Poezia feminină – direcții și tendințe (II)

II. Sinteze și cronici

Iulia Militaru

O reconsiderare a femininului în poezia contemporană. Direcții și tendințe

Sintagma „literatură feminină” apare de obicei în contexte unde, în general, este vorba strict de literatura scrisă de femei, între cele două făcându-se o asociere directă fără o evaluare critică prealabilă (de exemplu, traducerea din limba engleză a women’s writing prin „literatura feminină”). Problematică este și punerea semnului de echivalență între noțiunile de literatură feminină și cea de scriitură feminină, popularizată prin teoria feministă a Hélènei Cixous, chiar dacă anumite critici aduse pe atunci acelei sintagme pot fi aplicate fără rezerve și literaturii feminine în cadrul contextului actual (aceste critici au evidențiat un esențialism de natură conservatoare prin noțiunea de scriitură feminină, cât și perpetuarea unui binarism opozițional extrem de problematic dintr-o perspectivă feministă contemporană queer). Astfel, această extindere a femininului și a ceea ce reprezintă el în cultura tradițională asupra unei întregi literaturi, caracterizată drept slabă, descriptivă, fără forță și acceptabilă doar când este practicată de femei, face ca sintagma „poezie feminină” să devină extrem de utilă menținerii relațiilor de putere din interiorul câmpului prin conservarea mecanismelor de producere/analiză a textului literar. De aceea, o reconsiderare a noțiunii de feminin asociată ideii de literatură este necesară, iar contestarea echivalenței dintre literatură feminină și literatură scrisă de femei poate reprezenta unul dintre momentele importante ale destructurării semnificației esențialiste a femininului.

În literatura română au existat două momente importante care au făcut posibilă o reinterogare a femininului din interior. Unul dintre ele ar fi coagularea grupului de scriitoare din jurul Premiilor Sofia Nădejde, axat pe susținerea literaturii scrise de femei, iar celălalt – apariția platformei Literatură și Feminism, asociată cu câteva edituri nișate în publicarea și promovarea literaturii queer-feministe.

Recunoașterea literaturii scrise de femei deschide în literatura română o categorie separată care își are tradiția ei pe care autoarele o revendică și o vor cât mai vizibilă. Remarcabile în acest sens al recuperării tradiției poeziei scrise de femei la noi sunt cele trei volume ale antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, coordonată de Alina Purcaru și Paula Erizanu. Aici cele două coordonatoare au depus o muncă uriașă de cercetare și selectare a unor texte poetice, începând cu prima parte a secolului XX și până în zilele noastre. Antologia reușește să aducă pentru prima dată în cultura română o imagine clară și bine sintetizată a istoriei canonului poeziei scrise de femei în acest spațiu.

Cu toate acestea există o serie de neajunsuri ale utilizării sintagmei „poezie scrisă de femei” și ale susținerii unui canon specific literaturii scrise de femei. De cele mai multe ori poetele care fac parte din acest canon refuză asocierea literaturii pe care o practică ele cu femininul sau scriitura feminină, justificându-și refuzul prin lipsa de gen a textului cu „adevărat valoros” din punct de vedere estetic. De asemenea, tot în cadrul acestei istorii, există voci ale scriitoarelor care contestă chiar ruptura între tradiții, negând existența separată între o literatură scrisă de bărbați și alta scrisă de femei. Ceea ce separă autorii de autoare este doar vizibilitatea și privilegiile mai mari în cazul bărbaților, făcând necesară o susținere mai strategică a scriitoarelor. Ruptura se va rezolva de la sine, cred ele, când vor fi rezolvate discriminările de gen. Deși este conștientizată și, în sfârșit, contestată devalorizarea și invizibilizarea autoarelor, apar totuși câteva neajunsuri legate de feminin. Se păstrează aceeași înțelegere negativă a termenului: o categorie inferioară, definită numai prin raportare la ceea ce nu reprezintă masculinul. Așa se explică de ce multor autoare asocierea cu femininul li pare disprețuitoare; lupta lor pune accentul de nenumărate ori pe contestarea legăturii dintre literatura scrisă de femei și cea feminină. Acest lucru este extrem de evident în felul cum autoarele din această mișcare folosesc în general limbajul: considerându-l neutru și relevant pentru „literatura nu are gen”, ajung să întrebuințeze inconștient, fără o poziție critică, termeni la masculin. Pe de altă parte binarismul de gen este întreținut cu o anumită doză destul de periculoasă de esențialism – practic persoanele nonbinare și literatura lor rămân în continuare în afara acestui canon. În plus, folosind o categorie mult prea generală cum este cea de „femei”, diferențele de clasă care pot să apară frecvent în interiorul acestei categorii trec de cele mai multe ori neobservate. În cele din urmă, această formă de nesupunere la presiunile statu-quoului este ineficientă, căci canoanele literaturii scrise de femei pot să mențină aceleași forme ale sistemelor opresoare de validare a textului și aceleași tehnici de producere a lui.

Din această perspectivă, ceea ce am numit mai sus literatură queer-feministă devine practic cea mai puternică direcție radical-contestatoare a acestor mecanisme. Scopul principal al unei astfel de literaturi este negarea opoziției de gen, decolonizarea femininului prin revalorificarea fragilului, vulnerabilității și susținerea unei etici a grijii care să consolideze o luptă împotriva mai multor opresiuni și sisteme de asuprire; odată cu deschiderea unui spațiu regenerator și transformator. De asemenea, preluarea și transformarea unor zone discursive considerate doar apanajul masculinului și/sau al gândirii occidentale, face ca această direcție să genereze o alternativă la modul în care femininul este definit și resemnificat. Relația cu femininul devine una fundamentală, pentru că în funcție de ea literatura queer-feministă se diferențiază de alte forme de contestare și critică a statu-quoului. În poezie, dintre textele relevante aș aminti: antologia Arta revendicării, coordonată de Medeea Iancu și publicată la ELF (Editura pentru Literatură Feministă); și antologiile Adăposturi (de Cenaclul X) și Precum Furtunile – ambele, volume colective de poezie queer-feministă.

