Portret în oglindă: Ioana și Liviu Petrescu (IV)

Mircea A. DIACONU

Ioana Em. Petrescu și testamentul ei plutonic

Reiau aici un text vechi despre Ioana Em. Petrescu, publicat inițial în „Adevărul Literar și Artistic” (an XIV, nr. 761, 29 martie 2005, p. 3) și apoi în La Sud de Dumnezeu. Exerciții de luciditate, Paralela 45, 2005) și în urma căruia, îmi amintesc ca prin vis, am avut un schimb de mesaje cu Mircea Borcilă, pe care, iată, din nefericire nu le mai găsesc. Îl reiau cu amintirea acestor dialoguri și cu regretul că, atunci când a apărut,  n-am reușit să scriu și despre Corespondența intimă. Ioana Em. Petrescu – Liviu Petrescu (1961-1978), 2012, Casa Cărții de Știință). Făcusem pe exemplarul pe care mi l-a trimis Adrian Popescu (și trimis tocmai în vederea prezentării lui în „Steaua”) notițe, însemnări, sublinieri etc. Citesc acum la întâmplare fragmente de care ai putea să te îndrăgostești. Nu e doar povestea unui cuplu asupra căruia parcă planează o aripă neagră (deși, înainte de orice altceva, e chiar povestea unui cuplu), nu e vorba doar de viața în armată și viețuirea în comunism, de tribulații sentimentale și de pasiune în stare pură; e vorba și de un proiect de carieră și universitar, de o primă călătorie cu o bursă în Vest, de felul cum arată studiile la Universitate și cum ar dori ei să le revigoreze, de căutări pentru a pătrunde, singuri și împreună cu studenții, în chiar inima literaturii.

Și la mijloc e chiar o inițiere. E vorba, așadar, de viață. „Am avut – dacă vrei (spune Liviu într-o scrisoare din 16.04.67) aceeași revelație pe care ai avut-o și tu – a autenticității neegalate pe care o posedă viața tocmai în formele ei elementare și primitive”. Dar aș citi mai degrabă din „lecția” lui Liviu Petrescu, dintr-o scrisoare din 16.10. 1964: „Ce puteai face în seminarul de azi? Ceva foarte obișnuit. Întâi să fi făcut cunoștință cu ei – puteai să discuți orice, chiar și Rinocerii. Asta în prima oră. În a doua oră – i-ai fi pregătit pentru ceea ce înseamnă de fapt istoria criticii, le-ai fi căutat câteva texte celebre (să zicem Sainte-Beuve, Taine, A. France, Valéry, Lovinescu, Călinescu), câteva texte critice, spun, care să ilustreze ca tehnică a analiza un anumit sistem estetic. Să-i obișnuiești cu ideea că o analiză critică nu este numi o operă de meșteșugar, ci și o chestiune de concepție. Și să-i obișnuiești, de la început, cu o exigență pedantă pentru puritatea ideii, puritatea gândirii. Să-i scârbești de critici fără concepție, de diletanți și de cârpaci. (…) Să le deschizi de la început un mare orizont, să-i ajuți să depășească nivelul comun de interpretare (…). Trebuie să devenim noi înșine, altfel o să ne interzicem orice act de creație în munca asta. Să fim mistuiți de pasiunea creației, să experimentăm mereu – ăsta e visul meu – un seminar experimental, ceva în genul unui studio experimental de pe lângă un teatru”. Să tot citești și să te bucuri că astfel de oameni au existat!

Dar n-am scris despre acel volum (mea culpa, Adrian Popescu!). Iar acum, o tristețe în plus, nu fac decât să reiau un text vechi. Așadar, iată ce scriam în 2005 despre Jurnal, 1959-1990, Ediţie îngrijită de Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe, Cuvânt înainte de Elena Neagoe, Postfaţă de Carmen Muşat, Editura Paralela 45, 2004:

„Nu poţi să nu vorbeşti despre plutonic atunci cînd invoci cazul unui intelectual care-ţi este aproape străin prin erudiţie, căruia-i descoperi, în spatele imaginii din cărţi, fiinţa ardentă, pasiunile devoratoare, un univers febril, bîntuit de angoase. Ioana Em. Petrescu, exegetul erudit, deşi pasionant, în Eminescu; darul ei postum, dovadă a unei generozităţi în permanenţă suspectate (nu de noi, ci de ea însăşi), un jurnal. Cobori, astfel, din geometria ideii în tumultul unei fragilităţi de nebănuit – şi ceea ce «se întîmplă» finalmente nu e o curiozitate satisfăcută, ci articularea unui mesaj care însoţeşte ca o aură o existenţă. Citesc jurnalul acesta ca pe un poem, un tulburător poem, despre suferinţa care întemeiază, ba chiar despre nevoia întemeierii prin suferinţă. Pe scurt, nu e o cronică jurnalul acesta, nu e nici un bildungsroman, nu-i bîntuit, aşadar, nici de pretenţia înregistrării burgheze a unei lumi, nici de morbul unei aristocrate spectaculozităţi afişate. Singura problemă, nedescifrată şi continuă provocare, propria fiinţă, un eu aflat în căutare de sine. «Odată scriam ca să mă limpezesc, citim într-un loc. Acum scriu ca să mă tîngui». În permanenţă, limpezirea de sine şi tînguirea. La un moment dat, jurnalul salvează la modul foarte concret («că-ncepusem să-mi număr diazepamele tezaurizate»). Totuşi, treptat el e substituit de cărţi, de cărţile acelea erudite, exacte, fascinante, care-ar putea să pară străine. În balanţă, o luciditate devoratoare şi subconştientul (un alt nume dat vieţii), «partea cea mai inteligentă din mine».

Aproape că ai putea numi jurnalul acesta cartea unei vindecări. Istoria ei, istoria unor suferinţe. La 18 ani, o adolescentă nota în jurnal: «Nu-mi doresc o viaţă fără suferinţe; ar însemna să nu trăiesc, ci să accept totul resemnată». Nici un fel de resemnare în jurnalul Ioanei Em. Petrescu; cît despre suferinţă, o torturează, o intoxică, o otrăveşte. Consecinţa firească este permanenta confruntare, războiul continuu purtat cu sine. Îndrăgostită, cochetă, ştiind să zîmbească aşa încît să producă suferinţă («cu foarte multă ironie şi puţin dispreţ»), tînăra se admiră şi se flagelează. E un întreg supliciu această autoanaliză din care ar vrea să înţeleagă cine este, ce vrea şi ce poate. «Ah! Să termin cu acest eu care e povara, blestemul vieţii mele. Nu sînt nicicum şi totuşi sînt. Şi e chinuitoare lipsa conştiinţei felului cum sînt». O autoanaliză urmată de pustiu, gol, singurătate şi deopotrivă de un impuls vital de nestăpînit. Ani de zile revin ca într-un leit-motiv cuvintele din Baudelaire, transcrie pe 18 aprilie 1960: «Il faut être toujours ivre. […] Mai du quoi? De vin, de poésie ou de vertu, à votre guise. Mais enivrez-vous». Deocamdată, răspunsul e polemic: «Nu, nu beţie! Dimpotrivă. O existenţă lucidă, fantastic de lucidă. O acceptare a tot ce înseamnă viaţă». Dar vitalismul acesta al lucidităţii înseamnă chiar beţie. De altfel, tot ce citeşte, tot ce lucrează e în raport cu existenţa aceasta, pînă acum necunoscută, poate nici măcar bănuită, a Ioanei Em Petrescu. La 25 de ani conspectează din Tratatul despre disperare al lui Kierkegaard. Îl admiră pe Shakespeare pentru «capacitatea de a trăi nuanţele cu intensităţi pline, de a trăi nu numai totul ca extindere, ci şi ca adîncime a simţirii. De a trăi deci cu un semiton mai sus limitele naturii umane, pe care o înţelege şi o domină prin trăire». Descoperă apoi că «oamenii sînt născuţi pentru dragoste” şi, de asemenea, că „omul nu se realizează decît în suferinţă». Şi, prinsă în capcana ezitărilor şi dragostei, caută cu disperare soluţii. Una este munca fizică, un fel de abrutizare eroică. I se dăruieşte ca unei torturi în care se ascunde viaţa: «Trebuie să muncesc, îşi spune. N-am încredere în mine? Trebuie să capăt. Prin muncă ajungi să te disciplinezi şi să te stăpîneşti, ori eu am cam luat-o razna».  Se roagă tatălui, propriului suflet, lui Dumnezeu sau vieţii: «Sînt jucăria împrejurărilor: Cruţă-mă, viaţă!». Rugi şi întrebări: «Da! Oamenii trebuie să fie fericiţi. Dar cum?». Scrie despre Magda Isanos şi, fără s-o ştie, e ca şi cum ar scrie despre sine: «s-a îmbătat de viaţă. Singura beţie care-ţi ascute atît luciditatea. S-a scăldat în viaţă, în lumină, în zi. Inhalaţii în lumină ca să compenseze întunericul în care avea să se scufunde atît de curînd». Firesc, în cazul acesta, să vorbească despre forţa pe care o dă fragilitatea: «Sînt totuşi un om tare!!! Sau poate un om îngrozitor de slab. Va fi fiind tăria mea refugiul mîndru al slăbiciunii. Posibil».

Întotdeauna, cuvinte de o angajare totală, expresia unei trăiri la limită, fără menajamente: «De ce v-am căutat, oameni? Nu eraţi pentru mine. Nimic nu e pentru mine. Acum ştiu asta». Sau: «Să nu crezi în dragoste, Ioana! Să crezi numai în singurătate şi în moarte. Şi ce singurătate pustie…». Dar, de o parte pustiul, singurătatea, oboseala, de cealaltă, demnitatea, curajul, responsabilitatea, unite de frenezia trăirii. La 23 de ani, îndoiala iubirii sfîrşeşte lăsînd loc infernului casnic. Totuşi, e iluminată de sentimentul intim al fatalităţii, al înscrierii în destin, de înţelegerea faptului că «durerea asta e viaţa mea», că neîmplinirea e chiar o formă de împlinire. Se recunoaşte, astfel, în Euridice, care trăieşte doar atîta timp cît nu este privită. Oricum, un nou moment de abrutizare («Mă urîţesc voit, cu silă, cu dezgust. Respir aşa de greu şi aşa de zadarnic») şi o nouă negare de sine. Exclamă: «Dac-aş scăpa din mine. Din cercul obsesiv al zădărniciei mele».

