Au trecut deja mai bine de două decenii de când Franco Moretti a început să utilizeze metodele cantitative pentru a analiza fenomene literare în Atlas of the European Novel (1998), precum și două decenii de la celebrul eseu „The Slaughterhouse of Literature”, publicat în 2000 în Modern Language Quarterly, care a pus bazele teoretice pentru acest demers denumit ulterior distant reading sau „lectură distantă”. Cu toate acestea, nu se poate spune că au existat modificări semnificative de paradigmă în acest interval (de altfel, fertil) pentru studiile cantitative. Motiv pentru care Moretti a rămas numele cel mai problematizat din acest domeniu în curs de dezvoltare.

Două sunt efectele pe care le-a avut afirmarea internațională a cercetătorului italian. Primul este de natură logistică: pare că Moretti a accesat un fel de zonă interzisă a studiilor literare. Până la el, puține au fost tentativele de analiză a actului literar la nivel macro. Și nu doar din punctul de vedere al sociologiei literaturii (constând în indici de piață ușor de cuantificat – de exemplu, în scrierile lui Robert Escarpit din anii ’50), ci al conținutului operelor în sine. Într-adevăr, este biologic imposibil pentru o persoană să citească destule cărți încât să releve pattern-urile formale ale unor perioade literare întinse pe decenii sau chiar secole. În schimb, Moretti a reușit să realizeze acest lucru cu ajutorul instrumentelor digitale, a colectivelor de cercetare și a metodelor de reprezentare cantitativă importate din „disciplinele tari”. Al doilea efect este mai mult teoretic. Întoarcerea la caracterul științific al studiului literar nu a dus la o revitalizare a structuralismului steril și apolitic de secol XX. Dimpotrivă, ceea ce a urmărit Moretti încă din eseurile din anii ’80, deci cu mult înainte de înființarea proiectului Stanford Literary Lab, a fost un fel de „sociologie a formelor”. Triada metodei morettiene este următoarea: formalism, marxism și darwinism. Perspectiva din „The Slaughterhouse…” asupra evoluției literare este grăitoare în acest sens. Pe scurt, operele care intră în canon sunt forme care au „învins” în cursa pentru afirmare. De fapt, totalitatea producției de literatură a pregătit terenul pentru apariția acestora. Instituția literară apare ca un „malaxor” cultural. În acest scenariu pesimist, studiile cantitative urmăresc un fel de democratizare a literaturilor naționale. Între timp, apropierea studiilor cantitative de sfera Digital Humanities a dus la o îmbunătățire considerabilă a instrumentelor, însă nu și a premiselor teoretice. Matthew L. Jockers dovedea acest fapt, acum aproape un deceniu, în Macroanalysis. Digital Methods & Literary History. Aceeași tendință de deconstrucție a ierarhiei literare poate fi întâlnită și la Jockers: analiza pe care o realizează asupra unui corpus uriaș de opere dorește să explice fenomene mai puțin discutate în istoriografiile tradiționale (de pildă, literatura irlandeză din vestul Statelor Unite).

În această tradiție destul de liniară, studiul lui Ted Underwood din 2019, Distant Horizons. Digital Evidence and Literary Change*, apare ca o gură de aer proaspăt. Pe de o parte, acesta se revendică de la studiile pomenite mai sus prin atenția acordată „numerelor mari”. În continuare, axioma este următoarea: cercetătorul literar trebuie să vadă mult ca să vadă bine. De aici și metafora paratextuală a „orizontului îndepărtat”: „O singură pereche de ochi aflată la nivelul solului nu poate cuprinde curba orizontului, precum și argumentele limitate de memoria unui singur cititor nu pot dezvălui pattern-urile mai mari care structurează istoria literară” (x). Mulți vor vedea în acest fapt o amenințare la adresa close reading-ului și a hermeneuticii tradiționale. Cu toate acestea, atât Underwood, cât și Moretti sau Jockers ne asigură că este vorba de două instrumente cu aplicabilități diferite. Așadar, nimic nou sub soare până aici. Pe de altă parte, ingeniozitatea și claritatea cu care autorul pune în lumină mai multe problematici relevante sunt uimitoare. În primul rând, el pune în perspectivă întreaga practică a lecturii distante, schițându-i limitările și posibilitățile neexplorate. În al doilea rând, în exemplele pe care le oferă din primele patru capitole, cercetătorul se încumetă să testeze mai multe ipoteze referitoare la istoria factuală a literaturii. Demonstrațiile nu reușesc doar să ilustreze o metodă, ci au implicații mult mai largi. În al treilea rând, Distant Horizons problematizează însăși disciplina studiilor literare, atât din punct de vedere epistemic, cât și instituțional și deontologic.

