Ioana Zenaida Rotariu scrie o poezie destul de safe în debutul ei din Cei cinci ani de muțenie (câștigător al premiului „Alexandru Mușina” pe 2021), fără să mizeze prea mult pe sofisticărie & tehnicism, ci mai degrabă pe o precauție – a temelor, stilistică etc.

Nu-i lucru rău, iese de aici un volum care vorbește cu sinceritate despre colțul lui de lume – de la figura tatălui dispărut (în primul ciclu, „cei care pleacă și cei ce rămân”) și, în general, prezențe temporare în biografie, mici momente de introspecție. Nici urmă de ironie sau trucuri discursive, ci mai degrabă o poezie care curge firesc și curat în toate fluctuațiile ei personiste: „îţi spui că trebuie să fii mai atent la propriile gesturi,/ toate amintirile & momentele & oamenii/ la care nu ai avut timp să te gândeşti peste zi/ pe care ai vrea să-i vezi şi nu mai poţi/ la care ai vrea să ajungi dar nu mai ai timp/ toate îţi schimbă felul în care pui seara capul pe/ pernă/ nu te mai bucură decât mănuşile cu interior pufos/ sau puloverul roz pe care l-ai cumpărat din primul/ salariu// disponibilitatea 0 pentru mărunţişuri şi poezie/ 30 de minute pe drumul spre muncă sau/ timpul tău cu tine redus de căştile cu muzică/ imagini şi obiecte dovezi ale afecţiunii faţă de/ ceilalţi/ două cărticele de rugăciuni o pereche de ochelari/ şi corbii din cimitir care vor trece iarna la fel ca noi// miopi & trişti.”, felicitări & suveniruri. Meritul textelor de genul ăsta e, dincolo de faptul că nu excelează în ornament și „scheme”, acela că vorbesc într-o limbă destul de comună despre lucruri familiare, sentimente și stări ușor de recuperat și că prizează sensibilitatea ca pe-un canal empatic cu cititorul.

Cele mai reușite secvențe ale plachetei gestionează materia poetică tocmai prin apelul la o politică metodică de desfoliere a intimității, proces de vulnerabilizare la care Ioana Zenaida Rotariu se înhamă cu suficientă stăpânire de sine cât să nu alunece în patos/ lamentanție: „în absență totul devine mai clar/ parcurgem distanțele ca și când am fi/ într-un videoclip noaptea/ proiectez un gol peste imaginea ta/ de bărbat sigur/ și singur/ depășim un simulacru/ dar îi lăsăm aura noastră/ eu mă atașez/ tu te detașezi/ un om târând un troller la miezul nopții/ zgomotul roților pe caldarâm/ și în urma lui nimic/ senzația că ceva undeva e suprasaturat/ toate comenzile confirmate au fost achitate/ ultima ți-a golit cardul/ dau muzica mai tare în căști/ pe măsură ce-mi amintesc/ dorul de unde se cumpără/ tranzacție respinsă/ vă rugăm să vă întoarceți/ la pagina de confirmare a comenzii”, soft power. Din delicatețe și genul ăsta de consemnări discrete se nasc mai toate poemele ei, venite ca rezultat al agresivității exterioare – indiferent că vine din poziția copilului rămas după plecarea părintelui & grief-ul aferent (everything is a love letter), a momentelor de scrutare a spațiilor interrelaționale (scurtă cartografie a nostalgiei), a feminității puse sub lupă (lungul drum spre libertate) etc.

Una peste alta, un debut imperfect (cele trei titluri ale secțiunilor în care e împărțită cartea ar fi meritat lucrate puțin, la fel cum e cazul și pentru cel general, care le adună; e doar un exemplu), dar care își spune povestea într-un mod autentic și credibil.

_______________

* Ioana Zenaida Rotariu, Cei cinci ani de muțenie, Editura Tracus Arte, București, 2021.

*

kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos e o plachetă cu o voce sigură, care înaintează fără rezerve prin „muzeele inocenței” pe care le exploatează. Andrada Yunusoglu scrie o poezie cu mize absolutiste, în sensul că textele ei refuză din start orice formă de tatonare intermediară și pun la bătaie un repertoriu emoțional dens.