Apoi urmează pauze mari în jurnal. Într-un moment, uitase chiar că el mai existase. Şi deodată, privind în urmă, lumina. Fără explicaţie. Notează prin 1976: «Ce ştiu? / Că nu regret nimic. iată, la 35 de ani, timpul trecut! – am fost fericită. Că m-am vindecat de mine». De asemenea: «Spun mereu: e o viaţă frumoasă – ştiu, foarte frumoasă. Dar, Doamne, de ce atîta durere?». Ştie acum că i-a fost dat miracolul iubirii, ba chiar al întemeierii: «Cred în Liviu, spune, ca şi în tata […] Aveam să facem amîndoi un alt nume, nou, frumos, aveam să-l întemeiem împreună». Îşi admiră forţa, destinul, rostul.

Nu pot să nu văd în Ioana Em. Petrescu, aşa cum se conturează aici, fără nimic livresc, deşi trăind în plină cerebralitate (Doamna Bovary i se pare o cerebrală) un personaj slavician. În totul, etica înscrierii în logica vieţii, epuizînd posibilul, trăind totul pînă la capăt, prin devorarea celuilalt şi a propriului sine. În cazul acesta, sub sigiliul destinului, experienţa devine întemeiere. Totul se transformă în rost. «N-am cerut avere şi fericire, spune într-un loc. Am cerut, de mult, cînd credeam că-ncep să pricep un rost». Şi aici este momentul în care înţelegem care e mecanismul psihologic subtil prin care fragilitatea devine forţă, boala se transformă în urgenţă a sensului. Oare întîmplător avem de-a face cu autoarea unei cărţi despre eroic, chiar dacă nu aceasta e cartea care să o implice definitiv?

Din umbra atîtor suferinţe, pîndeşte, însă, un demon: «O, nu sînt Christ! Oho, sînt ironia», adică detaşarea de sine, dăruirea către ceilalţi, dorinţa de a nu-i face să sufere pe cei din jur, discipolii…, toţi cei care vedeau în ea eroul fără subterane. Aceeaşi voce, iluminată, care închină imnuri vieţii, constată cu o admiraţie înstrăinată: «Doamne, cît am încercat să-mi amîn destinul!». În cele din urmă, labirintul în care a agonizat ani de zile are o ieşire, care nu e moartea. Notează într-un loc: «Din mine, ca om, n-oi scoate niciodată o capodoperă. Şi scrisul… Nu Pumnul, nu C.A. Rosetti, nu ameţeala asta ca să-mi umplu orele. Acel lucru esenţial pe care trebuie să-l scriu!». Or, lucrul esenţial se dovedeşte a fi pînă la urmă nu romanul, pe care ar fi vrut să-l scrie, nu volumul de poezii avînd în centru motivul Euridicei, ci cartea despre Eminescu, un studiu – riguros, academic, aproape rigid în demonstraţie, deşi tulburător în adîncimile ei analitice – care salvează şi omul, căci îl încorporează, zidindu-l. Şi înţelegem că fără om, adică fără experienţa propriului sine, a bolii şi întrebărilor bolnave, acest studiu n-ar fi fost posibil. Iată lecţia testamentară a Ioanei Em. Petrescu: «În sfîrşit, o formă de confidenţă epurată, travestită dar exorcizată, tot am găsit: e scrisul […] Asta a fost nenorocitul meu Eminescu. L-am gîndit şi l-am început în cele 6 luni de chirurgie, cînd îmi muşcam pumnii ca să nu ţip la cele două jupuiri pe zi; l-am scris acasă, încercînd să uit că rana se redeschisese, că cele 6 luni de clinică au fost o încercare eşuată, încercînd să uit o disperare prea adîncă pentru a fi uitată. În cartea asta – pe care am vrut-o sobră, decentă şi intelectuală – fiecare concept (oh, cît de demnele mele modele cosmologice!) e un urlet depăşit». Şi încă: «Dar Eminescu n-a mai fost un joc – decît, poate, un joc cu moartea, travestit, ascuns. O carte salvatoare? Devoratoare? Oricum, pentru mine, o carte fundamentală (nu e vorba de valoarea cărţii, ci de cantitatea de existenţă – eu pot zice: cantitatea de sînge şi piele – investită în ea)».

Pînă la urmă, un imn închinat tatălui, dragostei, responsabilităţii, acest jurnal. Şi, cu toată suferinţa încorporată, sensul e unul solar, sublim în chiar rădăcinile lui. Lecţia acestui testament, scris în ani de zile, una despre binele ca logică a înscrierii fiinţei în istorie. Şi, de asemenea, despre faptul că, dacă nu vrea să fie o minciună, un artificiu al aroganţei sociale, nimic nu se poate întemeia fără suferinţă. Nici măcar o carte de critică literară. Cu atît mai mult una academică, universitară şi, nu-i aşa?, neptunică.”

*

Sanda CORDOȘ

Profesorii mei, Ioana Em. Petrescu și Liviu Petrescu

Am intrat în 1984 ca studentă în Facultatea de Filologie (numele de la acea dată) a Universității „Babeș-Bolyai” însoțită de mitologia (entuziastă, mai trebuie oare să adaug?) unor profesori pe care aveam să-i întâlnesc. În prim-plan se aflau Ioana Em. Petrescu și Liviu Petrescu. Nu doar că știam, de la colegii mai mari, deja studenți, povești extraordinare (exemplare?) despre ei, dar le citisem câteva cărți. Pe lângă cultul lecturii specific epocii, avusesem, ca liceeni, șansa unei profesoare de română, Monica Onojescu, care ne învățase să citim critică literară și care, prin chiar acest tip de lectură, ne învățase ceva mai prețios: să gândim cu mintea proprie. Dar cum poți să-ți afli mintea proprie dacă nu intri în dialog, așadar cum poți face – la un alt nivel al relației, adică tot al dialogului – analiză pe text fără să citești critică literară majoră? Profesoara noastră se îngrijise să aflăm primele jaloane importante ale criticii, iar câțiva dintre noi mersesem pe cont propriu mai departe, descoperisem texte și cărți și le citeam cu mare plăcere (de fapt, corect ar fi să spun: cu înfometare).

Pe Ioana și Liviu Petrescu i-am întâlnit din anul I, înainte de a-i fi avut profesori la clasă. Inițiaseră și conduceau Cercul de Critică (președintele-student era la acea dată Corin Braga), foarte viu și foarte animat, care prelungea cultura dialogului ce o deprinsesem un pic din liceu (și care – în mod evident – mergea pe contrasens cu cerințele societății dictatoriale, uniformizante, în care trăiam). Protocolul era următorul: studentul care se încumeta să intre în ședință (groapa cu lei) scria o lucrare pe tema lui de cercetare și dacă primea acordul de susținere în Cerc al Petreștilor, o depunea din vreme la bibliotecă, o citeau toți cei doritori, își făceau însemnări, apoi se fixa ziua întâlnirii, mereu în sala Ovidiu, Petreștii se așezau în ultima bancă și vorbeau întotdeauna la urmă, veneau rar alte cadre didactice, o obișnuită – adică: o excepție – era Elena Popescu de la Limbi Clasice, protagonistul se așeza la catedră și avea cam 10 minute să-și expună opul (bine era s-o facă oral, iar nu să-și citească foile, pe care i le știa lumea de la bibliotecă), alături de președinte, apoi se discuta aplicat, critic, cu trimiteri precise la text: ce-ai vrut să spui în pagina 2?, vezi că nu e bine la pagina 3 atunci când afirmi că…, e discutabil la pagina 4, este contradictoriu la pagina 5 etc. Deși ieșeau  scântei, deși existau momente intense și uneori tensionate, ne plăceau aceste ședințe de cerc și reveneam mereu la ele. Nu numai pentru că se nășteau prietenii, simpatii ori alianțe, ci pentru că prezența Petreștilor le dădea adevărata anvergură, transformându-le (fără a le numi vreodată astfel) în ateliere de critică, în care învățam cum construim o argumentație convingătoare, cum comunicăm o părere, cum se construiește o autoritate, învățam, în puține cuvinte, o etică a opiniei și a dialogului profesional. Ei, profesorii noștri, interveneau în final salvator și salutar, puneau accente, făceau delimitări, subliniau ce e de subliniat, scoteau în evidență idei care stătuseră în umbră etc. Încurajau și descurajau (cu blândețe, dar ferm) voci. Într-o ședință de cerc s-a anunțat ediția din 1985 a Colocviului Național Mihai Eminescu (singurul colocviu național al studenților filologi, singura șansă de a ne întâlni adversarii/confrații din alte centre universitare; cu unii dintre ei, am legat prietenii pe viață, chiar dacă uneori nu ne-am văzut cu anii). Eram invitați ca până la o anumită dată să facem lucrări și să le predăm spre verificare Ioanei Petrescu. Am îndrăznit și eu să depun una și mare mi-a fost mirarea când am aflat nu doar că am fost admisă în echipă, ci și că profesoara mea notase pe lucrare o apreciere superlativă.

