Emanuel Lupașcu – Funcția curatorială și cea critică a studiilor umaniste

Există deja în câmpul studiilor literare și al științelor umaniste acordul unanim că există o „criză” care le parcurge și le pune la încercare. De la „moartea literaturii” până la „moartea disciplinelor umaniste” (în baza unei thanatofilii devenite de acum tradiție: „moartea lui Dumnezeu”, „moartea omului”, „moartea autorului”), discursul asupra funcționalității umanioarelor a făcut ca multă cerneală să curgă și ca multe cărți să fie scrise (fapt ce-l face pe Galin Tihanov să fie la rându-i mefient față de această criză). Cartea lui Paul Jay, The „Crisis” of Humanities and the Future of Literary Studies*, își are originile în contextul academic nord-american al disciplinelor umaniste surmontate de problematicile secolului XXI. Cauzele empirice ale acestei „crize”, pe care Jay simte nevoia s-o plaseze între ghilimele, sunt „scăderea bugetelor [pentru învățământul superior], digitalizarea cunoașterii și un accent pus pe transferul unor abilități practice” (162). Cu alte cuvinte, profesorul de la Chicago vede necesară o reorientare, o refuncționalizare a umanioarelor în contextul unei societăți ultratehnologizate, interconectate și în continuă globalizare.

Dincolo de aspectele palpabile, exterioare, ale așa-zisei probleme, autorul investighează, de-a lungul celor cinci capitole, arheologia crizei umanioarelor, documentând-o istoric, dar și statistic, pentru a identifica sursa internă a acestei „etape” de fin de siècle a științelor umane. Punctul origo al retoricii „criziste” autorul îl identifică în relația dintre transferul de cunoștințe și cel de competențe practice, pe care umanioarele le pot transmite societății. Așadar, anxietatea corporațiilor și a companiilor e aceea că facultățile cu specific uman(ist) ar produce o cunoaștere adiabatică, mai degrabă abstractă, datorată teoriilor critice (critical theory) și, prin urmare, care nu se pretează la cerințele economiei capitaliste întrucât nu au valabilitate pragmatică. În primul capitol, Paul Jay își propune să testeze aceste ipoteze aparent recunoscute de către toată lumea și deconstruiește prin exemple factuale statistici sau mărturii ale unor personalități care s-au decis să frecventeze disciplinele realiste, concluziile sfidând simțul comun: angajatorii pun preț pe „capacitatea de a citi și analiza informații și argumente, de a sintetiza pozițiile altora și de a gândi critic ipotezele lor subiacente și de a dezvolta în scris propriile analize, argumente și recomandări” (13). Coroborând aceste aspecte cu statisticile expertizei realizate de The Association of American Colleges and Universities, Paul Jay conchide că pretinsa „criză” are mai mult o alură mitologică și trebuie căutată în altă parte decât în lipsa utilității practice a umanioarelor, și anume în rezistența, mai mult sau mai puțin caustică, a umaniștilor conservatori în ceea ce privește finalitatea disciplinelor literare, filosofice, istorice etc. Gherila dintre savoir-être și savoir-faire se dă pe frontul intern al perspectivei umanioarelor despre funcționalitatea lor practică și teoretică: „Așa cum sugerează dovezile pe care le-am discutat, dacă există o criză în științe umaniste, ea are mai puțin de-a face cu lipsa lor inerentă de utilitate practică și mai mult cu reticența umaniștilor de a le sublinia utilitatea și de a profita de ea” (17).

În cel de-al doilea capitol, Jay își fixează borna „schimbărilor de paradigmă” din câmpul umanioarelor în emergența teoriei critice, deci a poststructuralismului, odată cu anii ʼ60 în Franța și, mai apoi, în Statele Unite. Discuția despre „criza umanioarelor” implică, în subsidiar, o discuție despre poziția canonului și a tendințelor conservatoare.Interogațiile autorului ajung să reconstruiască o hartă a „crizelor” încă din anii ʼ80-’90, într-un climat beligerant al teoriei critice cu gesticulațiile retrograde de întoarcere la „literatura în sine”, un climat cunoscut sub numele de culture wars. Nucleul acestor dezbateri academice, uneori popularizate intens, îl reprezintă cearta etern reiterată a anticilor cu modernii, mai exact spus a conservatorilor cu progresiștii sau liberalii, privind intruziunea politicului în studiul literaturii. Pentru prima tabără, apariția corectitudinii politice, a teoriilor critice (studiile de gen, feministe, postcoloniale, marxiste, multiculturale etc.) destabilizează vectorul unidirecțional al predării unui canon literar care să transmită valori transistorice și transcendentale. De partea opusă a frontului, „trupele” progresiste văd în asimilarea teoriei literare cu accent pe analiza discursurilor și a relațiilor de putere stabilite între gen, clasă și rasă ca având un rol de actualizare a analizei, de legitimizare științifică și, cel mai important, de creare a unor competențe practice de gândire critică. Cu toate argumentele și exemplele sale, Paul Jay pare să cadă în capcana generalizării. Afirmațiile sale implică subtextual studiul literaturii ca „regină” a umanioarelor, prin urmare, considerând că și celelalte domenii de studii și departamente afiliate ar respecta destinul Literelor. Că fiecare disciplină în parte, fie ea filosofie, istorie sau psihologie, are propria diferență specifică este deja un truism. Faptul că fiecare disciplină își are idiosincraziile epistemologice și metodologice ar da seama de nivele diferite de rezistență la asimilarea teoriei critice. Or, studiile literare nu pot fi simptomatice pentru întregul itinerar al umanioarelor.

