Mihaela Ursa – Studiile literare după literaturocentrism

Reinventarea studiilor literare pornește de la tematizarea crizei lor și continuă cu recunoașterea faptului că întregul câmp trebuie să se schimbe, în parte pentru că nu are alternativă. În formularea grupului de cercetare de la Warwick, pentru cercetătorii domeniului a redevenit crucial să se poată răspunde convingător la întrebări precum unde, cum, de către cine și în ce scop sunt gândite și practicate studiile literare astăzi. Întoarcerea la problematizările de bază, tranșate în modernism, nu înseamnă însă destabilizarea lor, ci mai degrabă reconsiderarea modurilor în care modernitatea a răspuns la ele.

La începutul noului mileniu, revenirea la întrebările esențiale avea adesea un regretabil ton de scuză, creând impresia că studiul literaturii ar fi o practică elitistă desuetă, rușinată să se compare cu studiile culturale. În 1993, Raportul Bernheimer al Asociației Americane de Literatură Comparată vorbea despre o „criză a încrederii în sine” a profesorilor de literatură, după zeci de ani de teorie literară devotată problemelor textului. De atunci, alți autori au identificat, în voluptatea cu care oamenii de litere vorbesc despre extincția literaturii și despre dispariția propriului mod de cugetare, un ritual de prevenție a realității, un mod de a ține criza la distanță printr-o literatură despre moartea literaturii. Cred că astăzi ne aflăm însă într-o fază reconstructivă.

Înainte de a mă referi la posibilele modificări din studiile literare, aș puncta faptul că ele decurg în primul rând din modificările de statut ale literaturii. Obosiți deja să deplângem neproductiv criza lecturii, putem constata că sub acest lamento se ascunde cel mai frecvent doliul după literaturocentrism. Nu este întâmplător că principalele discuții tematice se duc în spațiul francez, de la William Marx la Antoine Compagnon, recent primit în Academia Franceză, câtă vreme de acolo s-a exportat modelul cultural literaturocentric. L-am importat și noi, cu un altoi ulterior din literaturocentrismul rus, de rezistență anti-sistem. În afara lui însă (de pildă în studiile literare scandinave sau în cele anglo-saxone), se consumă mai puțină energie pentru a semnala o criză, decât se investește în reconsiderări disciplinare sau în reconstrucții metodologice (a se vedea, spre exemplu, Damrosch cu reconsiderarea world-literature, Moretti cu distant reading, N. K. Hayles cu formularea literaturii electronice sau școlile scandinave ale intermedialității etc.).

Faptul că, în consumul cultural, narațiunile nu mai sunt căutate preferențial în mediul literar ar putea fi secundar faptului că interesul pentru narațiuni este în continuare viu, dar se satisface (și) în afara literarului, dacă nu cumva mai ales în afara literarului. Așadar, este mai degrabă vorba despre o reorientare literaturo-fugă, către alte poziții din câmpul cultural, decât despre o apocalipsă a consumului de narațiune. Deplorata „moarte a cărții” sau moartea literaturii codifică tot o reajustare de capital simbolic, dinspre un vârf de autoritate (atins undeva la turnura secolului al XIX-lea către secolul XX), când literaturii i s-au încredințat puteri ideologice, estetice, filosofice, de cunoaștere, fără precedent, către poziții de epuizare a acestei supralicitări (argumente interesante pe această linie pot fi urmărite la Pierre Bourdieu, Galin Tihanov sau Alexandre Gefen). A conștientiza acest parcurs istoric al literaturii, de înălțare și revenire, de-a lungul mai multor „regimuri de relevanță”, cum le numește Tihanov, nu înseamnă a renunța la literatură, ci a încerca refundamentarea studiului literaturii pe cele mai lucide baze cu putință.

Desigur că studiile umaniste sunt obligate să-și regândească în consecință practicile cu care gestionau atât narațiunea (mai ales ficțiunea), cât și modurile de acces la ea. De aici derivă o sarcină similară pentru studiile literare (puse la încercare chiar înainte de acutizarea crizei lecturii, prin revendicările studiilor culturale cu privire la domeniul literaturii). Regândirea studiilor literare românești, pentru a integra dispariția orientării literaturocentrice, fără a pierde relevanță în analiza narațiunii/ ficțiunii, dar și rezistând la alte impoziții sistemice, de tip corporatist și utilitarist, este cu atât mai urgentă cu cât, după toate datele, această deplasare de atenție nu pare să fie nici de scurtă durată, nici reversibilă. Nu spun nimic nou, astfel de reconsiderări au loc în prezent, prin inițiative individuale sau ale unor grupuri de cercetare, dar observațiile mele ar viza organizarea unei modificări sistemice în acest sens, ținând cont mai ales de următoarele trei aspecte:

1. Reconsiderarea obiectului

Literatura face în continuare obiectul studiilor literare. Din rațiuni de spațiu, nu simt nevoia să dezvolt ideea dincolo de a spune că este necesar ca până și studiile literare pe model tradițional să nu se mai deruleze ca în secolul trecut, ci să fie conduse cu conștiința metacritică nu doar a istoricității literaturii analizate, dar și a istoricității receptării, metodelor de analiză, criticii și teoriei. Dincolo de asta, cred că studiile literare contemporane ar avea de recuperat măcar două clase de obiecte: unele disprețuite în paradigmele tradiționale, pentru că nu li se concede valoare estetică (ex. microliteraturi sau genuri ale literaturii de consum), și unele despre literaritatea cărora există îndoieli (hibrizi textuali).