Relațiile au rămas cordiale și, de fapt, s-au strâns, în anii care au urmat. În anul II, în primul semestru, Ioana Em. Petrescu preda cursul de istoria literaturii române (cursul Eminescu), cu un seminar de eminescologie, de critică a criticii (adică de dinamică și dialog al ideilor, ah ideile!). Cu ea m-am reîntâlnit oficial la un curs opțional de poetică în anul IV. Liviu Petrescu ținea, la secția română, în anul II (amândouă semestrele), cursul de literatură comparată (atâta era tot, nu se făcea disciplina în alți ani). Amândoi își țineau cursurile generale în sala Ovidiu, prima de la parter, o sală mică, dar noi eram puțini (la română, în 1984 intrasem 30 și am terminat, în 1988, 20); la cursul opțional eram și mai puțini, ne întâlneam în biroul Ioanei Petrescu. Ea stătea la catedră, mereu înfrigurată, înveșmântată în haine care să o ocrotească oarecum (așa o reține memoria mea capricioasă, deși trebuie să fi avut ore și în săptămâni calde), gesticulând foarte puțin, în vreme ce Liviu Petrescu se plimba printre bănci și își însoțea cuvintele de gesturi ale mâinilor și de opriri bruște, în care se uita intens pe fereastră, ca și cum acolo s-ar fi petrecut ceva remarcabil (era peisajul frumoasei curți interioare a facultății, acolo nu se întâmpla niciodată nimic, dl. Profesor văzuse desigur ceva important înăuntrul său). Nici unul dintre cursuri nu avea fugă de idei sau burți conceptuale; ea era mereu preocupată să transmită (să ne învețe) cât mai mult, în vreme ce el repeta unele idei, pe care în final le înnoda într-o plasă strânsă și memorabilă. În cursurile amândurora, era totul logic, curgător și impecabil. După decenii de când ei nu mai sunt, vocile lor dăinuie încă în mine: vocile lor critice, dar și vocile lor fizice, timbrul lor unic, vibrant, inconfundabil, profund (aveau, fiecare în felul său, voci profunde, nu ne vorbeau din vârful buzelor) în care intra și răsufletul lor omenesc, încărcat de frământări și neajunsuri din proza vieții, la care eu atunci nu mă gândeam. Ei erau Profesorii, nu doar pe podiumul catedrelor, ci și pe un piedestal simbolic, de care, ca toți tinerii, aveam atâta nevoie. Simțeam atunci că e o mare întâmplare să-i fi întâlnit, să-i pot vedea și auzi. Cred și acum că faptul de a-i fi avut profesori a fost una din marile șanse ale vieții mele. Aș putea subscrie la rândurile lui Marin Preda de la începutul Vieții ca o pradă: „Dar eu nu vreau să povestesc aici «amintiri», ci doar lucruri pe care le contemplu și azi cu un sentiment de neliniște că s-ar fi putut totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina care le însoțește azi în amintire să nu fi existat”. (Deși am strâns, de-a lungul anilor, destule întâmplări cu ei, care, desigur, au devenit amintiri. Dar ele, îmi spun, pot avea doar o rezonanță personală și trebuie să rămână doar de uz privat, și aceasta nu pentru că ar include secrete, ci, dimpotrivă, au o semnificație mică, individuală, nu cred că ar interesa pe cineva și mă tem că n-ar putea fi date mai departe. Sigur, pentru mine aceste amintiri cu profesorii mei sunt majore, m-am sprijinit adesea de ele, căci și eu, vorba poetul Mircea Ivănescu, „am umblat o dată cu o amintire/în mâini”; dar nu doar o singură dată. Mi-am amintit frecvent în ultimii ani – ca să dau un singur exemplu – un moment din studenție, care preceda plecarea anuală la Colocviul Eminescu. Eram noi două în biroul ei și îmi spunea că se simte rău – nu vorbea deloc despre boală, deci se simțea chiar foarte rău – și că nu ne va însoți în acel an la Iași, vor veni alți profesori cu noi. Cu egoismul inconștient al celor vreo 20 de ani, insistam să vină, îi spuneam că fără ea nu va fi la fel (și, până la urmă, a venit, probabil insistaseră mai mulți). Iar ea, palidă și îmbrăcată în negru – cum de obicei nu se îmbrăca – mi-a spus că întotdeauna ar fi făcut orice să fie alături de studenții săi, că atunci când a fost internată în spital ar fi venit și pe brânci, dacă ar fi putut. Vei vedea dumneata, a încheiat această – pentru decenii – stranie și unică mărturisire. Și am văzut.

Liviu Petrescu a fost îndrumătorul (decanul) nostru de an, iar noi am fost o grupă (ceea ce, la acea vreme, era identică cu un an de studiu) relativ normală, nu cred că i-am creat probleme speciale. Aceasta până în anul IV, când eram de serviciu la cantină (se făcea de serviciu – câteva zile pe an – la cantina din complexul studențesc Ha;deu indiferent dacă erai căminist sau nu; de dimineața de la 6 – sau mai devreme? – până seara pe la 22, studenții erau ajutoarele nevăzute, adică mâna de lucru brută, a personalului angajat). Obiceiul era ca, în intervalul acesta, studenții de la serviciu să mănânce înainte de a se deschide cantina, același meniu pregătit pentru abonați. Într-una dintre zile, desertul remarcabil al mesei de prânz era o bucată de portocală (știam bine, le pregătisem noi), doar că atunci când ne-am așezat la masă am primit, ca desert, prăjituri cremoase. Ne-am supărat și ne-am cerut portocalele. Cum nu ni s-au dat, am abandonat serviciul și ne-am dus cu toții, fete și băieți (cu o solidaritate clocotind de mânie, în portocalele alea se adunaseră multe), în holul spațios al  căminului VI (în care locuiau colegele noastre) și am început să jucăm cărți. În scurtă vreme, în hol a intrat cu pași șovăielnici Liviu Petrescu, îmbrăcat în haine oarecare (la curs, venea mereu cu costum; pentru mine, el a rămas întruparea expresiei „ca scos din cutie”, întotdeauna cu cămășile călcate impecabil, cu cravată, cu haine fără cute și scame). A venit la noi și cu glas șoptit, implorator, ne-a convins (nu mai îmi amintesc ce ne-a spus) să ne întoarcem la cantină, între oale și tacâmuri1.

Ioana Em. Petrescu mi-a coordonat, în cei patru ani ai studenției, lucrările pentru Colocviul Mihai Eminescu (plus atâtea alte lucrări pe care nu le mai enumăr aici), iar în anul IV am decis să fac lucrarea de licență tot cu ea, și tot pe Eminescu. Aș fi vrut (iar ea mă încurajase) să fac o lucrare  de licență despre D. Cantemir, dar cum, în 1987, cei de la Editura Dacia, i-au admis și i-au trecut în plan un volum colectiv despre Mihai Eminescu pentru 1989, am schimbat și eu micul plan al lucrării mele de licență, așa încât să-i predau la timp paginile pentru volumul colectiv (la care mă invitase cu un număr generos de pagini), care ne-ar fi facilitat multora dintre noi debutul editorial (tot mai greu în acea epocă) și ar fi atestat existența unei școli de eminescologie (de critică, într-un sens mai larg) la Cluj, ce o avea pe Ioana Em. Petrescu ca maestru (acel volum n-a mai apărut niciodată; a fost măturat/șters de cenzură, de Revoluție, de moartea ei? nu știu răspunsul). I-am îndrăgit și i-am admirat pe amândoi (și pe alți câțiva profesori ai facultății), dar pentru mine, da,  ea a fost Maestru. Nu în sensul că aș fi vrut să fiu ca ea (nu mi-am propus asta niciodată, era evident o imposibilitate), ci în sensul că de la ea am învățat mult profesional și m-am orientat în existență după valori pe care observând-o le-am deprins sau le-am consolidat. Am avut parte de mai multe întâlniri admirabile în viață, dar singura persoană pe care am venerat-o a fost Ioana Em. Petrescu. Probabil e o atitudine pe care poți s-o ai doar foarte tânăr fiind, dar e singura ființă fără cusur pe care am cunoscut-o, căreia nu i-aș putea enumera decât calitățile. Era frumoasă, cultă (e puțin și impropriu spus, pentru că avea o suprafață culturală vastă cu adevărat, citea în vreo 6-7 limbi și nu doar cărți de literatură sau de științe umaniste, ci, înțelegându-le, tratate de fizică ori de matematică), sclipitor de inteligentă, generoasă, elegantă (în toate sensurile), discretă, cu simțul umorului. Eram contrariată când cineva punea sub semnul întrebării vreuna dintre calitățile sale; se întâmpla foarte rar, căci (mai) toată lumea o admira. Era deosebit de răbdătoare cu noi, studenții, și avea o mare încredere în potențialul nostru intelectual, dar cred că și în cel uman.

Mie mi-a arătat mereu o încredere mai mare decât o aveam eu în mine însămi. Anumite episoade și situații de viață mă îndreptățesc să cred că și ea ținea mult la mine, dar cum eu eram ocupată cu venerarea ei și cum am avut mereu un deficit de încredere în mine însămi, nici prin cap nu-mi trecea că relația e biunivocă. Dar era (cum aveam să înțeleg mult mai târziu, prea târziu). În mai multe împrejurări, s-a zbătut pentru mine, ea care era mai curând o natură contemplativă, iar nu activă. Am să dau un singur exemplu, ultimul al vieții noastre comune. Era în 1990 și eram unul dintre puținii oameni (foști studenți) care nu reveniseră cu postul în Cluj. În decembrie 1989 născusem, eram absorbită de noua experiență și, ca de atâtea ori în biografia mea, neatentă la ce mi se întâmplă.  În primăvara lui 1990, îmi depusesem dosarul pentru ocuparea unui post în învățământul preuniversitar în județul Cluj (eu având postul, desemnat prin repartiție guvernamentală, într-un sat din județul Covasna). Eram atât de incredibil de tânără încât la repartiția ubuescă (mi s-a părut mie) ce a urmat depunerii de dosare puținele mele puncte nu mi-au dat șansa să ocup un post de profesoară în județ; se făcuse seară, ajunsesem la granița cu județul Sălaj și pentru mine n-a mai fost nimic, nici un post. Cum se poate ca dumneata să rămâi pe din afară?, m-a întrebat întristată. Toți și-au găsit ceva, într-o redacție de revistă, într-o școală mai bună, într-un institut, dumneata nu ești nicăieri. Și atunci, s-a zbătut ca vreunul dintre colegii săi, universitarii, să scoată un post (de preparator) pe care să pot concura. Nu să ocup acel post, ci să pot concura. N-a fost ușor. Unii i-au promis ei, dar m-au refuzat pe mine. Cineva i-a făcut hatârul, a scos postul la concurs, dar mi-a spus că mă prezint (cam) degeaba, la acea disciplină trebuie minte de bărbat, nu de amărâtă de femeie. N-am ținut seama de recomandare, m-am prezentat, am făcut față (concursului și anilor universitari care au urmat). De altfel, nu aveam complexe în ceea ce privește mintea mea. Aveam altele. N-am crezut niciodată că mintea mea ar fi generic mai slabă. Dar presimțeam că viața mea de femeie poate fi mai grea și mai complicată. De altfel, aveam cu Ioana Em. Petrescu încă din studenție această complicitate feminină a inteligenței critice. Într-un an, forurile ministeriale (cred) au inventat un concurs profesional (un fel de olimpiadă) pentru studenți, în care se scria o lucrare cu colțul (cu numele) închis. Am câștigat-o – mi-a relatat amuzată Doamna – și datorită convingerii generale că e scrisă de un băiat și cei din centrele adversare au notat-o generos, convinși că e scrisă de băiatul lor, șeful generației noastre critice. (Cred că locul lor, a amândurora, al lui Liviu Petrescu și al Ioanei Em. Petrescu, în istoria literaturii române postbelice și, implicit, în istoria criticii, este încă insuficient recunoscut, în primul rând datorită centrismului culturii noastre, în care se consideră că marile valori aparțin capitalei, Bucureștiului. În plus, în ce-o privește pe Ioana Em. Petrescu consider că ea plătește vina de a fi femeie, adică e împinsă în spate datorită prejudecății, încă funcționale, cu toate progresele făcute, că femeile au o creativitate inferioară bărbaților. În ce mă privește, cred că admirația pe care i-o port nu-mi întunecă evaluarea și consider că este unul dintre importanții noștri critici din (măcar) următoarele motive: potențialul critic major al unor teze și concepte pe care le-a avansat (între care modelul de structurare a discursului artistic/ textului literar din Nivele configurative în construirea imaginii cred că e unul dintre cele mai competitive); istoria internă a poeziei românești elaborată în cărțile sale, mereu așezată în paradigme culturale – nu doar literare – majore, mondiale; a dat unul dintre studiile majore despre Eminescu pe care le avem în cultura română, prin originalitatea ideatică și creativitatea analitică).

