Andreea Pop – Periferia sentimentală

Dintr-o zonă destul de turbulentă vine Bianca Ela, care debutează la FrACTalia (2021) fără prea mult tam-tam, dar cu o poezie construită în așa fel încât atrage atenția, nu se lasă trecută cu vederea. Un tur de forță (stilistic, odată – în câteva texte de o elasticitate a frazei mai rar întâlnită la debutanți, în orice caz, cu o vervă a ideii pe care o duce unde și cum vrea ea –, dar valabil și la nivel tematic), poame divine e, din capul locului, prin excelență o poezie a periferiilor sentimentale & ideologice, o poziție destul de confortabilă, paradoxal, pentru că e foarte ofertantă ca material poetic. E aici, însă, o subversivitate care nu jenează, care nu devine în niciun punct prea caustică, ori demonstrativ-didactică, una care reușește, chiar și-așa, să dea niște texte-ricoșeu extrem de puternice.

În bună parte, și mai ales în prima parte a volumului, subversivitatea asta vine dintr-o poziție asumat-periferică în primul rând în raport cu propriul său act artistic, prin refuzul încadrării, al normei și asocierii cu standardele de creație (și mai concret, prin reclamarea prejudecăților & rețetelor despre ce ar trebui să fie poezia), așa cum se citește în poem cu și pentru Gloria E., de exemplu: „această ființă femelă e citovă/ e porumbel e șerpoaică e cactus/ e neîndemânatică e uitucă e complexă/ e vie// vorbesc cu ea și ea‑mi răspunde// îmi amestec vorbele cu ale sale/ această ființă-șerpoaică, porumbel și cactus –/ această ființă sunt eu/ suntem noi/ vorbim cu ea și ea ne răspunde/ simțim viața ei în coastele noastre// asta nu-i o poemă despre scris/ nu e doar afirmare de sine/ cuvintele nu-s doar spirite/ cuvintele noastre/ ființe-femele furioase/ și citove – spun/ cum se poate trăi împreună […]”. Postura asta de „ființă femelă” scrib – cu toate capriciile și vulnerabilitățile deconspirate, lăsate la vedere – e extrem de firească pentru Bianca Ela; de aici, din punctul ăsta, „livrează” imagini ale inadecvării pe care le construiește tocmai de la premisa chestionării actului artistic (cu o hipersensibilitate și, în același timp, o privire autoscopică prin care supune analizei revizitarea unor spații afective „dezafectate”, „contaminate” de rigori sau interdicții) în raport cu uzanțele sociale și/ sau biografice (de mare efect în sensul ăsta e poemul care deschide volumul, Semnele, în care trauma personală se topește pe cea livrescă până la identificare totală). Biografemele ei de genul ăsta – modul ei cel mai intim de a se raporta la lume și la propria persoană, un barem identitar cu multă precizie – deschid calea tuturor celorlalte teme de interes ale poetei.

poame divine construiește, deci, cu multă abilitate pe mai multe filiere, se ramifică și înspre teritorii cu o cartografie ceva mai aplicată (nu că n-ar fi la fel de aplicată și-n poemele manifeste pe marginea actului de creație despre care vorbeam mai sus, doar că aici și tentațiile teoretice sunt ceva mai mari), cu bătaie socială, dar și cu multă confesiune intimă. Episoadele de genul celor de mai sus alternează cu bucăți în care preocuparea Biancăi Ela merge ceva mai departe, spre o zonă a radiografiei identitare, a memoriei și a istoriei personale, cum se citește undeva mai încolo în același poem cu și pentru Gloria E., unde tema livrescă anunțată în primă fază devine, treptat, pistă de lansare pentru recuperarea unor experiențe ceva mai intimiste („scriu despre gloria/ scriu despre rude/ și despre străbunici/ ruperea și atașamentul/ limba rușinii/ limba familiei care mă respinge și care/ mă adăpostește// scriu despre cum m-am de-zis/ și pe urmă am purtat/ toată viața// acasa-n spinare/ ca o broască țestoasă/ ca un șarpele casei călător […]”). La fel cum, undeva în a doua jumătate a plachetei, tonul devine tot mai angajat politic și textele capătă o bătaie ceva mai largă, de factură eco-stângistă, cum e cazul poemului ek-staza (jurnalul trezirii), unde intuiția poetică prelucrează la foc continuu imagini ale inadecvării prin rulajul secvențelor degradării universale și a dereglajului mecanismului social general. Nu e nimic inovator în toată pledoaria asta anti-capitalistă, dar ce scoate din rânduri poezia din poame divine în locurile de tipul ăsta e felul în care Bianca Ela jonglează cu concepte, modul în care textele înaintează cu fluiditate spre destinația lor finală și în care, în tot traiectul ăsta, leagă cu sens și firesc toate punctele pe care le urmăresc. „Cuvânt”, „corp”, „feminin” & „masculin”, „queer” sunt tot atâtea concepte tari în poezia Biancăi Ela (cele mai evidente, nu singurele), dar care nu fac ravagii în economia debutului ăstuia prin declarații demonstrative, ci mai degrabă fuzionează organic într-un discurs al marginalului în care sistemele externe & cel personal, cu toate handicapurile lor implicite și explicite, vibrează la unison în plină rană deschisă.

