Într-un număr de acum fix 20 de ani din „Observator cultural” (martie 2002) Oana Fotache semna un articol intitulat La ce bun critica?. Autoarea prezenta o carte de impact de la mijlocul anilor ’80, reeditată în 2000 (Verso Classics), The function of criticism, de reputatul Terry Eagleton. Britanicul Eagleton considera „misiunea criticii ca reacție la ideologia dominantă” (criticul marxist avea în vedere, în acel moment, o anume ideologie). Concluzia recenzentei noastre: „criza criticii” este spre „mai marea glorie a Teoriei” cadra, în anii 2000, cu așteptările unei părți din peisajul literar românesc, saturat de istorie și critică literară. Mulți simțeam atunci necesitatea unui demaraj al teoriei literare, al literaturii comparate, al cercetării inter-disciplinare și chiar al jurnalismului cultural. A fost un moment de criză, dar care a deschis drumuri noi, a urmat o perioadă de efervescență, apoi au venit și tot vin alte crize.

În 2022 vorbim despre criza așa-numitelor studii literare în ansamblul lor. Politizarea criticii, cerută de un marxist precum Eagleton acum 40 de ani, s-a împlinit, dar s-a întors ca un bumerang împotriva studiilor literare, a căror funcție și al căror domeniu nu a fost doar treptat disputat de studiile culturale, dar aproape fagocitat, cel puțin în Statele Unite. Și-au pierdut studiile literare misiunea inițială? Avem două variante: aceea propusă de Eagleton, de a reacționa la ideologia dominantă și aceea de a sprijini ideologia dominantă. Scopul reacțiunii era, pentru Eagleton, recâștigarea unei poziții relevante a criticii literare în spațiul public, depășirea statutului de nișă academică, ultra-specializată. Care ar fi situația, în 2022? O ideologie dominantă se poate naște și într-o societate democratică, atunci când dispare pluralitatea opțiunilor, când se impune un discurs unic, căruia individul îi poate răspunde ori prin adeziune, ori prin tăcere. Ideologia dominantă se recunoaște după ipocrizia discursului, după limbajul de lemn, după lipsa nuanțelor. O ideologie dominantă e prescriptivă și totalizantă, ea instalează o irealitate care abolește individul cu trecutul lui, totul începe cu ea – ea reprezintă noul, singurul viitor posibil.

Studiile literare, indiferent de perspectiva politică a practicienilor săi (liberală, conservatoare, marxist-progresistă etc.) se ocupă totuși de un domeniu specific (fără un teritoriu anume mai putem vorbi de o republică, fie și mondială, a literelor?), cu mijloace și scopuri specifice, dintre care unul rămâne acela de a construi un spațiu al dialogului și al memoriei (căci fără trecut nu există viitor), în care valorile literaturii (creativitatea, imaginația, libertatea, gândirea neaservită ideologic, plăcerea estetică etc.) își păstrează sensul. Criza studiilor literare este și o criză a disciplinelor umaniste (humanities), legată de alte crize ori morți anunțate: criza modernității, sfârșitul istoriei, criza culturii, criza limbajului. Oricum îl numim, criticul și teoreticianul literar, universitarul filolog, cercetătorul în domeniul literelor etc., în calitate de intelectual public, dincolo de nișa ori specializarea sa (ori prin intermediul ei), e un apărător și un promotor al literaturii și al valorii literare. Firește, nu își leapădă nimeni valorile politice, morale, civice atunci când scrie, dar jobul nostru e să facem lobby în primul rând literaturii. Omul de litere, ca profesionist al schimbului de idei într-o societate, poate contracara (și uneori a făcut-o, de-a lungul istoriei) discursurile totalitare, ideologiile dominante, fundamentalismul întreținut de mecanismul fricii – iar a trăi în criză înseamnă și a trăi în frică.

România are, în contextul crizei culturale globale pe care o traversăm, puțin noroc: recunoaștem limbajul de lemn al ideologiei, în măsura în care nu uităm trecutul sau nu îl cosmetizăm. Știm, pe pielea noastră, că „morala” în literatură este de găsit în ea însăși, nu în afara ei. Înregimentarea omului în numele oricărei utopii (comuniste, postcomuniste, egalitariste etc. etc.) e coșmarul oricărei culturi a dialogului și al oricărui intelectual, cu atât mai mult al unui intelectual din Est. Citându-l pe Adam Michnik, din cronica lui Carmen Mușat la Restaurația de catifea (dintr-un „Observator cultural” de acum 20 de ani): „Și toate acestea v-au fost spuse de o broască din Europa de Est…”

