Am dormit prost din cauza câinilor care au lătrat toată noaptea. Barem cățeaua Anei parcă turbase, hămăia chiar în dreptul dormitorului meu! Ți-o mai amintești pe vecina Ana, cu care mă mai ajut uneori? Are o cățea mare și neagră, Zombi, cu un lătrat atât de tare și gros, de te scoală din morți! Când se oprea ea, începeau alții la vilele de lângă  pădure și pe urmă unii dinspre gară, și așa-mi dădeam seama unde ajunsese ursul, păi de ce crezi că lătrau ? E de groază cât s-au înmulțit și ne trezim, una-două, cu namilele în poartă! Câinii ăilalți mai hămăie și la lună, dar Zombi e deșteaptă, latră doar când e  ursul  pe strada  noastră. Mai demult, a intrat în curtea Anei, a înhățat porcul, l-a târât lângă pod, l-a mâncat pe jumătate și l-a lăsat încă viu, acolo, a guițat nenorocitul pân-a murit! După asta a luat-o Ana pe Zombi de la ciobani, și când o aude lătrând, dă drumul la alarma casei, la alarma mașinii, la ce nimerește. Face un zgomot infernal, altminteri, până  ajung jandarmii ori gardienii de mediu, chemați prin 112, ursul e pe gard ori  în curte. O dată l-a speriat cu vuvuzeaua de la manifestații, uitată de-un turist.

Noaptea, lasă cățeaua din lanț, dar ziua o ține legată, ce să facă altfel cu turiștii? Iarnă, vară, are plină curtea de mașini din toată țara, să vezi cum e la  Paște sau la Crăciun! Pe urmă se mai golește, și la câteva zile se umple iar. Cam același gen de oameni, familiști, cu venit mediu, cu copii, veniți să mai ia o gură de aer, să mai vadă un munte. Sunt acum pensiuni destule în urbe, dar ei s-au obișnuit la Ana, preț convenabil, și, important acum, în pandemie, mai multe corpuri de casă într-o curte mare. Fiecare se gospodărește cum  poate, își cară cu mașina ce are nevoie, mai dă o raită la Profi, la Lidl, n-are treabă cu ceilalți. Copiii, crescuți la bloc, se bucură de joaca afară cu o minge, cu o sanie, cu pisicile sau cu  pomeranianul pufos, să-l vezi ce dornic este de musafiri, când intru în curte, latră până vede că m-așez să stau. Ei, copiii turiștilor  mai plâng, mai strigă, dar nu mă supără, mi-aduc aminte de-ai mei la vârsta lor.

O femeie de ispravă, Ana, ai cunoscut-o și tu când ai fost aici, ții minte c-am băut  cafeaua  împreună, pe terasă? Cât crezi că are? Da de unde, se apropie de 60, este că nu-i dai? Mers iute, siluetă, voce puternică, o șansă pentru mine s-o am vecină. Dacă nu ne-am trezi una-două cu urșii ăștia, n-aș avea de ce mă plânge, dorm mai bine ca la București. Dar toată săptămâna trecută am dormit prost din cauza  vântoasei, sufla de  îndoia copăceii de zadă și molizii argintii de pe alee, și mi se părea că aud pași. Era doar vântul, mătura frunzele pe porțiunea asfaltată a curții și făceau un zgomot metalic.                     

*

Păcatul, când dorm prost, e că una-două mă duc la baie. Așa m-am distrat și azi-noapte, iar devreme, să fi fost șase, m-a trezit alarma pe mobil, atenție, urs agresiv pe strada Castelului, schimbați ruta! N-aveam ce rută să schimb, dar ăia care merg la muncă, ori la școală ce-or fi făcut?! Zona castelului e mereu plină de șoferi care intră pe breteaua ocolitoare ca să fenteze aglomerația de pe șosea și pe urmă stau, bară la bară, până să intre un pic mai sus. De ce să fi venit ursul tocmai acolo? E o continuă foială de când au deschis castelul pentru turiști și i-au băgat publicitate în ghidul turistic, pe internet, în panourile de afișaj pentru nunți, reveioane, conferințe, team-buildinguri. Și mai ales pentru restaurantul cu chef  internațional despre care pot să-ți spun că nu-și merită banii.