Dar care ar fi mai exact trăsăturile femininului decolonizat din poezia queer-feministă a ultimilor ani?

1. Femininul și perspectiva queer-feministă asupra literaturii

În Space, Ideology, and Literary Representation1, W. J. T. Mitchell arată importanța categoriilor de spațiu și timp în conturarea unei zone deloc neutre unde se face inscripționarea textelor. Această zonă este mereu un câmp de conflict ideologic. Recunoașterea lui poziționează din nou literatura în centrul problematicilor deschise de relația dintre estetic și politic – nu există text de literatură care să nu fie contaminat de politic, neutralitatea reprezintă doar un simptom al orbirii. Dimensiunea politică asumată a oricărei estetici îi asigură literaturii o anumită autonomie față de direcțiile legitimate prin sistemele de putere. Altfel spus, literatura autonomă este literatura care își produce și consolidează un spațiu de existență. Acest spațiu a fost asociat în tradiția literară cu femininul, respectiv cu descrierea ca practică-suport/proteză pentru narațiune (temporală și masculină). Urmând o anumită tradiție psihanalitică, femininul rămâne definit ca imagine negativă a masculinului, ca proiecție și proteză care îl ajută să se autodefinească. Acest lucru își lasă amprenta asupra felului cum poezia feminină este înțeleasă, prin raportare la „marea literatură” – ea produce doar un spațiu-cadru, genizat și/sau rasializat, pentru acțiunea în timp; un spațiu-cadru construit pentru proiectarea și închiderea celuilalt, mereu femininul.

În acest loc considerat fără timp și pasiv intervine literatura queer-feministă pentru a-l revendica și elibera – o decolonizare a spațiului feminin al literaturii. Această literatură își are începuturile în practica literară a scriitoarelor queer de culoare, textul devenind un loc de producere a unor subiectivități până atunci marginalizate; subiectivități care să înlocuiască subiectul hegemonic al bărbatului alb occidental, cât și al femeii albe cisgender din clasele privilegiate. Accentul cade în literatura lor pe procedeul hibridizării, al amestecului/contaminării formelor literare pure și pe practicarea unei scriituri performative ca scriitură feminină transformatoare care să depășească dinamica opoziției descriptiv-narativ/pasiv-activ/feminin-teoretic (opoziție pe care se baza diferențierea scriiturii feminine la Hélène Cixous).

Există în general patru revendicări fundamentale pe care practica queer-feministă le propune în vederea decolonizării femininului și a spațiului poetic:

1. revendicarea unei dimensiuni temporale nonliniare – timpul crip2 al căderii, similar timpului queer; timpul crip nu se suprapune în totalitate cu timpul queer, iar respingerea unei versiuni normative de viitor (în care persoanele queer sau crip nu își au locul) nu înseamnă nicidecum respingerea oricărui viitor. Timpul crip este contaminat, specific epidemiei și comunității impure; iese din logica restrânsă și limitativă a vindecării într-un viitor ideal.

2. contaminarea limbajului și a genurilor literare tradiționale – textul hibrid3;

3. decolonizarea și revendicarea teoriei privită în general ca practică specific masculină – autoteoria4 a devenit recent una din practicile feministe esențiale de contestare a discursului teoretico-academic (strong theory) prin care autoarelor (cele din afara zonei academice) le este negată capabilitatea de a produce teorie. Apariția textelor hibride (weak theory) care contaminează teoria cu ficțiunea speculativă și jurnalul a reprezentat un moment important al practicii literare queer-feministe, căreia ar trebui să i se acorde mai multă atenție și în spațiul nostru cultural, cu atât mai mult cu cât producția locală de astfel de texte a început să se dezvolte.

4. practicarea unei scriiturii performative a grijii5, o scriitură de regenerare și recuperare a ceea ce a fost considerat debarasabil și anihilat, în locul unei scriituri a violenței distructive în numele creației sau al unei scriituri de purificare și normalizare.

Tot Mitchell în textul menționat mai sus vorbește de o diferență între felul cum autoarele par să își producă textul în comparație cu scriitorii bărbați. Metafora peniței care marchează prin penetrare suprafețele, simbol falic, este înlocuită de cea a pensulei care colorează delicat suprafețele prin atingere-mângâietoare. Cu toate că Mitchell o leagă în continuare de privire ca „prezentare a lumii așa cum este ea”, totuși metafora pensulei ține mai degrabă de simțul tactil și amintește de acel „sărut al suprafețelor”, de la Kathryn Bond Stockton. O literatură a pipăitului și a membranelor permeabile, împotriva reprezentării și a practicii violente de a vorbi în numele celorlalți.

2. Direcții ale poeziei queer-feministe în literatura română contemporană

Putem vorbi în acest moment de trei mari direcții în poezia contemporană unde sunt valorificate elemente specifice literaturii queer-feministe și în care femininul este asumat ca putere radicală, nicidecum slăbiciune, dar și ca formă de destructurare a gândirii binare heteronormative. Această poezie aduce schimbări fundamentale ale orizontului de așteptare, venind cu o altă privire și cu un alt tip de afect. De aceea, vechile instrumente de analiză și receptare ale poeziei nu mai sunt eficiente în acest caz.

a. poezia revoluționar-militantă

Direcția cea mai bine reprezentată la noi, unde au apărut cele mai puternice și mai de impact texte cu mesaj feminist. Ea a jucat un rol extrem de important în deschiderea unui spațiu posibil de existență pentru literatura queer-feministă și a avut ca punct culminant elaborarea manifestului6: Către o lume literară mai blândă, neasupritoare. Manifestul scriitoarelor feministe de stânga, unde apar bine conturate pozițiile și revendicările literaturii queer-feministe.