Cu privire la primele, aș indica producția literară considerabilă a românilor din diaspora (mai ales din Italia și Spania, dar și de peste ocean), inexistentă în studiile noastre literare, în ciuda importanței pe care volumele respective (multe cu subiecte identitare și exilice) o au pentru cititorii din comunitățile lor. Excepții au făcut câțiva autori integrați pe considerente estetice, dar ideea ar fi să poată fi incluse, pentru a fi studiate ca fenomene sau epifenomene relevante cultural, și volumele care formează producția de masă. A doua categorie o formează obiectele culturale hibride,  (cele care nu pot fi tratate nici ca exclusiv literare, nici ca exclusiv grafice sau vizuale, de pildă romanul grafic, banda desenată etc.). În prezent, obiectele culturale hibride sunt integrate sistemic drept deviații sau atipicități ale literarului, ele fiind de fapt imposibil de încadrat altfel în ramele tradiționale ale discursului disciplinar. Din punctul meu de vedere, o soluție ar fi apelul la practici de cercetare și predare intermediale, prin crearea unor întregi sisteme și discursuri care să includă obiectele culturale hibride. Înțelegerea intermedialității drept deschidere sistemică non- sau trans-disciplinară ar permite includerea adecvată metodologic a unor obiecte hibride de tip colaborativ și multimedial, fără excluderea practicilor literare tradiționale.

2. Reconsiderarea disciplinelor din sistemul studiilor literare

Multe dintre noile științe umaniste („new humanities”) integrează deja studiile literare și sociale în sisteme complexe, care operează conexiuni transversale și din care fac parte discipline în general asociate cu științele naturii sau cu științele „tari”. Pentru a oferi doar două exemple, suntem obligați să luăm în considerare importanța crescândă a umanioarelor medicale („medical humanities”), pe de o parte, sau a celor digitale („digital humanities”), pe de alta. Cele dintâi stabilesc o interfață între arte vizuale, literatură, biologie, neurologie, medicină, atât din rațiuni terapeutice, cât și de dragul creativității științifice. Studiile umaniste digitale au șansa de a destabiliza dualismul disciplinar tradițional care opune încă, inclusiv în învățământul preuniversitar, științele exacte celor socio-umane. Nici unele, nici celelalte nu fac casă bună cu studiile literare concentrate exclusiv în jurul esteticului. Mai important decât atât, ambele clase de umanioare sunt intermediale prin definiție și oferă argumente excelente în favoarea unei „indisciplinarități” fertile atât în înțelegerea literaturii, cât și în instrumentalizarea ei metodologică.

Cu acest punct, ating o altă aderență, naturalizată în tradiția studiilor literare și amenințată, odată cu depășirea literaturocentrismului: dacă literaturizarea cunoașterii a mers mână în mână cu construirea disciplinelor studiilor literare, aceeași rezonanță se repetă astăzi în sens destructurant: scăderea prestigiului culturii literare afectează direct și stabilitatea cunoașterii de tip disciplinar. Nu trebuie să mire pe nimeni că discuția despre caracterul disciplinar al studiilor literare se duce, sau ar trebui să se ducă, simultan cu discuția despre statutul literaturii și cu reorganizarea discursurilor despre literatură.

3. Reconectarea cercetării la predare și la lectură

În ce mă privește, acesta este punctul de inflexiune de care ar depinde întreaga reconstruire sistemică și tot aici se înrădăcinează criza cea mai acută a prezentului literar, nu doar la noi. Fragilitatea acestei relații este cu atât mai mare, cu cât o amenință și bunele intenții ale racordării la prezent, transformate rapid în monstruozități. Un exemplu de eșec îl constituie prezentismul, bazat pe ideea că merită atenție doar ceea ce este contemporan sau ceea ce poate fi contemporaneizat. Ca profesor de literatură comparată, îl constat zilnic la studenții mei, mai reticenți să se ocupe de clasici decât de literatura extrem contemporană. Îl constat însă și la proiectanții politicilor de învățământ. De pildă, la universitatea la care predau, chestionarele prin care studenții își evaluează profesorii sunt aceleași indiferent de domeniu și conțin itemi precum: „Utilizează exemple apropiate de situațiile reale,” sau „A desfășurat o activitate prin care am dobândit noi cunoștințe și deprinderi.” Sunt cerințe cu greu aplicabile chiar și cursurilor de literatură contemporană, dar cu atât mai inadecvate cursurilor dedicate culturii mileniilor trecute. Nu trebuie să ne mire atunci că publicul larg poate aștepta de la literatură să funcționeze ca un manual de bune practici pentru „situațiile reale” și nici că profesorului de literatură i se șubrezește astfel cea mai importantă dintre distincțiile cu care operează: aceea dintre „realitate” și reprezentare. Nici nu mai pun la socoteală ideea, implicită în astfel de grile, că singurul învățământ care merită efortul este cel tranzitiv, bazat pe „cunoștințe și deprinderi,” la care literele și filosofia nu au niciun aport.

