Teona Farmatu – În paradigma autoficțiunii terapeutice

Deși a apărut în 2017, iar în cinci ani o literatură poate să-și schimbe relativ mult traiectoriile, volumul lui Alexendre Gefen, Réparer le monde* rămâne o cartografiere complexă și eficientă a genului autoficțional din literatura franceză, prin raportarea lui la expectanțele și provocările secolului XXI. În fond, demersul lui Gefen își are motivația într-o situație de criză, deplânsă sub numele de „sfârșitul literaturii franceze contemporane”, pe care proiectul de față își propune să o soluționeze.

Dincolo de conceptul peiorativ al lui Richard Millet de „postlittérature”, aplicat unei literaturi care, se pare, nu s-ar mai preta „prestigiului” tradiției franceze, Gefen explorează convergențele și dislocările unui gen care a făcut carieră în Franța și care continuă să se reinventeze deopotrivă formal și conținutistic: așa-numitul „récit personnel”, pe cât de cultivat în câmpul literar francez, pe atât de dezbătut și, nu de puține ori, de dezaprobat în critica locală. Preluând termenul de „contemporană” într-o accepție mai largă, și explorând polimorfismul autobiograficului ca formulă prin excelență sustrasă convențiilor, teoreticianul are în vedere stabilirea unor finalități de ordin pragmatic ale literaturii, distincte față de gândirea kantiană a artei ca „finalitate fără scop” ori de obsesia formalistă, care a dominat studiile literare franceze în a doua jumătate a secolului trecut. Cu alte cuvinte, Gefen pornește de la două întrebări – „Ce vrea să facă literatura?” și „Ce vrem noi să facem cu literatura?” (12) –  care par să privească, în egală măsură, scriitorul și publicul, între cei doi aflându-se, încă nelămurită, chestiunea amplorii impactului pe care genul autoficțional îl pretinde a-l fi avut pe măsura cantității sale în Franța. Așadar, volens nolens, Gefen chestionează și un paradox: cum ar putea un discurs eminamente individual, narcisiac, să producă, în rândul societății, o schimbare majoră de atitudine, o raportare etică la umanitate și, în final, o convocare la acțiune, deci la o praxis colectivă, care să vizeze „repararea” lumii, expresie pe care autorul o preia din mistica ebraică. Etimologic, „tikkum olam” presupune „o doctrină a responsabilității și a vindecării lumii” (17, t.m.). Alegerea acestei conotații nu e întâmplătoare, întrucât demersul lui Gefen se dorește unul incluziv și democratizant din punct de vedere ideologic, invocând atât autori radicali ca Annie Ernaux, ale cărei romane urmăresc să spargă complet frontiera dintre viață și literatură, printr-un „realism extrem” (42), cât și romancieri mai degrabă conservatori precum Pierre Michon – „scriitor a cărui mistică privind alteritatea relevă mai degrabă caritatea creștină decât acea îngrijire anglo-saxonă” (13, t.m.). Așa cum se observă și în cazul citatului, volumul abundă în expresii alternative pentru funcția vindecătoare a autoficțiunii („récits de restauration”, „lecture réparatrice” etc.), respectiv în „mecanismele terapeutice fundamental angajate” (259, t.m.), pe care scriitura personală dezvoltată în spațiul francez le implică. Evident, observația lui Gefen e o critică atât la adresa masivei dezaprobări pentru genul în cauză, cât și la adresa declinului, mai curând imaginat, în care s-ar afla o literatură altădată triumfătoare. Nu e întru totul limpede care sunt aceste mecanisme, și nici dacă o atare funcție reconstitutivă nu urmărește mai degrabă să restaureze „o lume”, și nu „lumea”, cu atât mai mult cu cât e vorba, așa cum clarifică și autorul, de a da o voce celor marginali și suferinzi. Discursul neoumanist al lui Gefen își are fisurile sale. În orice caz, din punct de vedere teoretic, concluziile propun răspicat o direcție de reconciliere a practicilor de teoretizare a discursului autoficțional. Poziția ideală ar fi, în opinia sa, între independența față de teoriile lingvistice și semiotice ale literaturii – ceea ce nu ar însemna și „concedierea” lor – și balansul dintre o teorie a acțiunii, respectiv o teorie etică. Propunerea nu se dorește a fi una radicală, întrucât componentele sunt imaginate schematic drept niște cercuri intersectate, însă accentul rămâne, totuși, asupra „unei noi tranzitivități” (270, t.m.), care își cere hermeneutica poate cel mai puțin din punctul de vedere exclusiv al literarului.

