Ne-am obișnuit, odată cu apariția postmodernilor, să privim literatura ca parte integrantă a vieții cotidiene. Tot mai multe asocieri au fost făcute între literatură și alte domenii, tocmai pentru a demonstra capacitatea literaturii de a integra cât mai mult fragmente de real. Totuși, paradigma postmodernă promovează transferul dinspre real spre literatură. Literarul se definește astăzi prin încercarea de trasare a unei linii cu dublu sens, care să meargă de la real spre literatură, dar și în sens invers, de la literatură spre cotidian. Dacă apropierile dintre literatură și alte științe umane precum istoria, filosofia sau psihologia sunt mai previzibile, o asociere între literatură și medicină ar părea imposibilă prin însuși statutul dihotomic pe care îl dețin cele două discipline. Cu toate acestea, raritatea unei astfel de abordări ar putea oferi soluții într-o dublă Criză, a literarului și a medicinii. Pe de o parte, literatura încearcă să se redefinească în raport cu societatea de consum, iar pe de altă parte medicina caută soluții pentru a ajuta în recuperarea pacienților care au nevoie de terapie.  Cartea lui Josie Billington, Is Literature Healthy? (Este literatura sănătoasă?)* oferă un posibil răspuns la această criză, demonstrând cum literatura poate avea capacitate terapeutică recunoscută în practica medicală.

Evident, termenul englezesc „healthy” (sănătos) regăsit în titlu face referire aici strict la domeniul medical ce ar putea fi susținut de literatură, modul în care această legătură se realizează fiind de interes pentru cartea de față. Totuși, nu se poate trece peste sensul peiorativ pe care termenul „sănătoasă” îl poate căpăta în limba română, unde s-ar putea zice că se realizează o apropiere nefondată între cele două domenii, atât la nivel social, cât și la nivel cultural. Este greu de conceput cum literatura, o știință a umanioarelor, ar putea să ajute în dezvoltarea unui domeniu real cum este medicina. În cartea sa, Josie Billington, cercetător atât în domeniul literar, cât și medical, arată că apropierea este în totalitate legitimă și chiar necesară într-un moment de impas deopotrivă în literatură și în medicină. Josie Billington își susține punctele de vedere cu subtilitate, bazându-se pe o bibliografie solidă din sfera psihologiei și psihanalizei, pusă în legătură cu texte literare și interviuri ce au loc după terapii de grup.

Apelul pe care îl face aici Josie Billington nu este deloc nou sau neașteptat, pentru că, de-a lungul timpului, multe perioade istorice au solicitat literaturii „coborârea în realitate” și exprimarea adevărului ultim în sens categoric. Totuși, în acest moment, autoarea nu este preocupată de vreun manifest care îi privește pe autorii care ar trebui să creeze un alt tip de literatură, ci ea propune un alt mod de relaționare cu literarul, prin integrarea lui atât la nivel instituțional, cât și individual în societate. Interesant este modul în care se ajunge la această concluzie în finalul cărții, unde autoarea atrage atenția nu numai asupra introducerii literaturii în cotidian, ci și a regândirii funcției literarului, în măsura în care el conține toate reflecțiile profunde ale lumii, chiar dacă latente sau dificil de redat.

Depresia pare să fie punctul de început al discursului critic, definitivându-se ca parte a problemei sănătății mentale în ansamblu și care instituie, în genere, Criza. Prin susținerea unei noi abordări în tratarea unor boli mentale care ar presupune în mod tradițional un tratament clinic și medicamentos, literatura pare să fie răspunsul pe care autoarea îl oferă în identificarea unei căi în recuperarea pacientului devenit cititor. Strategia utilizată de Josie Billington îmbină observația clinică cu cea literară, totul concretizându-se într-o dublă punere în abis în care se ține cont atât de contextul social, cât și de cel literar. Astfel, se discută nu numai despre problemă în sine, ci și despre impactul social pe care lipsa unor inițiative susținute îl poate avea.

