De-a lungul ultimelor decenii, teoriile afectului (affect theories) au devenit obiectul studiilor literare actuale și implicit al creațiilor literare. Teoriile afectului s-au coagulat într-o oarecare „direcție” teoretică și conceptuală datorită frecvenței cu care teoriile literare recente au tematizat afectul, dintr-o perspectivă diacronică a evoluțiilor conceptului. O perspectivă hermeneutică, așadar, concretizată la nivelul studiilor și al teoriilor literare într-o „turnură” (turn) sau, conform denumirii propuse de Laura Pavel, într-o „cotitură” (1). „Cotitura picturală (the Pictorial Turn), apoi cotitura literară (the Literary Turn), dar nu mai puțin cotitura performativă (the Performative Turn) […] toate vizează cadrele metodologice care au fost privilegiate de cercetarea în sfera umanioarelor și a științelor sociale chiar, rând pe rând, din anii ’70 și ’80 încoace”, susține Laura Pavel, în cadrul aceleiași cercetări, acestor „turnuri” alăturându-li-se, conform autoarei, cea a afectului – the Affective Turn.

Afectul devine central în cadrul studiilor și al teoriilor literare (și nu numai), datorită, în fond, unui rol elementar pe care îl are, și anume acela de a contura bazele cunoașterii (2). Patricia Ticineto Clough asociază extinderea semnificativă a studiilor afectului cu „influența poststructuralismului și a deconstrucției”. Prin conturarea unei conexiuni imanente între minte și corp, între emoție și subiectivitate, afectul marchează „discontinuitatea” sinelui față de sine, o ruptură între „experiența conștientă” și „non-intenționalitatea” afectivă sau emoțională (3). Totodată, Clough percepe „cotitura afectivă” drept o „nouă configurație”, care implică „corp, tehnologie și materie”, aceste noi conexiuni fiind cele care produc o modificare substanțială în gândirea critică și teoretică (4). Centrală este, în viziunea sa, materialitatea, întrucât afectul potențează dinamismul intrinsec al materialității corpului, iar, odată cu întreaga turnură afectivă, materia ori materialitatea are posibilitatea de a se „organiza” la nivel „informațional” (5).

În cazul cercetării de față, teoriile afectului reprezintă o pârghie interpretativă a operelor aparținând literaturii migrației, întrucât lucrarea face parte dintr-un studiu mai amplu. Studiul își propune, totodată, și o expunere teoretică a conceptului de „afect”, însă, după cum se va putea observa, viziunile teoretice asupra afectului sunt cel puțin divergente. Termenului i-au fost atribuite, de-a lungul timpului, nu doar multiple definiții și încercări de delimitare teoretică, ci și sfere distincte de manifestare ori percepție. Tocmai de aceea, prin intermediul unei expuneri teoretice, miza mea nu este una investigativă; nu îmi propun, în termenii Laurei Pavel, o „privire critică de tip infra” (6), care să analizeze și să valideze o viziune sau alta, ci, mai degrabă, voi realiza o trecere în revistă a accepțiilor formulate în jurul termenului de „afect”, astfel încât bazele teoretice ale cercetării mele să fie cât mai fondate și mai clar delimitate. Scopul este acela de a sesiza evoluțiile și manifestările dintr-o perspectivă de ansamblu, complementară și integrativă, astfel încât analiza operelor literare din prisma „turnurii” afectului să fie validă, cu  un substrat teoretic fondat. Or, aplicând metoda propusă de Timothy Bewes (7), lectura studiilor dedicate afectului nu este „împotriva textului” (reading against the grain), o lectură „suspicioasă”, ci în acord cu „singularitatea” acestuia (reading with the grain), „o manieră de a citi generoasă în raport cu intenționalitatea proprie textului” (8).