În prima mea (ar trebui să scriu: a noastră, eram mai mulți și ea credea nespus în noi) zi de muncă în universitate, 1 octombrie 1990, Ioana Em. Petrescu a murit. A fost prima tragedie a vieții mele adulte. Fapte dramatice mai trăisem, dar asta era o tragedie, și ca orice tragedie era ireparabilă. În 5 iulie 1999 se stingea și Liviu Petrescu. Era coordonatorul tezei mele de doctorat pe care aveam s-o susțin în absența lui. Mare parte din viața mea s-a petrecut în absența lor, dar marcată puternic și hotărâtor de șansa de a-i fi întâlnit și de a-i fi avut profesori.

[1] Peste ani, aveam să descopăr episodul menționat în volumul IV al Jurnalului lui Mircea Zaciu: „Incident la Cantina din Complex unde studenții mei din IV erau de serviciu la bucătărie: s-au adus portocale (puține), s-a decis ca fiecărui student să i se ofere, la prânz, câte… un sfert de portocală. Mai rămăseseră vreo 7 portocale pe care studenții de serviciu le-au revendicat pentru ei, dar administratorul a reușit să le subtilizeze și le-a oprit pentru sine. Scandal, studenții refuză să mai lucreze, părăsesc bucătăria, pleacă în oraș. Telefoane alarmate la decanat, să fie aduși înapoi căci se apropie ora mesei și n-avea cine să facă față la puhoiul de cantiniști care urma să vină la prânz. În cele din urmă, incidentul s-ar fi aplanat. Discuție cu ușile închise la Consiliu, cu șefii de catedră, toți cad de acord să treacă afacerea sub tăcere. Astfel, ziceau, gestul (motivat) studenților putea fi interpretat ca «grevă», deci politic… Pentru ¼ portocală…”.

*

Adrian TUDURACHI

Eșecul unei critici etice

Există la criticii generației ’60 o dimensiune etică evidentă și, totuși, ignorată. Prin literatură, ei au vrut să vorbească despre viață, despre constituirea conștiinței de sine, despre alegerea unui model de existență, despre libertate. Foarte multe din scenariile lor interpretative au urmărit confruntarea individului cu limitele existenței și caracterul ei inevitabil tragic, emanciparea subiectului de constrângerile realului sau descoperirea unui mod de viață orientat de dorințe și de instinctualitate. Departe de a fi ascunse, aceste preocupări etice sunt uneori vizibile chiar în titlurile volumelor: Eminescu, poet tragic (Ioana Em. Petrescu), Ilarie Voronca, a scrie și a fi (Ion Pop), Studii transilvane. Epic și etic în proza transilvăneană (Liviu Petrescu). Au fost însă citite nu ca teme care ilustrează o „privire etică” asupra literaturii, ci, dimpotrivă, ca mijloace de construcție a unui univers literar organic. Pentru că multe dintre aceste eforturi critice se sprijineau pe sisteme filosofice, invocând lecturi din Hegel, Sartre, Camus, Kierkegaard, Nietzsche sau Jankelevitch, s-a crezut că dimensiunea etică e doar o nuanță întâmplătoare angajată în căutarea unui aparat conceptual structurant: că ceea ce contează e jocul intelectual de elaborare a unei coerențe tematice interne, reductibil, în cele din urmă, la un gest estetic. „Autonomia operei literare – scrie Alex Goldiș – nu se sprijină, în concepția criticii românești, pe o critică stilistică sau structuralistă, centrată asupra limbajului sau a textului, ci pe o filosofie existențialistă, favorizând valorile vieții și individualismul” (Critica în tranșee, București, 2011, p. 222). Altfel spus, din gustul etic al acestei generații de critici s-a  reținut doar tehnica de unificare tematică, sacrificându-se astfel chiar nevoia lor de a atinge realități morale prin literatură. Cred că trebuie să începem să chestionăm această particulară lipsă de eficacitate a studiilor noastre literare. Îmi pun întrebări legate de locul pe care îl ocupau temele etice ale criticii literare în sistemul cunoașterii, așa cum îl permitea disciplina totalitară, și despre impactul lor în înțelegerea vieții, înainte și după 1989. De ce asemenea preocupări nu au participat la un gest critic mai general orientat spre înțelegerea subtilă a societății românești și a formelor ei de viață? De ce interpretarea etică a literaturii nu s-a ramificat într-o morală sau o critică a poziției individului în modernitate, așa cum s-a întâmplat în generațiile anterioare, la G. Ibrăileanu, la Paul Zarifopol sau chiar la G. Călinescu? Și adaug aici o întrebare despre stadiul actual al studiilor literare românești: de ce întârziem să recunoaștem – și să discutăm – caracterul etic al acestor teme?

Opera lui Liviu Petrescu oferă din acest punct de vedere o articulare complexă și, ceea ce mi se pare important, de lungă durată, mobilizând teme etice într-un interval de aproape trei decenii. Așa cum s-a spus (Călin Teutișan, Scenarii ale criticii, Cluj-Napoca, 2021, p. 58-62), interesul pentru probleme etice se manifestă de la primele volume, Realitate și romanesc (1969), Dostoievski (1971), Romanul condiției umane (1979), până la ultima culegere de eseuri, pe care am citat-o deja, Studii transilvane. Epic și etic în proza transilvăneană (1997) și care pe pagina de titlu avea o formulare ușor diferită: Coduri etice și estetice la scriitorii transilvăneni. Se pot distinge, pe acest parcurs, două vârste ale reflecției etice – însă mai degrabă din perspectiva „bibliotecilor” mobilizate, decât din aceea a concepției. Abordarea criticului rămâne etică de la un capăt la celălalt al carierei, doar că își schimbă cadrul de referință. Dacă în primele cărți reperele sunt filosofice, hegeliene și sartriene, în cărțile apărute după experiența californiană de la începutul anilor ’80, interpretarea etică e legitimată de studiile culturale, de teoria critică, de genealogiile modernității și ale moralei (în bibliografia cărții din 1992, Vârstele romanului, republicată în 1996 sub titlul Poetica postmodernismului, apar Michel Foucault, Fredric Jameson, Jean Baudrillard, Gilles Deleuze, Jürgen Habermas etc.). Faptul că în ultima carte Liviu Petrescu alege să actualizeze pe suprafețe mari vocabularul eticist și să vorbească despre „crezul moral” al scriitorilor, despre „datorie”, despre „principiul moral”, despre „eticismul ardelenesc” etc., cu o dezinvoltură neobișnuită în cultura română, pentru care disocierile lui Titu Maiorescu despre morala în artă sunt fondatoare, se explică și prin aceste achiziții din stagiul american.

Dincolo de bibliografiile care justifică privirea etică, firul roșu e cel al autodeterminării subiectului. La Liviu Petrescu reprezentările din sfera morală denumesc capacitatea individului de a-și urmări desăvârșirea propriei vieți, iar interpretările nu fac decât să urmărească, așa cum formulează la capătul unui studiu despre Alexandru Ivasiuc, pe ce căi pot fi realizate „împlinirile omului” (Studii transilvane, București, 1997, p. 77). Ceea ce trebuie să subliniez e faptul că în acest proces de asumare a propriei existențe, care stă în centrul comentariilor literare ale criticului, e mai importantă garanția autenticității absolute a gestului, adică identificarea unei aspirații genuin subiective, decât forma pe care o îmbracă alegerea de viață. Dimensiunea etică a existenței se definește prin capacitatea individului de a urmări împlinirea unei vieți care nu îi e dictată de nimic din exterior, ci de un impuls interior pur. De aceea, dreptul la căutarea propriei fericiri – tema centrală a ultimei vârste a eticismului la Liviu Petrescu – tinde să se exprime negativ, prin opoziția față de imperativele comunitare: „Drepturile naturale ale individului împotriva constrângerilor sociale de orice fel”, scrie criticul în Studii transilvane (p. 28). Altundeva, formularea e și mai clară, echivalând morala existenței cu o descătușare: „Viața nesupusă niciunei îngrădiri, niciunei limitări, niciunui principiu formal, viața deci care se desfășoară într-un regim de libertate absolută” (Ibidem, p. 65). „Pofta de a trăi” sau „pofta de viață” sunt alte figuri ale aceluiași mit moral definit prin contrast cu ordinea socială. Opoziția articulează subiacent și eseul despre postmodernism. „Umanismul epocii postmoderne – rezumă Liviu Petrescu principalul argument al reflecției sale – ne propune o morală a «bucuriei de a trăi»” (Poetica postmodernismului, București, 1996, p. 133). Valorile se organizează și aici polar, reducând constrângerile sociale la factorul economic, distribuind, de o parte, eficacitatea productivă și, de cealaltă parte, gratuitatea actului uman. Dinamica înfruntării lor e urmărită de pildă în lectura romanului lui Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, din prefața căruia sunt reținuți, ca termeni aflați în tensiune, „eficiența economică” și „eficiență pentru om” (Ibidem, p. 135). În sfârșit, putem recunoaște același joc de valori, de data aceasta angajat ca fantasmă personală, într-o scrisoare trimisă din America în toamna anului 1981. „Viața – ca viață, nu ca mit – e destul de usturătoare”, notează Liviu Petrescu (Scrisori americane, Cluj-Napoca, 2017, p. 324). Și adaugă: „Totul este de o scumpete îngrozitoare; se găsesc de toate, ce e drept, dar la prețuri aproape prohibitive”. La modul cel mai simplu, „viața ca viață” se definește la nivelul economiei casnice și se ilustrează prin suma coșului zilnic. Dar ceea ce mi se pare semnificativ e că până și într-un asemenea context privat, de raportare a unui cotidian, reprezentarea vieții se dedublează, iar o „viață” atrage gândul celeilalte „vieți”: subzistența pur economică a individului chemând, prin contrast, posibilitatea angajamentului etic, într-o „viață ca mit”.

