspiră, recunoaşte că nu poate fi onestă decât la persoana întâi. Mai mult, nu poate să scrie decât o carte în care eroina este ea însăşi: „Singurul meu erou, ştiu, nu pot fi decât eu însămi. Cam monoton. Proză obiectivă pot face numai la modul impresionist. Dar ce dracu’ zace-n mine aşa de prețios ca să merite atenţie? Da, ştiu, în mine zac toate posibilităţile. Numai că-s multe lucruri pe care nu le ştiu: care din posibilităţile astea sunt eu? Ce-nseamnă eu? Până unde exist eu?”

La 24 august 1966 îşi defineşte existenţa fără orizont, dusă sub zodia depresiilor şi a zădărniciei. Din această perspectivă defineşte şi şcoala: „Şcoala – hărțuieli mărunte, mizerie, greață. Nu-mi mai doresc nici ore, nici să lucrez, nici să scriu. Mi-e frică să mor. Mi-e silă să trăiesc. Mă târâi”. Dacă odinioară scria ca să se limpezească – notează la 5.XI.1966 –, ceea ce era un mod de a fi lucid, în mod treptat, începe să scrie ca să se tânguie. Nu mai caută adevăruri, ci consolări. Se autosugestionează ca să prindă puteri.

Pornind de la o condiţie biologică extrem de vulnerabilă, are nişte idei cumplite despre maternitate. Nu îşi doreşte şi nu este pregătită sufleteşte să devină mamă. Dând dovadă de un egoism feroce, afirmă că, dacă ar fi să aleagă între viaţa copilului ei şi cartea pe care trebuie să o scrie, ar alege cartea, adică pe sine. Cuprinsă de o teribilă frică de neant, nu doreşte să se sacrifice şi nu înţelege „fericirea sublimei maternități”. Mai târziu, când conştientizează că nu va mai putea avea copii, aceste opinii radicale se nuanţează şi apar chiar primele semne de regret.

Pauzele dintre însemnări devin tot mai mari, odată cu trecerea anilor. Ritmicitatea riguroasă a notațiilor din anii tinereţii este înlocuită cu zgârcenia din anii maturităţii, când asistăm la o substituire a genurilor literare abordate, paginile de jurnal fiind înlocuite cu studiile de critică, istorie şi teorie literară. La 20.X.1968 notează că lucrează, fără multă tragere de inimă, la studiul despre Ion Budai-Deleanu, subiect care, în esenţă, o pasionează. Elaborează şi uncicluliricintitulatEuridice, din care unele fragmente sunt consemnate în jurnal. Altă dată – este vorba tot despre studiul Ion Budai-Deleanu şi eposul eroicomic– resimte din plin miracolul scrisului şi – lucru rar! – se consideră cu adevărat fericită. Reţine ecoul elogios al criticii la apariţia cărţii, în 1974, o carte ce a fost iniţial teză de doctorat.

La 14.XII.1975, lansează noi idei despre condiţia literaturii autoficţionale. Pretextul observațiilor este oferit de împlinirea a două decenii de când ţine jurnal intim. Îşi caută vechile caiete cu scopul de a le distruge, dar, din fericire, renunţă la această idee. Răsfoiește observaţiile de odinioară şi se simte puţin stânjenită: „Aproape 20 de ani de la «Dragă Jurnalule», cum îl alintam la început. (Dumnezeule, ce cumplită vorbă «la început»!) Asta o ştiu pentru că am răscolit prin toate sertarele să dau de tomurile lui «Dragă Jurnalule», cu gândul să le arunc. M-a pus naiba să le recitesc şi n-am mai aruncat nimic, deşi m-am simțit adesea jenată. Cam seamănă celebra mea «luciditate» cu cutia de rezonanță pentru ohtături adese. E, aşa, o parte de adevăr, nu neapărat cea mai «interesantă», dar, mă rog, cea care are nevoie de proptele. Vreau să fiu → trebuie să ştiu ce sunt, ce vreau să… etc. → să analizăm. Şi, deodată, «să analizăm» devine, de fapt, un ritual magic mascat. Descântec, nu analiză!”