„Turnura afectului” (The Affective Turn) își are debutul în considerațiile lui Baruch Spinoza. Concepția deleuziană asupra afectului izvorăște, de altfel, tot de la ceea ce filozoful recunoaște drept „afect”. În viziunea sa, entitatea umană este bazată pe dualismul dintre minte și corp, acestea interrelaționează, se află într-o perpetuă corelație. Filozofia sa este centrată, așadar, în jurul unul „monism” (9), concepție din care se naște și viziunea potrivit căreia corpul are capacitatea de a transmite afecte și de a le resimți, la rândul său („to affect and to be affected”) (10). În ceea ce privește literatura migrației, un exemplu reprezentativ care surprinde „monismul” afectiv dintre minte și corp este cel al romanului autobiografic al lui Bogdan Suceavă, Avalon. Secretele emigranților fericiți. Încă din primele capitole, instanța personajului narator redă subiectiv episodul unui infarct pe care îl suferă ca urmare a frustrărilor acumulate nu doar din cauza statutului său de emigrant în Statele Unite, ci și a poziției cercetătorului aflat sub presiunea finalizării studiilor doctorale într-un sistem de învățământ nefamiliar sieși până atunci: „Atunci când am zis inițial că doctoratul meu va dura patru ani, am crezut că era vorba de un fel de doctorat european. Dar nu a fost deloc vorba despre același lucru. Ce au oamenii ăștia aici chiar e treabă de mai mulți ani” (11). Cazul este, așadar, reprezentativ teoriei spinoziene a afectului, întrucât corpul devine o somatizare a întregii experiențe de migrație, stare care, într-un moment decisiv al parcursului existențial al personajului defulează prin simptomatologii asociate, din nou, corporalității.

Dincolo de tipologiile afectului stabilite de Spinoza, anume affectio și affectus, Gilles Deleuze, alături de Félix Guattari, vorbește despre o altă natură a conceptului. Pornind de la considerațiile spinoziene, Deleuze conferă afectului semnificații și delimitări conceptuale distincte, poate chiar aprofundate prin natura exemplelor pe care le oferă, în ceea ce privește legătura (și reminiscențele) acestora cu (în) existența umană. În viziune deleuziană, afectul poate fi regăsit, cu precădere, în artă. Tocmai de aceea, în prima parte a volumului Ce este filozofia?, Deleuze realizează o analogie pentru a stabili sau a identifica originea afectului. Dacă filozofia operează cu concepte (concepts), iar știința, cu prospecte (prospects), susține filozoful francez, atunci arta are drept obiectiv central perceptele (percepts) și afectele (affects), acestea din urmă nefiind totuși aceleași cu percepțiile (perceptions) ori emoțiile, sentimentele (feelings) (12) de ordin comun. Formele de manifestare artistică, alături de produsele acestora, precum ficțiunea literară, pictura, sculptura sau muzica, toate reprezintă surse ale afectului, afect ce „depășește afectivitatea și percepțiile comune, la fel cum conceptele sunt dincolo de opiniile cotidiene” (13). Abordând turnura afectivă din această perspectivă, creațiile literare scrise în scopul redării subiective, chiar autoficționale, a experiențelor migratoare pot fi percepute drept „surse” ale afectului. Prin transpunere literară, eul auctorial „devine”. Experiența migratoare, transmisă literar prin intermediul diferitor evenimente ori strategii de creație cu puternică încărcătură afectivă, depășește la nivelul artei literare simplul nivel emoțional, devenind sursă a afectului. Este cazul, astfel, al diferitor scrieri cu caracter autobiografic ori autoficțional din literatura română (și nu numai), printre care cele ale lui Radu Pavel Gheo, Bogdan Suceavă sau, inclusiv, ale Aglajei Veteranyi. Considerându-le simțăminte ce depășesc nu doar emoțiile și percepțiile comune, ci și puterea rațională a ființei umane de a le sesiza, conștientiza ori recunoaște, afectele devin, în viziune deleuziană, alături de senzații (sensations) și percepte (percepts), entități de sine stătătoare (beings). Afectele există, se manifestă, dincolo de (și chiar în afara) ființei umane, întrucât omul, prin capacitatea artei de a-l surprinde și de a-l contura, este el însuși format din percepte și afecte (14). Procesul intrinsec de transformare și tranzitare al afectelor este, așadar, „devenirea” (becoming). Fiind reprezentate nu doar în sfera existenței umane, ci și dincolo de aceasta, în cea artistică, afectele sunt tocmai „deveniri nonumane ale omului” (15). Deci, și ale instanței auctoriale, implicit.