Am verificat când a venit Andreea pentru prima oară cu Gleb, și, ca se dea mare față de el, s-a repezit:

„Stai de atâta vreme aici, mama și tot n-ai intrat în castel!? Facem rezervare și luăm masa la restaurant!”

Da, poate o fi vrut și mă răsfețe, cum spui, drăguța de ea, dar mai ales să mă îmbuneze, văzuse că nu eram încântată de Gleb. Altceva decât un rusnac n-a găsit să-mi aducă din Franța, țara străbunică-sii, biata Monique?!

Să văd castelul pe dinăuntru, eram totuși curioasă. În anii când Sandu mai era, cât de cât, bine, o lungiseră cu vânzările, cu lucrările de refacere, pe urmă, n-am mai avut chef de asta, pentru că altminteri ajutoare aveam, femeie de zi, infirmieră de noapte.

Ce am văzut în interiorul castelului – camere imense cu plafoane casetate și picturi murale, balustrade sculptate, vitralii – m-a impresionat, realmente, dar a fost cam la repezeală. Andreea și Gleb urcaseră până în  turnul  cu foișor și spuneau că peisajul e fabulos, ai sub ochi toți Bucegii.

„Mie-mi ajunge vederea de pe terasa vilei mele, le-am spus. Muntele, ca și marea, arată în fiecare zi altfel!”

La restaurant porțelanuri, tacâmuri de argint, multă gomă și prețuri de speriat.

„Aș prefera să mergem în altă parte,” am zis, după ce m-am uitat pe meniu..

„N-ai mai ieșit de o sută de ani în lume, n-ai termen de comparație! Și nu-i frumos să te uiți la prețuri când ești invitată!” a râs Andreea.

Lor le-a plăcut, dar eu mă feresc de fructe de mare și de vânat, și am luat o salată fadă, o porție minusculă, ca de regim de slăbit. Când am ajuns înapoi la vila noastră, Gleb, probabil ca să-mi facă plăcere:

„A fost frumos, ne-am distrat, zice, dar acum, hai, Andriușa, să mâncăm și noi ceva ca lumea!”

Vorbim franțuzește, firește, dar el are un accent affreux. N-au stat decât două zile, ca deobicei, Andreea era pe fugă, nu știu ce mai avea de rezolvat în București înainte să plece înapoi.

Despre diagnosticul meu prezumptiv, firește că nu i-am spus nimic. Nici nu mai mersesem la medicul care avusese ideea, nici el nu era sigur despre ce e, mai veniți la un control, mai vedem! Dar, sătulă de cât am pătimit cu boala lui Sandu, cu toate câte au fost, nu m-am mai dus. Și atunci, la ce ar fi servit să-i dau Andreei o grijă-n plus? 

*

Până acum câteva săptămâni dealurile aveau un verde închis, compact. De la o zi la alta le-au brăzdat fâșii de galben cu dungi arămii, metalizate în lumină. Acum se instalează maroniul tomnatic al foioaselor care urcă spre muntele desenat pe cerul, albastru curat, al toamnei.

Și aproape zilnic, deasupra lor aud bâzâitul crescut al elicopterului care zboară tot mai jos, înainte să se micșoreze și să dispară deasupra văii: cară la spitale răniții sau cadavrele celor dependenți de aventura alpină. Elicopterul face parte, ca și ursul, din ritual  urbei. Cel de azi duce doi alpiniști, culeși de salvamontiști de pe Valea Jepilor, îmi spune Petra. Bărbatul ei lucrează cu ei.

Nu cumva și Alex o fi alunecat de pe creastă și așa și-o fi pierdut urma, nu fugind din țară, peste Dunăre, cum au  crezut ai mei, împreună cu poliția și Securitatea? În timpurile alea salvatori erau mult mai puțini, îmi trece prin minte. Gândul că fratele meu geamăn poate să fi fost devorat de animale sălbatice, îmi strânge inima, care încă mai tânjește după el, după jumătate de secol.     