Asemenea lui M. Blecher, Ioana Em. Petrescu ţine, involuntar, şi un  jurnal desanatoriu. Descrie torturile cumplite la care a fost supusă, fără ca tratamentele să dea vreun rezultat: „6 luni de clinică, jupuiri de două ori pe zi, operații pe viu – stil, ziceau «inchiziție» sau «mizăm pe rezistența psihică»; rezultat nul”. Este de părere că, pentru seriozitatea amintirilor sale, ar trebui să menționeze, pe date, ceea ce i se întâmplă. Nu o face chiar atât de minuțios, deşi rememorează suferinţele îndurate în ultimii trei ani de când o chinuie rana. Din septembrie până în data de 8 decembrie 1977 a lucrat la cartea despre Eminescu, carte scrisă cu ceea ce i-a mai rămas din sângele gata să se închege. Evocă vidul existenţial resimţit după terminarea lucrării, când a rămas fără sprijin în confruntarea ei teribilă cu boala. Dificultatea redactări studiului este redată la 4.VIII.1978: „Da, cred că cel mai disperat şi mai adevărat plâns al vieţii mele de până acum a fost cel de atunci, din 5 sau 6 decembrie (la 25 de ani exact de când tata terminase cu tot, cu tot); îmi terminasem cartea ale cărei ultime pagini le-am trimis Editurii, ştiu, în 8. Cartea asta m-a torturat ca pe un tâlhar condamnat la cruce, m-am împiedicat în fiecare pas şi, de fiecare dată când m-am ridicat, am avut impresia că o fac mușcând cu disperare din firul subţire-subţire de viaţă care mi-a rămas”. Recunoaşte că are o viaţă frumoasă, dar nu înţelege de ce trebuie să trăiască atâta durere. Cunoaşte în continuare bucuria scrisului, deşi, după ce a terminat cartea despre Eminescu, a crezut că nu mai poate spune nimic. Simte realmente sacrificiul fizic pe care îl face scriind şi se gândeşte să îşi publice volumul de versuri. Din ce în ce mai mult, suferinţa devine pentru Ioana Em. Petrescu un subiect de meditaţie. La 2 februarie 1979, recunoaşte faptul că jurnalul a scos-o dintr-un nou impas existenţial. Vrea să scrie în continuare, iar dintre subiectele care o preocupă menţionează: Nichita, Ion Barbu, Eliot, cartea despre liric. În continuare, scrisul are pentru ea o importantă funcţie terapeutică şi recunoaşte că i-a fost dat miracolul înţelegerii şi al cuvântului. Vrea să construiască ipoteze inteligibile pentru ea şi pentru Liviu şi nu o interesează capacitatea de înţelegere a cititorului mediocru.

După o lungă pauză, la 11.IX.1980, se reîntoarce la jurnalul intim. Rememorează lucrurile şi constată că, din 1966, nu a mai stat de vorbă cu sine. Recunoaşte că, între timp, a scăpat de un fel de timid-penibil-sfios narcisism, risipindu-se sau construindu-se în ceea ce face şi în ceea ce iubește, în cărţile sale şi în seminarele pe care le ţine. Se întreabă, pe bună dreptate, ce rost mai are să se caute pe sine în formula jurnalului intim (considerat un fals dialog), când i-a fost dăruit un dialog real şi nemaipomenit de adevărat alături de un intelectual de talia lui Liviu Petrescu. Mărturiseşte că recurge la jurnal în situaţiile de criză, situaţii care trebuie clasificate şi exorcizate. Din când în când, simte nevoia să se întoarcă spre sine, zidindu-se în ceea ce scrie. Se miră că nu a ţinut nici un caiet din perioada gravă a bolii. Găseşte însă volumul al IX-lea de care uitase, ce se referă la perioada 1966-1979, şi consideră că a greşit atunci când şi-a prelungit tăcerea, ignorându-şi însemnările. Reîntoarcerea la jurnal este provocată de o poveste mai puţin agreabilă, cu Rosa del Conte. Aceasta consideră că tânăra eminescologă i-a furat conceptele în interpretarea operei lui Eminescu. Însemnările prezintă pe larg disputa dintre cele două cercetătoare.