În accepția filozofului francez, afectul nu poate fi identificat cu emoția, acesta nu este emoție, fiind totalmente independent, „autonom” (16), de sfera cognitivă. O perspectivă similară este împărtășită de Brian Massumi (17). Dacă afectul poate fi considerat „intensitate”, afirmă Massumi, atunci emoția este o intensitate „calificată” („qualified intensity”), o intensitate potențată și ierarhizată. Afectul, spre deosebire de emoție, este însă „necalificabil” („unqualified”). Distincțiile abordate de Massumi devin, însă, în teoriile afectului și, implicit, în studiile literare, o problematică centrală. Este afectul emoție? Sau este doar trăire, „intensitate” ce se manifestă dincolo de nivelul cognitiv? Acestea sunt contradicțiile întâlnite frecvent în abordările teoretice recente dedicate afectului. Viziunile contrarii nu sunt, cel puțin deocamdată, clarificate la nivelul teoriilor afectului, astfel încât, de cele mai multe ori, dificultățile și problematicile în definirea conceptuală impun, la rândul lor, aceleași perspective contradictorii și în ceea ce privește interpretarea literară ori caracterul lor pragmatic.

O distincție analoagă în raport cu viziunile asupra teoriilor afectului și, implicit, asupra categoriilor de cercetători este realizată, de asemenea, și de către Ruth Leys. Aceasta abordează, astfel, despre două orientări teoretice majore: noncognitiviștii (precum Spinoza, Deleuze ori Massumi), care nu consideră că este posibilă identificarea dintre afect și emoție, și cognitiviștii, pentru care afectul nu este nimic altceva decât o manifestare emoțională a simțămintelor umane în plan cognitiv. Aceste două categorii surprind, până la urmă, evoluțiile din sfera „turnurii” afectului, întrucât diferențele de accepție survin diacronic, de-a lungul istoriei teoretice a termenului, iar nu sincronic, sub forma unor constante tergiversări și polemici în definirea conceptuală. În funcție de aceste două tipologii teoretice voi încerca, la rândul meu, să aplic „lectura distantă” a cercetărilor și a delimitărilor conceptuale cu și despre afect.

Ruth Leys, de altfel, consideră că o „distincție” între afect și emoție „nu poate fi susținută” (18), iar scopul cercetării sale constă în investigarea proceselor și a procedeelor unei „turnuri” care s-a manifestat de-a lungul timpului în multiple domenii, însă nu neapărat una a afectului, ci o turnură „emoțională” („the turn to the emotions”). De interes este, pentru autoare, identificarea unui motiv pentru care cercetătorii contemporani se dedică în studiile lor umaniste ori sociale acestei problematici a afectului. În viziunea lui Leys, preocuparea constantă devine inclusiv „o fascinație” față de subiect (19). Una dintre cauzele posibile este „supraevaluarea” gândirii și a raționalității care a avut loc de-a lungul istoriei filozofiei și a criticii. Luând în considerare faptul că omul este „o creatură corporeală impregnată cu intensități și rezonanțe afective subliminale”, acestea din urmă sunt atât de pregnante în conștiința umană, susține cercetătoarea, încât, de cele mai multe ori, ajung să fie ignorate. Nu dintr-o „subestimare” a psihicului uman față de puterea afectivă, ci, mai mult, din preocuparea de a nu neglija „potențialul pentru creativitate etică și transformare”: „Noi, ființele umane, suntem creaturi corporale impregnate cu intensități și rezonanțe afective subliminale care ne influențează sau ne condiționează atât de mult credințele – politice sau de altă natură – pe care le ignorăm pe proprie răspundere – nu doar pentru că asta ne conduce înspre o subestimare a pericolului pe care manipularea politică deliberată a vieților noastre afective o poate face, ci și deoarece, altfel, pierdem potențialul pentru creativitatea etică și transformarea pe care „tehnologiile sinelui” le presupun, în menirea lor de a modifica sinele interior” (20).