Dintre formele pe care le poate lua, aș enumera: manifestul, poezia angajată și performance-ul poetic. Autorx din această categorie au în prezent o vizibilitate mai bună și pot transmite cu o forță mai mare mesajele și revendicările queer-feministe. De-a lungul timpului s-au făcut remarcate poemele și performance-urile Carolinei Vozian7, volumele Medeei Iancu (Delacroix este tabu: Amendamentele lirice, ed. frACTalia) și ale Iulianei Lungu (Canto Hondo. Loba cântă mai departe, ed. frACTalia). De asemenea, volumul de debut al Ilenei Negrea (Jumătate din viața mea de acum, ed. frACTalia) ar putea fi încadrat tot în această direcție.

Ca manifestări poetice performative antirasiste, queer-feministe și intersecționale trebuie menționate și textele lui Julio Elvisey (Pisicăx) sau ale Paulei Dunker, autorx încă nepublicați în volum.

b. poezia nonbinară, (auto)teoretică și hibridă

Această direcție începe să fie din ce în ce mai bine reprezentată în ultimul timp. Aici aș încadra în primul rând autori care prin textele lor generează o nouă subiectivitate politică nonbinară și care încalcă regulile de separare strictă între afect și rațiune/poezie și teorie. În cazul lor, nu este vorba doar de un amestec al genurilor literare (liric, epic sau dramatic) sau al speciilor, ci de o depășire a limitelor a ceea ce înseamnă literatură și cine și cum trebuie să o practice pentru a produce texte valabile estetic. Dintre autorx pe care i-aș include aici: Tudor Pop cu volumul Softboi Mimosa (ed. OMG), Emilian Cătălin Lungu cu Supine Dream (ed. OMG), alexandru adam cu stilizări ap. (ed. frACTalia), proiectul Maia Şerbănescu, bianca ela cu poame divine (ed. frACTalia) și Ada Eliane8 cu Red Pilled Utopia (o autoare trans care își asumă fragilitatea ca formă de luptă și nesupunere împotriva presiunilor heteronormative); volumul ei urmează să apară la frACTalia. Dacă textele lui Tudor Pop, Emilian Cătălin Lungu și ale Adei Eliane își revendică nesupunerea față de limitările statu-quoului prin producerea unei subiectivități fragile nonbinare, cartea lui alexandru adam, cât și proiectele maia șerbănescu și bianca ela folosesc o direcție autoteoretică mai accentuată pentru a critica și destructura practica literară conservatoare. Această practică fiind de cele mai multe ori internalizată și greu de identificat, critica se transformă adesea în autocritică. Scopul unei astfel de poezii rămâne cel de transformare antiheteronormativă, anticapitalistă și de devenire un Altul.

Aș menționa la categoria lucrărilor teoretico-hibride și textele Ancăi Bucur9care se concentrează pe cunoașterea și analiza limbajului, decolonizându-l și încercând să depășească, structurile și formele problematice.

O poziționare mai puțin politică, dar prin care se revendică totuși o sensibilitate asumată de tip feminin am regăsit-o în poemele Teonei Galgoțiu (Mă uit înapoi și dispare, ed. OMG) și ale lui Alexandru Nathan Moisii (Singurătatea e o boală cronică, ed. Hecate) – la ele este absentă, în schimb, latură autoteoretică care să hibridizeze și să decolonizeze structurile/limbajul și să producă o queerificare a discursului. Totuși, evoluția acestor autorx se poate anticipa ca mergând în acest sens.

c. poezia etic-asumată a grijii: poezia antispeciistă și poezia Crip/Mad (antiableistă/antiageistă)

Poezia antispeciistă pune accentul pe o desubiectivare profundă, dizolvând subiectul uman și restructurând relațiile dintre animalele umane, animalele nonumane și plante, ceea ce face ca astfel de texte să fie permanent însoțite de o componentă a pierderii, a doliului și eșecului. Construind utopii ale durerii și ratării, o astfel de poezie produce un puternic mesaj politic anticapitalist, prin care trebuie clar să o diferențiem de ecopoezia ultimilor ani cu care nu se confundă. În acest moment, având în sfârșit „cărțile pe masă”, putem să vorbim clar de aceste distincții. Cartea Noréi Ugron, apărută recent la ed. frACTalia, Orlando postuman creionează un univers queer antispeciist și se distanțează de estetica umanistă din Cartea plantelor și animalelor (ed. Nemira) a Simonei Popescu sau de direcția pastoral-reacționară din Sputnik în grădină (ed. OMG) de Gabi Eftimie. Aici relația cu animalele și plantele nu supune nonumanii unui univers exclusiv uman; întâlnirile nu sunt facilitate de un mediu dominat cultural. Natura nu mai este un cadru pasiv, plin de „obiecte” în/de care omul se mișcă și folosește, pentru a-și găsi liniștea și echilibrul; ea este permanent problematizată prin forța de acțiune politică specifică privirii și afectului queer.

Un volum atipic este Alwarda (ed. Pandora M), de Ruxandra Novac. Aici, corpurile umane și cele nonumane ajung să se întrepătrundă, să se amestece, până ce se deformează generând o masă fluidă și alunecoasă, „o piele permeabilă”. Interesante sunt și rarele trimiteri la problemele pe care le ridică ageismul, agentivitatea naturii, cât și queerificarea destul de puternică și neașteptată a discursului poetic printr-o încâlcire-amestec de natură/cultură.

