M-am trezit ca să vă povestesc, în perioada parasomniei totale care a durat șapte ani am visat de mii de ori că voi scrie aceste pagini. Locuiesc într-o casă elegantă din plastic realizată prin tehnologia de printare 3D și m-am trezit absolut întâmplător, în timp ce ascultam pe Youtube la laptop-ul meu Lenovo melodia românească „Ciocârlia”, interpretată de cunoscutul violonist Grigoraș Dinicu. În jur totul avea strălucirea aurorală a unei nașteri, nu eram sigură dacă încă mai visam ori trăiam în sfârșit în lumea reală, nu recunoșteam nimic, nu știam unde mă aflu, cum mă cheamă, ce viață am avut înaintea perioadei de somnambulism, și mai ales de ce sunt singură. Atât de singură-un ecran uitat într-un colț  al realității, pe care imagini fugare se încrucișează unele cu altele fără să-mi atingă inima. Resimțeam ca o cascadă prăbușită în adâncul ființei fiecare fantă de lumină, briză de aer proaspăt în grădina cu flori de toamnă, ciripit de păsări multicolore, parfum de ființe îndepărtate, nor vișiniu alunecând pe portativele cerului, literă neagră pulsând pe pagina albă. Visul lin și romantic, care mă făcea să mă deplasez în mod inconștient ca o felină la pândă, era înlocuit acum cu o tornadă de vise în starea de trezie.

Am aflat treptat, după treziri la niveluri ale conștienței din ce în ce mai înalte, că eram parte a unui experiment colectiv realizat de Grupul 300, bazat pe descoperirea făcută în anul 2010 de un om de știință american, Max Sachs: prin expunerea continuă la sunete cu anumite frecvențe sonore situate în afara spectrului audibil, orice om poate deveni un somnambul total, fără a avea perioade de revenire la realitatea cotidiană, așa cum se întâmplă de obicei. Operațiunea Top Secret a fost sprijinită de agenții serviciilor secrete din statele NATO, care au răpit 5.000 de tineri cu vârstele cuprinse între 20 și 30 de ani (2.500 de sex masculin și 2.500 de sex feminin) din peste 70 de țări ale lumii. Toți tinerii aleși, de cele mai multe ori la întâmplare, au fost forțați cu pistolul la tâmplă să intre în mașinile cu geamuri fumurii și ulterior au fost deportați într-un oraș-fantomă (nu apare în hărțile și documentele oficiale) apărut peste noapte, creat special pentru ei în Patagonia, cu ajutorul celor mai noi tehnologii, într-o zonă complet izolată și înconjurată cu garduri mari de metal de trei metri înălțime. Lângă Orașul Somnambulilor se înalță clădirile portocalii și  futuriste ale unui centru de cercetare cu peste 300 de savanți de diferite specialități, de la genetică și microbiologie la psihologie și manipularea maselor. La 5 kilometri de acest complex din avangarda științei contemporane se află un heliport și un aeroport, prin care se asigură în primul rând aprovizionarea cu hrană și articole de consum, medicamente și instrumente medicale. Cele 5.000 de case sunt aproape identice, alcătuite din două camere, bucătărie, cămară și baie, diferă doar culorile folosite la pereții exteriori, de la alb și albastru la galben și violet. O mică grădină cu arbuști ornamentali și flori completează spațiul locativ, prevăzut cu toate dotările necesare unui trai decent. Orașul parasomniacilor, situat la sud-vest de Puerto Madryn, are și câteva străzi pe care nu circulă nicio mașină, trei restaurante cu terase, un spital, un parc și un mic teatru cu spectacole improvizate de localnicii aflați sub vraja continuă a somnului indus. În partea de vest se întinde pampa argentiniană întreruptă de câteva lacuri glaciare, iar în depărtare se observă culmile falnice și înzăpezite ale munților Anzi. Nu știu de ce, dar în Patagonia am mereu senzația că soarele este de două ori mai îndepărtat ca în Nepal, țara în care m-am născut. Iar noaptea stelele par mult mai apropiate de noi, de parcă ar fi ugerele mari și alungite ale unor vaci celeste care plutesc în spațiu.