Demersul său are la bază studiile cognitiviste ale lui Silvan S. Tomkins. De-a lungul ultimelor decenii, teoriile afectului au preluat un focus major, și anume manifestarea emoțiilor și a intensităților nu doar la nivel afectiv, ci și cognitiv. Potrivit lui Tomkins, natura proceselor afective este „independentă” de orice intenționalitate sau semnificație. Viziunea este asemănătoarea cu cea a Patriciei Clough, potrivit căreia afectul este o „discontinuitate”; caracterul este, așadar, unul independent. Emoțiile reprezintă „răspunsuri automate ale organismului”, iar nu procese dezvoltate de cogniție. Aceste perspective teoretice pot fi aplicate, de pildă, în cazul romanelor autobiografice ale Aglajei Veteranyi. Emoțiile și trăirile – asociate statutului de emigrant – redate într-o manieră confesivă, puternic subiectivă, survin drept „răspunsuri” ale organismului la nivelul stimulilor senzoriali. Astfel, simțului olfactiv, spre exemplu, îi sunt asociate stări afective de o intensitate deloc de neglijat: „Vinetele coapte ale mamei miros peste tot ca acasă, indiferent în ce țară ne aflăm” (21). Contrar viziunilor freudiene, conform cărora emoțiile au o natură corporală, cu potențialitate intențională izvorâtă din dorințele și procesele cognitive umane (22), pentru cercetătorii cognitiviști, afectele devin, alături de emoții și alte simțăminte, „reacții corporale neintenționate” („non-intentional, bodily reactions”).

Identificarea rațională a cauzelor precum și a naturii emoțiilor rămâne totuși un aspect ce necesită o abordare mai amplă, căci există o „disjuncție” între emoționalitate, pe de-o parte, și ceea ce o provoacă, de pe alta. Astfel, pornind de la viziunile expuse, Leys creează o analogie între acestea și emoțiile ce se presupun a forma „programe afective” („affect programs”). Mai exact, este vorba despre câteva emoții „de bază” ce își mențin caracterul autonomic și reflexiv. Printre acestea se numără frica, furia, greața, bucuria și tristețea (23). Desigur, cercetătoarea admite și inclusiv exemplifică perspective care nu validează această paradigmă a emoțiilor, viziunea sa de ansamblu bazându-se pe caracterul exclusiv nonintențional al afectului. Acesta reprezintă, de altfel, în opinia sa, și liantul dintre noile teorii ale afectului, atât din studiile umaniste, cât și din neuroștiință („ceea ce leagă fundamental noii teoreticieni ai afectului de neurologi este antiintenționalismul comun”) . În ciuda tuturor polemicilor izvorâte în încercarea de a oferi o delimitare conceptuală a afectului, Leys consideră că unicul aspect care realmente contează este faptul că „afectul este independent de semnificație și înțeles” (24). Contrar opiniilor divergente, o oarecare coerență există, așadar, iar aceasta rezidă în caracterul autonom al afectului. Afectul se manifestă dincolo de nivelul conștient și cognitiv, este o reacție corporală inconștientă și neintențională.

O viziune similară asupra teoriilor afectului prezintă și Donald R. Wehrs în introducerea volumului său colectiv. Studiile recente, susține Wehrs, „dezvăluie” tot mai mult interconectivitatea și reciprocitatea dintre activitatea cerebrală, neuronală și acțiunile fizice (25). Exemplul pe care acesta îl oferă este tocmai cel al textelor literare care, din punctul său de vedere, formează o rețea integrativă între activitatea mentală și produsul „externalizat” al acesteia – textul redactat fie electronic, fie pe hârtie. Produsul literar reprezintă, pe scurt, „interactivitatea” dintre minte și corp: „Textele, îndeosebi textele literare, constituie o rețea a acestei integrări, întrucât ele externalizează activitatea mentală, întâi în piatră și papirus, acum, pe hârtie și electronic. Acestea provoacă și explorează interactivitatea „minte-corp”, uneori în modalități subtile și emoționante captivante pentru toți cei care împărtășesc interactivitatea, indiferent de diferențele culturale și istorice” (26).

Wehrs realizează la rândul său o sinteză a teoriilor cognitiviste care au fost create de-a lungul timpului în jurul afectului, iar una dintre urmările „turnurii afective” pe care o sesizează este schimbul de perspectivă al constructivismului dinspre limbaj înspre „senzație și afect” (27). În studiul umanioarelor, astfel, schimbarea este semnificativă. Critica și teoria literară nu se (mai) concentrează exclusiv asupra modificărilor ori asupra evoluțiilor limbajului, ci (și), odată cu amploarea pe care o ia, asupra afectului și a manifestărilor acestuia în plan (non)cognitiv.