Ce rămâne din teoria lui Moretti

La Ted Underwood putem observa o reformulare a studiilor și metodelor lui Franco Moretti, însă de pe poziții mai puțin speculative. Această manieră lejeră de problematizare a unor fenomene literare încetățenite a mai putut fi observată și în cartea Why Literary Periods Mattered: Historical Contrast and the Prestige of English Studies (2013). În studiul de față, cercetătorul american este mai puțin interesat de dimensiunea contracanonică (cea care postula, pe de o parte, darwinismul literar și, pe de alta, înțelegerea marxistă a literaturii ca marfă), alegând să se concentreze pe cea comparativă – mai exact, pe cea care verifică ipoteze comparatiste. În „The Slaughterhouse of Literature”, Moretti îl compara pe Arthur Conan Doyle cu ceilalți autori de ficțiuni polițiste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea folosindu-se de o singură variabilă naratologică: prezența indiciilor în ficțiunile respective. Cu toate acestea, Underwood observă că „în contextul polemic al războaielor canonice, nu a fost auzită partea din argumentul lui Moretti care pune pe comparație; a fost auzită, în schimb, declarația fermă conform căreia rafturile criticilor trebuiau înlocuite cu întreaga bibliotecă” (174-5). Nu exhaustivitatea este asul din mânecă al studiilor cantitative, spune Underwood, ci capacitatea de a compara cât mai riguros anumite fenomene literare aparent intangibile. Din acest punct de vedere, pretenția la obiectivitate în cercetarea cantitativă este o banală iluzie, chiar și pentru disciplinele reale: „Numerele intră în prim-plan nu ca o bază obiectivă pentru un sens aflat undeva în afara istoriei, ci ca o modalitate de a stabili relații comparative între diferite părți ale parcursului istoric” (xii). Această idee, subliniată și de Moretti în Graphs, Maps, Tress, își găsește o reactualizare fericită în studiul lui Underwood, al cărui analiză pornește în mod explicit de la încercarea de a spune ceva semnificativ despre chestiuni actuale și interesante la nivel social, ci nu de la generalități tehnice și abstracte.

Acest lucru nu înseamnă că tehnologiile de ultimă oră nu pot îmbunătăți cu nimic demersurile comparative. O inovație tehnică și metodologică propusă de Underwood este ceea ce autorul denumește „perspectival modeling”. Aceasta reprezintă o formă de învățare automată, prin care computerele sunt antrenate să recunoască anumite modele literare pe baza evidențelor selectate de persoane competente (librari, arhiviști, profesori etc.). De exemplu, un computer este în stare să recunoască probabilitatea ca un text să facă parte dintr-un anumit gen literar în funcție de alte mostre din acel gen pe care le-a procesat. O descriere mai amplă a acestei strategii și a dezbaterilor mai tehnice generate de ea poate fi găsită în subcapitolul „Appendix B”. Totuși, această metodă nu presupune o „fetișizare” a factorului tehnologic. Autorul este alergic la astfel de exagerări. La un moment dat, acesta notează sarcastic despre diagramele de rețele (pe care le putem întâlni frecvent și la Matthew Jockers): „fetișismul tehnologic nu se concentrează doar asupra unei anumite categorii de algoritmi; el poate lua multe forme. Diagramele de rețea, de exemplu, au un prestigiu contemporan care depășește adesea utilitatea lor reală” (158-9). Din acest punct de vedere, componenta „digitală” a cercetării lui Underwood nu este la fel de importantă ca cea – să zicem – umană, care interpretează, formulează și verifică atât evidențele, cât şi ipotezele.

Utilizări ale studiilor cantitative

Astfel, Distant Horizons este un pas înainte pentru Digital Humanities și distant reading: prin accentul pus pe comparație și ideea de „descoperire” literară, precum și prin rafinarea metodelor anterioare, studiul reușește să ducă proiectul morettian în zone mai palpabile și, totodată, mai creative.