E o dimineață însorită de noiembrie cu o temperatură de 22 grade Celsius, norii cenușii de peste noapte au dispărut, nările mi se măresc avide când trec prin grădină, simt briza ușoară dinspre Oceanul Atlantic care ajunge și aici. SIMT, un cuvânt care revine cu forță în viața mea, ca un trăsnet care despică lumea în două, timp de mai mulți ani am mâncat, am plâns, am băut, am alergat, am țipat, mi-am smuls părul din cap și mi-am mușcat buzele, am făcut dragoste și nu am simțit nimic. O viață apropiată de cea a ființelor inteligente create în mod artificial. Realizez treptat că trebuie să imit mișcările dinainte de trezire, să fac totul cu gesturi însomnorate, ca să nu fiu recunoscută că m-am trezit de către savanții care vizionează camerele de supraveghere ori de cei aflați în misiune de cercetare printre noi. În primul rând îmi doresc din tot sufletul meu dezmorțit să-l revăd pe Mircea Axinte, tânărul din România cu care am avut o relație în ultimii ani, în mod evident nu pot să afirm că a fost o poveste de dragoste, doar o căutare disperată a două trupuri private de intimitatea senzorială, de gândirea emoțională, de plăcerea intensă, de micul cataclism al unui orgasm. Trec agale pe lângă casele aliniate în șiruri planificate matematic, întâlnesc ființe spectrale de diferite rase care mă privesc cu ochii mari deschiși, din privirea lor parcă iese un abur ireal, o ceață de orbire asemănătoare cu frânturile de lumină și întuneric din peșterile invadate de lilieci. Nu știu dacă mai fac parte din rasa umană, a te locui șapte ani cu trupul despărțit de minte și de suflet e o singurătate mai înaltă, mai stâncoasă și mai plină de hăuri ca Munții Anzi.

— Mă mai recunoști, Mircea? Știi cum mă cheamă?

— Privește în grădină, păsările cântătoare au gheare de aur, iar eu mi-am șlefuit singurătatea cu praf de diamant.

— Încearcă să mă vezi și pe mine, deschide larg ochii și strânge-mă la pieptul tău.

— Te naști și mori singur, dar există multiple singurătăți și în viață trebuie să cauți mereu singurătatea păianjenului: a-ți crea realitatea înconjurătoare cu artă, cu fire de lumină și sânge transparent stoarse din propria ta ființă.

— M-am trezit și acum te privesc cu alți ochi, vreau să-ți simt mângâierile și răsuflarea, vreau să-ți cunosc fiecare centimetru pătrat de piele, fiecare cută a cărnii, fiecare boare a sufletului.

— Nu mai trec copii pe strada mea, iar condorul andin a zburat în munți.

— Ești mai frumos de cum te-am perceput în perioada parasomniei.

— Ochii tăi sunt niște flori carnivore.

— Mă bucur că ai început să realizezi că mă aflu lângă tine. În schimb privirea ta e o plasă argintie de păianjen.

– Din părul meu au început să cadă cârtițe.

Iubitul meu se ridică de pe banca din fața casei și își scutură cu putere pletele negre. Stă cu tălpile goale pe iarba reavănă, îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni bleu de trening, iar pe bustul gol remarc talismanul pe care i l-am dăruit acum câțiva ani, Roată de rugăciune tibetană, un mic cilindru de argint legat cu un șnur negru din piele și inscripționat cu mantra sacră Om Mani Padme Hum. Mă așteptam să nu pot avea un dialog normal cu el, ci unul al surzilor,  ca orice somnambul atunci când vorbește leagă ceva inteligibil de replica celuilalt extrem de rar, de cele mai multe ori divaghează ori spune lucruri trăsnite. În cazul său apar uneori și adevărate meditații destul de incitante pe diverse teme și chiar versuri, probabil o „deformație profesională”, atunci când a fost răpit de pe stradă în orașul Iași, la vârsta de 29 de ani, era asistent la catedra de filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Acum îi mângâi chipul de efigie romană, cu ochii verzi și sprâncenele frumos arcuite, nasul drept și puternic, bărbia lată cu gropiță, părul cârlionțat de culoarea ciocolatei.