Sara Ahmed vorbește, de altfel, despre capacitatea lucrurilor de a fi „afectate”, mai exact, de a fi potențate cu afectivitate: „Suntem influențați de lucruri. Fiind influențați, producem. Un obiect poate fi afectiv în virtutea propriei locații (obiectul poate fi aici, locul unde trăiesc un afect sau altul) și a momentului apariției sale (obiectul poate fi acum, momentul în care trăiesc un afect sau altul)” (28). Luând drept exemplu producerea de text literar, aceasta devine, astfel, un întreg proces afectiv. Sinele, eul auctorial, aflat într-o stare de afectivitate, de sensibilitate, creează sub influența afectelor care survin fie datorită locației potențatoare de afect, fie datorită timpului sau momentului în care acesta se află. Abordând manifestarea afectului din punctul de vedere al materialității „obiectelor” și al „locației” acestora, experiențele Aglajei Veteranyi transpuse confesiv în cel de-al doilea roman al său, Raftul cu ultimele suflări, sunt reprezentative. Eul narator resimte constant trăirile asociate  unor experiențe traumatice care îi marchează întregul parcurs al migrației. „Fierea mamei a rămas în Africa, într-un spital cu maici” (29), dezvăluie vocea subiectivă, spațiul devenind astfel puternic potențat afectiv prin însemnătatea și conexiunea pe care le presupune la nivelul afectelor. Experiența emigrantă a Aglajei Veteranyi este atât de vastă și, în același timp, traumatică, încât fiecare dintre țările de adopție îi rămâne în memoria afectivă drept topos al suferinței: „Apendicele meu a rămas în Cehoslovacia, într-un spital militar. În tren a trebuit să se tragă semnalul de alarmă. […] Amigdalele mele au rămas în Madrid.” (30).

Mai mult decât atât, Claudia Berger vede textul literar, mai exact, construcția narativă, drept creare de lumi și universuri (worldmaking). În concepția sa, procesul creației literare este unul de o complexitate rizomatică, vorbind în termeni deleuzieni, e o întreagă rețea  de conexiuni și interdeterminări ce are la bază, printre altele, afecte, experiențe, percepții, simțuri, alături de procesele mentale și transcrierile grafice (31). Din punctul meu de vedere, aceste perspective susțin manifestarea afectelor în literatura dedicată migrației la nivel tematic și, totodată, o cheie de lectură a acestor opere din prisma „turnurii afectului”. Eul auctorial, în momentul în care transpune ficțional sau autoficțional o experiență atât de personală și, până la urmă, intimă, precum cea a migrației, creează nemijlocit cu ajutorul afectelor, al percepțiilor și al senzațiilor specifice experienței migratoare, iar textul literar devine nimic altceva decât produsul finit al unor procese cognitive profunde.

În studiile literare actuale se poate vorbi, așadar, de o „turnură a afectului” (affective turn). Afectul, perceput fie ca o devenire independentă, „noncognitivă”, fie drept o reacție emoțională cognitivă, este prezent în însăși natura sinelui uman și în produsele artistice (literare) asociate acestuia. Migrația este doar unul dintre multiplele fenomene sociale transpuse în literatură la nivel tematic. Totuși, de cele mai multe ori, eul auctorial își redă experiența migratoare subiectivă prin intermediul afectelor. Afectul este prezent atât în reacțiile materialității corporale, cât și în percepțiile conștiente (sau inconștiente) cognitive.

Note

(1) Laura Pavel, Personaje ale teoriei, ființe ale ficțiunii. Eseuri, Institutul European, Iași, 2021, pp. 161-162: „Cotiturile (sau mutațiile, sau doar «turnurile») culturale ale ultimelor decenii sunt, în fond, construcții teoretice și narațiuni de interpretare împărtășite în cadrul a diverse comunități interpretative”.

(2) Alex Houen (coord.), Affect and Literature, Cambridge University Press, United Kingdom, 2020. p. 3: „certainly affect has increasingly become a principal subject of investigation not just in academia but also in the wider world, partly because it’s seen by many to be a basis of knowledge”.

(3) Patricia T. Clough, „The Affective Turn. Political Economy, Biomedia, and Bodies”, în Melissa Gregg, Gregory J. Seigworth (coord.), The Affect Theory Reader, Duke University Press, Durham, Londra, 2010, p. 206: „the turn to affect and emotion extended discussions about culture, subjectivity, identity, and bodies begun in critical theory and cultural criticism under the influence of poststructuralism and deconstruction. Affect and emotion, after all, point just as well as poststructuralism and deconstruction do to the subject’s discontinuity with itself, a discontinuity of the subject’s conscious experience with the non-intentionality of emotion and affect”.

