Andreea Pop – Două ritualuri introspective

Ceea ce începe ca o aventură erotică în debutul Victoriei Tatarin se transformă, treptat, într-un soi de cronică biografică puternic animată de o criză a confesivului. ??? demarează ca un proiect liric care mizează, în primă fază, pe o aparentă anonimizare/ uniformizare (de unde toate titlurile poemelor sunt identice cu cel al volumului) ca formă de artisticitate, o convenție cel puțin neobișnuită pentru un debut, dar care atrage atenția.

Pentru început, așa cum ziceam mai sus, textele „dilematice” ale Victoriei Tatarin operează cu un material poetic destul de consistent și, poate, previzibil pentru un debut tânăr: relații amoroase eșuate, analizate cu migală, sau declarații post-breakup, în care încape și-un pic de reflecție lucidă pe marginea propriului act artistic: „Eu sunt fata pe care o invitai la tine in februarie/ Eu sunt cea pentru care găteai lasagna la orice aniversare și la 8 martie/ 22/ Nu am 22 de ani și vreau să plec/ Nu scriu atât de bine ca tine/ Fumez des nu pentru că vreau dar pentru că statistica spune că femeile/ sunt predispuse la a fi dependente/ ăsta e motivul pentru care în octombrie se organizează un festival al/ berii/ Poemul acesta trebuia să fie despre dragoste și despre cine sunt eu dar/ sunt femeie și nu scriu poezii de dragoste”. Se vede încă de-aici intuiția cu care Victoria Tatarin își gestionează repertoriul dramatic și cerebralitatea care stă la baza observațiilor cotidiene pe marginea exercițiului amoros aici, cu direcție ceva mai gravă mai încolo.

Pentru că treptat, notația directă, gesticulația scurtă, razantă, a textelor se exersează în favoarea consemnării unor secvențe ceva mai viscerale, un soi de genealogie turbulentă alimentată de un portret de familie decadent; poemele lucrează aici cu tensiunea și convulsia date de un model biografic disfuncțional și construiesc, gradual, un spectacol angoasant, puternic, o stenogramă a dezolării familiale extrem de convingătoare. Regimul ăsta încordat funcționează la cote maxime până spre finalul volumului și îi oferă Victoriei Tatarin și pretextul pentru câteva introspecții pe alocuri virulente, de factură identitară: „Nu am nevoie de spațiu ca să iert un/ bărbat/ Încerc să mă prefac că oamenii nu se ceartă/ Ceva mai puternic decât tristețea care-mi/ roade mâinile și picioarele/ Poate fi numai putoarea/ dintr-un pahar în care îmi înec chiștoacele// Să suni pe cineva doar când ai chef nu/ pare a fi mare lucru/ Ies o oră pe zi și fumez cât mă/ țin plămânii/ Par să fiu un om fericit” vs. „În Victoria e/ un măcel/ Victoria se fute/ cu prezervative doar/ de ochii lumii/ Își rade picioarele doar de ochii lumii/ Nu se ține de/ mână doar de ochii lumii/ Victoria vrea să taie/ limbile celor/ care vorbesc/ drame ude/ Teama de moarte e ca/ teama de burți rotunde/ Boschetarii care caută/ mâncare în urne găsesc/ prezervativele noastre folosite/ și le reutilizează”. Se vede aici cum toată retorica tulburată a Victoriei Tatarin e, până la urmă, o încercare de „îmblânzire” a traumei și-o rafinare a neliniștii care susține fundația poemelor.

 Asta e, de fapt, politica fundamentală a volumului, forma asta de chestionare personală (și nu numai) și cu ea se lămurește și opțiunea ambiguizării identității poemelor – întrebarea (generică) permanentă care contextualizează și încorporează lucrurile. Un debut reușit, care plusează printr-o abundență a imaginilor în tot demersul lui de clarificare existențială, și din care tristețea răzbate la tot pasul.

_______________

* Victoria Tatarin, ???, Casa de Pariuri Literare, București, 2021

*

Poemele Andreei T. Felciuc din frumusețea este sunt produsul unei frenezii a sintaxei, o voluptate lingvistică funcțională în debutul ăsta prin epuizare totală, prin rulajul unui registru animat de trăiri tari, transpuse într-un regim imagistic pe măsură. „Bântuite”, deci, de viziuni grandioase, elaborate (chiar baroce în multe locuri), textele ei trasează peste tot o coregrafie teatrală, pe care o ridică la rang de gest esențial.