În imediata proximitate a practicilor scriiturii autobiografice și propusă ca termen având cel puțin aceeași portanță, este discutată lectura, a cărei misiune fundamentală în prezent este aceea de a ieși din poziția sa de invariant, câștigându-și un rol cel puțin la fel de important precum cel al producerii textului. Gefen aduce în discuție uzanțele cititului, ajungând la o concluzie aparent revolută, dar care presupune o întreagă pledoarie pentru un raport funcțional, avantajos ambelor părți, literatură-public (nu neapărat scriitor-lector, întrucât nu e vorba de stabilirea unei intimități între cele două instanțe ca singularități) în interiorul noii paradigme a literaturii franceze contemporane: „literatura ar trebui să ajute atât comunitățile, cât și indivizii, acțiunea ei ar avea un impact mai mare atât prin apropierea socială sau individuală a scriiturii, cât și prin lectură, al cărui efect ar fi simetric cu cel al producerii textului (268-269, s.m., t.m.). Așadar, miza este mutarea centrului de greutate mai degrabă înspre praxis-ul lecturii, decât înspre travaliul scriptural, ceea ce, pe de o parte, ar deconstrui mai vechea asumpție a scriiturii autobiografice descrise, în termenii lui Alex Lainé, drept „dublu recif al neglijenței și al cultului sinelui (35, t.m.). Pe de altă parte, abordarea lui Gefen propulsează, mai mult decât afectele subînțelese de discurs, efectele pe care lectura le provoacă, dialogând, în subtext, și cu teoriile empatiei sau ale identificării, dezvoltate, de altfel, tot în spațiul francez. Nu în ultimul rând, un întreg capitol este dedicat „virtuților lecturii”, unde funcțiile variază: de la arhicunoscuta practică romantică a lecturii-care-alină până la practica „biblioterapiei”, originară într-o „profeție umoristică – O clinică literară –” (98, t.m.), făcută de Samuel McChord Crothers în urmă cu un secol. Cert este că Gefen poziționează privilegiat lectura, conjugând-o cu alte discipline: odată, cu psihanaliza, prin Marc-Alain Ouknim, care propune „prin intermediul biblioterapiei, reconstrucția hermenuticii private, jucându-se cu sensurile cuvintelor” (99, t.m.), iar a doua oară, cu medicina generală, prin eseul lui Pierre-André Bonnet, La Bibliothérapie en médecine générale. Frontierele dintre romane și cărțile de self-help sunt și ele bruiate, odată ce Alain de Button impune ideea conform căreia „orice roman poate servi drept manual de self-help”, având ca scop major, desigur, „surmontarea tensiunilor și a frustrărilor vieții cotidiene” (99, t.m.).