(4) Patricia Ticineto Clough, Jean Halley (coord.), The Affective Turn. Theorizing the Social, Duke University Press, Durham and London, 2007, p. 16: „The affective turn, therefore, expresses a new configuration of bodies, technology, and matter instigating a shift in thought in critical theory”.

(5) Patricia T. Clough, Art. cit., în Melissa Gregg, Gregory J. Seigworth (coord.), Op. cit., pp. 206-207: „The turn to affect points instead to a dynamism immanent to bodily matter and matter generally – matter’s capacity for self-organization in being informational – which, I want to argue, may be the most provocative and enduring contribution of the affective turn.

(6) Laura Pavel, Op. cit., p. 10.

(7) Timothy Bewes, „Reading with the Grain: A New World in Literary Criticism”, în Differences. A Journal of Feminist Cultural Studies, vol. 21, nr. 3, 2010, p. 28.

(8) Laura Pavel, Op. cit., pp. 17-18.

(9) Alex Houen (coord.), , Op. cit., p. 5-6: „One of the most important features of Spinoza’s philosophy is its monism: there is no dualism or split between mind and body, he asserts, for they are two ‘attributes’ of the same ‘substance’ and are always correlated with each other. That is evident in what Spinoza calls the ‘affections’ (affectio) which arise whenever you are affected by something”.

(10) Pentru Spinoza, afectul se manifestă în imagini ale lucrurilor și, implicit, în idei ale acestora: „vom numi imagini ale lucrurilor afecţiunile corpului uman ale căror idei reprezintă corpurile externe ca prezente nouă, chiar dacă ele nu reproduc figurile lucrurilor. Filozoful vorbește despre trei afecte elementare, și anume dorința, bucuria și tristețea. Prin intermediul legăturii intrinseci dintre minte și corp, afectul devine însăși o „modificare a corpului” care îl reorientează permanent: „Prin afect înţeleg modificările corpului, prin care puterea de a lucra a corpului însuşi este mărită sau micşorată, ajutată sau înfrânată; la fel şi ideile acestor afecţiuni.”, în Benedict Spinoza, Etica, trad. din latină de Al. Posescu, Editura Științifică, București, 1957, pp. 110, 145.

(11) Bogdan Suceavă, Avalon. Secretele emigranților fericiți, Editura Polirom, Iași, 2019, p. 58.

(12) Citatul, în original, din Gilles Deleuze, Félix Guattari, What Is Philosophy?, trad. de Hugh Tomlinson, Graham Burchell, Columbia University Press, New York, 1994, p. 24: „from sentences or their equivalent, philosophy extracts concepts (which must not be confused with general or abstract ideas), whereas science extracts prospects (propositions that must not be confused with judgments), and art extracts percepts and affects (which must not be confused with perceptions or feelings”).

(13) Ibid., p. 65: „The great aesthetic figures of thought and the novel but also of painting, sculpture, and music produce affects that surpass ordinary affections and perceptions, just as concepts go beyond everyday opinions”.

(14) Ibid., p. 164: „Affects are no longer feelings or affections; they go beyond the strength of those who undergo them. Sensations, percepts, and affects are beings whose validity lies in themselves and exceeds any lived. They could be said to exist in the absence of man because man, as he is caught in stone, on the canvas, or by words, is himself a compound of percepts and affects”.

(15) Ibid., p. 169: „Affects are precisely these nonhuman becomings of man”.

(16)Anthony Uhlmann, „Affect, Meaning, Becoming, and Power: Massumi, Spinoza, Deleuze, and Neuroscience”, în Alex Houen (coord.), , Op. cit., p. 159.

(17) Teoreticianul canadian susține faptul că, deși există o sinonimie deja împământenită între afect și emoție, raportul de echivalență între acestea nu poate fi susținut. Demersul său este bazat, alături de alte câteva studii de caz, pe „experimentul omului de zăpadă”, experiment în care mai mulți copii vizionează o peliculă care prezintă debutul fenomenului de topire al unui om de zăpadă. Filmul este prezentat grupelor de copii fie doar imagistic, fie având inclusă și dublarea sonoră. În urma interpretărilor reacțiilor corporale și emoționale ale subiecților, concluzia formulată este aceea că afectul nu poate fi identificat cu emoția, căci ambele aparțin unor sfere distincte. Brian Massumi, „The Autonomy of Affect”, în  Parables for the Virtual: Movement, Affect, Sensation, Duke University Press, Durham&London, 2002, p. 27.