Indiscutabil, ăsta e modul cel mai la îndemână prin care iau naștere poemele; nu contează aici carnația propriu-zisă a poemului, fondul lui emoțional, cât modalitatea lui de transpunere, felul în care e „livrat”. Placheta e împânzită la tot pasul, indiferent de temă, de un soi de fastuozitate a „împachetării”, de regulă, din perspectiva unui discurs al impulsurilor frenetice, cu puternice accente seducător-fataliste: „în definitiv are/ dreptate (sunt) o femeie de dragoste/ și convulsii o structură hipertext-hipermedia// mereu până la ultima consecință fac/ piruete stratosferice aproape de lustră/ fac lecturi senzația că scheletul/ lui are o viață secretă în spatele dermei/ nu e propriu-zis viață/ e o formă individuală albă/ fermecătoare ca spuma pe care/ calciul efervescent o lasă deasupra apei// între orele 8 și 9/ rămâne într-o somnolență intensă/ sangvinică// să te îmbraci cu secretul tău/ ca și cum ar fi o rochie verde// am hotărât/ să am o noapte senzuală întreagă/ de potriviri de regăsiri de recunoașteri/ trăiesc la mezaninul lucrurilor/ el amor es cosa de mujeres// mă împiedic de stridențe de plastic/ alunec pe sferele din plexiglass/ din baie neonul mă îmbracă transparent/ ca o lume harajuku// visez la pierderea ta prin toate/ geometriile mele de carne.”, să iubești polifonic. Se vede că Andreea T. Felciuc are ochi pentru arhitectură, nu e deloc neglijabilă capacitatea ei pentru construcție și polizare a unui discurs care să strălucească prin impact vizual, mai ales că poemele par de multe ori că se abandonează într-un soi de paradă a detaliilor; doar că uneori, tot acest proces funcționează în exces, dă niște formulări forțate, căutat expresive, așa cum se vede din finalul poemului tocmai citat.

E recuperabilă peste tot tentația asta a excesului în volum, nota de sofisticărie a textelor & delirul lor vizual (chiar cu accente vag suprarealiste uneori, în orice caz, cu tușe îngroșate mereu, care să producă efecte puternice asupra cititorului), dar aș zice că de la un punct încolo chiar nu deranjează. Nu e vorba, adică, de o stângăcie inerentă debutului, cât mai degrabă de o formă de individualizare & afirmare personală. Un soi de statement artistic, adică, prin care poemele din frumusețea este își rulează cadrele printr-un estetism lucrat. E o „politică” pe care Andreea T. Felciuc o descrie destul de bine la un moment dat și care echivalează exaltarea culturală cu o modalitate de existență: „scap din mâini rola de film văd/ prin ferestrele metroului secvențe scurte/ fiecare fereastră are ceva indefinit/ ceva microscopic/ doar eu pot vedea/ e o cameră foto/ în mintea mea între iluzie și plăcere/ discretă finalitatea unui gest întrerupt/ lucruri care ne fac să fim departe/ chiar și când mâna mea își face loc/ pe nesimțite în mâna lui// înainte să adorm traversez/ o tristețe semionirică de a nu-l putea/ împărți cu o altă persoană/ atât de specială// în viață nu contează ce prizezi/ nu contează decât fenomenele rare/ care creează o mutație narcotică/ nu mă interesează decât gradul/ său ultim manifestarea de pulbere/ care poate fi prizată a priza oameni/ produce o lume adiacentă// intru în această lume nouă e/ un fel de întoarcere atunci/ devin eroul situațiilor exemplare/ creativitatea e maximă/ o lume schizoidă electrică// adesea prizez cărți cu fervoare/ cu nerăbdare vreau mereu o lume/ suprapusă derulată în ritmul meu// libertatea mea/ individuală se naște spontan/ din această dedublare.”, într-un film vechi. Vocația poetei pentru ecorșeul creativ al poemelor e evidentă în versurile de mai sus, la fel cum e și modul în care volumul ei funcționează prin filtre luminiscente, uneori explozive prin consistența imaginilor, iar confesiunea ei, indiferent că-i de natură erotică, reflexivă, biografică etc., pornește mereu de la construct și se desfășoară prin eclatanță verbală și atenție pentru selecția amănuntelor care să o susțină în plan stilistic.

Tot volumul poate fi citit ca un fel de ritual cultural, spectacol lingvistic pe alocuri alchimic, uneori cu formulări neobișnuit de vetuste pentru un debut, dar care atrage atenția și reușește să dea o bizarerie poetică metodică, o voce pe cât de sentențioasă uneori, pe atât de asumată, în general.

_________________

* Andreea T. Felciuc, frumusețea este, Editura Vinea, București, 2021

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 25-26]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.