Reîntorcându-se la dezbaterile legate de condiţia jurnalului intim, este de părere că notaţiile nu trebuie să se reducă doar la „plângeri şi lăcrimioare”.Cu toate acestea, la 20.IX.1980, recunoaşte, că, încă de pe vremea adolescenței, s-a obişnuit să îşi „retorizeze” toate nemulțumirile în paginile însemnărilor diaristice, transformându-le într-un fel de „plângătoriu”. Dar, iată o definiţie şi mai exactă a jurnalului intim realizată cu aceeaşi ocazie. Astfel, aflăm că, pentru Ioana Em. Petrescu, jurnalul intim este „groapa din nisip unde îţi îngropi, pe șoptite, vorbele care altfel te-ar sufoca. Şi cred că toate plângerile astea – exorcizate prin clarificare poate – fac din nenorocitul de jurnal un fel de pavăză a decenței – o garanție că nu-i împovărez pe alţii cu nemulțumirile mele”. Pornind de la beneficiile diarismului, nu înţelege de ce a neglijat, atâția ani, suportul terapeutic al jurnalului intim. Explicaţia este următoarea: pe de o parte, nu a renunțat de tot la „patrafirul jurnalului”, ci doar a apelat mai rar la el. Pe de altă parte, confesiunile sale nu au mai fost receptate de foaia de hârtie, ci de un confident care i-a stat alături. În plus, odată cu trecerea timpului şi cu amplificarea suferinţelor fizice, a învăţat să se disciplineze şi să îşi camufleze mai bine drama. Tot o formă de confidență („epurată, travestită dar exorcizantă”) a devenit şi scrisul. De fapt, Ioana Em. Petrescu a început să renunţe la jurnal, când a început să îşi scrie „cărțișoarele” şi poemele de evazionism cosmic.

Parcurgem aceste pagini şi rămânem în continuare surprinși de drumul parcurs, de contrastul puternic dintre începutul şi sfârşitul confesiunilor, dintre tonul zbuciumat-sentimental de la 20 de ani şi vocea cumpănită de la 40! Ultimul caiet de însemnări este o carte a maturităţii depline. El se dovedeşte important privind definirea viziunii Ioanei Em. Petrescu despre jurnalul intim şi pentru înţelegerea adecvată a cărţilor sale.

Radiografiindu-şi propria sa activitate, diarista explică de ce a amânat atât de mult să scrie. A debutat doar la 33 de ani, când Liviu Petrescu avea deja trei cărţi, iar „nevoia de expresie” s-a transformat rapid în destin. Nu trebuie uitat însă faptul că publicarea cărţilor proprii a fost precedată de valorificarea moştenirii spirituale a tatălui ei, reputatul profesor D. Popovici. Astfel, în 1969, apar două lucrări de referinţă, Poezia lui Eminescuşi Romantismulromânesc, pe care Ioana Em. Petrescu le însoţeşte cu remarcabile studii introductive. Peste câţiva ani, în 1972, începe publicarea ediţiei critice a Studiilor literaresemnate de D. Popovici. Dedicându-se scrisului, supremul bine i se pare capacitatea de expresie, un bine care merită orice sacrificiu. Conştientizează ce comportă primul pas al angajării pe acest drum, dar amână asumarea scrisului ca destin, atât de teama eşecului, cât şi de cea a reuşitei. În 1974 îşi tipăreşte teza de doctorat, Ion Budai-Deleanu şi eposul eroicomic,iar în 1978 apare Eminescu. Modelecosmologice şi viziune poetică.Titlul iniţial al cărţii a fost Eminescu – poet tragic,dar el nu a fost acceptat de cenzură.  Vorbind despre geneza şi mai ales despre ecoul cărţilor sale, explică lipsa de receptivitate a criticii literare la cartea despre Eminescu prin limbajul ei extrem de concis. Recunoaşte că stilul ei este lipsit de virtuţile argumentării ample, fiind condensat ca într-un ghem de idei-nucleu. În plus, în demersul ei, exegeta mizează pe complicitatea unui cititor inteligent. Spre deosebire de însemnările intime din jurnalul sentimental, prin caracterul ei sistematic, nota aceasta, din 20.IX.1980, în care îşi explică amănunţit opera pare a fi adresată posterităţii. În post scriptum-ul observațiilor sale, Ioana Em. Petrescu recunoaşte, încă o dată, funcţia soteriologică a jurnalului, care a ajutat-o să treacă peste momentele dificile ale existenţei: „P.S. Aşa e că leacu-i bun? Cu ce lacrimi mă pornisem să scriu, bântuită de toate adierile catastrofale ale timpului (sentimentul acela nedefinit şi sugrumător care m-a destrămat întotdeauna!). Pentru moment, pare că am scăpat”.