Atitudinea e una din calitățile de nediscutat ale debutului ăstuia, exersată în mici episoade identitare febrile, ceva mai temperate în prima parte, e drept. Deopotrivă sensibilă și dură, pe un ton sincer și direct, Andrada Yunusoglu vorbește aici despre biografie și teritorii personale (dez)afectate cu o precizie remarcabilă și o nostalgie reținută, stăpânită cu destul de multă luciditate; iese de aici o cartografie vulnerabilă în toată regula, greu de trecut cu vederea, construită, cel puțin în primă fază, pe un glisaj extrem de reușit al imaginilor și stărilor, cinematic pe alocuri, fără să fie „artizanal”. În orice punct al derulării momentelor ăstora de vulnerabilitate, îi iese câte-o formulare notabilă; kısmet abundă în fraze atent șlefuite, cu potențialul unui feed poetic dezolant și convulsiv: „[…] aproape deconectată de tot ce mă înconjoară/ îmi văd viața de la distanță/ când inima îmi ia foc și simt că totul în mine/ se dezintegrează/ tu ești acolo corpul tău luminează/ oasele noastre se vor descompune atât de frumos”, 24 vs. „organismele mici sunt singurele fericite/ departe de atingerea noastră/ cu cât mai mici cu atât mai fericite.”, 31. Sunt doar două exemple, aproape de oriunde ai cita, impresia e aceeași.

Dacă primele două secvențe construiesc prin acumulare graduală, prin amânare și acumulare a tensiunii (întrezărită discret, fără „scene”), în „I’m your trophy, make my nose bleed, now you own me”, ciclul care închide volumul, poemele ricoșează de-a dreptul din toate părțile ca niște proiectile cu materie grea. Chiar și cu tot fondul lor melancolico-original anterior, notabil din loc în loc, mai ales în textele cu încărcătură biografică puternică, e surprinzătoare erupția asta, virulența cu care textele atacă teme mari ca identitatea, discriminarea, feminitatea & provocările aferente. E un calup care distruge țintă după țintă și dinamizează volumul (nu c-ar fi suferit de monotonie nici până acum), unul în care feminitatea, corpul și, în general, problematica identitară prinde accente puternic manifeste (36), chiar cu tușe viscerale în câteva locuri (38). Greu de contestat potențialul exploziv al poemelor ăstora, cu atât mai mult când asimilează și niște detalii biografice cu un bagaj emoțional pe măsură: „viața mea/ între aici și acolo/ ca jocul luminii din camera mea/ urc fiecare treaptă/ și mama așteaptă în ușă/ zile în care ascund părți din mine/ și vorbesc corect/ zile în care frica nu curge prin sângele meu/ nici moartea/ zile pe care le aștept/ cu gândul la tot ce e mai bun/ kısmet sentimentul ăsta/ de închidere și corpul meu/ care nu mai poate să iasă din cutie/ kısmet și visele noastre se/ împlinesc prin imigrare/ mame care plâng și pachete trimise/ cine te îngrijește acolo/ cine e lângă tine când ai nevoie/ dacă ai nevoie de mine și n-am cum să ajung/ kısmet întrebările la care nu știu să răspund/ fără să fac prăpastia asta și mai mare/ tata îmi zice că a imigrat de nevoie/ de război sărăcie și politică instabilitatea/ singura constantă din viața lui. am imigrat pentru tine dar nici măcar nu te-ai gândit la mine/ îi zic și tace e liniște la noi în casă/ mama schimbă subiectul e mai ușor așa/ știi ce înseamnă kısmet/ noroc/ destin/ voia lui allah/ sau meant to be/ viața promisă/ dau din cap viața promisă/ kısmet o celebrare/ a lucrurilor pe care le știu/ și a celor ce vor urma/ kısmet sunt eu și tu/ și el și ea”, 41. E unul din poemele cele mai pure, în sensul de transcriere destul de fidelă a biografiei, dar cu o forță de necontestat. Feminitatea ardentă din ciclul ăsta duce, oricum, volumul într-o altă zonă, la un nivel la care încercările subtile & ceva mai delicate din prima parte sunt înlocuite aici de o coregrafie precisă și puternică în toată mișcarea ei revoluționară.

Un debut de mare forță, care își construiește o mitologie proprie inconfundabilă pe linia asta politico-feministă pe care se înscrie. Unul care promite, asta-i sigur.

______________________

* Andrada Yunusoglu, kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, Casa de Pariuri Literare, București, 2021.

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 33-34]