Poezia Crip/Mad formează o categorie specială de care a început să se vorbească doar de puțin timp în spațiul cultural românesc. Este interesată în special de un anumit tip de corporalitate pe care o opune corporalității considerate „normale” și este însoțită frecvent de o componentă militantă importantă, dar și de zone (auto)teoretice prin care hibridizează și modifică forma normalizată a corpului textual. Uneori întâlnim și aici tematica doliului și a pierderii. Accentul cade foarte mult pe corporalitatea abjectă, reușind să articuleze o critică radicală a privirii normalizatoare și să genereze corpuri queer prin estetica crip a asimetriei. Foarte puțin prezentă în poezia noastră și aproape invizibilă pentru critica literară autohtonă, ea abia începe să se dezvolte în jurul celor două numere ale revistei MAD zine. În mod paradoxal, volumele Danielei Hendea: Acordor de teremin și H2X (ed. frACTalia), care se încadrează aici, au fost remarcate în zona statu-quoului, fără însă să fi fost legate în vreun fel de această direcție; excepție făcând câteva voci și ele destul de marginalizate.

Și în cartea Andradei Yunusoglu, kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos (ed. CDPL), un debut remarcabil, ne izbim de o corporalitate deformată sub presiunea forțelor opresoare, un corp abject exploatat și permanent ucis. Are o puternică dimensiune militantă, cât și una a eșecului și a doliului. Se simte și aici nevoia, ca și la Teona Galgoțiu, de o mai mare queerificare a discursului prin hibridizare și transformare.

Un alt volum care merită amintit este ulei de palmier (ed. Tracus Arte), de Yigru Zeltil. Acesta, în ultima parte, mai exact de la poemul „Dezvoltarea psihologico-intelectuală a omului atinge apogeul la vârsta de 24 de ani” încolo, dar și prin poemele „piele vărsată” sau „reprimarea”, oferă câteva texte de poezie crip bine construită, chiar dacă per ansamblu volumul nu renunță cu totul la formele și structurile literaturii legitimate. Evoluția textelor sale viitoare, în schimb, ar putea merge spre o puternică poezie Crip/Mad.

În final aș vrea să atrag atenția că poemele pe care le-am prezentat în funcție de aceste trei categorii nu aparțin strict uneia singure. Limitele dintre ele oscilează, iar anumiți autorx dintr-o categorie pot să aibă elemente specifice și altei categorii (de ex.; bianca ela în categoria poeziei revoluționare și militante, Carolina Vozian și Paula Dunker în categoria poeziei non-binară/autoteoretică, Tudor Pop sau Ileana Negrea la poezia crip/antiableistă etc.). Aceste secțiuni le-am gândit în funcție de elementele preponderente din poemele autorxlor menționatx.

Ceea ce rămâne totuși comun tuturor este mimesisul performativ în locul reprezentării occidentale, caracterul hibrid și autonomia față de structurile normate ale statu-quoului – principalele manifestări literare ale decolonizării femininului.

____

Note:

1 Vezi: Poetics Today, Vol. 10, Nr. 1, Art and Literature I (1989), pp. 91-102.

2 Vezi Alison Kafer, Feminist, Queer, Crip, Indiana University Press, 2013.

3Vezi textele lui Homi K. Bhabha despre hibridizare și mimesisul hibrid, dar și Gloria E. Anzaldúa despre terorismul lingvistic.

4Vezi Lauren Fournier, Autotheory as Feminist Practice in Art, Writing, and Criticism, MIT Press, 2021.

5 Vezi The Care Manifesto. The Politics of Interdependence, de The Care Collective (Andreas Chatzidakis, Jamie Hakim, Jo Littler,Catherine Rottenberg, and Lynne Segal), Verso Press, London, 2020.

6 Vezi: https://literaturasifeminism.files.wordpress.com/2022/02/manifestul-scriitoarelor-feministe-de-stanga.pdf

7 Vezi: https://www.youtube.com/watch?v=a-ctKIk3TLk

8 Vezi: https://literaturasifeminism.wordpress.com/2022/07/05/poeme-de-ada-eliane/

9 Vezi: https://literaturasifeminism.wordpress.com/2022/06/07/samburele-matricei-o-naratiune-despre-limba-de-anca-bucur/

***

Teodora Coman

Tablou în mișcare

De obicei, poezia feminină era asociată cu o formulă dominantă, marcată fie de confesivitate, intimism, vulnerabilitate, reunite în registru deprimist, fie de curajul detabuizării sexualității, cu componenta autoscopică viscerală. Exact pentru aceste caracteristici care au impus-o a început poezia feminină douămiistă să fie privită cu condescendență de mileniali, deși a adus în centrul atenției poete remarcabile: Ruxandra Novac, Val Chimic, Diana Geacăr, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Gabi Eftimie, Miruna Vlada, Rita Chirian. Între timp, formula poetică a unora dintre ele fie s-a maturizat (Miruna Vlada, ,,Prematur”, Gabi Eftimie, ,,Sputnik în grădină”), fie s-a schimbat complet, așa cum e cazul Ruxandrei Novac cu volumul ,,Alwarda”, care respiră tematica alienării geografice, cu volatilizarea spațială și identitară într-un registru difuz, melancolic.