Talentul de prozator al Ioanei Em. Petrescu iese în evidenţă şi mai pregnant în această ultimă parte a însemnărilor, când tonul devine mai calm şi mai echilibrat. Nemaifiind sfâşiată de durerea marilor pasiuni, diarista se dovedeşte o remarcabilă observatoare şi o bună portretistă. Este foarte bun, de exemplu, portretul doctorului Motu, cel de al doilea soţ al mamei sale. Paginile dedicate omului confruntat cu iminenţa morţii sunt de o profunzime deosebită. O altă evocare extrem de reuşită este cea a lui Nichita Stănescu. În data de 16.XI.1980, acesta a avut o întâlnire cu studenţii la Filologia din Cluj. Deşi mare admiratoare a poetului, căruia îi va dedica pagini memorabile, nu participă la eveniment şi nu prea înţelege de ce. Dacă debutul cărţii este dominat de Eros, ideile despre moarte devin tot mai frecvente în ultimele notaţii, diarista resimţind tot mai accentuat adierea stingerii apropiate. Sentimentul neantului iminent o determină să recunoască, la 23.XI.1980, că regretă adesea că nu a dorit să aibă copii. Vorbeşte elogios despre tatăl ei (dispărut prematur în 1952) şi scrie rânduri admirabile despre magia numelor. O altă afirmaţie care o caracterizează este aceea că aristocraţia numelui se măsoară în cărţi.

La 27.I.1981, notează că marea carte pe care promitea să o scrie la 40 de ani nu va mai fi scrisă, probabil, niciodată. Aceasta pentru că a renunţat la opera de imaginaţie de dragul surogatului care este critica literară, domeniu pe care a ajuns să îl ia în serios. În ceea ce priveşte stilul, putem remarca faptul că – şi afirmaţia este valabilă pentru întregul text – în volum nu sunt fraze laconice de diarist, de autor de procese-verbale, ci fraze ample, de prozator. În mod paradoxal, autoarea face doar trimiteri laconice la un eveniment ce a marcat-o profund. Este vorba de cei doi ani petrecuţi cu o Bursă Fulbright în Statele Unite, la Universitatea din Los Angeles. Este adevărat, o parte din scrisorile trimise în ţară, în această perioadă, vor vedea lumina tiparului, postum, în 1998, în volumul Molestarea fluturilor interzisă.

Deşi referirile la problemele sociale grave ale epocii sunt extrem de rare, totuşi, ele există şi merită să fie amintite. Mai întâi, în 1968, diarista menţionează, e drept doar succint, evenimentele grave din Cehoslovacia. Mult mai târziu, la 2 august 1985, descrie realităţile româneşti dure din timpul totalitarismului: întunericul, frigul, foametea. Alte observaţii incisive se fac la 12 septembrie 1985. De data aceasta, cel vizat este însuşi conducătorul ţării, parodiat cu mult talent prin limbajul de lemn pe care îl utiliza. În ultima însemnare, făcută în 17 iunie 1990, diarista glosează pe marginea realităţilor româneşti postdecembriste. Nu îi place ceea ce constată, iar tonalitatea se dovedeşte extrem de acidă. O deranjează mai ales atitudinea unor oameni de cultură, de la care se aştepta la altceva în noile condiţii sociale.

Pentru generaţiile mai noi, care nu au cunoscut-o personal pe marea doamnă a literelor clujene, Jurnalul acesteia se transformă într-un roman de factură autenticistă, asemănător cu Luntrea lui Caron de Lucian Blaga. Oscilând între Eros şi Thanatos, cartea rămâne fascinantă prin autoscopia lucidă a unui suflet superior, ce se confesează cu maximă sinceritate.

*

Ruxandra CESEREANU

Glasul și ochii Ioanei Em. Petrescu

Mi-o aduc aminte pe doamna Ioana Em. Petrescu mai ales din pricina glasului: oricât de tristă ar fi fost în realitate (și avea destule tristeți și corvezi de purtat), Ioana Em. Petrescu avea glas voios și inculca o stare de beatitudine și vivacitate maximă. Era o luminozitate specială în glasul ei și în ochii ei, mereu foarte vii, care te molipseau și te făceau să simți viața și cărțile împrejur, înlănțuite benefic, constructiv, ademenitor. Avea o suplețe aparte și în felul în care se mișca, unduindu-se delicat-matur (în ciuda bolilor care au marcat-o), ca o aristocrată, ca o ducesă.