La celălalt capăt se află eroarea, mult mai indulgent privită la noi, completei indiferențe față de prezentul cultural și de cercetare. Ea se manifestă într-o anumită modalitate asertivă monologală, în studii produse pe bandă rulantă, dar incapabile să răspundă la întrebările de principiu care ar trebui să ne ghideze pe toți: de ce este important să mă ocup de asta? cum gestionez și cum includ în studiul meu propria poziție de observator? Departe de a pleda pentru justificări de tip utilitarist, cred că nu ne mai aflăm la vârsta culturală la care să ne lansăm pur și simplu într-o analiză de text, luând de bun interesul cititorului, fie el și profesionist sau colegial. Urgența localizării punctului de perspectivă este ignorată în astfel de studii, emise încă dintr-o iluzorie autoritate obiectiv-universalistă.

Astfel de erori interne se adaugă la întreaga trenă de consecințe a orientării epistemei către logica economică și tehnologică după care are însemnătate doar ceea ce produce imediat eficiență, rezultat economic, avans tehnic. Acest mod de a vedea lucrurile subîntinde modul de organizare al învățământului, justificarea preferințelor bugetare, construirea narațiunii sociale. În ciuda avertismentelor deja vechi ale umaniștilor cu privire la rezultatele lui dezastruoase pe plan uman și etic, nu cred că vom asista prea curând la schimbarea lui, ceea ce reprezintă încă un motiv să evaluăm cât mai lucid ce avem cu adevărat la dispoziție pentru reconstruirea despre care vorbim.

O problemă de maximă acuitate este ruptura între cercetarea literaturii, predarea literaturii și consumul literar. În statisticile regionale ale Barometrului de consum cultural, la nivelul anului 2018, abia 9% din respondenți declară că citesc cărți zilnic, 30% doar de câteva ori pe an, iar 35% răspund că n-au citit niciodată o carte. De oriunde am privi statistici precum cele de mai sus, în care literatura de ficțiune, de informare și non-ficțiune formează o categorie unică, este o realitate incontestabilă că, în mod pragmatic, nu mai trăim de mult într-o cultură bazată pe valorile literarului și, ca profesori de literatură, nu ne mai putem preface că am face-o. Acest lucru nu împiedică însă fetișizarea culturii literare de către publicul românesc: într-un prezent cu atât de puțini cititori, monumentalizarea și festivizarea obiectului literar sunt încă foarte active. Parțial, explicația ține de rolul major al criticii în ancorarea sistemului literaturocentric de la noi. Deși în alte spații culturale există o distincție veche între jurnalismul literar și critica academică, la noi ele s-au suprapus, împrumutându-și reciproc prestigiul, metodele, limbajul, ceea ce nu a fost întotdeauna neavenit, pentru că a injectat stil în academism și a impus rigoare criticii jurnalistice. Tot de această fetișizare ține însă, măcar în parte, și inerția uriașă a păstrării, în predare, a unor metode critice sau perspective care și-au pierdut adecvarea la obiect. Predarea literaturii a fost mereu orientată și către aducerea publicului (mai ales a celui semi-profesionist, dar și a celui larg) către lectură, or este clar că proiectul recrutării de cititori (de preferință pasionați) nu se mai articulează la fel de coerent și că nu are nimic de câștigat nici din transformarea profesorilor de literatură într-un cor de bocitoare după trecut, nici din reciclarea lor cool în antrenori de discurs și atât. Problema are măcar două soluții: fie lumea academică este dispusă să schimbe cu totul curricula tradițională, fie integrează fenomenele culturii de masă alături de analizele canonului, acceptând un imperativ de comunicabilitate, dar opunându-se reducerii studiului literar la studiul comunicării. La nivel declarativ măcar, departamentele de literatură susțin deja a doua variantă, dar rareori se și materializează o reconsiderare a modului în care sunt instrumentalizate metodologic obiectele aflate la dispoziție, textele și fenomenele culturale, atât în predare, cât și în cercetare și lectură.

La fel ca în cazul altor crize și ajustări la noi regimuri de funcționare, am avea cele mai bune șanse de succes în situația utopică în care decidenții politicilor de învățământ și cercetare s-ar lăsa consiliați de cercetătorii tineri, pe care îi văd capabili să facă o legătură profesionistă și flexibilă, în beneficiul literaturii, între soluții academice deja testate în alte spații și realitatea de la firul ierbii noastre post-literaturocentrice.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 32-34]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.