A avea un statut de cobai e o întâmplare nefericită care îmi afectează și modul de gândire, dar mai ales scriitura. Această carte șchioapătă, strigătul unui deținut e înfundat, ricoșează mai mult în interior, iar vertebrele scriiturii sunt profilate pe gratii întunecate și zgâlțâite de gânduri înfricoșătoare. Nu sunt scriitoare, ba dimpotrivă toate evenimentele majore din viața mea au fost atentate la adresa scrisului. Pur și simplu am fost redusă la tăcere.Tandrețe acompaniată de teroare, bucurie de disperare, împlinire de golul dur ca o stâncă. Apăsând acum tastele laptop-ului meu simt că ele vibrează de muzica ardentă care se scurge din mine, mă golesc de tot ce e mai frumos și mai înălțător, de fagurii care mi-au înzidit sinele într-o altă viață, în copilăria și adolescența încărcate de ozonul speranței și de mirajul misterului de la poalele celor mai înalți munți din lume. Mi-e teamă că printre „elitele globale zombie”, cum le denumea tatăl lui Mircea, jurnalistul Andrei Axinte din Suceava, se află și lideri care visează să transforme unele state indezirabile în națiuni somnambule. Am citit un e-book în limba engleză semnat de acesta din care am aflat că l-ar fi cunoscut în 1990 pe unul dintre cei mai importanți lideri globali, Zbigniew Brezinski, aflat într-o vizită neoficială în fosta Cetate de Scaun a Moldovei: Nu a acordat interviuri, am reuşit doar să schimbăm câteva replici,  în timp ce se afla la Muzeul Bucovinei. Trece rapid pe lângă exponatele din preistoria acestor locuri, cultura Cucuteni, domnule vă plac travestirile autobiografice?, chipul său aparent destins exhibă totuşi o tensiune de arhetip al acţiunii iminente, de harpon gata să se înfigă în pradă, stăruie câteva minute în plus în preajma obiectelor din Evul Mediu, unele par rămase de la sărbătoarea nebunilor, cei vechi credeau că adevărul e definit de culoarea roşie, cumva un citat din Huizinga?, dincolo de pregnantele cute ale feţei, ce adevăruri înfricoşătoare ar putea tăinui un astfel de mega-personaj?, e tutta notte par chemʼaccompagne. M-au impresionat figura energică şi senzaţia că poate face cu uşurinţă mai multe lucruri în acelaşi timp. Pe atunci, nu realizam cât de important este acest Napolean al politicii de globalizare pentru destinul planetei noastre.

Culeg câțiva trandafiri galbeni, știu că au un parfum mai intens decât cei albi și roșii, orice poveste de dragoste e un totem în care îți păstrezi viața și sufletul, îmi place mult băiatul acesta cu mersul imperial al unui cerb din Carpați, acum mă ia în brațe și mă duce în dormitor aruncându-mă în patul acoperit cu o pătură roșie cu romburi albe, sufăr enorm că nu putem comunica, nu există dragoste în absența comunicării, desfac încet petalele galbene și le împrăștii pe pat, apoi mă dezbrac cu mișcări molatice, îmi dau jos bluza și fusta scurtă în carouri, sânii mei sunt mici și pietroși, de obicei nu port sutien, într-un univers infinit există un număr infinit de copii ale tale, toate poveștile de dragoste sunt incomplete și îți lasă o piele adâncă în care se ascunde adevărul vieții interioare, până la urmă și mângâierea poate fi o formă de comunicare, pipăitul e primul nostru simț arhaic, Mircea pătrunde în sexul meu și mă amețește cu mișcări ritmice, parcă aud tobe de indieni Yahgan în depărtare, ne privesc ochi din toți porii pielii, dar probabil și cei ai supraveghetorilor noștri, îmi reprim cu greu țipătul de plăcere, केहिसेकेन्डमामइम्प्लिसनबनाउनेछु („în câteva secunde voi face implozie”–în limba nepaleză), mi-e teamă că își vor da seama că m-am trezit, toate copiile mele fac dragoste în acest moment, o tornadă de trupuri înlănțuite, un scriitor nu ar trebui să apară în opera sa mai mult decât Dumnezeu în natură.

II.