Noul val de poete se revendică atât din redescoperirea poeticii intense și fruste a Angelei Marinescu și a eticii Marianei Marin, cât și din poezia contemporană occidentală și nu numai, mult mai experimentală, care abandonează tonul confesiv în favoarea unui program etic sau ideologic de factură feministă (Medeea Iancu, Iulia Militaru, Miruna Vlada), poezie identitară de tip queer (Ileana Negrea), poetică a alienării (Ruxandra Novac, ,,Alwarda”), discurs poetic asumat, angajat în realul mistificat de tip comunist, consumerist, discriminatoriu (Elena Vlădăreanu cu ,,bani, muncă, timp liber” și ,,minunata lume Disney”), poezie a postumanului cu accente eco (Gabi Eftimie, ,,Sputnik în grădină”), vortex pe cât de baroc, proteic, pe atât de incisiv (Olga Ștefan, ,,civilizații”), postironie (Elena Boldor, ,,traxx”). Pe lângă nume noi și voci distincte precum Anastasia Gavrilovici, Livia Ștefan, Lena Chilari, Cătălina Stanislav, Deniz Otay, Teona Galgoțiu, Ramona Boldizsar, revin nume consacrate care își schimbă sau reinventează formula poetică. Astfel, în ,,Prematur”, Miruna Vlada își transformă discursul visceral douămiist într-unul ideologic, care mizează pe reactivitatea față de politicile opresive cu care se confruntă corporalitatea feminină, instrumentalizată religios, estetic, social și cultural. Astfel, poeta optează pentru un discurs de emancipare într-o poetică tranșantă, individualistă, așa cum ne-a obișnuit încă din ,,poemele extrauterine”. O rafinare a scriiturii prin adoptarea unui registru mai subtil, al discreției, se remarcă la Domnica Drumea, în ,,Vocea” (2014), și la Moni Stănilă, în inimitabila ei formulă religioasă (,,Ale noastre dintru ale noastre”, 2020). Elena Vlădăreanu demistifică rolul artei prin precaritatea statutară a artistului și practicile lui de subzistență, în câmpul unor tranzacții umilitoare pentru prestația/performanța celui care scrie. Un exemplu de experimentalism poetic inedit, poate prea puțin remarcat, este ,,Trado”, carte scrisă de tandemul Svetlana Cârstean-Athena Farrokhzad, și, mult mai atipică, depersonalizarea discursului Cosminei Moroșan, care-și sabotează referentul în virtutea unui fascin computațional, sau scrierea colectivă a textului prin pulverizarea noțiunii de eu și asumarea identității ca fragment sau reziduu (Silvia Grădinaru și Cristina Alexandrescu în volumul semnat de Lucian Brad, ,,Un om mai important decât oamenii”, 2020).

De departe, Cosmina Moroșan este cea mai avangardistă poetă. În ,,Beatitudine (eseu politic)”, 2017, subiectul se topește în (auto)simulare și în variante de simulacre, își găsește mereu linii de fugă și se implodează ludic în propria divergență, după tiparul ubicuu și rizomatic al cyberspace-ului, fiindcă și experiența noastră socială și cognitivă s-a inversat în raport cu realul prin imersia în virtual și trăirea plăcerii de a naviga randomly pe internet și de a pierde timpul mai degrabă decât căutarea sensului, un search nonpredictibil, dictat, așadar, mai întâi de fascin și abia apoi de voință. Practic, am ajuns să și gândim și simțim digital, iar creierul nostru a încorporat acest mod de raportare la lume, o intricare de senzații și concepte în ,,hiperinformație”, cu caracterul ei ,,familiar deschis, eruptiv și binefăcător”, cum  spune poeta însăși într-un interviu. Transiența lui acum împiedică atașarea, stagnarea, schema mentală preconcepută. La polul opus aș plasa-o pe Gabriela Feceoru, care demonstrează că biografismul confesiv nu s-a epuizat. Poeta cultivă o scriitură cu miză ontologică, fără graniță artificială între text și viață, de o sinceritate aproape insuportabilă, cu vulnerabilități expuse într-o formulă sacadată, concentrată, intensă. Feminismul ei de tip traumatic are la bază empatia, nu excesul (Livia Ștefan) sau tranșanța ideologică, prezentă la Miruna Vlada sau Medeea Iancu. În urma Gabrielei Feceoru vine Cătălina Stanislav (,,Nu mă întrerupe”, 2021), cu o formulă mult mai prozaică, dar nu mai puțin valoroasă, însă trauma e surdinizată pentru că se aduc în prim-plan tentativele repetate de relaționare, cu iluziile și eșecurile iminente, rezultate în urma asumării feminității ca experiențe de autoformare, opuse tiparului static, ideal de virtute. În plus, la Cătălina apare și autoironia insidioasă, bine strunită în tonul general melancolic. Feminismul nu se reduce doar la scrierea de poezie, ci se remarcă și prin efortul recuperării unor nume uitate sau nedreptățite de establishment-ul literar, creat de și pentru bărbați. Astfel, a fost (re)descoperită Sofia Nădejde: i s-au publicat romanele ,,Patimi”, ,,Robia banului”, ,,Părinți și copii” și volumul de publicistică ,,Despre creierul femeii și alți demoni”. Numele celei care polemiza cu misoginul Titu Maiorescu se regăsește și în categoria premiilor literare acordate exclusiv scriitoarelor, iar Alina Purcaru și Paula Erizanu au publicat, în trei volume, antologia ,,Un secol de poezie română scrisă de femei” la editura Cartier, care a devenit obligatorie pentru oricine dorește să aibă o imagine de ansamblu corectă a poeziei noastre. O altă apariție editorială edificatoare pentru înțelegerea statutului scriitoarelor în cadrul istoriei literaturii este ,,Fete pierdute: Notițe pentru o istorie a poeziei feminine românești” (2021), scrisă de criticul Alexandru Cistelecan.