Cât despre râsul ei, ehei, era o minunăție, o cascadă jucăușă ce inducea bună dispoziție, empatie, comuniune, mai ales când era și puțin pișicher, presărat cu ironie suplă. De râsul acesta se lega, intim spiritual, și intelectul generos al acestei doamne care dăruia idei, le stimula, le încuraja prietenește, le ascuțea chiar, le șlefuia. Cel puțin astfel a procedat cu mine atunci când am lucrat împreună teza de licență – despre Eminescu, somn, vise, polul tenebrelor, dintr-o perspectivă durandiană și schopenhaueriană. Discuțiile cu Ioana Em. Petrescu au fost întotdeauna de gourmet, oferite pe felii discutate acut, punctual, la sânge și până la os, cu rafinament. Era o plăcere teribilă să intri în dialog de idei cu dânsa.

Îmi plăcea grozav că o chema Emanuela și, de fapt, pe dinăuntru (în taină), așa i m-am adresat aproape întotdeauna, prin acest al doilea nume, mai ascuns, inițiatic și binecuvântat. Cred că inclusiv datorită acestui al doilea nume o asociam cu o ducesă a spiritului și cu niște misterii.

Am avut acces nu doar la cărțile sale și la un dialog profesionist personalizat, concret, ci și la viața intimă a doamnei Ioana Em. Petrescu, în momentul în care s-au publicat scrisorile de tinerețe dintre dânsa și Liviu Petrescu. Iar aceste epistole m-au tulburat, căci mi-o închipuiam pe ducesa Emanuela ca fiind cumva intangibilă de către noi, foștii ei studenți, cunoscuții săi de toate soiurile ori chiar prietenii ei mai tineri. Mi-o imaginam alcătuită nu din trup și carne, ci exclusiv din spirit. Iar dacă totuși dânsa avea și trup, acesta era unul strict intelectual pentru mine. Latura sa feminină, chiar oarecum senzuală, descoperită tardiv, la mulți ani după dispariția dânsei, i-a completat portretul de ducesă aparte.

Totuși, cel pe care l-am admirat constant a fost spiritul său marcat de o finețe cu tăiș, de impetuozitate autentică și chiar frenetică uneori (întrucât îi plăceau ideile în desfășurare și se bucura aproape voluptuos când asista la o demonstrație ideatică de forță, pe care o cataliza prietenește). Ioana Em. Petrescu era un intelectual stimulant, un creier cu suflet, căci luciditatea sa rafinată și impecabilă era secondată de o sensibilitate și adâncime pe măsură. Drept care, iată, o omagiez aici, sper, așa cum se cuvine.

*

Gheorghe PERIAN

Ioana Em. Petrescu și epoca sa

Născută la Sibiu în 1941, Ioana Em. Petrescu face parte din a doua generație de profesori care, după război, au predat literatura română la Universitatea din Cluj. Un volum programatic, intitulat Configurații, adună studiile de istorie și teorie literară din perioada de maximă creativitate a autoarei: perioada anilor 1970. Înainte de-a fi publicate într-o carte, studiile au fost tipărite în revistele literare, îndeosebi în cele cu profil academic, dar și în altele cu circulație mai largă, între care „Echinox” și „Amfiteatru”. Ultimele două erau reviste citite cu precădere de un public tânăr, sensibil la înnoirile ce începeau să se facă simțite atunci, nu doar în cenaclurile studențești, ci și în scrierile unor profesori ca Ioana Em. Petrescu. Era evidentă încă din acei ani orientarea autoarei spre critica universitară, de construcție savantă, și spre studierea operelor canonice, pornind de la cele ale scriitorilor vechi, continuând cu cele ale scriitorilor moderni și premoderni și ajungând până la cele ale unor scriitori postbelici de certă valoare.

În perioada când studiile din volum au fost scrise și publicate în reviste, curentul dominant în literatura română era meliorismul. Istoria acestuia poate fi jalonată în funcție de câteva probleme specifice, de mare însemnătate pentru critica literară, unele dintre ele rămase în discuție până în prezent. Ioana Em. Petrescu nu numai că a participat la dezbaterea acelor probleme fierbinți, aflate atunci în actualitate, dar a lansat ea însăși teme ce vor deveni obsedante mai târziu..

