Marius Conkan – Westphal și răspunsul optimist al geocriticii

Deși am primit invitația de a contribui la această dezbatere înainte ca Rusia să declanșeze războiul în Ucraina, mărturisesc că mi-a fost dificil sau chiar imposibil să separ intervenția mea de acest context geopolitic extrem de tensionat, mai ales că literatura și, în particular, studiile literare nu pot fi nicicând delimitate ideologic de geografiile în care circulă și (pe) care le modelează. Se pare că asistăm totuși la un moment crucial, în care s-ar putea ca toate teoriile și practicile filosofice, politice și literare, care au acționat în sens constructiv după cel de-al doilea Război Mondial, să fie pur și simplu deconstruite prin această barbarie cu efect de lungă durată la nivel planetar. N-aș dori nicidecum să continui pe o linie apocaliptică, întrucât așa-zisa criză actuală a studiilor literare s-ar putea să fie folosită și ca un discurs defensiv și „interesat al anumitor actori ai câmpului cultural” (cum îl numiți în prezentarea-cadru a dezbaterii), care fie se află într-un impas metodologic, fie refuză orice deschidere spre mediul social.

Prefer, așadar, să urmez mai degrabă tonul optimist cu care Bertrand Westphal, unul dintre inițiatorii geocriticii, a răspuns (într-un interviu recent, acordat lui Emanuel Modoc și mie pentru revista Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory) la o întrebare similară, privind modul în care s-ar putea realiza concret aplicarea geocriticii (și, aș nuanța aici, aplicarea studiilor literare în general) în afara spațiului abstract și adesea impermeabil al bibliotecii. Iar poziția asumată de Westphal este cât se poate de lămuritoare inclusiv pentru dezbaterea propusă de revista Vatra: „ar trebui să ne abținem de la o imagine prea sumbră a situației în care se află literatura și să evităm să subestimăm efectele concrete pe care aceasta le poate produce. Este autoritatea științelor umaniste cu adevărat în scădere? Da, fără îndoială, dar nu până la punctul de a pierde orice extensie în societățile noastre. Literatura este – așa cum spun de mult timp, după Paul Ricoeur – un «laborator al posibilităților». Cu alte cuvinte, experimentează și pune în aplicare (în sensul cel mai puternic) toate ontologiile imaginabile și plauzibile într-o lume în care facultățile de exprimare par din ce în ce mai limitate” (t.m.).

Din acest punct de vedere, este evident faptul că literatura, ca „laborator al posibilităților”, are rolul de a cartografia și articula realitățile sociale (care, la rândul lor, influențează producțiile estetice), iar studiile literare sunt menite să exploreze tocmai dinamismul acestei dialectici socio-spațiale. Este evident, de asemenea, că simpla analiză de poetică, stil și imaginar, practicată cu acribie nu doar în mediul academic românesc, a accelerat blocajul pe care îl resimțim astăzi în studiul literaturii. Din acest motiv, câteva metodologii recente, precum geocritica lui Westphal și Robert T. Tally Jr., geografia literară critică definită de Andrew Thacker, sau analizele cantitative și geovizualizările digitale, care își au originea în special în teoriile lui Franco Moretti, sunt pregătite să dezamorseze un atare impas hermeneutic, pornind tocmai de la postulatul că literatura cartografiază și transformă geografiile sociale, în timp ce geospațiile (sau spațiile reale, în termenii Barbarei Piatti) modelează formele estetice. De altfel, aceste metode care se desprind de studiul canonic al literaturii au fost asimilate și practicate cu succes de câțiva tineri cercetători din România (precum Daiana Gârdan, Ștefan Baghiu și Emanuel Modoc), în timp ce cursul de Geografii literare, pe care îl predau la Departamentul de Literatură comparată din Cluj-Napoca, are menirea de a integra curricular asemenea teorii și aplicații geocritice, precum și de a încuraja studenții să le aprofundeze în cercetările lor viitoare. Se cuvine totuși să fac aici un comentariu nuanțat, dar necesar: geografia literară critică (sau, pe scurt, geocritica) nu se ocupă cu interpretări în cheie simbolică și metaforică a spațialității textuale (cum adesea este inadecvat practicată), ci are efectiv funcția de a descifra dialecticile socio-spațiale reflectate de relația dintre geospațiu și literatură, sub influența majoră a teoriilor propuse de Henri Lefebvre, Fredric Jameson, Edward Soja și alții.

Cum se poate ușor deduce din această pledoarie pentru viabilitatea geocriticii și a studiilor cantitative (care sper că în viitor vor propune o metodologie unificată), lingua franca pentru asemenea analize este limba engleză, inclusiv teoria lui Westphal dobândind o notorietate internațională în urma traducerii din franceză a cărții La Géocritique. Réel, fiction, espace (2007) de către Robert T. Tally Jr. Cu toate acestea, ar merita intensificată importarea unor concepte și teorii în mediul și vocabularul critic românesc, fie prin aplicarea lor efectivă în studiul literaturii române, fie prin traducerea unor volume de referință pentru analizele geocritice și cantitative, care să articuleze ulterior o gramatică proprie în investigarea așa-numitor culturi (semi)periferice. Deși asemenea achiziții sunt fezabile în viitorul imediat (fiind inițiate chiar demersuri în acest sens), infrastructura precară din mediile universitare și de cercetare face dificilă deocamdată integrarea optimă a metodelor computaționale de analiză a literaturii. Așa încât, studiile literare, inclusiv cele din mediul românesc, nu sunt nicidecum dezorientate sau pierdute, ci pot reuși, prin interacțiunea cu alte discipline, să exploreze un câmp mai vast al reprezentării lumii din punct de vedere socio-cultural și ideologic.

Nu aș putea încheia altfel intervenția mea la această dezbatere decât apelând din nou la argumentul cel mai puternic pe care Westphal l-a oferit, în interviul menționat, pentru a demonta situația de criză majoră a științelor umaniste: „științele umaniste – și în special literatura – sunt cu atât mai importante cu cât orice putere hegemonică care dorește să ocupe centrul, oriunde s-ar afla, se străduiește întotdeauna să își stabilească dominația asupra lumii reprezentării și, prin urmare, asupra universului foarte special al reprezentării literare. Dacă puterea respectivă simte un asemenea sentiment de urgență, este pentru că impactul culturii și al literaturii este mai mare decât cred literații. Poate că acceptăm prea repede să fim retrogradați la o funcție subordonată în societate, ca și cum am fi fost condiționați prea mult timp de parametri negativi” (t.m.). Dacă procesul de decompositio loci, generat de cel de-al doilea Război Mondial, a deschis posibilitatea afirmării spațialității în teoria critică postmodernă (prin fenomenul spatial turn din anii 1960-1970), sunt convins că, aflându-ne iar în situația în care o anume putere intenționează să-și exercite hegemonia asupra lumii reprezentării, vom avea de a face în curând cu un nou ethical turn în științele umaniste, prefigurat de altfel de studiile despre traumă și memorie (vezi Aleida Assmann și Marianne Hirsch) din deceniile anterioare.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 54-55]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.