Capitolele 3-5 pledoaria pentru „hiperspecializare”, substanțială atât pentru profesionalizarea științelor umane, cât și pentru refuncționalizarea lor datorită teoriei critice. Ipoteza de la care Jay pleacă aici este paradoxul umanioarelor: absența profesionalizării duce la preconcepția că ele sunt științe soft, iar hiperspecializarea ar aliena „plăcerea lecturii” și ar încuraja derapajul de la „literatura în sine”. Necesitatea studierii teoriei critice (critical theory) este explicată, dincolo de dezaprobarea anti-intelectualismului, prin faptul că dezvoltă competențe transferabile și în alte domenii de studiu (la care autorul va reveni în ultimul capitol, și anume field philosophy, narrative medicine & digital humanities) și educă un scepticism cultivat și orientat, cu care studenții să opereze discursuri despre fenomenele culturale, sociopolitice, economice, în general, și literare, în particular. În viziunea lui Paul Jay, care prelungește ipotezele lui Jonathan Culler, teoria critică (teoria literară sau teoria literaturii) își conține praxisul: a pune întrebări „bunului simț”, aserțiunilor cărora nu le mai este necesar vreun demonstrandum, precum și a chestiona relațiile de putere vertebrate de clasă, rasă sau gen.

Pe tot parcursul cărții, profesorul de la Universitatea Loyola vede urgentă găsirea unei căi de mijloc între funcția curatorială (conservarea „marilor narative” ale canonului occidental) și cea critică (deprinderea de aptitudini teoretice, combative și arheologice) a studiilor umaniste, apelând la dihotomia lui Andrew Delbanco: „Diviziunea dintre tradiționaliști și progresiști a blocat prea mult timp schimbarea constructivă, iar o astfel de schimbare nu va avea un efect real până când [diviziunea] nu va fi depășită” (146). Consensul la care ar trebui să ajungă specialiștii, susține Jay, este de a reconcilia close readingul cu lecturile critice contextualizante, istoriste, importate din teoriile marxiste, feministe, deconstructiviste ș.a. La finalul acestor capitole, autorul trage o concluzie destul de lucidă și simptomatică pentru înțelegerea polemicii duse între conservatori și liberali: faptul că studiile literare sunt formatate de „valoarea” pe care o selectează fiecare viziune de ansamblu în parte. Dacă la baza modelului conservatorilor se află factorul exclusiv estetic, formal, atunci, avem de-a face cu studii care au ca centru „literatura autotelică”, precum și „plăcerea lecturii” (nu în sens barthesian, ci în cel al lui Geoffrey Harpham). În paralel, dacă fundamentul disciplinelor îl reprezintă studiul literaturii ca mod discursiv de cunoaștere despre condiția umană, deci la confluența dintre istoric, estetic, social, politic etc., atunci cercetările redevabile acestei viziuni interoghează relațiile de putere create de literatură și de individualitatea umană caracterizată de gen, clasă și rasă. Bineînțeles, Jay optează pentru calea din urmă (sau, cel mult, sinteza dintre cele două), căci implică un continuu proces de (re)gândire a discursului despre „natura umană”, adevăr, sens ori valori.

Criticând acid orice pretenție retorică a unui post- sau anti-umanism, pe care nu le vede decât ca pe niște pseudopozi corectivi ai umanismului, Jay propune o refuncționalizare a studiilor umaniste: „Aceste noi programe de științe umaniste s-au dezvoltat ca urmare a recunoașterii faptului că studenții umanioarelor au abilități transferabile, care pot fi utilizate într-o varietate de moduri la locuri de muncă din spectrul de programe și de instituții de arte și științe umaniste, din afara mediului academic” (150). În notele concluzive, autorul discută atât atuurile, cât și metehnele umanioarelor digitale (digital humanities), văzând în ele atât un progres pentru coeficientul de științificitate al disciplinelor umane, cât și riscul evacuării teoriei critice din cauza unui pozitivism excesiv. Chiar dacă ipotezele lui Paul Jay despre „criza umanioarelor” și viitorul acestora sunt susținute cu o argumentație solidă, uneori ele nu-și găsesc valabilitatea decât în spațiul american. Studiului îi lipsește, prin urmare, tocmai multiculturalismul pe care îl reclamă: ar fi necesară o abordare transfrontalieră, care ține totuși cont de specificul geopolitic și istoric al fiecărei culturi (unele fiind mai literarocentrice decât altele), ba chiar non-eurocentrică, evitând generalizările și stereotipurile de tot soiul.

______________

*Paul Jay, The „Crisis” of Humanities and the Future of Literary Studies, Palgrave Macmillan, New York, 2014.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 83-84]

Un comentariu

Lasă un răspuns la [Dosar] Criza și redefinirile studiilor literare actuale – argument & cuprins | Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.