În 1963 apărea în Cehoslovacia Dialektika konkretniho. Cartea lui Karel Kosik avea să fie considerată cea mai importantă lucrare din tradiția marxismului est-european, cel puțin de după Lenin și Troțki, expresia concentrată a socialismului umanist și revizionismului marxist care încercau să se articuleze în regiune în anii ʼ60-ʼ70. Pe bună dreptate, lucrarea a fost asemănată cu cele două cărți-manifest care, în 1923, deschideau tradiția filozofică a ceea ce s-a numit Western Marxism – Marxism și filozofie a lui Karl Korsch, Istorie și conștiință de clasă a lui Georg Lukács. Asemănarea privește nu doar impactul imediat al acestor cărți, scandalul pe care l-au provocat tustrele, și nici doar eleganța, prospețimea și densitatea textului pe care le etalează fiecare dintre ele. Ea se bazează inclusiv și mai ales pe niște puternice rezonanțe comune în construcția și miza argumentului lor.

Principala țintă a cărților lui Korsch și Lukács fusese „pozitivismul” marxismului profesat de Internaționala a II-a, determinismul ei scientist care retrograda în epifenomen și suprastructură atât filozofia – de-acum depășită și sublimată în științele concrete –, cât și practica revoluționară – de-acum transferată și pusă pe pilot automat în teoria stadiilor istorice obligatorii. Dialectica, înțeleasă deopotrivă ca filozofie și practică supreme, era sloganul prin care Korsch și Lukács încercau să infuzeze un spirit leninist în teoria și practica mișcării socialiste. În mod similar, principala țintă a cărții lui Kosik era determinismul economicist, tehnocrat al marxism-leninismului din blocul socialist, pe care Kosik îl problematiza filozofic sub conceptul de pseudo-concret, și căruia încerca să-i substituie o „totalitate concretă” făcută posibilă și articulabilă prin reflecția filozofică și practica socială – laolaltă, manifestări ale aceleiași dialectici fundamentale. În ambele cazuri așadar, filozofia, și mai exact dialectica, era chemată să regăsească și poate chiar redinamizeze praxisul revoluționar care să deblocheze rigiditatea teoriei și practicii socialiste. În ambele cazuri, atât în 1923 cât și patruzeci de ani mai târziu, aceste propuneri au fost întâmpinate cu obiecții, ca să folosim un eufemism, din partea marxismului oficial, instituit în partidele comuniste, fiind condamnate ca ultra-stângiste, anarhizante, prin insistența lor pe latura subiectivă și acțiune, și idealiste, prin insistența lor pe caracterul crucial și ireductibil al filozofiei. În ambele contexte, renumele și impactul cărților s-au constituit mai mult prin afara și în ciuda canalelor și mediilor oficiale, inaugurând, în 1923, o tradiție a marxismului occidental, curat academic, care s-a definit tocmai prin ruptura sa tot mai mare de mișcarea socialistă configurată în partide și lupte muncitorești, și deschizând sau, mai exact, impulsionând, în 1963, linia revizionistă de gândire a socialismului umanist, coagulată apoi în grupul Praxis și întâlnirile de la Korcula, care au reușit să reziste marginalizării și presiunilor oficiale cam până la jumătatea deceniului următor. 

Dar aici asemănările se opresc, pentru că parcursul ulterior al acestor autori, după impactul și reacțiile imediate generate de cărțile lor cele mai faimoase, diferă enorm în chiar situația pe care am luat-o drept etalon, și anume în cazul lui Korsch și Lukács. După cum se știe, Lukács și-a asumat – deși inițial le-a respins (vezi Tailism and the Dialectic) – obiecțiile de voluntarism și hegelianism care i-au fost adresate, articulând cu timpul o platformă filozofică mult mai sensibilă la partea de obiectivitate (tratată, în 1923, strict drept obiectivare qua reificare), realism în plan ontologic (dizolvat, în 1923, în conștiință și acțiune de clasă) și cunoaștere științifică în epistemologie¹. Karl Korsch în schimb a răspuns criticilor menținându-și și radicalizându-și poziția, chiar cu prețul excluderii și izolării sale totale de mișcarea socialistă. Astfel, traiectoriile lor ulterioare par perfect opuse: după șocul și scandalul provocate de Istorie și conștiință de clasă, Lukács a continuat devenind unul din cei mai – cel mai, aș spune – importanți filozofi ai secolului XX, rămânând, cu toate ostracizările repetate, în interiorul blocului socialist și articulând un veritabil sistem filozofic marxist (dacă așa ceva nu e apriori exclus sau imposibil); Korsch în schimb a emigrat în America, ducând mai departe un revizionism marxist care a devenit tot mai non-marxist, și sfârșind, alături de diverșii troțkiști și opoziționiști decepționați, în corul anticomunist dominant, în al cărui fundal vocea sa se confundă până la indistincție și irelevanță. Care din aceste alternative avea să fie calea lui Kosik?