În primul rând ar fi de remarcat că, datorită ei, în perioada melioristă s-a produs o mutație în receptarea poeziei lui Eminescu. Și nu e vorba de abandonarea vechilor interpretări marxiste, de care oricum puțini își aduceau aminte, ci de o schimbare profundă, ce scotea versurile marelui poet, după foarte mult timp, de sub hegemonia judecăților maioresciene. Formați în spirit clasic și elogiind clasicismul în repetate rânduri, Maiorescu și maiorescienii au văzut într-un poem alegoric ca Luceafărul capodopera lui Eminescu și au interpretat creația lirică a poetului în funcție de acest unic reper. Urmând o sugestie a lui Nichita Stănescu, Ioana Em. Petrescu a selectat o altă poezie care să îndeplinească un rol director în studierea operei eminesciene: Oda (în metru antic). Apreciată în termeni superlativi, ca „expresia cea mai cuprinzătoare a lirismului eminescian”, Oda revine mereu în atenția și preocupările autoarei: e „marea poezie” a lui Eminescu, de o frumusețe și profunzime inegalabile. După ce Nichita Stănescu și-a exprimat prețuirea față de ea și în urma analizelor excepționale întreprinse în Configurații, celebra poemă va uzurpa fără drept de apel poziția de vârf ocupată până atunci de Luceafărul. Nu pentru multă vreme, căci în anii 1980 o altă poezie a lui Eminescu va crește în admirația scriitorilor postmoderniști și va ajunge să conducă interpretările eminescologilor: Povestea magului călător în stele (în ediția Perpessicius) sau Feciorul de împărat fără de stea (în ediția Murărașu, preferată de „optzeciști”). Ioana Em. Petrescu s-a referit la ea într-un studiu din revista „Amfiteatru”, intitulat Chipul din castel, dar cel ce a pus-o în valoare pentru prima dată a fost I. Negoițescu. Poeziile amintite mai sus au fost farurile care au călăuzit exegeza eminesciană în momentele ei de cotitură, de la Maiorescu încoace.

Istoria meliorismului înregistrează, în al doilea rând, tendința de-a pune literatura română  ̶  îndeosebi literatura română veche – pe alte coordonate decât acelea cu care ne-a obișnuit istoriografia interbelică. La nivelul criticii universitare, de exemplu, s-a manifestat opinia, susținută cu argumente erudite, că există un curent baroc în scrierile din secolul al XVII-lea. Încă din 1972, într-un studiu despre Miron Costin, Ioana Em. Petrescu a recunoscut existența barocului în literatura română, fiind urmată pe această linie de alți reprezentanți ai criticii universitare clujene1. Ideea nu va reuși să se impună însă decât mai târziu, când va găsi adepți în critica universitară bucureșteană, hotărâtoare fiind în această privință cartea din 1976 a lui Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea. Traducerea unor cărți ca Literatura barocului în Franța de Jean Rousset și Lumea ca labirint de Gustav René Hocke, citate amândouă în Configurații, a constituit pentru criticii români încă un impuls în direcția amintită. Obstacole au apărut de la început și nu din cele ușor de surmontat. Părerea că barocul e un produs al Contrareformei, cum susțineau criticii apuseni, a fost principala dificultate pe care Ioana Em. Petrescu a trebuit să o înfrunte. Pentru că, dacă ar fi fost așa, existența unui baroc românesc, în lipsa fondului religios, devenea extrem de problematică și greu de argumentat. Ioana Em. Petrescu va nega, prin urmare, ipoteza unei legături de tipul cauză și efect între două fenomene atât de diferite, unul religios și altul literar, insistând în a separa literatura barocului de mișcarea Contrareformei. În felul acesta devenea credibilă ideea că Miron Costin, trecut prin școlile iezuite din Polonia, a scris lucrări „total emancipate de teologie” și că, în cazul său, detaliul biblic tradițional e înșelător, primind „prin schimbare de accent, sensuri caracteristice sensibilității «saturniene» a barocului”. La fel, în cronica lui Neculce, pitorescul și realismul, deseori remarcate de critică, reprezintă doar o suprafață, dincolo de care se întrevede „structura profund barocă” a unei tragicomedii.

