Ema Alexandra Luncian – Acreditări (in)voluntare

Poate primul amănunt care uimește la solidul volum al eseistului francez William Marx este ambiția de a oficia un proces intentat literaturii de pe baricadele vocilor care își propun să o desființeze. Nu doar autentic în idei, ci și expresiv ca desfășurare, studiul său se configurează din perspectiva „adversarului” literaturii, numind patru dintre cele mai vizitate acuzații formulate împotriva poeticului. În fața unui asemenea text, ne amintim că literatura rămâne încă un câmp de luptă, că ea nu trăiește nici acum un timp de acalmie, ci, din contră, este periodic obligată să-și interogheze statutul, identitatea printre celelalte discipline și să-și gândească strategiile prin care poate fi recuperată, într-adevăr, ca disciplină. 

Dialogul pe care scriitorul îl propune cu arta pornește de la definirea aparatului teoretic în centrul căruia se găsește conceptul de „anti-literatură”. Un veritabil tribunal al literelor va preda cuvântul unui grup de texte selectate să incrimineze mecanismul literaturii, amenințându-i succesiv autoritatea, pretenția de adevăr, raportul cu etica și rolul în societate. Deși punctul de plecare al volumul se devotează rupturii operate de anti-literatură în receptarea poeticului, nu va fi aceasta și destinația. Din contră, pasajul final programează un discurs dedicat exclusiv literaturii, cu intenția de a-i reafirma puterea și controlul atât în istorie, cât și în contextul lumii contemporane. De fapt, replica negativă („anti-literatura”) îi servește autorului ca o lentilă,  un instrument care amplifică și reflectă dinspre negație identitatea obiectului supus observației. Cu această lentilă, conținutul imaginat între cele două momente se va desfășura într-un stil pronunțat dialectic: replica va obiecta contra-replicii, argumentul contra-argumentului. Consider semnificativă, tot ca tehnică și strategie de introducere a subiectului, referința pe care William Marx o inserează în debutul cărții. Citată să depună mărturie, literatura va da spectacolul fragilității ei: resursele îi sunt amanetate limbajului, autoritatea i se revendică din credința poetului-mag într-o instanță superioară (de natură divină), realitatea pe care o înfățișează este absentă, dacă nu chiar imaginată. Mai mult, corpusul literaturii se pierde în ambiguitatea formelor fluide și a conținuturilor oscilante. Acest debut timid va fi premisa pe bazele căreia anti-literatura își formulează atacul. Repet însă: pe cât de vulnerabilă ne descrie autorul condiția literaturii în paginile de deschidere, pe atât de convingătoare va deveni ea în concluzie. Dacă îi permite anti-literaturii să se ridice în forță, e doar pentru că vigoarea acuzării se va metamorfoza în certitudinile apărării. 

 Primele invective actualizate în discursul anti-literaturii neagă „autoritatea” poemului. Atașată filozofiei, literatura rămâne o practică obscură, așa-zis de inspirație divină, aservită realității imponderabile a ficțiunii. Pentru Platon, căci el este cel care dezvoltă o asemenea viziune, poetul și creația sa nu aparțin cetății, fiindcă se opun aspirațiilor sale: Republica descrie o comunitate guvernată de filozof și de adevărul pe care înțeleptul îl asimilează prin rațiune.  Fiind un discurs mistificator, provenit pe cale supranaturală prin luminarea bardului de către muză, literatura contravine atât principiului rațiunii (nous), cât și al adevărului. Dacă autoritatea textului se naște din adevăr, atunci nu literatura, ci filozofia își va revendica funcția de a explica realitatea omului și a zeilor. Este extrem de ofertantă tendința de a opune literaturii domeniul filozofiei. Nu doar pentru că Platon a rămas, pe această linie, cap de serie, ci mai cu seamă deoarece, de la Republica încoace, astfel de ipoteze au fost îndelung revizitate. Aș aminti, în câteva cuvinte, un text pe care l-am avut de curând la îndemână și care provine tot din spațiul gândirii francez. În Manifest pentru filosofie, tradus și publicat la noi în 2008, Alain Badiou închipuie un aparat conceptual care transformă arta, cu predilecție poezia (și formele de manifestare a sensibilului instituite prin cuvânt), în „condiție” a filozofiei. „Filozofia condiționată”, născută tot prin recitirea textului platonician, dar unde arta aparține câmpului adevărului, e o variantă conciliatoare de a gândi cei doi termeni. La William Marx, distanța e mai degrabă funcțională: există posibilități de a asimila poeticul filozofiei, însă discursul anti-literaturii nu se configurează decât în termenii negației. În fine, faptul că relația literatură-filozofie poate fi atât de divers chestionată întărește motivul pentru care actul lui Platon față de poeți a fost atât de drastic: lira are autoritate; tocmai procesul expulzării ori al integrării artei în ansamblul cunoașterii îi edifică această caracteristică. Într-un regim care se simte amenințat de textul poetic, discursul anti-literaturii afirmă în negativ autoritatea rivalei sale.

