George Neagoe – Fluctuat nec mergitur

Literatura a stat întotdeauna departe de un ipotetic centru, receptat ca atare de o majoritate incontestabilă. Când a fost un adjuvant al credinței, iar aici mă refer la Biblie, atunci, bineînțeles, s-a bucurat de o poziție favorizată. Cum să fie cuprinsă în limbaj, adică în ceva creat, ființa lui Dumnezeu sau, simplificând, cum să înțelegem o teofanie a Celui necreat? Ne întoarcem la câteva tautologii. Povestirile despre facerea lumii nasc alte narațiuni. Poezia psalmilor creează emoții sublime. Iar Învierea Mântuitorului stârneşte aşteptare. Studiile literare, ca şi cele biblice, se află pe calea unei întâlniri. Pregătind o teză de licență despre canonul Sfintei Scripturi, am observat că Părinții Bisericii, teologii catolici şi cei protestanți converg asupra unei chestiuni. Pluralismul în privința exegezei biblice a reprezentat o constantă de aproximativ două milenii, iar interpretarea naşte metafore, paralelisme, analogii şi, în cele din urmă, un imens intertext. Câtă vreme vor exista comunități cărora să li se permită să-şi împărtăşească dezacordurile în câmpul cultural, atunci presupusa „criză“ rămâne, cel mult, în domeniul rezultatelor imediate ale cercetării.

Încă avem reţineri în privința publicării în revistele care beneficiază de o cotație ştiinţifică superioară. Critica de export (Andrei Terian) rămâne un liman al celor dârji, dispuşi să mucenicească. Câteva reuşite notabile sunt volumele Romanian Literature as World Literature (îngrijit de Mircea Martin, Christian Moraru şi Andrei Terian) şi Theory in the „Post“ Era (supervizat de Alexandru Matei, Christian Moraru şi Andrei Terian). Este loc pentru foarte multe opţiuni, iar o aşa-zisă criză ţine de împovărătoarea pregătire a drumului către alte orizonturi. Cronica literară nu mai reprezintă o prioritate, aflându-se într-o prelungită sedisvacanta din 1993, de la prima retragere a lui Nicolae Manolescu. Rubrica din revista România literară nu are concurenţă, indiferent cum s-ar numi titularul. Celelalte săptămânale – câte au mai rezistat?! – nu au o secţiune intitulată „cronica literară“. E nevoie de frecvenţă nesincopată pentru a deveni cronicar. Munca aceasta este rareori văzută, rareori răsplătită, unul dintre ultimele semne ale ambiţiei de a lupta contra cronometrului. Vehiculul publicistic românesc are parte, deocamdată, de stabilitate, beneficiind de o legislaţie necesară. Doar că ultimii doi ani ne-au obişnuit cu o situaţie paradoxală. Contactul cultural online a fost, pentru unii dintre noi, mai strâns. Mutatis mutandis, imprimarea primei Biblii n-a împiedicat copierea şi circulaţia codicelor. Trecerea la ortografia cu alfabet latin n-a oprit brusc răspândirea manuscriselor româneşti cu caractere chirilice. 

Dar să ne întoarcem la istoriografia literară românească din secolul al XXI-lea. Să enumerăm tomurile trudite şi vom afla o diversitate benefică, însoţită de efecte care stimulează spiritul critic: Mircea Anghelescu, Corin Braga, Ruxandra Cesereanu Dan Grădinaru, Mihai Iovănel, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Cornel Ungureanu, Ion Simuţ, Răzvan Voncu sau Mihai Zamfir. Să adăugăm câteva lucrări fundamentale îngrijite de institutele Academiei Române: Dicționarul general al literaturii române (ajuns la ediția a II-a); Enciclopedia literaturii române vechi; Dicționarul cronologic al literaturii române vechi; Dicţionarul cronologic al romanului tradus în România de la origini până la 1989; Dicţionarul romanului românesc de la origini până la 1989; Dicţionarul cronologic al romanului românesc: 1990-2000; Cronologia vieţii literare româneşti: 1944-2000; Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice: 1859-1944. Să menţionăm studiile ample şi consistente, care, de multe ori, au depăşit graniţele (fluctuante, de altfel) ale literaturii, precum cele redactate de Adriana Babeţi, Mihai Dinu, Mircea Mihăieş, Andrei Oişteanu, Marta Petreu sau Andreea Răsuceanu. Se cuvine să punctăm monografiile cu bagaj critico-ideologic amplu precum cele semnate de Andrei Terian (G. Călinescu), Mihai Iovănel (Mihail Sebastian), Claudiu Turcuş (Norman Manea), Cosmin Borza (Marin Sorescu) sau Teodora Dumitru (E. Lovinescu). Bineînţeles, aici vom completa cu monografiile tematice, majoritatea integrate în context internaţional: Paul Cernat şi Emanuel Modoc (avangarde), Liliana Corobca şi Liviu Maliţa (cenzura literară), Ştefan Firică (autenticitate), Alex Goldiş (critica literară românească în căutarea autonomiei esteticului după realismul socialist), Maria Hulber (memorialistica inspirată de experienţele carcerale sub comunism), Oana Soare (antimoderni), Adriana Stan (structuralism), Cătălin Sturza (proza românească după 1989). Este de urmărit, cu mare atenţie, proiectul Muzeul Digital al Romanului Românesc, organizat de Complexul Naţional Muzeal ASTRA, ale cărei rezultate se pot citi în revista Transilvania. Datorii au rămas faţă de clasicii interbelicului: Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu sau M. Sadoveanu. Să le considerăm nişte bemoli temporari. Sau poate că genul monografic aparţine unei metodologii vetuste. Dar n-am remarcat la noi vreo discuţie polemică, în presă sau în volume, despre New Historicism, postcolonialism sau culturi (semi)periferice. Interesul scăzut poate fi un indiciu al absenţei timpului necesar unei cât mai temeinice instruiri în problematicile respective.