În vocabularul meliorismului, Ioana Em. Petrescu a introdus un concept nou, cu o remarcabilă putere explicativă: cel de „model cosmologic adoptiv”. Apărut mai întâi în cartea despre Eminescu, apoi în câteva studii din „Echinox”, reluate în Configurații, conceptul a contribuit la îmbogățirea și rafinarea terminologiei critice românești, aflată atunci într-o fază de înnoire, după epuizarea limbajului marxist al anilor 1950. Modelul cosmologic adoptiv a fost instrumentul critic preferat al autoarei, pe care singură și l-a creat și pe care l-a folosit cu rezultate excelente în multe din analizele sale. Ioana Em. Petrescu l-a gândit în prelungirea categoriilor abisale blagiene și l-a definit în felul următor: „Modelul cosmologic adoptiv este expresia sentimentului existenței în lume, a relației ființă – cosmos, cristalizată, de obicei inconștient, într-un model al universului pe care l-am numit (cedând unei sugestii terminologice blagiene) «adoptiv», pentru a sublinia faptul că el nu trebuie să fie consonant cu modelul cosmologic oficial recunoscut de gândirea științifică a unei epoci. În accepția de tipar inconștient, modelul cosmologic nu trebuie confundat cu miturile cosmologice integrate, ca material, în operele literare și nici cu ideile sau concepția științifică a autorului. Foarte adesea, modelul cosmologic adoptiv al unui scriitor sau al unei epoci e total divergent față de modelul cosmologic științific al epocii. Modelul cosmologic este «creație culturală», îndepărtat de orice experiență empirică; el rămâne un model teoretic, cu valoare pur ipotetică, a universului”.

Referindu-se la perioada anilor 1960, când realismul socialist își trăia ultimele clipe, Ioana Em. Petrescu spunea că, la acea dată, critica literară românească „nu era încă pregătită pentru studiul arhetipal”. Peste zece ani însă, în epoca meliorismului târziu, lucrurile erau deja schimbate în mare măsură și autoarea putea să noteze că „în clipa de față, critica românească trăiește entuziasmul dezvăluirii arhetipurilor”. Evoluția în această direcție a fost favorizată, în primul rând, de înlocuirea ateismului sever din anii precedenți cu un ateism ceva mai potolit și mai conciliant, iar în al doilea rând, de traducerile care s-au făcut atunci din scrierile lui Mircea Eliade, Northrop Frye și Gilbert Durand (nu și din cele ale lui Carl Gustav Jung). O vreme critica mitică și arhetipală a rămas cantonată la nivelul studiilor de factură academică, dar odată cu apariția în 1978 a cărții lui Alexandru Paleologu despre Sadoveanu, va pătrunde în cercuri literare mai largi, câștigând o popularitate pe care înainte n-o avusese. Din punctul de vedere al Ioanei Em. Petrescu, schimbarea literaturii s-a făcut de la tipic (noțiune prin excelență realistă) la mitic și arhetipal, cu precizarea că „structurile mitice subiacente” se întrevăd chiar și acolo (în acele opere) unde ele n-au stat în intenția și preocupările scriitorilor. Mitul devine principiu explicativ și metodă de lectură în Configurații, iar critica pe care autoarea o agreează și pe care o profesează cu precădere este cea mitică și arhetipală. O consideră superioară altor forme de studiu, cu argumentul că numai ea poate să evidențieze permanențele, tiparele adânci ale imaginației2. De pe această poziție, a respins în repetate rânduri cercetarea de tip pozitivist, distanțându-se de începuturile criticii universitare clujene, aflate sub semnul scientismului exercitat de G. Bogdan-Duică. Nu înseamnă că explicațiile biografice, psihologice sau sociologice, spre care înclinau pozitiviștii, lipsesc cu desăvârșire din carte; sunt prezente și ele pe alocuri, dar numai spre a fi contrazise și a li se contrapune interpretări de altă natură, de obicei mitice și arhetipale. Ioana Em. Petrescu a fost interesată de pozitivism, l-a studiat, a vrut să-l cunoască, să înțeleagă felul său de a proceda, chiar dacă l-a ținut mereu la distanță, refuzând să lege literatura de „ordinea realului”.