Ca să înțelegem ideea care animă această dramaturgie morală, trebuie să coborâm până aproape de momentul debutului. În eseul despre Dostoievski din 1971, Liviu Petrescu explică libertatea individului prin evocarea unei scene a nașterii conștiinței de sine pe care o descrie Hegel în Fenomenologia spiritului. Constituirea conștiinței de sine se petrece în prezența Celuilalt (care a alteritatea, viața independentă, lumea), și se definește prin încercarea de suprimare a acestuia. E o scenă originară, în care subiectul stă în fața lumii și capătă certitudinea propriei existențe doar în măsura în care încearcă să nege această prezență exterioară. Subiectul se afirmă prin propensiunea spre Celălalt, într-o relație organizată după modelul dorinței, și această relație este indestructibilă, pentru că Celălalt nu dispare, după cum nu dispare nevoia subiectului de a se afirma. Din acest complex, Liviu Petrescu reține dorința ca motor al autonomiei individului, ca nucleu al manifestărilor lui necondiționate și ca garanție a libertății sale față de determinările exterioare. Prin prisma acestei tensiuni fondatoare citește dinamica relațiilor umane din proza lui Kafka și Dostoievski, ca luptă împotriva recunoașterii subiectului de către Celălalt: acțiunile eroilor sunt animate de nevoia de „a distruge prestigiul și autoritatea incontestabilă a Celuilalt, de a suprima caracterul privilegiat al prezenței acestuia” (Romanul condiției umane, București, 1979, p. 238). Și tot de aici, din această polaritate inspirată de scena originară hegeliană se articulează și „privirea etică” de-a lungul întregii cariere a criticului, împărțită între dorință, bucurie și poftă de viață, pe de-o parte, și lume, viață independentă, condiție materială a existenței, pe de altă parte. Comentariul lui Hegel este însă un text esențial pentru întreaga gândire occidentală a modernității și face posibile mai multe filiere de interpretare. S-a spus că există două mari tradiții de lectură a modului de constituire a conștiinței de sine: una care se sprijină exclusiv pe negarea diferenței față de Celălalt, pentru care dorința e unicul mod de a fi al subiectului, presupunând implicit o „ontologie a dorinței”; cea de-a doua, care înțelege nașterea subiectului prin încercarea de a obține recunoașterea, adică prin capacitatea de a se construi în raport cu privirea Celuilalt (Georges Didi-Huberman, Désirer, désobéir, Paris, 2019, p. 79-85). Rezumând, constituirea conștiinței de sine poate fi concepută fie printr-o luptă contra recunoașterii, fie printr-o luptă pentru recunoaștere. Într-o lucrare clasică din 1987, la origine teză de doctorat, Judith Butler a arătat că prima dintre aceste două lecturi a fost legată de receptarea filosofiei lui Hegel în Franța în anii ’30. Lecțiile lui Alexandre Kojève și apoi gândirea lui Sartre au fost principalii ei catalizatori. Pe această filieră se înscriu și ideile etice ale lui Liviu Petrescu, care de altfel îl evocă pe Sartre alături de Hegel pentru descrierea mecanismelor recunoașterii subiectului. Ceea ce sugerează Judith Butler e că interpretarea negativă a constituirii subiectului, bazată pe suprimarea radicală a diferenței, este specifică „vremurilor grele”. Franța în așteptarea războiului, traversându-l apoi, ca să intre sub ocupația nazistă, e un loc al disperării. În contextul acestei istorii traumatice, figura negativă a constituirii subiectului implică o formă a responsabilității: ea îl pune pe subiect în fața lumii, îl confruntă cu imposibilul și cu disoluția socială, și autorizează libertatea totală de acțiune. Îi oferă ocazia de a lupta împotriva unei lumi ruinate, prin chiar suprimarea fețelor corupte ale vieții. „Hegel – notează Butler – a furnizat un mijloc de a vedea o justificare în negativitate, a oferit posibilitatea de a recupera potențialul de transformare în orice experiență a înfrângerii. Distrugerea instituțiilor și a formelor de viață, anihilarea în masă și sacrificarea vieții umane au revelat concretul existenței în termeni brutali și indiscutabili. […] ființa umană s-a dovedit capabilă să îndure negativitatea tocmai pentru că putea să asimileze și să rearticuleze negația sub forma acțiunii libere” (Subjects of Desire, New York, 1987, p. 62).

Perspectiva culturală asupra nucleului moral al gândirii lui Liviu Petrescu ne dă posibilitatea de a-i evalua eficacitatea într-un plan mai larg decât cel al criticii literare. Ce a însemnat alegerea filierei franceze de lectură a lui Hegel? Ce s-a câștigat și, mai ales, ce s-a pierdut? Aici ideile – și „călătoriile” lor – se împletesc cu contextele politice. În momentul în care concepția scriitorului clujean începe să capete contur, eticul e și el un gest de supraviețuire în condiții istorice rele. Și e limpede că prin figurile morale pe care le implică în comentariile sale literare criticul a încercat să constituie un program al libertății în plin comunism; o și spune, de altfel, de câte ori are ocazia. Prețul acestei adaptări la vremuri grele a fost însă sacrificarea dimensiunii sociale. Subiectul care stă în centrul ficțiunilor critice ale lui Liviu Petrescu își obține libertatea prin negarea vehementă a celuilalt – iar această a-socialitate esențială a conștiinței de sine nu face decât să se consolideze treptat și să se reifice. Dacă citim dintr-o asemenea perspectivă ultimul volum al criticului, putem observa etajarea clară a sensurilor morale: în Studii transilvane, prima secțiune înregistrează reprezentări ale eroilor în lupta cu socialul, încercarea de împlinire a vieții în raportul tensionat cu prezența imperativă a Celuilalt (care se exprimă prin datorie, norme sociale, constrângeri, putere etc.). Chiar dacă tabloul e conflictual, el restituie imaginea unui subiect care se construiește încă în relație cu o alteritate socială. În schimb, următoarele secțiuni ale volumului, „Realismul mitic” și „Metaliteratura” vehiculează reprezentări ale unui spațiu interior care devine exclusiv, categoria celuilalt lăsând locul unei unități energetice a vieții.  Temele prin care se ilustrează subiectul provin aici din sfera instinctualității, a pasiunilor oarbe sau se confundă într-o ordine difuz biologică a „vieții universale” și a „organicității” (Ibidem, p. 106, p. 114). În mod semnificativ, aceste teme se asociază cu excelența tehnică, cu virtuozitatea artistică și cu experimentalul, adică însoțesc progresia într-o logică a „literarului”, definită prin necomunicativitatea ei (realism magic, temporalitate non-cauzală, flux al conștiinței, textualism, autoreferențialitate etc.). Paradoxal, vedem aici o gândire care a avut un angajament etic marcat atunci când nu putea să se transmită în spațiul social – din cauza felului în care erau distribuite privilegiile de comunicare publică – și care își pierde mizele etice atunci când contextul social e unul deschis. Iar dinamica inversată dintre critica etică și condiționările spațiului public ar putea caracteriza întreaga generație critică din care face parte Liviu Petrescu.

Ca să explicăm acest raport pe dos între critica etică și spațiul public, ar trebui probabil să ne întrebăm care sunt criteriile în funcție de care se aleg ideile în vremuri grele: pentru că putem acum să spunem cu certitudine că Liviu Petrescu s-a înscris pe filiera greșită în înțelegerea textelor lui Hegel. „Cealaltă” tradiție de lectură a fost și continuă să fie mult mai productivă în conceperea valorilor etice: nu numai pentru că lupta pentru recunoaștere oferă o reprezentare mult mai bună a conflictelor morale care determină evoluțiile sociale, ci și pentru că ea alimentează în spațiul artelor și literaturii o dinamică emancipatorie. Subiectul care își extinde în permanență definiția în funcție de Celălalt, care își recunoaște capacitatea de a fi afectat de prezența Celuilalt, e un subiect antrenat de un patos al schimbării și, în cele din urmă, un subiect cu potențial critic sau revoluționar. Nu întâmplător, Georges Didi-Huberman invocă acest mod de interpretare a scenei originare hegeliene într-o carte din 2019 care încearcă să reconstituie relația dintre figurile dorinței și nesupunerea socială.

Cazul lui Liviu Petrescu e exemplar pentru un raport dintre idei și timpuri care se sustrage intuiției: pentru că timpurile nu constrâng direct la tăcere sau la acțiune. Ele determină refugiul în spații ale gândirii și reprezentării, stârnesc pasiuni elective în raport cu tradițiile umaniste, ne pun să alegem idei – care fac ulterior posibile tăcerea sau acțiunea.

*

Cornel MUNTEANU

Confesiunea roditoare la Ioana Em. Petrescu

Poate că ne-am întreba dacă un critic de talia valorică a Ioanei Em. Petrescu, mișcându-se pe vârful ideilor, și învingând orice complex inhibator, capabil să construiască un mare proiect, precum o istorie internă a poeziei românești, pe dinamica vedere/viziune, mare are răgazul să aștearnă gânduri, impresii și stări care țin de existența umană, diurnă. Or, dacă o face, nu cumva această față umană poate deveni suport moral și stimul pentru o critică de ținută intelectuală de certă originalitate. Personalizarea paginilor de jurnal se prelungește, într-un mod fericit, în personalizarea actului critic, din care câștigul completează profilul-efigie al unui erudit, pentru care cartea bună devine provocatoare a unui dialog al ideilor critice.