Chiar dacă trăim într-un narrative globalizat, studiile literare, în România (și în Est) nu au un establishment covârșitor în spate, mari vinovății de ispășit, putem să restaurăm puținul pe care l-am moștenit, să păstrăm ce e de păstrat, să schimbăm ce e de schimbat, fără să clonăm crizele și soluțiile care nu ne exprimă și nu rezolvă problemele noastre. Avem nevoie să ieșim din rolul broscuței care așteaptă să fie transformată de magia prințului. Trebuie să ne transformăm noi înșine în ceea ce suntem ori vrem să fim. Să găsim o ieșire din criză, dar nu o ieșire de carton. Studiile literare din România au atâtea teritorii de recuperat, atâtea zone neexplorate, tematici, autori, perioade, perspective de asumat; abordările cantitative, digital humanities pot oferi instrumente inovatoare, posibilități provocatoare pentru cercetare și educație. Văd studiile literare  ca pe un pod, cu un picior în trecut, cu altul în viitor, pe care se circulă în ambele sensuri, liber, fără agenți de circulație, conform regulilor proprii, fără amenzi și interdicții preluate din zone extra-literare.   

În România, pentru a nu rămâne o eternă zonă de conflict între forțele autohtoniste și cele globaliste, ar trebui să medităm la exemplul (citat de Pascale Casanova) al irlandezului Joyce, care spunea că esența talentului său provine din revolta față de convențiile engleze, literare și nu numai. Acel paradoxal „Eu nu scriu în engleză” (care în sfârșit ne explică și de ce e greu de citit Ulise) presupune asumarea unei gândiri și atitudini non-conformiste, de reacțiune creatoare față de convențiile culturale. Acel joycean „a nu scrie în engleză” înseamnă de fapt a mânui limba engleză la perfecție, reușind să înscrii-rescrii, într-o altă limbă (în limba unei culturi majore), voluptatea limbii proprii (marginale). Concepția unei literaturi globale ca un câmp de bătălie în care se confruntă limbi și culturi majore și minore, dominați și dominanți, prinși în lupta pentru putere este, ca orice teorie literară de sorginte (neo)marxistă, nu doar schematizantă și militantă, dar și prea militaristă și eroizantă. Oare scriitorul marginal nu-și dorește decât să fie legitimat, absorbit de centru? Nu se poate ieși din logica luptei pentru a reintra în logica dialogului? Teoriile seamănă autorilor lor: franțuzoaica Pascale Casanova face apologia unei republici mondiale a literelor, în care Parisul e centrul lumii literare… Doar că lumea noastră își schimbă continuu contururile, raporturile de forțe… O soluție pentru repoziționarea studiilor literare ar fi să depășim, când vorbim despre literatură, dicotomiile gândirii și limbajului politic, reflexele discursului de putere sau mediatic. Ne putem imagina ca discursul despre literatură – discursul studiilor literare – să rămână (sau să devină) un altfel de discurs? Mai uman, mai onest, strategic mai independent, prin urmare mai creditabil și mai puternic.

Criza studiilor literare nu poate fi despărțită de o criză a culturii, percepută de unii gânditori contemporani din zona studiilor culturale și a gândirii politice drept o cultură a crizei. (E semnificativ că însuși Capitalul lui Marx e considerat o teorie a crizei, concepțiile marxiste contemporane perpetuând o viziune obiectivă asupra ideii de criză – deși până și un filozof simpatizant precum Žižek se amuza într-un interviu: contrar tuturor așteptărilor stângiste, capitalismul apare tot mai consolidat după fiecare criză prin care trece!) Cred că oricărui filolog o să-i surâdă, dintre teoriile crizei, o concepție marginală (David W. Janzen, University of Waterloo, Canada) care pornește de la etimologie: „criză” și „critică” au același etimon grecesc krei-, legat de facultatea de a judeca, discerne, decide. Criza nu este ceva obiectiv în sine, implacabil, determinat istoric, ci un eveniment pe care subiectul (politic), în urma unei evaluări, a unei decizii, îl numește și tratează ca atare. Krisis, la origine, este un termen medical care nu se referă la boala în sine, ci la o judecată asupra ei, la discernământul unei opțiuni care va schimba mersul bolii. Medicul intervine prin diagnostic și tratament pentru a recupera sănătatea inițială a pacientului. Krisis înseamnă evaluare rațională a situației (de criză), decizie, intervenție într-un moment de cotitură. Etimologia ne încurajează: ieșirea din criză coincide cu evaluarea critică a crizei de către un subiect capabil de decizie și acțiune, care nu intră în logica ei catastrofică și pasivizantă.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 51-52]