Conform autoarei, depresia este catalogată a fi parte a unei dizabilități mai mari, care este, pornind de la studiile psihanalistului Wilfred Bion, negândirea (not thinking). Textul lui Josie Billington devine unul rizomatic, în spirit guattarian, dezvoltând mai multe paliere de problematizare și înțelegere, pentru ca, spre finalul fiecărui capitol, să se contureze punctul de maximă intensitate al acestuia. Într-un prim moment, pornindu-se de la imposibilitatea aproximării gândirii ca urmare a unei probleme de sănătate mentală, literatura îi apare autoarei ca singurul mediu pasibil de a facilita un astfel de acces. Vorbindu-se despre gânduri ca etapă intermediară între ne-gândire și gândire, Josie Billington propune o tipologizare a acestora, utilizându-se drept exemplu opere realiste de secol XIX. Tipologizarea demonstrează că mecanismul gândirii, ca rezultat al gândurilor decantate în fluxul conștiinței, se conturează în diferite moduri în literatură, dar și că ele reprezintă instanțe ale umanului imposibil de surprins în practica medicală. Autoarea operează cu anumite categorii ale gândului pe care uneori le creează, iar alteori le preia de la alți cercetători, încercând să demonstreze imposibilitatea de a interpreta unilateral o operă literară și de a defini experiența unui pacient. Mai mult decât atât, utilizarea unei anumite ordini în prezentarea tipurilor de gânduri reflectă complexitatea problemei, atât din punct de vedere medical, cât și literar. 

Se pornește, astfel, de la o formă primitivă a gândurilor, proto-gândurile (proto-thoughts), explicate prin opera lui George Eliot, Middlemarch, apoi se trece la definirea falsului în gânduri, denumite pseudo-gânduri (pseudo-thoughts) și interpretate pe baza romanului lui Lev Tolstoi, Anna Karenina, pentru ca aproape de final să se impună gândul total, sub formă de gânduri alpha (alpha-thoughts), regăsibile, conform autoarei, în Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi. Tensiunea e de identificat, așa cum ne obișnuiește Josie Billington, în prezentarea ultimei categorii de gânduri: gândurile negândite (unthinkable toughts), prezente în același text al lui Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici. În acest moment, autoarea introduce un nou termen, cel de gândire literară, prin care definește umanul și interioritatea ființei, delimitându-se în același timp de esteticul pur („not something arcane or aesthetic, but something that is of the human, comes from it, belongs to it”). Gândirea literară este, de fapt, conceptualizarea superioară a gândului negândit, demonstrând incapacitatea omului de a numi ceea ce este evident și comun, cum este moartea. Toată această demonstrație arată că prezența literaturii în medical humanities este crucială, pentru că, de la un punct încolo, științele considerate exacte și reale nu mai pot oferi răspunsuri pentru ceea ce nu poate fi exprimat sau delimitat clar prin cuvinte. Acest punct de tensiune se instituie ca o linie invizibilă care ghidează firul roșu al întregului discurs.

Autoarea discută în continuare despre o altă latură a domeniului care pare să integreze treptat literatura, iar aici termenul „pare” este folosit într-adevăr ca atare, întrucât, așa cum se argumentează în volum, medicina narativă (narrative-based medicine) reușește doar să îl pună în lumină pe pacient. Deși prin medicina narativă a putut fi observat un progres, aceasta nu constituie o soluție absolută, deoarece prin ea se consolidează niște stereotipuri. Întrucât acest tip de medicină se concentrează pe relatările singulare ale pacienților, ele ajung, spune autoarea, să fie clișeizate. Se atrage atenția, așadar, asupra modului în care, în mod eronat, se consideră că relatarea evenimentelor trecute poate ajuta pacientul, când, de fapt, îl pune față în față cu generalizări. Josie Billington evidențiază aici necesitatea observării unei tensiuni între termenii literal (denumind autobiografia confesională) și literar (sintetizând înțelegerea textuală). Ce se specifică este că literarul nu semnifică relatare de evenimente, ci el presupune în mod real revenirea asupra unor texte deja scrise, de care cititorul poate lua act și de care se poate distanța. În această înțelegere profundă pare să stea miza discursului autoarei: contactul direct al pacientului cu literatura poate ajuta în procesul vindecării prin citirea angajată, care mută atenția de pe subiect pe obiect și de pe certitudine pe vag.