 Din păcate, mai mult a doua decât prima. Precum Karl Korsch, și Kosik avea să rămână practic autorul unei singure cărți (deși atât Korsch, cât și Kosik au mai publicat și alte cărți după Marxism și filozofie, respectiv Dialectica concretului – multe, în cazul lui Korsch, mai puține, și doar culegeri de eseuri, în cazul lui Kosik). Curba involuției filozofului ceh e însă ceva mai sinuoasă și mai tragică decât traiectoria liniară a lui Korsch. În 1968, Kosik e în plină activitate frenetică, publicând numeroase eseuri și intervenții și fiind unul din principalii actori ai Primăverii de la Praga. Însă eseurile sale, publicate în engleză în The Crisis of Modernity. Essays and Observations From the 1968 Era, manifestă o deplasare notabilă a discursului filozofic: dacă în 1963, marxismul său revizionist își obținea efectul de prospețime prin deschiderile (critice încă) spre fenomenologie și existențialism, în 1968 și mai ales imediat după deziluzia provocată de invazia sovietică și procesul ulterior de „normalizare”, gândirea sa se cristalizează mai curând într-o reflecție de factură heideggeriană, care denunță tehnica drept esență comună a modernității, în ambele sale configurări principale (capitalism sau socialism de stat). Opoziția sa la invazia sovietică și la procesul ulterior de normalizare avea să conducă la excluderea sa din universitate și din spațiul public, impunându-i o tăcere lungă de 20 de ani. După prăbușirea comunismului, eseurile prin care își va marca revenirea în agora vor confirma însă și duce mai departe turnura sa heideggeriană antamată cu două decenii mai devreme, printr-o serie de intervenții care discută noua realitate postcomunistă prin prisma aceleiași domnii a Gestell-ului, și în care calea și soluția praxisului din anii 60 sunt cu totul înlocuite de reflecția metafizică și poetizantă văzută ca ultimă salvare din fața istoriei. Exclus din universitate în 1969, el avea să fie reexclus în 1992, ca răspuns la criticile pe care le-a adus noii guvernări postcomuniste și partiției Cehoslovaciei.

Toate aceste aspecte și evoluții sunt foarte bine surprinse și problematizate în recentul volum colectiv, apărut la Brill, Karel Kosik and the Dialectic of the Concrete², coordonat de Joseph Grim Feinberg, Ivan Landa și Jan Mervart de la Institutul de Filozofie al Academiei de științe din Praga. Deși cu un centru de comandă și cu o tematică ai zice strict cehe, volumul reușește să fie global în ce privește colectivul auctorial (cu contribuții din China și Rusia până în SUA, Canada și Mexic, trecând prin UK, Italia sau Franța), dar și în ce privește relevanța și nivelul la care sunt discutate temele. În cele aproape 400 de pagini ale sale, lucrarea are timp să întoarcă istoria și semnificația cărții lui Kosik pe toate fețele posibile, plasând-o mai întâi în contextul său imediat (secțiunea I), discutând apoi principalele sale concepte (praxis, dialectică, muncă, totalitate concretă – în secțiunea II), semnificația ei în lumina contemporaneității și globalizării (secțiunea III), dialogul și confruntările dintre gândirea lui Kosik și pozitivism, structuralism, antiumanismul althusserian și fenomenologia heideggeriană (secțiunea IV) și, în fine, influența și receptarea Dialecticii concretului (secțiunea V)³.

Ce mi s-a părut cel mai interesant din această bogată ofertă intelectuală? În primul rând, textele lui Francesco Tava (Praxis in Progress: On the Transformation of Kosik’s Thought) și Jan Cerny (Karel Kosik and Martin Heidegger. From Marxism to Traditionalism), care detaliază și aprofundează ipoteza pe care am schițat-o mai sus, cu evoluția lui Kosik de la marxismul revizionist la heideggerianism, și pe care personal doar am putut-o bănui comparând edițiile englezești din Dialectica concretului și culegerea de eseuri din perioada 1968. Textul lui Ian Angus (Inception of Culture from the Ontology of Labour: The Original Contribution of Karel Kosikto a Marxist Theory of Culture) care reconstruiește, și amendează acolo unde este nevoie, teoria lui Kosik despre natura ontogenetică a muncii ca posibilă teorie materialistă a culturii. Dar și, spre surprinderea mea, pentru că nu mă știam cu simpatii pozitiviste sau structuraliste, contribuțiile lui Tomas Hribek (Kosik’s Notion of Positivism) și Vit Bartos (Kosik’s Concept of Concrete Totality. A Structuralist Critique) care, așa cum le sugerează și titlurile, încearcă o reabilitare a „pozitivismului” și structuralismului criticate nu tocmai corect și pe bună dreptate de Kosik în Dialectica concretului. Nu în ultimul rând, pentru valoarea lor informativă sunt interesante și contribuțiile semnate de Gabriella Fusi și Diana Fuentes, care discută receptarea lui Kosik în Italia și Mexic, precum și epilogul lui Michael Löwy (Spirit of Resistance. Notes for an Intellectual Biography of Karel Kosik).

_________________

1 Dăm credit aici mai degrabă lecturii lui Tertulian, care vede în evoluția gândirii lui Lukács un veritabil proces de maturizare și aprofundare, decât interpretării mai dominante a unora ca Adorno sau Lucien Goldmann, care văd în evoluția gândirii sale doar rodul compromisului cu regimul.

² Joseph Grim Feinberg, Ivan Landa, Jan Mervart (eds.), Karel Kosik and the Dialectic of the Concrete, Brill, Leiden, 2022.

³ În România comunistă, receptarea Dialecticii concretului și, în general, referințele la Kosik lipsesc aproape cu desăvârșire: doar două trimiteri pasagere în Revista de filozofie (nr. 5/1965 și nr. 6/1966), câteva discuții de estetică – precum un scurt articol de Andrei Corbea despre „Viața și literatura” în Amfiteatru (nr. 5/1981) și o traducere a aceluiași Corbea din Hans Robert Jauss (Viața românească, nr. 10/1980). În România postcomunistă ecourile sale sunt încă și mai rare.

[Vatra, nr. 5-6/2022, pp. 40-41]