Unde ne aflăm în studiile literare sau, mai bine zis, literar-culturale? Dacă ne referim la situația internațională, asistăm, se poate spune, la o criză de creștere. Există, e adevărat, o criză a umanioarelor în sens infrastructural, în materie de resurse, în principal de funding, deși nici aici nu trebuie generalizat. De exemplu, în sfârșit China – evident, mă refer la regimul politic – a descoperit că studiile umanului sunt poate chiar mai importante decât hard sciences, că producția manufacturieră excesivă și submediocră nu poate suplini la infinit lipsa de creativitate în materie de design, de invenție, și că, în fine, o sursă majoră a creativității, dacă nu sursa principală, e reprezentată de human sciences. Și mai notabil e că înăuntrul disciplinelor umaniste asistăm la o excepțională efervescență epistemologică și metodologică. Aceasta este numai parțial generată de revoluția digitală. O cauză fundamentală, poate principală, este planeta însăși – criza sau crizele complexe prin care ea trece una după alta sau în același timp și felul în care ea își afirmă prezența, realitatea, în reacție la era crizei în care în mod manifest capitalocenul se află și cu el, lumea întreagă în toate ramificațiile ei eco-civilizaționale. Mi-am dat seama de proporțiile acestei transformări editând The Bloomsbury Handbook of World Theory. Întregi domenii ale cunoașterii sunt în mișcare, pe cale de reorganizare structurală, una care e de dorit dacă într-adevăr vrem să ținem pasul cu mutațiile dintr-o serie întreagă de sisteme dincolo de literatură, arte, cultură, uman și chiar sfera „viului”.

 „Dacă” din propoziția precedentă nu e retoric. Pun această întrebare cu toată seriozitatea. Răspunsul în lumea în care mă mișc e un sonor „da”. Presiunea pe care toți o simțim aici nu e de a fi „la zi,” „branșat” la moda zilei în ce privește citirea literaturii sau la cultura PC, cum spun necunoscătorii în materie în hebdomadarele din România. Pentru că literatura face parte din și se suprapune cu o serie întreagă de operating systems, tehnologice sau nu, și care funcționează în istorie, nu mai poți citi un poem la modul a-istoric, revolut-„estetist.” Metoda e o chestiune de adecvare la obiect și la lumea din care acesta face parte. Aici toată lumea înţelege asta. De unde și interesul larg, de pildă, pentru un mod de analiză care să opereze și să tragă concluzii dincolo de sfera de interes și beneficiu asociate tradițional cu paradigma clasică a umanului (bărbat, alb, din clasele de mijloc, european, heterosexual, poate membru al Academiei sau – încă – „la încălzire,” „hopeful” etc.) și chiar dincolo de sfera antropocenului.

Primul „dincolo” a fost de mult cartografiat de „cultural studies,” „identity studies” și diferitele lor subdomenii. Al doilea e în curs de explorare, iar rezultatele sunt deja spectaculoase. El presupune un fel de „critică fără noi,” dacă mi se îngăduie parafraza, unde „noi” sunt oamenii, un extraordinar efort de a încerca să descrii ce înseamnă să fii, vorba lui Thomas Nagel, liliac – animal, dar și floare, viu ca ei sau viu la modul anorganic, dar cât de elocvent, al unei pietre precum cea din muzeul vizitat de personajele principale în cartea lui Don De Lillo, Zero K. Dar piatra, o stâncă, de fapt, e ea însăși personaj, „actor,” poate chiar actriță, în roman. Ce înseamnă asta? Iată una din întrebările-cheie ale criticii de astăzi. Faptul că asemenea întrebări sunt puse reprezintă un mare pas înainte. Răspunsurile corecte și consecvente ne vor duce pe toți până la urmă în punctul cel mai îndepărtat de corelaționismul istoric al criticii (în sensul lui Quentin Meillassoux), adică de impresionism și în genere de narcisismul epistemologic și politic, de subiectivism şi rudele lui de la mahala, anume punctul de vedere ultra-interesat, aroganța autocrat-vetustă și altele de acest tip. Acestea sunt încă endemice în România. Ele încă proliferează în revistele tradiționale, cât și în publicațiile Academiei, inclusiv în volume „de referință” editate sub egida ei. Multe din acestea sunt compromise din start: antice metodologic, deplorabile politic – mă refer nu la politica de partid, ci la tipul de valori culturale încorporate în ele – și inacceptabile etic în măsura în care reflectă un conflict de interes rar întâlnit în alte părți.

Pe de altă parte, dacă direcția în care se mișcă lumea mai largă nu ne interesează și dacă starea de lucruri tocmai descrisă continuă, atunci nu sunt motive de speranță, măcar pe termen scurt. Pe life support, cum este ea, cultura critică majoritară în România de acum e bine înrădăcinată în istoria din spatele ei și în structura instituțională prezentă, ambele dând conținut hegemoniei pe care această critică o exercită anacronic și amuzant, dar fără a se abține de la măsuri administrative brutale.