Două stări de lectură, pe cât de dilematice, prin limitele între care se petrec, pe atât de angajante într-o receptare complementară a opoziţiilor, provoacă o carte-jurnal; mai ales, în cazul unui autor de notorietate, unde amestecul de curiozitate şi  gustul pentru spectaculos se amestecă imprevizibil cu aşteptări intelectuale superioare, de tipul unui dialog interior cu cărţile autorului respectiv. Până la ce punct jurnalul intim poate separa umanul de creaţie şi devine el însuşi artă de ficţiune, filtrată de stări, reacţii, sentimente şi curgând pe un epic a cărui veridicitate nu poate fi pusă la îndoială de un cititor doritor de senzaţii tari, iată dilema care stă azi în faţa criticului de asemenea lecturi necanonizate. Cazul jurnalelor lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu ori, de dată recentă, al lui Mircea Zaciu, poate opera, cum o face Eugen Simion într-un voluminos studiu de profil,o clasificare,mai degrabă, după obiect decât una structural-funcţională, de retorică şi morfologie a discursului propriu-zis. Pe de altă parte, să nu uităm că jurnalul, ca şi celelalte forme ale genului autobiografic (memoriile, epistolele, jurnalul de călătorie, notele autobiografice), aflat la graniţa fragilă între proza fictivă şi cea non-fictivă, multiplică semnificaţiile până la spargerea monopolului criticii canonice asupra înserierii, adesea prea rigide, într-o formulă prea închistată de tipul „jurnal de idei”, „jurnal de evenimente”.

Pe o geografie imaginară a unor asemenea creaţii de autor, iată, jurnalele a doi critici universitari clujeni, Mircea Zaciu şi Ioana Em. Petrescu[1], ne pot dezlega multe din resorturile şi specificul acestui gen de literatură. O dimensiune epică, configurând tipologii, cu un surplus accent polemic, deschis spre clasificare şi catalogare, în cazul primului, una lirică, adulmecând stări afectiv-emoţionale în amestec cu subiectivitatea analistă a autoscopiei, într-o radiografie sinuoasă a mişcării eului, cu un accent personalizat, deschis spre dialog cu sine, în cazul celui de-al doilea. Receptarea incumbă în cazul jurnalului lui Mircea Zaciu o funcţie corectivă şi punitivă, pe când la Ioana Em. Petrescu una pasional-senzorială, recuperând deliciul intelectual al investigaţiei eului, până în cele mai diverse şi liminare stări existenţiale.

Pentru primul cititor, avid de anecdotic şi senzaţional, jurnalul lui  Mircea Zaciu este incitant şi spectaculos, pentru cel care aşteaptă câştiguri intelectuale, într-o clarificare a propriei ontologii şi fixare pe un etos vulnerabil, care aparţine omeneşte de slăbiciunile şi stările peremptorii ale fiinţei umane, jurnalul Ioanei Em. Petrescu este taină şi rod deopotrivă. Taină a topirii incandescente a fiinţei în creuzetul jurnalului intim, însoţită de toate emoţiile, idiosincraziile, eşecurile şi împlinirile sentimentale, şi rod, pentru că jurnalul e o formă de a-şi căuta şi regăsi Sinele, până la vocaţia criticului şi a poeziei înalte a trăirii. Între aceste două paradigme existenţiale, cea a umanului şi cea a creaţiei, jurnalul oferă cititorului nu doar un traseu al formării psihologice şi morale a personalităţii autoarei, ci şi darul sublim al scrisului, în căutarea febrilă a „marii opere”, în care se topesc idei, stări de lectură, bucurii intelectuale de sărbătoare a spiritului.

Într-un visat proiect de „jurnal american”, construit pe scheletul corespondenţei cu prieteni şi familia din perioada stagiului ca lector la universitatea din Los Angeles, (1981-1983), Ioana Em Petrescu mărturisea în prefaţă abrupt şi neechivoc conştiinţa abstragerii din imediat, de unde absenţa vocaţiei epice: „N-am nici o urmă de spirit epic. Evenimentele trec pe lângă mine fără să mă atingă sau, cel puţin, fără să mă implice” („Carteggiare” –elogiul călătorului fără vocaţie)2. Temeiul mărturisirii, cu un neascuns accent bovaric, domină şi paginile jurnalului, care, într-un mod fericit completează cartea „personală” la care aspira autoarea încă din adolescenţă. Premisa atemporalizării şi aspaţializării evenimentului organizează intern şi structural demersul  confesiunilor din jurnal, motivând, dincolo de orice îndoială, vocaţia lirică a confesorului: „Am ştiut întotdeauna că-s o viaţă fără «subiect», pentru că n-am ochi epic: nu văd evenimentele.” (p.271)

Jurnalul Ioanei Em. Petrescu cuprinde însemnări din cele trei caiete, descoperite şi ştiute de apropiaţi, acoperind intervalul 1959 (data absolvirii liceului) – iunie 1990 (evenimentele sumbre ale Pieţei Universităţii). Din câteva succinte note din caietul IV aflăm câteva despre conţinutul celorlalte caiete pierdute: I – nevoia de a-şi face însemnări despre sine în găsirea „unui punct de reper în descifrarea propriei mele persoane” (p.34); II – povestea unei mari iubiri, cu întreaga paletă a mişcărilor şi crizelor sufleteşti şi caietul III – o analiză lucidă, rece chiar a adolescenţei, sentimentul trecerii fericirilor locale în amintire şi descoperirea amară a singurătăţii. Mai regulate în însemnări şi mult mai dense în idei, oferind un tablou spectral al existenţei şi al devenirii personalităţii, sunt caietele IV şi V, urmate de o Addenda, cu conspecte şi copieri de texte lirice şi filosofice, din sfera de interes a autoarei. Probabil că în intervalul 1981-1983, absent din jurnal, şi-ar fi găsit locul cuvenit proiectul „jurnalului american”, recuperat parţial prin publicarea corespondenţei.

Trei zone mari acoperă substanţa paginilor din volumul publicat relativ recent, zone care pot contura şi o tipologie a jurnalului: un jurnal sentimental, despre stări, atitudini, sentimente în relaţia cu Liviu, ca prieten şi apoi soţ; un jurnal de lecturi şi proiecte, cu mărturii despre preocupările autoarei în critica şi teoria literară; şi un jurnal uman, în sensul plin al termenului, cu analize ale propriei existenţe, despre boală, durere, identitate şi rost al omului în viaţă. Dacă prima secvenţă urmăreşte relieful denivelat al evoluţiei relaţiilor sentimentale, cu părăsiri şi reveniri adolescentine, cu stări contradictorii, de deplină fericire ori cumplită deznădejde şi abandonare, până la înţelegerea relativităţii oricărei fericiri şi cunoaşte preţul libertăţii şi al independenţei de a fi singură, aceasta deschide şi problema acută a neostoitei căutări a identităţii. Paradoxul ontologic, care aduce în subsidiar raportul Eu – Non-Eu, în conjuncţie cu desprinderea de cotidian şi complementar cu năzuinţa nicicând atinsă de  identificare cu Sine, de trăire şi cunoaştere palpabilă a Eului, alimentează cele mai grave şi adânci  meditaţii existenţiale. De pe piscurile înalte ale fericirilor drămuite cu prea mare zgârcenie, o plonjare în îndoială şi neputinţă traduce aici nuanţele prin pierderea esenţei, primordialele, cum fericit notează confesorul. E chiar un strigăt-rugă invocând nevoia regăsirii şi a pierderii deopotrivă, atragere şi respingere, prin disoluţia extremelor:„De m-aş prinde odată pe mine. Ah! Ce-aş vrea să pot pune mâna pe mine. Să spun: asta eşti! Nu atât sau aşa! Nu! Ci pur şi simplu asta. Ce, Dumnezeu, ce? Unde sunt? Aici, acolo, peste tot. Mă văd în toţi. (…) Ah! Să termin cu acest eu care e povara, blestemul vieţii mele. Nu sunt nicicum şi totuşi sunt. Şi e chinuitoare lipsa conştiinţeifelului cum sunt. Ah, de m-aş prinde! Sau de m-aş destrăma de tot şidefinitiv. În sfârşit, să fie ceva sigur.” (p.78). Acestui deziderat al înţelegerii eului şi al identificării în uman a conştiinţei sinelui îi răspunde şi nevoia de a ţine jurnalul, ca act scriptic al cuvântului  chemat în ajutor să lămurească dilemele omului. Pentru Ioana Em. Petrescu jurnalul devine nu doar spaţiul magic al unui dialog în intimitate, ci temei ale existenţei cu rost uneori, redând omul ca persoană unui act sublim, al angajării în şi prin scris („singurul mod de a exista onest mi se pare a fi pentru mine posibilitatea de a scrie”), până la a încărca scrisul personal cu funcţia „unui ritual magic mascat”, trambulină de clasificare şi exorcizare. Numai că astfel, pericolul de „a mă zidi-cum o fac – în ceea ce scriu” duce povara neajungerii la soluţia eliberatoare, deci, tot la o amânare  cu data scadentă neştiută. Între angajare şi abandonare de a continua jurnalul, răsfirarea fiinţei printre rândurile lui a dus totuşi la o mulţumire a celui cuvenit să dea bineţe actului de a scrie, o bază morală ontologiei: „cred că toate plângerile astea – exorcizate prin clarificare poate – fac din nenorocitul de jurnal un fel de pavăză a decenţei – o garanţie că nu-i împovărez pe alţii cu nemulţumirile mele”(p.255).