Întrevăd totuşi o criză în modul în care anumite lucrări sunt criticate. Domnul Gabriel Andreescu a citit, în paralel cu subsemnatul, dosarele de la C.N.S.A.S despre poetul Ştefan Aug. Doinaş. Domnia Sa a trecut foarte uşor peste câteva chestiuni de istorie literară, pe care le-am relevat în monografia Asul de pică. Nu insist asupra lor. Ineditele descoperite şi comentate acolo au ajuns să fie republicate. Domnul Gelu Ionescu mi-a contestat enunțurile din unghiul unei persoane foarte apropiat de Doinaş. I-am înțeles empatia. Am dedus, din intervenţiile celor doi preopinenți, că nu aş avea niciun fel de drept să emit vreo opinie. Recent, observ o campanie îndreptată contra Martei Petreu, condusă în termeni similari. Sancta simplicitas! Ar trebui să recitim Introducție la „Dacia literară“ (nr. 1, 1840)de Mihail Kogălniceanu: „Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana“. Este un simptom care dezvăluie faptul că, în pofida aspiraţiilor către Occident (nutrite de paşoptişti), avem unele reflexe anacronice. 

Sunt şi câteva lucruri de sistem politic, care influenţează rostul studiilor literare. Societatea tinde să ne evaluează exclusiv în funcție de îndeplinirea unui target, de vânzări, de potențiali clienți, de vizualizări sau de aplicațiile mobile accesate. Profesorul, criticul, cercetătorul nu pot intra în competiție cu influencer-ul. Vocea lui Arghezi, înregistrată pe un canal precum Youtube, are un impact mult mai mare decât cel al unui volum de poezie sau al unuia monografic. Atenția, răbdarea, memoria, cultura istorico-teologică, deprinderea limbilor clasice nu mai fac parte din bagajul nostru. (Există, desigur, excepții binecuvântate.) Dar noi, înainte de a ne ocupa de studii literare, trebuie să redevenim umanişti, în sensul veritabil al cuvântului. Să empatizăm cu întrebarea din tableta lui G. Călinescu: Tot mai înveți, maică? Suntem într-o lume a posibilităţilor multiple. Asocierea filologiei cu încă o specializare – filosofie, sociologie, psihologie, ştiinţe politice, istorie, teologie, limbi străine – va fi mai mult decât un deziderat. După trei ani de facultate, suntem cu toţii nişte absolvenţi. Nici mai mult, dar nici mai puţin.

Acum putem constata, fără îndoială, că literatura e astăzi de neprețuit, gratuită adică, deşi au existat totdeauna bestselleruri şi oferte de tip  sales. Cred că am ajuns în momentul în care avem posibilitatea să întrebăm direct publicul ce-şi doreşte să citească. Îndemnul meu ar fi să folosim rețelele media electronice pentru întâlniri despre rostul literaturii în vremurile de pe urmă, când năbădăile autorlâcului (I. Heliade Rădulescu, Domnul Sarsailă autorul), tipărit şi internaut, adaugă noi dimensiuni conceptului de literatură. Colocviul on-line, în grupuri de lucru, pentru căutarea intereselor comune şi a schimbului de experiență, rămâne o soluție. Desigur, pentru aceste propuneri e nevoie de bunăvoinţă, solidaritate şi spirit de sacrificiu. În tot acest iureş, câştig de cauză au oamenii retraşi în bibliotecă, acei disciplinați slujbaşi ai bibliografiei.

Fluctuat nec mergitur!

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 56-57]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.