Un alt exemplu de reinventare, pe lângă Ruxandra Novac și Diana Geacăr, este Moni Stănilă, cu ultimul ei volum, ,,Ofsaid”, cel mai experimental dintre toate cele scrise de ea până acum. Schimbarea de registru este cu atât mai surprinzătoare cu cât ,,Ale noastre dintru ale noastre” (2020) avea tematică religioasă și propunea o redimensionare a unor referințe biblice. De data aceasta, descoperim o poetă microbistă care jonglează virtuos sensurile între spațiul de joc și extraperimetrul numit viață, iar trecerea la partea a doua, dedicată războiului din Ucraina, este un alt element surpriză. Tot în zona experimentului poetic intră și Krista Szocs, cu ,,Berlin”, în care textul relaționează uneori până la fuziune cu melodii ale unui playlist personal, asumat ca influență generatoare de vibe poetic.

Diana Geacăr și-a rafinat scriitura prin revendicarea din sursele livrești (Ann Carson a inspirat-o în scrierea volumului ,,Frumusețea bărbatului căsătorit”, 2009, reeditată în 2021 la Casa de Pariuri Literare) și prin activarea unor filtre discursive în care elipsa și tăcerea devin la fel de importante ca ceea ce se enunță. În ,,Dar noi suntem oameni obișnuiți”, tema familiei, destul de evitată sau ironizată, propune existenţa ca normalitate într-un discurs al discreției, al surdinizării experienţelor cotidiene, dar şi/mai ales al celor inevitabile precum boala şi moartea tatălui. Nu atât vorbele, cât nespusul ne (dez)afectează pe viaţă, nu atât comunicarea, cât ceea ce se ratează în comunicare. Din cauza asta, poemele Dianei se aproprie de limbajul interiorizat al celei care se teme de falsificarea adevăratelor trăiri prin simpla verbalizare. Limbajul nu e decât vârful de iceberg al umanităţii noastre ireductibile. Prin eul relațional, conștiința devine mai altruistă, câmpul de observație, mai generos, privirea, mai acută, iar eul, mai solidar cu ceilalţi, integrat în noi, pluralul, celula multiplicată ce stă la baza oricărei familii. Noua identitate poetică (fiică, soție și mamă, în același timp) se construiește prin convergența unor acte, efecte, relații și (non)intenții, așa cum procedează orice poet matur. În aceeași poetică a discreției și a obișnuitului, cu un simț fin al surprinderii umanului în cadre de ansamblu, de mare precizie cinematică, aș încadra-o și pe Cristina Ispas, cu ,,Rezervația” (2011, reeditată în 2022) și, mai ales, cu ,,40. să înceapă jocurile” (2018). Ștefania Mihalache intră tot în categoria poetelor cu formulă discretă, deși emoția are momentele ei de erupție revelatoare în aparentul calm cotidian. 

O altă apariție singulară și puternică este Cristina Stancu. Ea a publicat două volume, ,,Teritorii” și ,,Apără pe cineva de tine”. În ultimul, poeta scrie un poem fluviu la foc automat, prin impresionante acumulări informaționale de tip ,,poetic data”, în care umanul încearcă să-și mențină esența precară în hibridizarea de tip post- și trans-. Aș zice că e o combinație între Val Chimic în variantă maximalistă și Cosmina Moroșan în ipostaza unei rezistențe la propria beatitudine. Din aceeași familie face parte și Deniz Otay, cu ,,Fotocrom Paradis”: subiectul se înregistrează în fluxuri când sincrone, când defazate, în ritmuri atent controlate, ca într-o fază de postproducție.

Chiar dacă fac parte din alte generații poetice, trebuie spus că poetele mature, consacrate, au continuat să scrie în paralel cu cele tinere. Simona Popescu a reușit să surprindă cu ultimul ei volum, ,,Cartea plantelor și a animalelor”, după 15 ani de pauză, Angela Marinescu nu se abate de la formula anti-establishment care a consacrat-o, ,,subpoezie”, iar editura Charmides i-a reunit poezia și proza în formatul ,,Opere complete” (2015, 2016). La Casa de Pariuri Literare i-a apărut, în 2021, placheta ,,Păsările pe cer țipă”, de data asta cu numele Marcovici. De altfel, aceeași editură a avut grijă și de Nora Iuga, iar dintre titlurile care merită menționate sunt ,,Scrisori neexpediate”, ,,Opinii despre durere”,  ,,Vina nu e a mea” și ,,Captivitatea cercului”. Mariana Codruț a consolidat fibra etică a poeticii ei inconfundabile prin ,,Hiatus” – 2015 și ,,Pulsul nu poate fi minimalist” – 2019, după antologia ,,Areal” din 2011, cuprinzând texte scrise între anii 1982 și 2007, iar editura Cartier a publicat în 2021 antologia ,,Zonă complice”, cu poeme alese de Bogdan Crețu. Pe aceeași filieră etică s-a evidențiat Flori Bălănescu. De fapt, autoarea scrie poezie asumat politică, pe baza cercetării arhivelor din perioada comunismului, iar în 2018 a ieșit volumul ,,revoluția permanență, mon amour!”. Rodica Drăghincescu a revenit cu două volume prea puțin discutate, ,,Fraht” (2018) și ,,Copilul cu piele de iarnă” (2020), iar Ruxandra Cesereanu a publicat atât poezie (,,Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest” –2018; ,,Sophia România” – 2021), cât și studii/eseuri: ,,Călătorie spre centrul infernului. Literatura și memorialistica închisorilor și lagărelor comuniste”, 2018, ,,De la Golania la #rezist. Jurnal civic 2017-2019”, ,,Tricephalos”, 2019.