Uneori, experimentele cantitative reușesc să demonstreze lucruri pe care câmpul universitar le bănuia deja – de exemplu, diferențierea progresivă a ficțiunii de biografie în perioada 1700-2000 sau relativizarea tot mai mare a identității de gen (gender) în textele literare din perioada 1800-2000. Modelarea perspectivală nu face decât să confirme cu și mai multă siguranță aceste fenomene. Cu toate acestea, demonstrațiile lui Underwood nu se opresc aici la acest nivel de suprafață. De pildă, el subliniază că există o legătură între individualizarea ficțiunii și utilizarea anumitor câmpuri semantice (verbe de acțiune, părți ale corpului, culori etc.); de asemenea, că discuția despre gen nu este atât de simplă atunci când autorul notează că diferențele textuale dintre cele două genuri nu dispar pur și simplu, ci se modifică în funcție de intervalul istoric. Aceste descoperiri de nuanță nu ar fi fost observabile la nivelul macro al analizei fără ajutorul lecturii distante și al instrumentelor digitale. Alteori, experimentele aduc ceva nou în discuție. De exemplu, discuția despre genurile literare (genres) este controversată, încât comunitatea academică nu a căzut de acord dacă avem de-a face cu fenomene construite la nivel socio-istoric sau cu entități textuale în sine (deci cuantificabile). Al doilea capitol demonstrează că ambele pot fi valabile. Literatura SF pare că are o identitate delimitată stilometric pe tot parcursul evoluției sale – ba chiar de dinainte de 1940, când experții anunță apariția oficială a genului. În schimb, literatura gotică – un gen care părea atât de coagulat în imaginar pentru perioada victoriană – se dovedește a fi mai eterogen decât ne așteptam. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru este încă neidentificat. De asemenea, nici teoriile generale ale lui Moretti nu scapă cu bine: capitolul al treilea demonstrează că evoluția literaturii funcționează nu ca un sistem unitar cu „vârfuri”, ci pe două axe din ce în ce mai separate odată cu intrarea în modernism — literatura „înaltă” și literatura de consum.

Există, am mai spus, o lejeritate (meta)teoretică pe care o propun studiile cantitative din studiul de față. Aceasta poate avea multe avantaje, dar și câteva riscuri. Avantajele pot fi înglobate sub semnul flexibilității pe care o prezintă aici demersurile comparative, ale căror baze disciplinare devin tot mai hibridizate (gender studies și formalism, analiză de piață și stilometrie etc.). Atât timp cât rezultatele sunt utile, limita e cerul. În schimb, riscurile nu sunt nici ele de ignorat: caracteristica de statement ideologic de la care porneau în mod explicit studiile lui Moretti riscă să dispară. În analizele acestuia nu apăreau (doar) generalizări pripite, ci și critici sistemice ale câmpului literar național și internațional, fructificate de contactul cu teoriile lui Pascale Casanova și Immanuel Wallerstein. Or, nu ar fi de dorit ca astfel de poziționări intelectuale să se piardă printre experimente formaliste ingenioase, însă lipsite de aderență socială.

Dialectica Literelor

Foarte interesantă este ideea – comună și evidentă, însă insuficient chestionată – pe care o subliniază Underwood referitor la logica internă a disciplinei literare, spre deosebire de celelalte domenii științifice: „În schimb, multe discipline își spun propriile povești ca pe un proces cumulativ de expansiune. […] Cercetătorii literari, prin contrast, presupun de obicei că abordările critice sunt constrânse de o luptă dialectică”. Astfel, în contextul nord-american, „o practică critică a înlocuit-o pe alta: poststructuralismul, postmodernismul, New Criticism, New Historicism” (1). Această evoluție dialectică din zona Literelor pornește de la o presupunere stranie: faptul că cea mai mare parte din fenomenele literare au fost deja „descoperite” și cartografiate; așadar, ce le mai rămâne de făcut teoreticienilor literari este doar să descopere noi modalități de interpretare a unor date istorice unanim acceptate. Autorul dorește să depășească această siguranță arogantă a cercetătorilor din mediul de Litere punând o întrebare dificilă: „Înțelegem cu adevărat contururile generale ale istoriei literare?” (3). Mai mult, dacă alte discipline folosesc mai multe instrumente deodată pentru a analiza același fenomen, de ce nu există o practică asemănătoare și în cadrul Literelor? De ce o grilă critică o anulează pe cealaltă și cum poate fi creată o dezbatere cu adevărat constructivă? Ca răspuns la aceste întrebări, cercetătorul prezintă studiile cantitative ca pe o posibilă metodă de depășire a limitelor interpretative impuse de metanarațiunile clasice (fie ele chiar și marxist-darwiniste, după cum am văzut la Moretti): „Deși această carte schițează modele de schimbare de-a lungul unor linii temporale mari, ea va infirma, în general, ipoteza conform căreia istoria literară poate fi explicată printr-o metanarațiune familiară” (xix). Datele surprinse prin lectura distantă vor fi cele care duc la formularea unor teorii mai stabile, și nu invers. Ideile oferite de grilele anterioare pot să ne ajute, dar nu ca teze stabile, ci ca ipoteze de lucru, verificabile.

