Cristina Timar – Ca un canar în colivie

Flavia Adam, poetă discretă, dar harnică, vădind o certă evoluție de la un volum la altul, revine în 2022, la cinci ani de la ultimul volum de versuri, cu Anotimpuri impare. Ea sublimează poetic, într-o poezie deopotrivă de emoție și cerebralitate, mici fapte cotidiene, accidente ale universului domestic, dansul subtil al energiilor în cuplu, singurătățile și fragilitățile feminine, dependența de ceilalți.  Cum totul e vibrație, iar Flavia e un detector al celor mai mici variații vibratorii emise de tot ceea ce o înconjoară – de la cele neînsuflețite, la complexele relații umane –, mai cu seamă al celor de joasă frecvență, ca o veritabilă melancolică, poezia ei devine înregistrare de spaime frisonante, neliniști și angoase existențiale. Poeta însăși  se transformă din observator, în detectiv aflat în căutătoarea unui interlocutor, căci monologurile ei par să se adreseze cuiva, din moment ce pronumele „tu” reapare cu obstinație aproape în fiecare poem: ar trebui să îți spun multe lucruri / și totuși decid să le țin pentru mine // tu nu înțelegi / oamenii nu sunt obiecte / au și ei neputințele lor (…) (oamenii nu sunt obiecte, p.16); tu știi cum stă treaba cu noi / cum ne privim din două baloane / de spumă / fiecare în locul lui cald / fiecare încercuit de brațe străine // tu știi am devenit / aproape singuri aproape reali / poate de-aceea / viețile noastre vor exploda / în finaluri celebre (…) (frunza, p.17).         

Dacă e o dramă aici, ea trebuie căutată exact în teama incomunicării,  căci celălalt, chiar abordat cu o blândă insistență, e prea grăbit  sau nepăsător sau pur și simplu de o sensibilitate mai grosieră, care nu rezonează cu a ei. Iar dacă duetul nu se armonizează, cel puțin nu la cotele dorite de hipersensibila poetă, atunci tot ceea ce-i rămâne de făcut e transcripția de disonanțe. Poate și el, celălalt, alter-ul le va simți la un moment dat și se va racorda și armoniile vor țâșni nestingherite, cam ca în vremurile adamice, când paradisul lumii nou create și numite era dublat de unul al comunicării perfecte, pure și pare. Până atunci, poeta trebuie să se mulțumească cu iluzii dialogale, cu surogate, bune și ele până una-alta, căci fac posibilă supraviețuirea și funcționarea socială. 

De fapt, într-acolo fuge constant, cu nostalgiile de rigoare, gândul și imaginarul Flaviei, doar că ea le strunește, ca tot omul culturalizat și civilizat, care nu-și poate permite să se lase dus în derivă în largul acestor chemări cu substrat mitic. E o mișcare ciclică, de corsi e ricorsi, obositoare, devitalizantă, dar poezia se naște tocmai din pendularea între aceste pulsiuni, între corpul trecutului mitizat, idealizat și corpul realității parțial satisfăcătoare.

Ca o Penelopa modernă, ea țese pânze de versuri, în timp ce-și așteaptă Ulisele, compensând astfel absența lui și comunicarea deficitară. Poezia Flaviei din acest volum e în mare parte o poezie de dragoste, cronica poetică a unei iubiri mature, matrimoniale, care încă se descoperă, dar își descoperă și impuritățile și fisurile, de care nu e ferită, ca toate ale lumii. O iubire  care ar putea fi totul, și totuși nu e, care ar putea să o facă fericită, și totuși nu o face, care o împlinește, și totuși ceva încă lipsește. Pe acest rest bovaric se construiește discursul poetic, așa încât nu e de mirare că după ce trece de jumătatea volumului, poezia ei, din declarativă sau confesivă, cu măsură – căci și euforiile și extazele sunt bine temperate -, devine pe alocuri autoreflexivă. Singura realitate consolatoare într-o lume fragilă, vulnerabilă, care se descompune încet, încât nici iubirea nu i se poate sustrage, este propria artă: dacă tu vei pleca  / și soarele va pleca / dacă eu voi refuza să respir / plămânilor tăi le va crește volumul //și-n tot acest timp / va fi doar toamnă / doar toamnă / și strugurii se vor coace degrabă / așa cum bucuria mea se-aureșete / acum / când îți scriu. (aș putea pluti pe cer sau în aer, p.38) Pactul cu propriul scris, ca formă de rezistență în confruntarea cu entropia ce pare să guverneze lumea, e și mai răspicat exprimat într-o strofă din ultima parte a volumului: scriu dimineața scriu seara scriu noaptea / o fac pentru cî altfel nu pot și nu știu / pentru că-ntreaga mea viață se-ndească aici / în câteva rânduri. (în poemul acesta nu-i nimeni, p.63)

Poate greșesc și Flaviei Adam îi place să se autocenzureze și să-și hrănească poezia, la modul masochist,  din propria-i nefericire („să n-o mai lungim / îmi place când sufăr / așa îmi amintesc că sunt vie (…) – parțial, p.87), dar e mai mult o poză de eroină tragică încercând să se convingă că timpul ei a trecut, că la 37 de ani totul e previzibil și bătătorit, că ar trebui să fie fericită și recunoscătoare, că așa se cuvine ș.a.m.d. Poate nu de sublimare are nevoie poezia ei, ci de o explozie, de mai multă libertate, de spargerea tiparelor, de renunțarea la  a trăi „cu precauție maximă” (p.7), atât de cuviincios și potrivit standardelor altora. Dacă acest volum admirabil nu reușește eliberarea din colivie, el se află foarte aproape, e pista pe care poeta rulează cu tot mai multă îndrăzneală. Abia aștept să văd cum va arăta zborul Flaviei Adam când va descoperi că e atât de bine să fii din când în când o nesupusă și că doar de ea depinde să tragă zăvorul ușiței. Ar putea fi chiar volumul următor! 

_________

*Flavia Adam, Anotimpuri impare, Editura Neuma, 2022, p. 94                                          

[Vatra, nr. 3-4/2022, p. 131]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.