La capitolul vizibilitate și apreciere, Anastasia Gavrilovici a reușit o adevărată performanță. Chiar și acum, la doi ani de la debut, continuă să fie invitată la lecturi publice, este implicată în numeroase proiecte literar-culturale și a obținut cele mai importante și mai multe premii pe care le poate lua un debutant, iar inima origami i-a devenit brand personal. ,,Industria liniștirii adulților” a stârnit admirația unanimă, chiar dacă Anastasia nu se teme de confesiv și autobiografic, dar luciditatea ei cu virtuți regizorale are atuul unei autoproiectării vizuale  unice. După ce îi citești volumul, rămâi cu multe imagini puternice, frisonante, rezultate din amestecul de fragilitate și forță. Olga Ștefan are aceeași calitate vizuală a poemelor și aceeași forță de expresie, dar pliate pe o vocație mult mai experimentală și pe o formulă eclectică, mai contorsionată, mai versatilă, obținută prin scurtcircuitarea convențiilor poetice. În locul confesiunii, Olga mizează pe breșa creată în urma coliziunii dintre subiectul  centrifug, expansiv și realul compozit, voit incomod al ,,Civilizațiilor”, care refuză categoria facilă a explicitului.

Departe de a fi epuizat direcțiile poeziei feminine contemporane, pot spune doar atât: a cartografiat noi teritorii tematice și de expresie și a devenit indispensabilă pentru orice raportare la literatura noastră, reușind să transgreseze zone până nu de mult greu accesibile. Trebuie să le fim recunoscătoare tuturor poetelor pentru plusvaloarea adusă de diversitatea de voci și formule, care au transformat feminitatea într-o forță identitară și culturală.

***

Rita Chirian

Poezia tuturor neascultărilor

Se cuvine, dintru început, o lămurire minimală a conceptelor. Pentru ca unitatea poezie feminină să poată fi supusă dezbaterii, pasul dintâi trebuie să fie cel prin care se fixează teritoriul circumscris. Despre ce vorbim când ne prindem, cu toate puterile, de această sintagmă ambiguă și, pentru cei mai mulți, generatoare de reacții ofensive? …Și cu atât mai mult este nevoie să stabilim aria pe care o cuprinde, cu cât mi se pare că ea capătă pentru fiecare utilizator un sens distinct. Astfel, ce înțeles se actualizează întâi și întâi de toate? Poezie scrisă și performată de autoare sau, dimpotrivă, poezie ale cărei imaginar, discurs, problematică etc. gravitează în jurul acelor mărci identitare asociate femininului? Întreprind această demarcație tocmai pentru că nu în cazul tuturor scriitoarelor suprapunerea aceasta este deplin funcțională, iar bănuiala mea este că se supun examenului tocmai acele încă destul de rare și, poate, curajoase, zgomotoase situații în care autoarea își asumă și explorează un set de teme vădit feminine: maternitate, sferă domestică, profesională, economică, sexualitate, fiziologie feminină, libertăți și disfuncționalități sociale, tot ceea ce este programat ginocentric, propune o înțelegere feminină a lumii, pune sub semnul întrebării celălalt tribalism, al literaturii „masculine”. Se poate însă altfel, când autorul este o autoare? Este posibil ca o scriitoare să falseze, să-și abjure propria feminitate și să practice o scriitură „asexuată”, de-feminizată ori travestită? Nu cumva această falsă transgresiune nu poate merge decât până într-un anumit punct, în care întâlnește general-umanul?

Aș risca să spun că orice compartimentare de acest fel (poezie feminină vs. ce?) reprezintă o farsă și o butaforie. A acorda deliberat spațiu femininului este, pentru scriitoare, o victorie à la Pyrrhus, fiindcă a crea rezervații pentru literatura femeilor este o insidioasă formă de segregare față de care ar trebui să ne cultivăm o sănătoasă suspiciune. A vedea genul înaintea individului este o recrudescență a unei paradigme anacronice pe care orice om educat a depășit-o: că există oameni, instituții, modele sociale care perpetuează automatisme și reflexe reacționare este fără nicio îndoială, însă nu endemizarea constituie o soluție. Astăzi, o republică feminină a literelor are ceva din saloanele prețioaselor ridicole, întrucât vizibilitatea femeilor scriitoare nu trebuie să se producă în virtutea unui căutat echilibru de reprezentare, ci pentru că absența lor ar fi de neconceput; un premiu atribuit unei femei scriitoare să nu vină numai atunci când „premiul nu a revenit de mult unei femei”, ci pentru că altfel nu se poate. Locul femeilor în literatură nu este o concesie, ci este un drept pe care oricine (și mai ales orice scriitoare) trebuie să-l fi internalizat în justă măsură, încât să nu mai constituie subiect de dezbatere. Alfabetizarea, accesul la educația superioară, „o cameră doar a ei” și posibilitatea independenței financiare au încheiat revendicările posibile. Sigur, că bărbați și femei, că fete și băieți deopotrivă nu acced la aceste privilegii nu ține de dinamica vieții literare, ci, fără îndoială, de alte politici publice. Suntem egali, scriitoare și scriitori, în oportunități, în stigme, în ratări, altfel este cu neputință – și iată că, mutatis mutandis, după atentatul asupra lui Salman Rushdie, lui J. K. Rowling i s-au reînnoit amenințările, iar pe la noi, cel mai de seamă poet de astăzi este, fără doar și poate, Angela Marinescu. De aceea, aștept, cu maxilarul încleștat, cuvenita reparație: numere de revistă dedicate „poeziei masculine”, festivaluri de literatură dedicate bărbaților scriitori și dezbateri pe marginea locului ocupat de bărbații scriitori în literatura prezentului. Altfel spus, vanitatea de a fi prezentă pe raftul feminin al literaturii este prin ea însăși un simptom al marginalității, o vasalizare periculoasă, o îmbrățișare naivă a condescendenței unui statu quo considerat în sine impenetrabil și profund divizat, cu nimic mai presus repulsivelor campanii caritabile din preajma sărbătorilor religioase în care copiilor înfometați li se oferă kilograme de dulciuri. Literatura scrisă de femei nu este aparatul lor reproducător. În această ordine de idei, refuz să cred că poezia feminină este altfel și altceva decât poezia, iar dacă este altfel și altceva decât poezia nu poate face obiectul unei radiografii estetice și nu mă interesează.