*

Petra  s-a scuzat că la vremea asta găinile ei nu prea ouă și mi-a adus doar un singur cofraj cu zece. N-am mai încercat să-i dau 2 lei pe unul, deși n-o duce bine cu banii de când, în pandemie, s-a redus personalul la grădinița unde era îngrijitoare: copiii au stat mai mult pe-acasă cu părinții care și-au pierdut slujbele afară. Vede de gospodăria unei vecine cu copil mic și cu navetă zilnică la Ploiești, n-a găsit altceva de lucru.                                                    

Cât a stat la cafea, se tot ridica și se așeza, tre-să plec la muncă, zicea. Îl lăsase pe cel mic cu fiică-sa,dar fata trebuia să plece la școală: o vlăjgană înaltă și respectuoasă, care după bac,vrea să dea la Școala de Poliție.                                             

Mă jenez s-o întreb pe Petra cum de reușește să țină greul la două case, și să  fie și bonă, așa infirmă cum e. De la găini i se trage, se vârâseră, da-r-ar boala în ele, aproape de șine, la calea ferată și tot încercând să le-adune, n-a văzut trenul care se apropia, îmi povestește.

„Așa am rămas fără mână, bine măcar că n-a fost dreapta.”

Când zâmbește, optimist-resemnată, îi răsar dinții mari, ușor îngălbeniți, ascunși de gura cărnoasă.

*

„Ar putea să lucreze c-o mână la computer, dacă ar face un curs. N-ai decât să-i cumperi un laptop în contul ouălelor. Și-ar găsi mai ușor de muncă, de ce nu-i dai ideea?!” mi-a zis sufletista de Andreea.

„Acolo, la voi, astea or fi curente. Dar aici oamenii te bănuie că cine știe ce folos vrei  să scoți, pierzi banii și te și strici cu ei”, am ridicat din umeri.

„Omul din comunism cu soluția lui individuală!”

Mantra fiicei mele, întovărășită de obișnuita privire iertătoare: doar sunt mămica ei cea nouă, care rostește alte cuvinte decât are în minte și poate oricând să cadă în baie și să-și fractureze șoldul – începutul sfârșitului. Mămica devenită copilul de 2-3 ani pe care Andreea mea, dacă nu se grăbește, n-o să-l mai aibă.

„Atunci, ai putea să-i mai dai Petrei ceva de făcut prin casă! Găsești tu ce! Îți mai și ține de urât.”

Și poate s-o mai salveze pe mămica ei de momentul, inevitabil, când i se va întâmpla nenorocirea neștiută care să o  lase orfană. De-asta, biata Andreea mă sună zilnic pe WhatsApp și pe Zoom, dar numai seara. Ziua trebuie să refacă oasele subțiate și articulațiile calcifiate ale altor bătrâni, născuți sub mai norocoasa stea occidentală, instalați în Villa du Printemps, Residencedes personnesagees, Pres de 5000 familles ont jugees notre service excellent, Bonjur Madames-Messsieus, comment-allez vous?

„Poate or fi și aici agenții  pentru recalificare, parcă am văzut ceva pe internet. O să mă uit din nou, să iau adresa,” s-a băgat în seamă și Gleb, care a prins câteva cuvinte în română.

*

M-am întors cu spatele, ca să-mi ascund privirea ironică. Fac eforturi să nu arăt cât mă irită că Andreea l-a găsit pe acest ucrainean ori rusnac, n-are rost să-l mai întreb de unde vine exact, că până mai ieri era aceeași țară. Și nici n-are diplomă de doctor, ca ea, e doar asistent, kinetoterapeut, ceva de genul ăsta!

Ooo, scuză-mă, Letiția, că și tu ești terapeută, dar tu ai diploma luată la Tours, nu la Kiev! Și ce, Kievul nu e la ruși? E în Ucraina? Mă rog, pentru mine e-același lucru, Franța e altceva, iar tu ești psihoterapeută, ai cabinetul tău, sigur, poate că nu-i mare diferență, atunci încăodată, scuze, am dat din gafă-n gafă!