Tăcerea unei flori nu poate fi numită, nici vaginul cosmic din care s-a născut lumea, nici privirea de pilot de Formula 1 a unei avalanșe din munții Himalaya, nici plăcerea de a te lepăda de cuvinte, nici foamea de lup a unui vulcan în erupție, nici gloanțele trase într-o păpușă de turtă dulce, nici dorința disperată a cântecului de a deveni om, nici teama de a trăi a unui strigoi, nici inima sălbatică a unei tornade în Grădina Raiului, nici zumzetul de albină al unei virgule, nici plăcerea de a te arunca în interiorul cel mai întunecat al totului, nici iluzia de a vedea lumea pentru prima oară pentru a rescrie realul, nici frumusețea profund matematică a teoriei catastrofelor, nici progresia geometrică a lipsei de libertate, nici prăpastia-vampir-de-priviri care ne fură irisul și memoria, nici obligarea fătului de la zero la nouă luni de a purta mască, nici albul defrișat de litere al lucrurilor negândite, nici disperarea clocită într-un cuib de bufniță, nici singurătatea unui clopot pe fundul oceanului, nici spirala neagră din hărțile astrale născută din lumină, nici surâsul interior al unui terorist care leagă cu o fundiță roșie bomba pe care o aruncă în metrou, nici cartea unui somnambul cu  literele smulse de tăcerea unei flori.

III.

Într-o seară din luna decembrie aud soneria de la ușa de intrare, un fapt puțin obișnuit, de obicei eu îl vizitez pe prietenul meu. În cadrul ușii se profilează pe cerul înstelat silueta unui bărbat cu alură de viking, înalt și blond, care îmi oferă pe neașteptate un buchet de trandafiri galbeni.

—Mă numesc Olav Thorsen și sunt psiholog la Centrul de Cercetări, m-aș bucura mult să stăm puțin de vorbă.

Nu știu cum să reacționez și mă fâstâcesc, obrajii îmi ard, pupilele ochilor mi se dilată, dacă îi răspund coerent își va da seama că nu mai sunt în starea de parasomnie. Mă cuprinde teama, nu știu ce soartă voi avea, oricum nu voi mai fi liberă niciodată.

— Munții din Nepal au început să se sinucidă.

Tânărul cu ochi albaștri cu irizări indigo de lângă mine îmi surâde și îmi face un semn complice cu degetul la buze, apoi scoate dintr-o geantă de piele un dispozitiv cu care în scurt timp dezactivează sistemul de înregistrări video.

— Nu-ți fie teamă de mine, mi-am dat seama din înregistrările anterioare că nu mai ești somnambulă, să știi că am venit aici dintr-un motiv personal, pur și simplu am nevoie de tine…

— Cobai pentru un nou experiment psihologic?

— Nu, nu te gândi la așa ceva, am riscat să vin aici fiindcă m-am îndrăgostit de tine.

— Iar eu ar trebui să mă îndrăgostesc de propriul meu călău? Probabil știi că am un prieten, în plus m-ați transformat într-o femeie cu mult mai complicată și mai ciudată, încep să am trăirile unui animal sălbatic care se automutilează când e lipsit de libertate. Cred că în acești ani a crescut în mine o ființă necunoscută, o lunatică a adâncurilor, complet diferită de cea care eram înainte și acum încerc să supraviețuiesc în dublu exemplar. Nici nu e corect să purtăm amândouă același nume, Alisha Rajvanshi. Ca să mă iubești pe mine trebuie să o iubești și pe ea, deși nici eu nu știu cum arată sufletul ei și cum gândește, pe mine mă bântuie cuvintele și pe ea probabil anticuvintele. Nici nu poți să fii sigur dacă această făptură nocturnă mă influențează în bine sau în rău, te-a frământat vreodată gândul că experimentele voastre pot să nască monștri?

— Eu sunt doar un șurub într-un angrenaj conceput și realizat de forțe cu mult deasupra imaginației noastre, nu sunt deloc un călău, să știi că mă simt și eu prizonier, deși spre deosebire de voi putem comunica frecvent cu cei de acasă, am semnat însă un contract de confidențialitate și nu avem voie să spunem nimănui unde ne aflăm și cu ce ne ocupăm. Aici nu prea am prieteni, doar colegi la fel de stresați ca mine, de șapte ani nu am avut voie să plecăm în altă parte, nu am iubit pe nimeni, cred că nici nu mai știu să sărut o femeie. Cât despre prietenul tău, Mircea Axinte, mă bucur că nu i-ai spus iubit, amândoi știm că iubirea se hrănește printr-o comunicare totală.