Totuși, această regândire ar avea consecințe instituționale și deontologice importante. Într-adevăr, o disciplină literară cumulativă ar fi una post-teoretică prin excelență – din fericire, aceasta este și direcția în care se îndreaptă și teoria internațională la momentul actual. Dar, dintr-un punct de vedere mai pragmatic, saltul va fi dificil de realizat. Munca în echipă va trebui să ia locul argumentației individuale, iar interdisciplinaritatea va deveni o necesitate. Atât în cazul studiilor cantitative, cât și a altor demersuri nediscutate aici (ecocritica, geocritica, poate chiar și domeniul mai larg al world literature), curricula universitară nu poate permite astfel de mutații bruște. Underwood are dreptate să afirme următoarele: „În mod particular, o întrebare pragmatică urgentă este dacă pregătirea necesară pentru acest proiect se poate încadra în structura curriculară a unei secții de literatură. Dacă nu, atunci proiectul trebuie să meargă în altă parte. Din punct de vedere intelectual, sociologia literară poate avea tangențe cu istoria cărții, iar istoria cărții poate intra în istoria formelor literare. Dar, din punct de vedere practic, trebuie să decidem cum împărțim departamentele și specializările” (161). Integrarea studiilor cantitative în proiecte mai largi decât cele prilejuite de Stanford Lab sau Hathi Trust, redistribuirea instituțională a sarcinilor, depășirea granițelor disciplinare și reorientarea ethos-ului de cercetare sunt misiuni ce nu pot avea loc peste noapte. Există o notă pesimistă în modul în care autorul își încheie ultimul capitol, însă nu fatalistă: proiectul său anunță începutul unei căutări de soluții.

Cazul românesc și concluzii

În ceea ce privește studiile cantitative din România, influența morettiană a fost puternică, dar se află încă la început. Foarte puțini cercetători literari sunt dispuși să învețe să stăpânească instrumentele digitale mai complexe decât cele care presupun analize cu mai multe variabile (în acest sens, Daiana Gârdan și Emanuel Modoc sunt singurele nume care îmi vin în minte). Este normal, timpul și curricula abia dacă permit aceste demersuri alternative în spațiul universitar nord-american, darămite în cel autohton. Studiile cantitative realizate cu ajutorul Muzeului Digital al Romanului Românesc (1844-1947) sunt revelatoare, dar, practic vorbind, reprezintă doar bazele unor studii viitoare mai ample. Așadar, oricât ne-am dori să realizăm o analiză prin modelare perspectivală asupra ficțiunii românești (pentru a compara mai riguros, de exemplu, identitatea textuală a romanului realist-socialist cu cea a altor romane din aceeași perioadă), ea pare a se afla departe în viitor. Cu toate acestea, volumul lui Ted Underwood poate inspira și câmpul universitar local, în sensul în care invită la o problematizare teoretică mai apropiată de interesele disciplinei noastre, dar și la demersuri mai inovatoare și inventive, care nu fac doar să reproducă pas cu pas analizele din studiile internaționale.

Nu în ultimul rând, în cartea lui Underwood surprinde stilul concis și palpitant. Atitudinea și umorul autorului sunt dublate de un amestec de curiozitate, empatie și modestie. Studiile cantitative par să sugereze și o revenire cu picioarele pe pământ a cercetării: teoreticianul trebuie să facă mai mult decât să apeleze la autoritatea erudiției sale. De aceea, o funcție auxiliară a volumului este aceea de popularizare: volumul este util nu doar pentru universitarii specializați în Litere, ci pentru orice persoană curioasă de obiectul discuției. Trebuie s-o spun: o performanță rară într-un domeniu care riscă să producă doar materiale pentru inițiați.

_______________

*Ted Underwood, Distant Horizons. Digital Evidence and Literary Change, University of Chicago Press, 2019.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 77-80]