Spui să fiu mulțumită că nu-mi mai știu fata singură, între străini, dar mă deranjează că tot amână să-și legalizeze legătura, îmi mușc limba să nu le-o spun de-a dreptul! Nu m-aș mira să existe prin Siberia, ori prin munții Ural o nevastă cu cinci copii căreia Gleb ăsta îi trimite bani, altminteri, e politicos, arată bine, dar cine știe ce viață a avut înainte?! Dar o văd prea rar pe Andreea ca să-mi mai permit discuții neplăcute, sare mereu să-l apere, că ce bine se înțeleg, și mi-a fluturat ideea unui parteneriat civil, dar văd că nici măcar de ăla n-au fost în stare. Când îi atrag atenția asupra nevestei rusoaice, râde și-mi spune că eu proiectez asupra lor traumele căsătoriei mele cu Andu.   

„O să insist la Petra să ia mai mult pe ouă”, am mormăit.

*

Legată de tren a fost și alarma de ieri: venea cu viteză și a lovit trei pui de urs care mergeau în șir indian, pe șine. Ursoaica, nepricepând unde-au dispărut, a bătut înnebunită străzile și-a tot intrat în curțile oamenilor, căutându-i, până au venit gardienii de mediu, au împușcat-o cu tranchilizante și au cărat-o cu elicopterul până departe, în munții Beiului.

Totuși ceva din spusele Andreei e adevărat, aici nu-mi lipsește nimic decât vorbitul cu oamenii, de-asta am insistat la Petra să mai stea. Dar și fiindcă am  vrut s-o trag de limbă despre castel, să am ce să-ți spun ție, se apropia ora când suni.

Și uite ce mi-a povestit: că în curtea lui imensă, pe lângă havuzuri, fântâni arteziene, chioșcuri, este și o peșteră naturală de unde, în vechime, în nopțile de iarnă oamenii vedeau cum ies fantome. Prințesa bătrână s-a gândit c-o fi un blestem pus pe locul ăla, prințul murise tocmai când s-a terminat construcția, n-a apucat să se bucure de ea. Preotul a sfătuit-o să ridice o bisericuță în partea dinspre pădure și de atunci bătrânii susțin că n-au mai ieșit fantome. Poate să fi fost în peșteră un izvor cald sau o sursă naturală de gaze, care s-a oprit, așa cum zici.                                      

Cred că pentru tine ar fi o poveste interesantă, poate o folosești undeva, dar are  multe spații albe – întâmplări, oameni de care n-am habar – vezi tu cum le umpli. Știu ce zici, că gata, pentru tine e prea târziu să mai scrii ceva, dar eu, totuși, ți-o spun, poate te răzgândești.

Și poate mai văd odată, împreună cu tine, castelul! Sper să ajungi cât de curând, așa cum mi-ai promis. Proprietarul, sau proprietarii, naiba știe cine-l conduce, cine ia banii, ăștia de-acum n-au nici o legătură cu prințul care l-a construit acum o sută cincizeci de ani. După ʼ90, un  urmaș al lui, care trăia în Franța, a înaintat actele pentru retrocedare. Ani de zile, nu s-a întâmplat nimic, se tot schimbau legile proprietății, iar în cazul ăsta exista și un act de donație făcut Ministerului de Interne prin ʼ48-ʼ50, sub presiune politică, așa cum se făceau atunci. O retrocedare cu cântec, a durat enorm, urmașul îmbătrânise și probabil nu mai spera nimic. A cedat, în fine, a dat o cotă grasă din valoarea castelului avocatului, judecătorilor, primarului și s-a mulțumit cu ce-i mai rămăsese. Castelul a mai trecut prin câteva mâini, acum aparține unui grup, majoritatea ruși, dar sunt între ei și doi români, un cuplu, cine alții decât primarul etern Busuioc și nevasta lui?!

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 2-3]