În consecință, numai cu totul întâmplător și circumstanțial se poate vorbi despre poezia feminină a ultimilor ani, și numai pentru a face pe plac amestecului ideologic și estetic. Nicio reverență nu este acceptare. Dreptul la replică este, îndeobște, deschidere de ostilități. Cu atât mai mult, cu cât în artă, se presupune, există exclusiv libertate, iar ponciful că orice gest artistic este prin excelență politic trebuie luat în accepțiunea că un fapt de creație este posibil numai împotriva establishment-ului, fiindcă a crea autentic înseamnă doar frondă, progres, insolit, viziune, meliorism, scurtcircuitare a locului comun. Dacă este îngânare de adeziuni fățișe, creația este fatal datată, rizibilă prin tezism, simplă vigilență meteorologică. Prin acestea, devine evident că orice refren de sprijin și de solidaritate de gen îmi repugnă, pentru că refuz să fiu înțeleasă – cum o fac, sunt convinsă, cele mai multe dintre femeile care scriu – altfel decât ca individ capabil de autodeterminare, ca un creator al cărui prenume este irelevant. Orice altă atitudine îmi apare ca atentat asupra reflexului de revoltă și de singularizare care definește artistul.

Vrem să știm cum, ce și de ce scriu poezie Saviana, Rodica, Simona, Svetlana, Elena, Krista, Cătălina, Raluca, Laura Francisca, Ana, Jesica, Elena, Deniz, Teona, Ileana, Daniela, Iulia, Medeea, Andra, Olga, Cristina, Gabi, Ioana Zenaida, Naomi, Carmen-Maria, Adelina, Flavia, Anastasia, Moni, Teodora, Livia, Veronica, Ioana, Nicoleta, Emanuela, Gabriela, Ruxandra? Citiți volumele lui Stănescu (mai cu seamă Cântând ei construiau o cușcă), citiți pe Draghincescu (Fraht), pe Popescu (Cartea plantelor și a animalelor), pe Cârstean (Sînt alta), pe Vlădăreanu (Minunata lume Disney), pe Szöcs (mai ales anxiosul Berlin), pe Stanislav (incisivul Nu mă întrerupe), pe Boantă (La marginea bună a corpului), pe Pavel (Trucuri urbane), pe Donțu (Cadrul 25), pe Baciu (Jes), pe Boldor (Traxx), pe Otay (Fotocrom Paradis), pe Galgoțiu (Mă uit înapoi și dispare), pe Negrea (Jumătate din viața mea de acum), pe Hendea (Acordor de teremin), pe Militaru (Marea pipeadă și dramadoll), pe Iancu (Delacroix este tabu: Amendamentele lirice), pe Rotaru (Tribar), pe Ștefan (mai ales Charles Dickens și Civilizații), pe Stancu (Teritorii și Apără pe cineva de tine), pe Eftimie (Sputnik în grădină), pe Rotariu (Cei cinci ani de muțenie), pe Ionică (Cei singuri vor rămâne singuri), pe Mecu (Colți de lună), pe Pascale (Maki for 2), pe Teoc (Istoria naturală), pe Gavrilovici (Industria liniștirii adulților), pe Stănilă (Ale noastre dintru ale noastre), pe Coman (de neratat Foloase necuvenite), pe Ștefan care scrie Thanato Hotel și Lolita32, pe Ștefăneț (Scrum), pe Vintilă (Păsări în furtuna de nisip), pe Nap (Ușor desincronizat, aproape imperceptibil), pe Ignățoiu-Sora (Clinamen), pe Feceoru (Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv și Aștept primăvara și vine – Dragoș), pe Novac (Alwarda). Ba chiar se poate citi și A. Carrasco, poeta defunctă.

Cu vreo cincizeci de nume bune se face o literatură întreagă, suficient motiv să ne apară ridicol orice proces de intenție. De aceea, literatura scrisă de femei nu are nevoie să fie tratată privilegiat, în spiritul vreunei echități închipuite, fiindcă trebuie să fii nu doar misogin, ci pur și simplu filistin să-i negi relevanța. Dincolo de orice dubiu este faptul că fiecare dintre volumele înșiruite mai sus își delimitează propriul teritoriu de sensibilitate poetică, într-un limbaj – uneori, da și pe drept cuvânt, trivial și debutonat – și o imagerie puternic individualizate; fiecare aduce la suprafață o umanitate bine frăgezită de anxietăți, vulnerată de imposibilitatea sau de simularea comunicării; fiecare este un scenariu autonom de reactivitate la impasibilitatea sau la neînțelesul lumii; fiecare este un poligraf de spasme și dezarticulări; fiecare este deopotrivă telescopare și autoscopie; cele mai multe sunt poezie de introspecție crudă, de intensități care vin din afurisenie, din luciditate, din practica răspărului; fiecare pune întrebări și este un răspuns; toate sunt convingătoare și stranii, consemnări de suplicii și autosuplicii; majoritatea sunt alarmante, își strigă propriul adevăr fără gesticulație patetică, fără verbiaj, fără găunoșenie; cele mai multe sunt transcriere de convulsii, cu cel mai de preț combustibil: identitatea. Inobediente, bulversante, iritante, ultragiate și ultragiante, poetele noastre nu trebuie să spună nimănui că există.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 34-41]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.