Jurnalul, în partea lui de lecturi şi de proiecte, nu este câtuşi mai puţin încărcat de tulburătoare mărturisiri, ca celelalte legate de uman şi psihologic. Încă din adolescenţă, Ioana Em. Petrescu visa la o mare „carte” care s-o reprezinte, care să dea seama despre sine. Lecturi aprofundate, din perspectiva critică, analist-lucidă a existenţei, (Ionescu, Lucian, Hortensia Papadat-Bengescu,Shakespeare, Romain Rolland, Ibsen, Ralea) care deschid apetitul pentru o abordare retorică a criticii, devin instrumente necesare pentru planuri mari, în conturarea viitoarelor cărţi ale autoarei. Cartea despre Ion Budai-Deleanu este gândită ca un moment de criză a clasicismului, încă din 1961, glosări pentru un tablou al umanităţii, în marginile lecturii din Albert Adès şi Albert Josipovici, studiul şi fişarea manuscriselor tatălui, Dimitrie Popovici (p.133), ideea închegării unui volum de poeme (o carte de vise, Oneirocritica) şi cântece dedicate unei „Lorelei copleşită de blestemul distrugerii şi-nsingurării” (p.204), toate devin probe de încercare şi exerciţii rotind în  apropierea cărţii de „eliberare”. Iată, la modul ludic, această risipire de proiecte într-un program de autocontrol, topit în jurnal cu nevinovata candoare a celui descoperit, pentru a putea înainta mai hotărât în munca de laborator a viitoarelor cărţi. Aproape că e sugestia spontană a unui program de lucru pentru orice viitor literat: „vom studia deci ce vom găsi din Sartre, apoi Kierkegaard,apoi bovarismul. Eventual Heidegger. Să ne şi  teoretizăm puţin, aşa frumoşi şi interesanţi cum suntem, mânca-ne-ar mama. Aha! Nu uitaţi, doamna mea: recitiţiRaţa sălbatică de Ibsen. Nu strică niciodată.” (p.221). Sentimentul eşecului, al pierderii ritmului de lucru, al risipirii fără un rezultat palpabil, un dramatic sentiment al ameninţării vieţii, o dată cu accentuarea bolii şi a crizelor, a făcut ca însăşi cartea despre Eminescu să fie microbul care i-a furat din forţa vitală. Rândurile despre scrierea acestui magistral studiu (Eminescu poet tragic), timp de şase luni de clinică, ni se par cele mai răscolitoare mărturii despre sacrificiul uman al scriitorului pus în facerea unei cărţi, bucurie a izbânzii ameninţată de gustul amar al blestemului, în imaginea unui crist păgânit prin actul unui rapt în ordine existenţială: „Din septembrie  până în 8 decembrie anul trecut, cartea, cartea mea despre Eminescu, pe care am gândit-o aproape visceral, pe care am scris-o aproape cu ce-mi mai lăsaseră din nenorocitul meu de sânge gata să se închege. Şi groaza de vidul care-mi rămâne, după ce am terminat ultima pagină, şi plânsul acela dement de om pustiit, de om căruia i s-a luat tot. I s-a luat, poate, jumătate din crucea pe care se mai sprijinea, şi groaza că am rămas faţă-n faţă numai cu o durere fără rost… Cartea asta m-a torturat ca pe un tâlhar condamnat la cruce, m-am împiedicat la fiecare pas lui, de fiecare dată când m-am ridicat, am avut impresia că o fac  muşcând cu disperare din firul subţire-subţire de viaţă care mi-a rămas.” (pp.244-245). În 1980, când reia jurnalul şi face un bilanţ al cărţilor duse la capăt şi al celor lăsate în fază de proiect  ori ratate definitiv, volumul despre Budai Deleanu încununa o bucurie-joc, cel despre Eminescu apare ca preţ suprem al rănii şi epuizării vitale, în imediata vecinătate cu moartea, încrâncenare şi autoflagelare: „În cartea asta, fiecare «concept» (oh! cât de demnele mele modele cosmologice!) e un urlet depăşit. Şi sentimentul de apocalipsă când am terminat-o! (…) DarEminescu n-a mai fost un joc-decât poate, un joc cu moartea, travestit, ascuns. O carte salvatoare? Devoratoare? Oricum pentru mine, o cartefundamentală (nu e vorba de valoarea cărţii, ci de cantitatea de existenţă – eu pot zice: cantitatea de sânge şi piele – investită în ea). Deci, la apariţie, am urât-o. Apoi am început iar să ţin la ea, altfel, cu un sentiment protector – ca la un copil idiot – deci cu superioritate” (p.255-257).

Prin toate rândurile din jurnal  curge cald şi învăluitor, închegată din rugă temător-sfielnică imaginea Tatălui, veghind dincolo de moarte. Adusă mai aproape, prin imaginea lui Liviu („Cred în Liviu ca şi în tata”) aceasta devine supratema jurnalului, printr-un soi de destin tragic în care cei doi se întâlnesc, în calmul organic al ţărânei, Tatăl, sol trimis la însoţirea dincolo de fire a Fiicei: ”Dar îmi e mai uşor să suport ideea că mă voi destrăma şi voi fi redată ţărânei acolo unde ţărâna asta mi-e dragă şi apropiată, pentru că ea este tata. Mi se pare că m-ar apăra, mediind cumva între mine şi moarte.” Ioana Em. Petrescu s-a petrecut mai bogată ca niciodată, căci cele trei „miracole” care i s-au dat („miracolul iubirii, al înţelegerii şi al cuvântului”, p. 247) au dus cu ele şi cântecul sublim, prin îndârjirea cu care a ştiut să îngroape în lumină şi gând, jocul vieţii cu moartea: „Doamne, ei cum nu-şi dau seama că e treabă de viaţă şi de moarte, dar mai ales, de multă, multă viaţă care scoate limba morţii ăsteia, învăţ din nou, din sânge, din  durere, să scriu, şi sper să pot face volumul acela de poezii.” (p.245).

Vorbeam de lirismul care scaldă paginile de jurnal. Acesta intră în confesiune nu doar pe calea autoscopiei eului, ori a ludicului umoral şi autoironic, ci şi prin cea a glosărilor blagiene, într-o melodie orchestrată în tonuri grave, prin inocenţa netrucată a gesturilor şi stărilor fulgurante, ca-n acest cântec-binecuvântare a concretului astral: „A izbucnit în floare «sâmburele de lumină din mine./…/ fac o mişcare de parcă aş vrea să storc lămâia lunii şi să-i beau sângele cu iz tare de pădure… apoi mă trezesc, ameţită, cu ochi larg deschişi, cu sufletul nins de pulberea de pe genele stelelor.»” Pe câtă suferinţă şi calvar, stoic de lucid-asumate, pe atâta înălţare în lumină şi zbor pe ideea năstruşnică de a scrie jurnal. Ioana Em. Petrescu iese pentru oricare din cei doi imaginari cititori ai noştri din taina de jurnal în rodul plin al cărţilor sale; căci „odihna” coborâtă din ele vorbeşte necuprins de sincer de vindecarea prin asumarea tuturor suferinţelor ajungerii la operă.

[1] Ioana Em. Petrescu, Jurnal,  ediţie îngrijită de Rozalia Borcilă şi Elena Neagoe, cuvânt înainte de Elena Neagoe, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005

2 în vol. Ioana Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă, ediţie de Ioana Bot, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p.7

*

Ovidiu MOCEANU

Un chip luminos: Ioana Em. Petrescu

                                                 „A pus în tine Domnul nemargini de gândire.”

                                                                ( M. Eminescu, Povestea magului…)

La început de octombrie 1990, am condus spre odihna cea veşnică una dintre cele mai importante personalităţi ale criticii şi istoriei noastre literare, Ioana Em. Petrescu.

Doar cu câteva zile înainte, luasem legătura cu dânsa rugând-o să-mi fie conducător științific al lucrării de doctorat. M-a întâmpinat cu o căldură surprinzătoare, deși nu mai avusesem ocazia să stăm de vorbă față către față. M-a sfătuit să merg la soțul dânsei, Liviu Petrescu, ceea ce m-a ocrotit de anumite complicații birocratice de mai târziu.

S-a stins fulgerător, într-o după-amiază, când străzile Clujului universitar fremătau de tinereţea celor întorşi din vacanţă iar bucuria redeschiderii amfiteatrelor şi a dăruirii de sine întru cunoaştere îşi pun pecetea inconfundabilă pe viaţa oraşului.

Ioana Emanuela Petrescu (n. 28 decembrie 1941) a fost una dintre acele fiinţe dăruite cu har, prin cuvântul căreia spiritualitatea românească se exprimă, îşi construieşte imaginea despre sine, iese în lume. Drumurile ei au trecut şi prin Braşov, poate şi cu dorinţa secretă de a se regăsi în atmosfera oraşului care odinioară l-a găzduit pe Mihai Eminescu, steaua cardinală a eforturilor sale interpretative. Venea cu plăcere la Braşov, la întâlnirea cu prietenii şi colegii de limba română, ori de câte ori îi îngăduiau obligaţiile universitare, cărţile care urmau a fi scrise, dar, mai ales, boala necruţătoare, extrem de perfidă. Puţini ştiu câte eforturi îi cereau aceste călătorii. Ele erau răsplătite de bucuria că i s-a oferit prilejul să reaprindă flacăra interesului pentru poezie şi în mod special pentru poezia lui Mihai Eminescu. Cine a auzit-o vorbind rămânea fascinat de cuvântul înaripat, inteligenţa extrem de iscoditoare, noutatea punctelor de vedere acolo unde totul părea spus, profunzimea interpretărilor. Volumul Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică (1978), republicat postum cu titlul autentic Mihai Eminescu – Poet tragic (1994), respins altădată de cenzură, e un moment revoluționar în interpretarea operei lui M. Eminescu, fără egal în întreaga eminescologie. E una dintre cărțile mari pe care le-a produs Filologia clujeană, din păcate ignorată.

Centenarul Eminescu a prilejuit apariţia volumului Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti (1998), operă de maturitate, care lasă să se vadă puterea extraordinară de cuprindere a Ioanei Em. Petrescu.

Încă de la început, cu Ion Budai-Deleanu şi eposul comic (1974), se configura un program critic interesant, original şi ambiţios, cu multe date ale tradiţiei filologiei clujene, dar mizând pe alte centre de interes ale operei, punând în plan secundar gustul pentru factologie. Nu ezităm să vorbim despre eroismul cercetătorului, care, ignorând suferinţa proprie, s-a apropiat cu delicateţe şi fineţe de Marea Suferinţă, cea a producerii, existenţei şi supravieţuirii operei. Interpretările sale, din acest unghi, relevă o intuiţie mai puţin întâlnită în spaţiul istoriei literare, asociată cu spirit de sinteză şi analiză. Dintr-o dată, elementele operei sunt puse într-o relaţie inedită, izvorâtă din structuri fundamentale ale existenţei, ale căror interstiţii misterioase trebuie relevate. Interpretarea descoperă, iar bucuria descoperirii unui adevăr se impune comunicată cu generozitate. Fie că analizează (ca în Configuraţii, 1981), fie că ambiţionează la marea sinteză a liricii noastre (ca în Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti), Ioana Em. Petrescu înlătură bariere impuse de nume ilustre, risipeşte inhibiţii, astfel încât nu e deplasat să vorbim de curajul cercetătorului care, reiterând traiectorii configurate de un G. Călinescu, D. Caracostea sau D. Popovici, impune imagini noi, creează şcoală.