În mod aproape logic, tot proiectul ăsta vocal (chiar și-n lipsa unor note stridente) determină și-o coregrafie a versurilor pe măsură. De cele multe ori, poemele Biancăi Ela se mișcă extrem de dinamic, cu salturi ideatice & întoarceri frecvente, schimbări de direcție și reveniri, sub forma unor bucle narativizate de mare efect în câteva locuri. Câteva dintre ele au un ritm atât de bine calibrat, încât orice formă de selecție devine o hărțuire; merită reprodus în sensul ăsta, fie și parțial, pentru că rezumă perfect și spiritul și forma debutului ăstuia, adică un soi de sensibilitate cu combustie tare, o concurență a notației delicate cu amănuntul virulent care se împacă foarte bine în poemele Biancăi Ela, arhi-citatul, deja, Dac-aș fi poet: „(cu tot ce înseamnă cuvântul în limba/ pe care se-ntâmplă s-o vorbesc)// aș copia, de la un cap la altul,/ versurile acelui iubit/ poet al iernii// aș copia lumina cu tăceri moi de zăpadă/ care te așteaptă liniștită în ferestre când te trezești// zăpada murdară cum e zăpada în orașele mari/ topindu-se încet în jurul canalelor// ninsoarea imaginară în timp ce înnoptezi/ într-o cameră plină cu cărți// și orașul în care am fost și eu în copilărie/ când marea se deschidea, la capătul străzilor/ ca ochii albaștri ai iubitei/ din viitor.// (o prietenă mi-a spus/ că „ochii albaștri ai iubitei” reproduc aici patriarhatul/ fac paranteza ca să fim sigure că iubirea queer/ trăită sau numai visată/nu va reproduce nicicând patriarhatul)// Aș copia toată zăpada, de la un capăt la altul,/ aș lăsa-o să se aștearnă/ cuvânt cu cuvânt/ pe caietele mele/ cum dai paginile unei cărți/ într-o seară de ianuarie// și m-aș gândi, în timp ce se adună tot mai multă,/ una peste alta,// la norocul pe care trebuie să-l aibă/ ființele care-și pot transforma/ așa de ușor/bulgării grei ai trăirii în fulgi/ delicați, asemănători// ființele care sunt lăsate să se exprime/ dincolo de reguli, dincolo de rime,/ printr-o fericită (pentru ei) încrengătură de împrejurări/ care face în așa fel încât/ cuvintele lor să cadă firesc/ în pagini, sub lumina scăzută a după-amiezelor singuratice// să ia tot felul de forme bizare/dar recognoscibile/ când se adună în țurțuri pe la streșini// să șoptească noaptea, când viscolește/sau să ți se pară că au șoptit.// Mă gândesc cum și în mine se lasă/ un cerc al singurătății/ cum cercul ăsta, dacă îl desenez aici/ o să pară prea copilăresc pentru un poet o persoană femeie/ de vârsta mea// (cu uter neproductiv, că n-am născut pe nimeni)// și-atunci mai bine mă străduiesc să-i dau altă formă/ dar când încep să mă joc cu forma lui, el dispare/ ca urmele din zăpada cea mai proaspătă/ când pășești, dezorientat(ă?), înapoi, peste ele […]” E doar un „caz” din poemele cu trimiteri livrești evidente (unele deconspirate în finalul volumului), care fac din Bianca Ela un „ucenic” livresc excelent, cu un studiu al modelelor (în speță, Mircea Ivănescu) dedicat și atent la cadențe și forme, dar care nu uită să își topească propriile sfere de interes în tot exercițiul ăsta cultural, încât rezultatul e o confesiune familiară, dar cu accente personale care se detașează suficient de clar de tiparul asimilat. E semn de maturitate poetică, oricum, felul în care practică toate exercițiile astea de efervescență cultural-ideatică.

În orice caz, prin privirea caleidoscopică, radicală și în același timp delicată în care se topesc și urgențele social-ecologice, și inventarul de gen, și ridiculizarea canoanelor de orice fel, și peste toate, linia discretă a vulnerabilităților personale, asta ca să enumăr doar câteva din liniile de ardență ale debutului ăstuia, poame divine e un volum care se detașează hotărât și cu mult curaj pe linia ultimelor apărute.

______________

* Bianca Ela, poame divine, Editura FrACTalia, București, 2021

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 24-25]

Un comentariu

  1. O cronică într-o publicație care si -a certificat prestigiul
    ( așa cum e revista Vatra)
    s – ar impune prin rigoarea științific/ literară a substanței și prin rafinamentul expresiei lingvistice ( efect al ultra filtrării limbajului literar prin epurarea de orice balast al oralității -frecvente aici) .
    Ideile ar căpăta coerența de intreg exegetic -presupus de un studiu- daca nu s- ar eluda arhitectura (interioară) afiecărui poem in raport cu intregul topologic al volumului ( echivalentul unui univers mundan ).pentru care limbajul poetic nube numai forma , ci este interstitial: referent de gradul al doilea – imagine poetică și voce lirică/ eul deghizat, obiectualizat proteic.
    Altfel , studiul devine doar o părere despre.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.