Dar istoria în cauză poate fi revizitată și renarată la modul critic. La fel, instituțiile pot fi reconstruite în așa fel încât reconstrucția studiilor literare și culturale românești să devină ea însăși posibilă. Aceasta însă este o operațiune pe termen lung. Vestea bună e că ea a început. Să sperăm că nu o să dureze prea mult. În materie de instituții, câteva lucruri mi se par urgente. Unul ar fi accelerarea procesului centrifugal de descentralizare și dezintegrare chiar a formelor și spațiilor critice actuale, în sensul desfacerii pseudo-monolitului critic românesc în segmente mai independente unele de altele așa încât fiecare să opereze la un nivel mai înalt și modernizat de profesionalitate specifică. Exemple: decuplarea definitivă a „vieții literare” de critică; separarea mai explicită a criticii de jurnalism sau, în alți termeni, a criticii-ca-scholarship (singurul înțeles adevărat și profesional al criticii) de foileton sau recenzie și în genere de improvizația facil-șmecheră, de aparența de angajament autentic cu obiectul; o distincție mai netă între critica academică așa-zis tradițională, pentru care istoria intelectuală a ultimelor decenii nu există, și critica vie de astăzi, din România și alte țări.

Eu nu văd decât o soluție, anume orientarea studiilor graduate, în special la nivel doctoral, în această direcție. Aceste programe ar trebui să pregătească adevărați specialiști, pentru care asocierea automată la structurile datate și ambigue (nici cal, nici măgar) în care operează critica în România de azi să apară în fine nenaturală, fie că e vorba de reviste sau de institute. Iar pregătirea ar implica o bază curriculară solidă – un set de cursuri, în principal în teorie, care rămâne indiscutabil motorul gândirii critice – și care nu există încă, sau există parțial la 1-2 universități din Transilvania. Dacă vrem progres și competitivitate în critică, atunci aici trebuie început, în și cu instituțiile care ele însele trebuie reinventate așa încât la rândul lor să participe la refundamentarea culturii critice românești.

Asta se va întâmpla, dacă se va întâmpla, printr-o infuzie de cunoaștere – mai simplu spus, informație eficient organizată și comunicată – înăuntrul universităților, singurul loc în lume unde, fie că ne place sau nu, această cunoaștere se produce, se transmite și se reproduce creator. În afara universității nu e loc decât pentru amatorism cu ştaif, fie că e vorba de cărți (v. industria Patapievici de la Humanitas), fie că e vorba de reacțiile (meritate) la ele în eternele recenzii inane de 4 pagini și jumătate. Cu titlu de excepție, mai întâlnești în afara universității inițiative eroice, izolate și nerăsplătite cum ar fi Post/h/um, care ar fi trebuit, împreună cu editorii, să fie de mult găzduit de o universitate și să folosească instrumentele acesteia pentru a face școală (în toate sensurile), pentru a participa la transformarea dinăuntru a înțelegerii literaturii și culturii și pentru a deveni din marginal și exotic dominant. Ceea ce ar fi bine pentru toată lumea. Criticii adevărați nu ar mai fi obligați să-și vândă marfa în forme inadecvate, publicistice, și de fapt multiplu degradante – pentru argumentul în sine, care are nevoie de spațiu, pentru tonul profesional și civilizat, care e absent la comentatorii „din popor” care fac gălăgie la coada articolelor publicate de Observator cultural etc.

O parte din actualele reviste literare, anume cele lunare, au făcut deja eforturi remarcabile de defoiletonizare. Vatra e ea însăși un exemplu. Un altul, mai recent, dar de mare succes, este Transilvania. Dintre revistele de tip journal deja existente, Euresis ar fi putut fi un model, dar nu este, din lipsă de consecvență pe mai multe planuri; la fel, Caiete critice, care are o respectabilă istorie pre-1990, însă pe care idiosincraziile autocrate ale lui Eugen Simion au transformat-o într-un fel de mausoleu literar. De departe publicația academică de vârf din România este Metacritic, deși e foarte tânără. De altfel, e clar că centrul de greutate al criticii s-a mutat în Ardeal. În orice caz, să sperăm că procesul de atriție naturală se va accelera pentru reviste de tip România literară, care doar dau iluzia existenței unei culturi critice adevărate. Sau, alternativ, acestea își vor reduce pretențiile și vor funcționa în baza unei misiuni mult mai clar definite și în fond mai oneste, gen Scena 9.  

Folosesc viitorul sau condiționalul în paragrafele de mai sus pentru a sugera că toate aceste lucruri ar trebui să aibă loc înainte de a ne declara pregătiți pentru „mutații sistemice” de natură epistemologică și, mai concret, metodologică. Pentru că, evident, sistemele instituționale și cele interpretative nu funcționează independent unele de altele. Repet ce am mai spus cu alte ocazii, anume că momentul e favorabil – pentru cei interesați, firește – de a interveni creator în conversația critică internațională. E adevărat, instrumentele acestei participări trebuie ele însele construite, dar ele deja există la cei care vor deveni – și unii deja sunt – participanți în acest dialog, anume criticii afirmați după 2000. În academia americană, pentru a mă referi la spațiul cultural cu care sunt cel mai familiar, există un quasi-consens în jurul ideii de critical theory văzută istoric drept proiect occidental în urgentă nevoie de revizuire și nuanțare prin dialog cu culturile critice din afara Vest-ului. Criticii români ajunși la deplină maturitate în acești ani și cei care vin după ei – și, sper, care învață de la ei – mi se par ideal poziționați intelectual și geocultural pentru a se implica în această operațiune. Ce scriu ei – și ele – nu e doar potențial bun la export, ca să mă refer la o carte ea însăși exemplară în acest sens, ci deja parte din dialogul acesta mai vast. Dar, din nou, nu cărțile și articolele lor sunt dominante pe piața internă, ci produse și autori cu termen de mult expirat. O schimbare a raportului de forțe aici încă trebuie să se producă.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 30-32]