În acest punct, Josie Billington pare să deschidă calea unei noi înțelegeri a menirii pe care o poate avea literatura într-un secol al impasurilor psihologice de tot soiul. Toți termenii de negație: ne-căutarea, im-posibilitatea, ne-înțelegerea, ne-normalul, ne-fericirea, ne-împlinirea, ne-cunoașterea își găsesc exprimarea fidelă în literatură în chiar acel moment în care o persoană are nevoie de revelație. Autoarea reușește în chip excepțional să readucă din fundal în prim-plan scopul primordial al literaturii pe care fiecare cititor îl recunoaște, dar pe care e posibil să nu-l fi perceput din cauza limitării spectrului literarului în societatea de consum. Iar scopul se definește prin faptul că literatura propune ceea ce nu se poate exprima în cuvinte, fiind o explicație pentru acel „ca și cum”, acel substituent din viața de zi cu zi al lui „nu știu cum să spun, dar înțelegi tu”. Pentru că, în fapt, literatura este acel „tu” care nu numai că înțelege, dar și reușește să transmită aceeași idee și altui om, în alt moment, atunci când are nevoie. Cu atât mai profund este faptul că acest „ca și cum” reflectă și capacitatea literarului de a folosi același fundament pentru stări diferite. Literatura își dovedește caracterul universal și nemuritor, pentru că același text vorbește despre aspecte diferite unor oameni care se pot afla în aceeași încăpere sau în epoci diferite. Toate aceste idei sunt schițate, definite și nuanțate de autoare pentru a demonstra importanța pe care literatura o are astăzi, nefiind, totuși, terapie prin faptul că ea explorează viața interioară în mod paradoxal din exterior, prin apelul la un altul care produce revelația. De aceea, literatura nu poate vindeca, ci, prin citire, poate reface capacitatea vitală necesară vindecării.

Dar discuția pe care o propune Josie Billington în acest volum, așa cum chiar ea sugerează în incipit și cum reia în final, nu se rezumă doar la modul în care literatura se poate integra în medical humanities, ci demonstrează modul în care literatura ajută, în general, umanitatea prin transferul ei dinspre universități către societate. Autoarea nu propune eliminarea din școli a literaturii, ci, din contră, solicită revenirea la niște valori care nu mai sunt de mult luate în considerare în sfera studiului literarului. Conform acesteia, literatura se studiază prin apel la tot ce e exterior, prin raportarea doar la critică și la o critică a criticii. Josie Billington sugerează că ar trebui să se acrediteze un alt mod de raportare la literar, similar modului în care ea este practicată în aceste grupuri de lectură. Înțelegerea textului s-ar putea realiza numai prin contact direct cu acesta, prin exprimarea emoțiilor inițiale, apoi prin scrutarea gândurilor și, în final, prin evidențierea gândirii profunde. Prin acest demers, receptarea literarului s-ar apropia mai mult de scrierea operei și ar putea, sugerează autoarea, transgresa limitele universităților și s-ar putea reintegra în societate. Specificitatea literaturii este și ea luată în calcul, întrucât aceasta nu trebuie să se transforme nici în instrument medical, nici să fie privită sub aspect utilitar, în sens reducționist.

Criza mentalului prezentată în acest volum dovedește faptul că granițele impuse între domenii nu mai sunt atât de ușor de delimitat, atât timp cât sunt justificate de context și de necesități. Redefinirea literaturii într-o societate de consum este absolut necesară tocmai pentru ca ea să nu fie considerată doar un domeniu compensativ sau estetic. Așa cum demonstrează Josie Billington, viața integrează literatura în cel mai subtil mod posibil și anume prin reliefarea negânditului, a tot ceea ce nu se vrea și nu se poate exprima lingvistic. Probabil că obiectivul literaturii nu ar mai putea fi, așa cum s-a întâmplat în secolul XIX, să prezinte realitatea în scop didactic, întrucât societatea de azi este saturată de modele și pseudo-modele. Abordarea lui Josie semnalează scopul pe care literatura l-ar putea avea aici și acum. Pentru că, într-adevăr, dubla Criză a literarului și a medicalului cere mai mult nu de la autori, ci de la fiecare dintre noi – și, eventual, de la instituții, poate chiar prin introducerea în nomenclator a unei noi meserii, cititorul.

________________

*Josie Billington, Is Literature Healthy?, Editura Oxford University Press, Oxford, 2016, p. 145.

[Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 92-94]