(18) Ruth Leys, „The Turn to Affect: A Critique”, în Critical Inquiry, vol. 37, nr. 3, The University of Chicago Press, 2011, p. 434: „In the course of my essay, I explain why many of the new affect theorists make a distinction between affect and emotion and why I think the distinction cannot be sustained”.

(19) Ibid., p. 435: „Why are so many scholars today in the humanities and social sciences fascinated by the idea of affect?”.

(20) Toate citatele apar în traducere proprie. În original: „The claim is that we human beings are corporeal creatures imbued with subliminal affective intensities and resonances that so decisively influence or condition our political and other beliefs that we ignore those affective intensities and resonances at our peril — not only because doing so leads us to underestimate the political harm that the deliberate manipulation of our affective lives can do but also because we will otherwise miss the potential for ethical creativity and transformation that «technologies of the self» designed to work on our embodied being can help bring about, în Ibid., p. 436.

(21) Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, trad. din limba germană de Nora Iuga, Iași, Polirom, 2013, p. 9.

(22) Ruth Leys,Art. cit.: „emotions are embodied, intentional states governed by our beliefs, cognitions, and desires”.

(23) Ibid., p. 438: „These basic emotions, which minimally include the emotions of fear, anger, disgust, joy, sadness, and surprise, are viewed as genetically hard-wired, reflex-like responses, each of which manifests itself in distinct physiological-autonomic and behavioral patterns of response, especially in characteristic facial expressions”.

(24) Ibid., p. 443: „what fundamentally binds together the new affect theorists and the neuroscientists is their shared anti-intentionalism”; „My claim is that whatever differences of philosophical-intellectual orientation there may be among the new affect theorists themselves, and between them and the neuroscientists whose findings they wish to appropriate (differences do of course exist), the important point to recognize is that they all share a single belief: the belief that affect is independent of signification and meaning”.

(25) Donald R. Wehrs, „Affect and Texts: Contemporary Inquiry in Historical Context”, în Donald R. Wehrs, Thomas Blake (coord.), The Palgrave Handbook of Affect Studies and Textual Criticism, Palgrave Macmillan, USA, 2017, p. 2: „twenty-first-century empirical studies reveal how subtle, mutually modifying interconnecting neural communication among diverse brain areas affects conjoined physical and mental activity”.

(26) Ibidem: „Texts, especially literary texts, constitute a nexus of this integration because they externalize mental activity, first in stone and papyrus, now on paper and electronically. They thus  elicit and explore «mind/body» interactivity, sometimes in subtle and moving ways compelling to all who share in that interactivity, regardless of cultural and historical differences”.

(27) Ibid., p. 39: „But their work and the “affective turn” it initiated, rather than challenging poststructuralist influence in the humanities, as does some cognitive theory and criticism, instead sought to shift the ground of constructivism from language and conceptuality to sensation and affect”.

(28) Sara Ahmed, „Happy Objects”, în Melissa Gregg, Gregory J. Seigworth (coord.), Op. cit., p. 33: „We are moved by things. And in being moved, we make things. An object can be affective by virtue of its own location (the object might be here, which is where I experience this or that affect) and the timing of its appearance (the object might be now, which is when I experience this or that affect)”.

(29) Aglaja Veteranyi, Raftul cu ultimele suflări, traducere de Nora Iuga, Cuvânt lămuritor de Werner Löcher-Lawrence și Jens Nielsen, Postfață de Rodica Binder, Iași, Editura Polirom, 2019, p. 60.

(30) Ibid., p. 67.

(31) Claudia Breger, „Affect and Narratology”, în Donald R. Wehrs, Thomas Blake (coord.), Op. cit., p. 242: „I define narrative worldmaking as a performative process of configuring affects, associations, attention, experiences, evaluations, forms, matter, perspectives, perceptions, senses, sense, topoi and tropes in and through specific media, including mental operations as well as graphic notations, words and gestures, images and sounds”.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 72-76]