Într-un timp, îi întâlneam semnătura mai des prin revistele literare, deşi ne obişnuise cu o anume discreţie a cercetării. Presimţirea sfârşitului a fost, oare, contracarată iarăşi prin cuvânt, prin dorinţa de comunicare? Îmi spunea la telefon, cu doar câteva zile înainte de ziua despărţirii de noi, că adevărata fericire o găseşti în bibliotecă. Există, poate, dincolo de voinţa proprie, de luciditate şi capacitatea de introspectare a propriului eu, în momente cruciale din viaţă, o forţă misterioasă care ne impune, fără să fim conştienţi de aceasta, anumite manifestări.

Ioana Em. Petrescu avea semnul celor aleşi.

Liviu Petrescu: „Părintele” Profesor

Pe „Părintele” Profesor, cum l-am numit la un moment dat într-o scrisoare, cu puțin timp înainte de a ne părăsi, l-am văzut ultima dată la Cluj, în spital, pe la începutul lui mai 1999, după câteva operaţii. Înfrunta cu tărie impresionantă asaltul bolii, cu încredere în biruinţă. O clipă nu a dat impresia că s-ar teme şi, din ocrotit, a devenit ocrotitor, nu cumva vizitatorul să fie incomodat de ceea ce vede, să se sperie, să se tulbure. La câţiva paşi de patul de suferinţă, aveau să se desfăşoare lucrările Colocviului Naţional „Lucian Blaga”, pentru prima dată în absenţa dânsului. A fost un iniţiator al acestui colocviu de răsunet internaţional, organizat prin strădaniile Societăţii Culturale „Lucian Blaga”, al cărei preşedinte a fost încă de la înfiinţare. Anul acela însă nu s-a mai făcut auzită vocea inconfundabilă a Profesorului, n-a mai fost posibilă prezenţa sa dinamică, stimulatoare, binevoitoare, care găsea pentru fiecare, academician, redactor de revistă, universitar sau simplu participant, un cuvânt potrivit. Reuşise să se înconjoare de oameni de calitate, activi, care îl preţuiau în chip deosebit şi cu ajutorul cărora a reuşit să creeze pentru Clujul cultural şi universitar adevărate zile de sărbătoare. Puţini universitari au realizat performanţa de a „mobiliza” într-un asemenea simpozion atâtea nume importante, venite din diferite colţuri ale lumii, unde poezia lui Blaga a găsit preţuire.

Deasupra tuturora, se afla credinţa nestrămutată a Profesorului în ceea ce făcea, nu dintr-o obligaţie imediată, ci dintr-o chemare de departe, poate din secolul următor, care ar fi putut reproşa generaţiilor trecute că  nu au preţuit cum se cuvine opera lui Lucian Blaga. Senzaţia de mecanism bine pus la punct o trăia clipă de clipă fiecare participant, într-o vreme când era atât de greu să găseşti resursele financiare necesare unor asemenea întreprinderi de amploare, să-i convingi pe colegii tăi să studieze şi să cerceteze continuu, pentru a fi demni să participe la dialogul cu moştenirea marelui poet şi filosof. O ireproşabilă ţinută intelectuală media secvenţele şi atenua disonanţele, clădită pe verticalitate morală. Aşa se explică de ce , în ani destul de agitaţi, în care lumea intelectualilor a căutat cu insistenţă pricini de gâlceava şi ruptură, Profesorul a reuşit să impună elementul de unitate, convins că acest mesaj rămâne în vreme, ziditor, nu celălalt, al suspiciunii, derutei şi inactivităţii.

Publicase, cu aproape trei ani în urmă, la Editura Paralela 45, o carte la care ţinea foarte mult: Poetica postmodernismului (1996). Ştia, oare, că e ultima? Azi îmi vine greu să cred că  nu erau  o prevestire sumbră cuvintele Domniei sale dintr-o seara neuitată: „Aceasta va fi piatra mea de mormânt”. Înfricoşătoare cuvinte, pe care, bineînţeles, le-am respins imediat. Omul din faţa mea zâmbea, fusese de o vioiciune cu totul deosebită în seara aceea, nici măcar nu arăta a bolnav şi iată că făcea afirmaţii şocante, probabil dintr-un fel de alint. „Nu aveţi voie să spuneţi aşa, domnule profesor, o să fie ani mulţi de creaţie şi o să vină şi alte cărţi. Fiecare ţine la ultima sa carte mai mult decât la celelalte…”

Cine poate cunoaşte mecanismele secrete prin care fiinţa profetizează despre sine? Am așezat afirmația dânsului lângă anumite cuvinte șocante, din plăcerea de a-ți vedea surpriza, uimirea, pentru ca, în momentul următor, să te vadă că râzi.

„Părintele” Profesor, cum îi spuneam în anumite momente, pentru că avea o grijă paternă pentru cei care creşteau intelectualiceşte sub oblăduirea dânsului, ne uimise odinioară, când era asistent universitar, cu o serie de seminarii despre personalitatea umană în literatura universală. Am învăţat să citim literatura lumii prin metoda dânsului: lectură atentă, la „milimetru”, ştiinţă a funcţionării textului, dar, mai ales, interes pentru problematica filosofică, fundamentul ontologic al operei. Am învăţat că dincolo de litere se află problematica omului, a cărui existenţă, de-a lungul unor epoci literare foarte diferite, se confruntă cu aceleaşi probleme dificile cărora crede că le poate găsi un răspuns.

Fără exagerare, generaţia „părintelui” Profesor (Ioana Em. Petrescu, Ion Pop, Ion Vartic, Mircea Muthu, Mircea Borcilă, I. Şeuleanu ş.a.) a format generaţia noastră, de fapt fraţi ai noştri mai mari, ale căror cărţi au creat un moment literar inconfundabil. De la dânşii am învăţat ştiinţa cărţilor de referinţă, cum sunt şi cele ale domnului profesor Liviu Petrescu: Realitate şi romanesc (1969), Dostoievski(1971), Scriitoriromâni şi străini (1973), Romanul condiţiei umane (1979), Vârstele romanului (1992), Poetica postmodernismului (1996).

Puţini vor fi aceia care, asemeni „Părintelui” profesor, vor avea capacitatea să treacă peste orgolii mărunte şi, astfel, să vadă în timp, departe.

*

Dumitru CHIOARU

Seminarul Eminescu

Îi ziceam Sfinxa, sub impresia primului seminar Eminescu cu Ioana Em. Petrescu din toamna nespus de frumoasă la Cluj a anului 1977, când comentând dezacordul din metafora „sfinx pătrunsă de înțeles” din poemul Epigonii, întrebuințată de poet pentru a-l celebra pe Eliad (Ion Heliade-Rădulescu), am ajuns la concluzia că nu-i o licență poetică, ci o ambiguizare intenționată a genului, masculin și feminin deopotrivă, pentru fabulosul personaj mitologic. Această metaforă eminesciană o caracteriza foarte bine și pe profesoara din fața mea, chiar fizic: fața măslinie, părul negru și ochii de aceeași culoare, din care scânteiau luminile unei minți pătrunse de cele mai profunde înțelesuri. Dar profesoara nu avea crisparea unui sfinx ce deține o taină inaccesibilă, dimpotrivă, era o femeie de o frumusețe izvorâtă din interior, deschisă și dezinvoltă, care mă fascina.

Seminarul Eminescu a fost pentru mine o adevărată inițiere în știința și arta de a realiza un comentariu de text, în care intuiția era călăuzită metodic și colocvial, acceptând să fie contrazisă cu argumente, spre înțelegerea funcției poetice a indicilor lingvistici, fără a ne baza doar pe cârjile fișelor cu citate din exegeza critică, cum eram instruiți să facem în liceu. Comentariul ei elevat provenea, de asemenea, dintr-o vastă cultură filologică și filosofică, asimilată în așa fel încât profesoara noastră dădea impresia că știe totul, chiar dacă recurgea la erudiție doar în măsura în care era adecvată indicilor textului. Acest echilibru dintre intuiție și erudiție s-a împlinit în două cărți: Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică (Ed. Minerva, 1978; titlul inițial era Eminescu, poet tragic, sub care a putut fi publicată postum, în colecția „Eminesciana” a editurii Junimea, abia în 1994), care au marcat o nouă etapă în dezvoltarea eminescologiei de ținută academică.

La seminarul Eminescu, eu am ales Oda (În metru antic), pentru al cărei comentariu m-am pregătit vreo lună de zile, studiind la BCU variantele din ediția de Opere îngrijită de Perspessicius și parcurgând o mare parte din bibliografia critică recomandată, dar mi-am dat seama că-mi lipsea cultura filosofică pentru o abordare la nivelul la care se ridica profesoara. Am făcut totuși – în aprecierea profesoarei – un comentariu bun, bazându-mă pe intuiție și metoda ei de lucru pe care mi-o însușisem de-a lungul seminariilor, frecventate cu tot mai multă pasiune.

În următorii ani de facultate, am citit mai multă filosofie decât literatură și critică literară, pentru ca în ultimul an, făcându-mi lucrarea de diplomă intitulată Eminescu, poet orfic, să-i rezerv Odei (În metru antic) un întreg capitol, scris la at nivel de interpretare a textului decât în prima variantă. Acest comentariu l-am prezentat la Cercul de literatură din facultate, îndrumat de Ioana Em. Petrescu, și, după zece ani de învățământ, la o conferință națională organizată de ea în primăvara anului 1990 la Cluj, cu puțină vreme înainte ca iubita mea profesoară să plece dintre noi la numai 48 de ani. Și a apărut apoi, în varianta definitivă, în volumul colectiv Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (Ed. Dacia, 1991).

Ioana Em. Petrescu a rămas, pe tot parcursul carierei desfășurate de mine la toate nivelurile de învățământ, modelul de profesor.

[Vatra, nr. 1-2/2022, pp. 81-94]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.