— Știu, e drept că uneori am avut senzația că fac dragoste cu o păpușă gonflabilă, dar poate inconștientul nostru comunică bine.

Olav își dă jos sacoul elegant de culoare albastră și îl așează pe spătarul scaunului, apoi scoate din geantă o sticlă de whisky „Woodfood Reserve” și mă roagă să aduc două pahare, ciocnim și încep să degust cu mare plăcere băutura triplu distilată cu o aromă fină și complexă de condimente, boabe de cafea, vanilie și urme de stejar afumat. Îi privesc cu mai multă bunăvoință ochii adânci, părul des cu  nuanțe portocalii la lumina veiozei din sufragerie și mai ales mâinile cu degete lungi, de muzician, îmi trece prin minte gândul poznaș că m-a urmărit de zeci de ori în timp ce făceam dragoste cu Mircea pe patul cu petale galbene de trandafiri. E un bărbat nordic cu un aer retro, cu trăsăturile desprinse parcă dintr-o veche gravură de Albrecht Dürer și care degajă siguranță, liniște și calm. Întreaga sa înfățișare îmi provoacă însă o intensă senzație de cunoaștere, precunoaștere și recunoaștere, iar când încearcă să-mi ia o mână în palmele sale memoria mea tactilă intră în alertă, parcă îi recunoaște atingerile fine, mă chinuie puternic sentimentul că am fost foarte apropiați într-o altă viață.

— Să știi că nu voi presăra petale galbene de trandafiri pe pat, dar ca să ne cunoaștem mai bine aș vrea să știu povestea ta. Cred că e mai bine să începi tu, mi-e teamă că după ce vei asculta o relatare a vieții mele, și asta se va întâmpla probabil data viitoare, nu vei mai dori să mă revezi. Dorința de a avea un dialog cu cineva, după atâția ani de tăcere la nivelul vieții conștiente, este foarte intensă pentru mine.

— Sunt sigur că exagerezi ca să încerci să mă îndepărtezi, trebuie să fii sigură că nu voi forța niciodată nota, o poveste de dragoste autentică se naște spontan. Eu sunt norvegian și ca să mă înțelegi mai bine e nevoie să afli câte ceva despre sufletul nordic, un amestec celest între exactitatea, profunzimea şi seriozitatea anglo-saxone şi melancolia, patetismul, disperarea şi nostalgia pentru natură, specifice spiritualităţii slave. La noi, în țara fiordurilor geografice și psihologice, fiecare cetăţean e o „republică” în sine, se comportă şi este respectat ca o entitate aparte, demnă, cu un univers propriu, la care nu trebuie să atenteze nimeni. Pentru a pătrunde într-una din aceste „republici” autonome, trebuie să laşi deoparte minciuna, neseriozitatea, lipsa de punctualitate, etc. Stelele fixe ale spiritualităţii nordice sunt comuniunea cu natura învăluită în misterul luminii boreale, solitudinea, reveria şi solidaritatea dintre oamenii simpli.

— Ciudat, dar am convingerea intimă că spiritualitatea nepaleză are aceleași „stele fixe”, la care aș adăuga doar atracția pentru rituri și mandale străvechi, o religie aflată deasupra religiei, situată în orizontul irațional al mitului. Noi suntem ființe mitice, cu valori atemporale. Cea mai bună prietenă a mea în copilărie și adolescență, Samita Bajracharya, a fost selectată și proclamată de elita comunității noastre kumari, zeiță în viață.