Problema „adevărului”, anticipată deja de ambițiile filozofiei, angajează literatura în luptă cu știința. Multe sunt textele care probează raționamentele anti-literaturii cu scopul legitimării științei printre discipline, operație realizabilă prin anihilarea simultană a creației literare. Printr-o tactică a inversiunii cronologice, William Marx ajunge de la prelegerile lui Sir Charles Percy Snow la Mathew Arnold, T.H. Huxley, Ernest Renan, D’Alembert și înapoi la Platon. Ceea ce a afirmat academicianul englez în epoca postbelică ori scriitorul francez în vremurile lui Proust nu sunt decât artificii ale aceluiași foc: Platon. E o modalitate voalată prin care autorul demonstrează că imputările aduse literaturii urmează un model repetitiv, care nu face decât să prolifereze, în termeni și în gesturi nuanțabile, aceleași observații: din moment ce știința (fie înțeleasă platonician sub forma matematicilor, a geometriei, fie sub cea a tehnologiei,  a tehnicilor moderne) lucrează cu adevăruri, demonstrează posibilități și verifică realitatea, asigurând progresul societății, atunci literatura acționează în umbra acestor determinări: mincinoasă, rătăcitoare în expresie, sensibilă, ea nu ar trebui să dețină un rol întemeietor în ansamblul configurației sociale.

Acuzații consistente se formulează și sub direcția „moralei”. Textul piosului La Fèvre, De futilitate poetices, este simptomatic pentru un întreg mecanism de culpabilizare al literaturii, de cele mai multe ori practicat de fețele smerite. Epopeea homerică, poemele lui Hesiod se opun, ca esență și formă, austerității textului biblic, unde fiecare istorie asigură un model de viață exemplară. Asociată cultului pentru zei (vinovați de corupție, desfrânare, incesturi, omucideri), literatura Antichității nu poate fi decât oaia neagră a culturii antice, în timp ce textul evanghelic se împărtășește din lumină și adevăr. Adevăr ce provine, în primul rând, din grija pentru puritatea esenței: când bardul antic se devota frumuseții versului și măiestriei cuvintelor, profetul sacru prețuia adevărul mesajului, fiind gata să simplifice forma. De aceea, anti-literatura devine sinonimă cu o oarecare formă de anti-formalism, concept la baza căruia se va dezvolta modernismul operelor de mai târziu. Numai la William Marx trunchiul malign al reproșului produce lăstarii noii literaturi. Nu e singurul loc unde scriitorul subminează anti-literatura din chiar interiorul discursivității sale. Mai departe, textul său se apleacă asupra dezbaterilor care privesc legitimarea în sistemul educațional a romanelor care nu sunt integral politically correct. E vorba de acele creații care, prin specificul lor, provoacă cititorul, îl plasează la periferia comunului și îl obligă să descopere semnificațiile alterității. Dacă anti-literatura se pronunță împotriva acestor mișcări, atunci ea opune cititorului experimentat, apt să calibreze nuanțele realității sale, un lector inocent, rămas în copilăria rațiunii sale, nepregătit să delibereze asupra sensurilor. Concluziile favorizează vizibil verticalitatea domeniului literar în fața retractorilor săi. În astfel de cazuri, autorul reușește mai puțin să păstreze perspectiva anti-literaturii ca optică de investigație, iar entuziasmul provocat de ironia ce însoțește replicile date adversarului întemeiază încrederea în poetic.

În cele din urmă, anti-literatura contestă capacitatea ficțiunii de a cultiva valorile societății ori de a coagula cunoașterea dintr-un anumit timp și spațiu. În loc să răspundă nevoilor sociale, așa cum noile științe ale culturii se străduiesc să o facă, literatura păstrează distanța față de realitate: pe de o parte, pentru că nu mai corespunde, în anacronismul ei, epocii în cauză, iar, pe de altă parte, deoarece produce un mod elitist, aristocratic de a gândi realitatea, accentuând diferențele de educație și de acces la cultură dintre oameni. Teama că oamenii se deosebesc prin numărul de cărți pe care l-au citit sau prin numărul de lumi (fie ele imaginare) prin care au trecut dă ficțiunii o putere amenințătoare. Când anti-literatura vine să o acuze, nu face decât să-i reafirme poziția.

Mizând pe puterea negației, textul lui William Marx sfârșește, de fapt, să reconfirme roluri care i s-au atribuit literaturii încă de la începuturi. Prin anti-literatură, autorul acreditează (in)voluntar discursul ficțiunii – judecat, prin cele patru probe fundamentale, ca un spațiu al afirmării adevărului și al moralei, o disciplină învestită cu deplină autoritate în configurarea și regândirea societății.

________________

*William Marx, The Hatred of Literature, Harvard University Press, 2018.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 90-92]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.