Dintre studiile aflate în volumul Configurații, un ecou deosebit au avut ultimele două consacrate citatului, un procedeu literar puțin cercetat până atunci în critica noastră. Încurajată, probabil, de interesul pe care subiectul l-a trezit în rândul scriitorilor tineri îndeosebi, Ioana Em. Petrescu a revenit asupra lui în alte două articole publicate în reviste la începutul anilor optzeci3. Pornind de la ideea că în prezent, la fel ca în Renaștere și în neoclasicismul francez, literatura se naște din literatură, ea formulează o scurtă, dar precisă și clară definiție a procedeului: „citatul denumește procedeul includerii – voite, conștiente, evidente – în discursul literar propriu a unui fragment (citat, parafrază sau aluzie) dintr-un discurs literar străin. Originalul citat – de obicei un text celebru – se presupune a fi cunoscut cititorului, sau, dacă nu, este actualizat de autor printr-un sistem de note și comentarii pe marginea textului. Această reactivare a originalului este un element esențial în tehnica citatului, care se întemeiază tocmai pe receptarea textului ca alcătuit din două registre stilistice, din două voci care intră în dialog, aspiră să se armonizeze sau, dimpotrivă, polemizează”. Altfel spus, citatul este un aspect al „dialogului pe care poezia modernă îl poartă cu universul poetic al epocilor trecute”. Dintre formele citatului în literatură, Ioana Em. Petrescu se oprește mai mult la parodie, sesizând, probabil, succesul în creștere al acesteia, comparativ cu anii precedenți, când au existat parodiști, dar puține studii despre parodie. Citatul și parodia sunt privite ca subdiviziuni ale unui concept nou, cel de livresc, pătruns în limbajul criticii românești în 1971, prin traducerea monografiei lui Friedrich Gundolf despre Goethe4. Livrescul a fost un mod de-a înțelege literatura esențial în anii următori, până la sfârșitul epocii melioriste, când a început să fie concurat de o altă noțiune, intertextualitatea, cu care se afla într-un raport de sinonimie parțială și care se va impune până la urmă, grație scriitorilor postmoderniști5. Termenul de postmodernism nu circula încă în România, nu-l folosește nici Ioana Em. Petrescu deocamdată, dar studiile ei despre citat, parodie, parafrază etc. în mod sigur au pregătit și, într-o oarecare măsură, au anunțat viitorul curent, ce nu va întârzia să apară. Grupate în ultima secțiune a cărții, ele pot fi socotite din categoria celor cu importanță istorico-literară: în primul rând pentru că au deschis o linie de studiu în critica românească, iar în al doilea rând, pentru că au creat terenul pe care se va instala în curând generația scriitorilor postmoderniști.

Concepția despre literatură a Ioanei Em. Petrescu, deși n-a fost exprimată nicăieri în termeni expliciți, poate fi dedusă și reconstituită cu relativă precizie pe baza studiilor din Configurații. Autoarea s-a ocupat, cu rare excepții, numai de literatura cultă, scrisă de oameni cu învățătură, și a lăsat pe dinafară celelalte literaturi, de la folclor până la literatura naivă și cea de consum. Se înțelege că pentru ea există o singură literatură demnă să intre în atenția criticii de specialitate și tot ce se află dincolo de aceasta este un rest ce poate și merită să fie trecut sub tăcere. Dacă se întâmplă totuși să scrie despre opere plasate în afara creației culte, Ioana Em. Petrescu evită să le situeze în categoriile lor specifice, raportându-le tot la tradiția dominantă atotcuprinzătoare. Tendința a fost să le integreze și pe acestea – trecând peste diferențe – în aceeași sferă indivizibilă a creației culte, conform unei viziuni moniste asupra literaturii.

Aceasta este, în linii mari, contribuția Ioanei Em. Petrescu la critica universitară postbelică: o contribuție majoră.

1 Vezi Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura veche românească (1520-1743), Editura Minerva, București, 1975;  Ion Pulbere, Literatura barocului în Italia, Spania și Franța, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975; Ion Istrate, Barocul literar românesc, Editura Minerva, București, 1982.

2 Vezi în acest sens Călin Teutișan, Scenarii ale criticii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021, p. 31-51.

3 Articolele au fost reproduse de Ioana Bot în ediția a treia a cărții, apărută în 2015, la Casa Cărții de Știință din Cluj.

4 Tot în 1971 revista „Secolul XX” a consacrat livrescului un număr întreg (aici a apărut studiul celebru al lui Ștefan Aug. Doinaș despre „traducerea imaginară”), iar în 1987 Al. Cistelecan a publicat Poezie și livresc, volumul său de debut.

5 Prima carte despre intertextualitate a fost a Cristinei Hăulică, Textul ca intertextualitate, apărută în 1981.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 63-80]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.