O altă direcție pe care o deschide Gefen, cel puțin interesantă și, de regulă, tranșată printr-o antiteză rigidă – ficțiune-nonficțiune – este legătura interstițială dintre cei doi termeni ai ecuației, mediată de către Gefen tocmai prin funcția terapeutică pe care o are scriitura la persoana I, indiferent de forma ei. Într-adevăr, așa cum observă teoreticianul, autoficțiunea e „forma privilegiată”, dar nu este singura, antrenând, în virtutea unei lărgiri categoriale, și narațiunile de tipul „mărturiei” sau de tipul „anchetei” (269). Odată cu emergența unor trauma studies venite pe filieră americană, formula autoficțională se modifică în virtutea tranzitivității și a radicalității actului mărturisitor, ceea ce produce nu doar exorcizarea unei experiențe traumatice și receptarea cathartică a acesteia, ci și dinamitarea subgenului, aflat oricum într-o poziție fragilă printre celelalte forme ale literarului. Cazul lui Françoise Chandernagor explică riscul unei narațiuni puternic amprentate de relatările psihoterapeutice, în esență repetitive, ritualice, în ideea vindecării pacientului. Prin urmare, inserția unor pasaje prin care subiectul își recapătă controlul emoțional și reia firul narațiunii ar putea aduce cu sine o scădere valorică, având în vedere că „a pune în scenă niște instrucțiuni pe care le-am putea găsi în reviste nu ferește romanciera de a se expune riscului creării unei narațiuni terapeutice, care nu are nimic de-a face cu literatura” (91, t.m.). În logica unor „cadre hermeneutice tradiționale” (66, t.m.), aceste detalii care fac parte din atelierul scriitorului pun la îndoială claritatea și calitatea construcției narative, receptate dur ca fiind erori. Teoretic, conform demonstrației lui Gefen, un punct nevralgic al situației literaturii franceze contemporane e de regăsit într-o tensiune care, se pare, își are rădăcinile chiar înaintea Romantismului: gândirea expresiei sub tutela emotivismului, adică într-o ordine a iluziei, a artefactului. Concluzia e limpede un reproș: „Or totul se petrece ca și cum concepția contemporană asupra literaturii nu ar putea să se emancipeze complet de sub concepția romantică expresivistă, care grefează expresia pe emoția autentică și personală, fără să se resemneze apoi cu ideea că scriitura poate să devină o simplă transpunere literară a suferinței.” (96, t.m.).

Dincolo de instabilitatea „narațiunilor eului” în interiorul aceluiași cadru de referință – ficțiunea, literarul –, nu e de neglijat miza lui Gefen de a raporta discursul autoficțional la alte tipuri de discurs printr-o abordare integrativă, și nu comparativă, astfel încât, atunci când o astfel de narațiune se intersectează cu un discurs propriu altor discipline (istorie, filosofie, antropologie, psihoterapie), să iasă din convenționala inferioritate pe motiv de nerostire a adevărului. Un exemplu e cel al „romanelor de provincie”, a căror scriitură autoficțională polemizează cu perspectiva istoricilor privind exodul rural în Franța, al cărui sfârșit ar fi în jurul lui 1975. Dincolo de o problematică geografică, care devine subiect romanesc privilegiat începând cu anii ’80 prin autori ca Michel Chaillou, Claude Simon, Richard Millet, Pierre Michon, Pierre Jourde sau Marie-Hélène Lafon, falia identitară (e vorba de o „identitate provincială”) e cu mult mai importantă, mai cu seamă pentru că discursul istoricilor tinde să neglijeze fenomenul și, deci, să anuleze aceste individualități. Ca dovadă, o serie considerabilă de autori apelează la „soluția literară care are în vedere expunerea empatică a fracturilor și a prăpăstiilor, înainte de a căuta să repare mecanismele sociale și culturale definitiv distruse” (189, t.m.).

Mizând să teoretizeze noua paradigmă prin două componente definitorii, autoficțiunea ca gen inovator, metamorfic, și funcția sa terapeutică deopotrivă pentru scriitor și pentru lector, Alexandre Gefen se poziționează în contra criticii suspiciunii, volumul fiind și o pledoarie pentru un caracter uman interconectat, receptacul responsabil(izat) al tuturor dislocărilor, traumelor, inegalităților prelungite în mileniul al treilea. Sub hegemonia optimismului, autorul pare să spună că, după un secol al rupturilor și al alienării, discursul literar personal e capabil să restituie în noul mileniu o coerență sau, în termenii lui Ricœur, o „identitate narativă”, care să asigure continuitatea în ciuda dislocărilor. Lucru posibil doar printr-un discurs teoretic de susținere, la rândul lui, pluridirecțional, totalizant, departe de a fi destructurant și, nu mai puțin important, capabil să rezolve criza literelor franceze – premisa de la care pornea Gefen.

______________

*Alexandre Gefen, Réparer le monde, Éditions Corti, Paris, 2017.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 81-83]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.