— Sper că-ți voi face o surpriză frumoasă dacă îți spun acum că radiografia destul de verosimilă a sufletului nordic aparține jurnalistului român Andrei Axinte, nimeni altul decât tatăl lui Mircea, deși eu cred că între realitate și realitatea limbajului există fiorduri mai adânci și mai întortocheate ca în Norvegia. După ce am aflat că Mircea e prietenul tău din lumea somnambulilor, l-am descoperit pe net și pe tatăl său și i-am citit un interesant e-book în engleză, „Marele Joc”. Dar să revenim la povestea mea, eu sunt singurul copil al unei familii de intelectuali din Oslo, tatăl meu, Harald Thorsen e bibliotecar la Biblioteca Națională a Norvegiei, iar mama, Astrid, curator de artă la Muzeul Național de Artă Contemporană. Probabil îți imaginezi că întreaga mea copilărie și adolescență au stat sub fascinația a trei mari clasici ai culturii din orașul meu iubit: pictorul Edvard Munch, prozatorul Knut Hamsun și sculptorul Gustav Vigeland, cu care de altfel ne înrudim pe linie paternă. Dar am fost atras și de artiștii stradali din generația mea, îmi vine și acum în minte o inscripție potrivită pentru Orașul Somnambulilor, realizată de Ole Hagen (fost coleg de clasă) pe o clădire veche de lângă Parcul Frogner, în care se află complexul cu cele peste 200 de sculpturi ale lui Vigeland: Real Eyes Realize Real Lives.Vei înțelege acum de ce artistul meu favorit din arta contemporană este Jean-Michel Basquiat, care și-a început cariera ca autor de graffitti în New York. Mama mea o preferă pe Hilma Af Klint, o artistă suedeză mai puțin cunoscută, care a realizat picturi abstracte cu 10 ani înaintea lui Kandinsky și Mondrian și a mărturisit că a fost ghidată de forțe din alte straturi ale realității, cu niveluri mai înalte de conștiință, care i-ar fi transmis că misiunea ei este să deschidă ochii oamenilor către o lume care va dăinui etern. Pe cât de dinamică și de exuberantă este mama mea, Astrid, gata oricând să mute munții din loc și să-și facă prietenii să trăiască momente de neuitat, pe atât de timid, retras și taciturn este tata, Harald, care nu abandonează o carte bună nici pentru cele mai reușite petreceri, cred că gândește prea mult și se îndoiește de sine și de ceilalți, ca un personaj dostoievskian, de aici provine probabil inabilitatea sa de a socializa. Încă din copilărie și adolescență, eu am fost prototipul norvegianului pur-sânge, iarna mergeam la ski și patinaj, iar vara făceam drumeții în munții sfâșiați de fiorduri sau jucam tenis de câmp, sportul meu favorit. La vârsta de 16 ani, în perioada în care eram elev la Liceul „Elvebakken” m-am îndrăgostit pentru prima oară de o colegă mai mare cu un an, Marit, pe care am cunoscut-o într-o excursie organizată de un profesor de sport. Au trecut șase luni până la primul sărut, prietena mea cu părul lung, castaniu și ochi căprui imenși, era foarte sensibilă și retractilă, cânta la pian și scria poezii, insista să mergem la teatru și la toate concertele de la filarmonică, putea să mă privească în tăcere ore în șir și nu-și deschidea sufletul niciodată, uneori aveam senzația că m-am îndrăgostit de o nălucă sau de o sculptură frumoasă realizată de Vigeland ori de maestrul său, Rodin. Nu știam ce să mai fac ca să o trezesc cu o suflare de viață, mângâierile mele păreau să nu o atingă, parcă înfloreau într-o altă dimensiune, cuvintele de dragoste pe care le rosteam înflăcărat de frumusețea ei ireală, de trupul cu forme perfecte, se întorceau ca un bumerang în urechile mele și se spărgeau în bule de neant, îmbrățișările se transformau în funii-bumerang care-mi strângeau cu putere trupul, până la țipăt. Mă simțeam la fel de straniu și singur ca personajul din pictura lui Edvard Munch. Atunci am început să-l rog pe tatăl meu să-mi recomande cele mai bune cărți de psihologie, citeam pe nerăsuflate până la două-trei noaptea, încercând să aflu calea de a o înțelege pe Marit și de a descoperi cheia pentru sufletul ei neguros, dar am eșuat cu brio. A fost prima înfrângere oferită de viață, iar povestea de dragoste platonică atât de neobișnuită nu a mai durat mult, iar recent am citit în presa norvegiană că Marit Rassmusen e o mare poetă, publicată de una dintre cele mai importante edituri din SUA. Într-unul dintre interviurile ei amintește și de mine, afirmând că am fost singurul bărbat pe care l-a iubit, în perioada în care încă nu știa că îi era scris să devină un lider al mișcării feministe. E căsătorită cu o violonistă din Marea Britanie și au adoptat trei copii, doi băieți orfani în urma cutremurului de acum câțiva ani din Haiti și o fetiță din Nigeria.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 7-11]