Gabriela Feceoru

Poezie politică, feministă, ecofeministă și queer – 63 de cărți

Dacă ar fi să aleg o figură feminină reprezentativă pentru poezia românească a ultimilor 10-15 ani, mi-ar fi extrem de dificil, pentru că numărul de poete s-a triplat din 2007 până azi. Poate că libertatea de expresie și emanciparea femeilor a favorizat oferta de volume de poeme scrise de femei.

Cele mai recente încercări de a aduce în lumina reflectoarelor cărțile relevante ale poeziei recente sunt dintre cele editoriale: Un secol de poezie română scrisă de femei, Volumul I, (1990-2019) antologie de Alina Purcaru și Paula Erizanu, Editura Cartier, 2019; Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020, Polirom, 2021; Angela Nache Mamier, Matrițe stilistice în lirica de azi, Minela, 2021. Există, însă, și festivaluri de poezie, precum și premii care aduc în lumină cărțile care reușesc să câștige simpatia publicului cititor. De obicei cărțile propuse pentru festivaluri sunt cele care obțin cronici, cele despre care se discută pe bloguri, vloguri și în podcasturi, cele care sunt primite cu aplauze printre literații români. Avem un eveniment concret (care se află la a 5-a ediție anul acesta), Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, singurele premii din România dedicate în mod specific femeilor care scriu; Premiile Z9 (Sibiu), Poezia e la Bistrița (Bistrița); Stand-up poetry (Alba Iulia), sunt evenimente la fel de importante dedicatei poeziei, dar mixte ca gen, am trecut și eu pe acolo și pot spune că sunt spații de desfășurare egalitariste și meritocratice.

Anul acesta am jurizat și eu premiile Z9 Poezie, pentru că toți poeții invitați anterior la Z9 Festival care au scris cel puțin un volum publicat original în limba română au fost invitați să participe la jurizarea premiilor și am văzut că nu e deloc ușor să pui ștanțe, ștampile, să dai verdicte.

Am citit în ultimii ani poezie politică, de avangardă, feministă, ecofeministă și queer, poezie- maculatură și poezie ecranizabilă. Despre unele cărți am scris, despre altele probabil că voi scrie. M-am gândit să-mi asum o listă a poeziei autohtonă contemporană scrisă de femei în ideea în care asta ar putea ajuta cumva la o clarificare a ceea ce am citit și recomand. Așa că am adunat din casă cărțile scrise de femei și am alcătuit din ele două turnuri pe birou.

O posibilă listă a volumelor de poezie română scrisă de femei – reprezentative pentru perioada 2013-2022:

1. Angela Marcovici, Intimitate (2013)
2. Doina Sălăjan, Poeme roz cu franjuri negre (2014)
3. Domnica Drumea, vocea (2014)
4. Ioana Nicolaie, Lomografii (2015)
5. Roxana Cotruș, Daddy issues/ disecție, (2015)
6. Rita Chirian, Casa fleacurilor (2016)
7. Olga Ștefan, Saturn, zeul (2016)
8. Flavia Adam, duminicile de sub pământ, (2016)
9. Elena Vlădăreanu, Non stress test, (2016)
10. Angela Baciu, Hotel Camberi, (2017)
11. Moni Stănilă, O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni, (2017)
12. Lorena Enache, Autoanaliză, (2017)
13. Nicoleta Nap, ușor desincronizat, aproape imperceptibil, (2017)
14. Medeea Iancu, Delacroix este tabu: suita romînească, (2017)
15. Cristina Stancu, teritorii, (2017)
16. Cosmina Moroșan, beatitudine (eseu politic), (2017)
17. Iulia Modica, Incendii, (2017)
18. Ana Dragu, Borderline, (2017)
19. Diana Geacăr, Dar noi suntem oameni obișnuiți, (2017)
20. Hristina Doroftei, Mașina de cusut, (2017)
21. Ofelia Prodan, Număr de dresură, (2017)
22. Ioana Gruia, carusel (2018)
23. Oana Cătălina Ninu, stările intense, (2018)
24. Mina Decu, desprindere (2018)
25. Ioana Vintilă, Păsări în furtuna de nisip (2018)
26. Daniela Hendea, Acordor de teremin (2018)
27. Adriana Teodorescu, Povești de trecere cu noi (2018)
28. Iuliana Lungu, Kommos. Procesiune pentru histerectomie (2018)
29. Teodora Coman, soft guerrilla (2019)
30. Elena Vlădăreanu, minunata lume Disney (2019)
31. Krista Szocs, Berlin, (2019)
32. Medeea Iancu, Delacroix este tabu: Amendamentele lirice (2019)
33. Marion Bold, # (2019)
34. Anca Zaharia, eu n-am trăit războiul, (2020)
35. Antoaneta Zaharia, În căutarea lui Porcelaine, (2020)
36. Lena Chilari, o cană de noviciok la bătrânețe, (2020)
37. Suzănica Tănase, Grădina Sofiei, (2020)
38. Lăcrămioara Stoie, O minciună adâncă, plină de farmec, (2020)
39. Rodica Draghincescu, Copilul cu piele de iarnă, (2020)
40. Olga Ștefan, Civilizații, (2020)
41. Ruxandra Novac, Alwarda (2020)
42. Deniz Otay, Fotocrom paradis, (2020)
43. Simona Popescu, Cartea plantelor și animalelor (2021)
44. Ramona Boldizsar, nimic nu e în neregulă cu mine, (2021)
45. Adelina Pascale, maki for 2 (2021)
46. Cristina Stancu, apără pe cineva de tine, (2021)
47. Emanuela Ignățoiu-Sora, Clinamen, (2021)
48. Elena Boldor, Traxx, (2021)
49. Miruna Vlada, Prematur, (2021)
50. Diana Iepure, În rest, viața e frumoasă (2021)
51. Cătălina Popescu, interior analog (2021)
52. Cătălina Stanislav, Nu mă întrerupe, (2021)
53. Bianca Ela, poame divine, (2021)
54. Cristina Ispas, rezervația, (2021)
55. Dana Voicu, tot ce nu se poate spune (2021)
56. Ileana Negrea, Jumătate din viața mea de acum, (2021)
57. Ioana Iuna Șerban, Un viitor care se potrivește trecutului, (2021)
58. Andrada Yunusoglu, kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, (2021)
59. Teodora Vasilescu, Fragil și aproape absurd, (2021)
60. Victoria Tatarin, ???, (2021)
61. Carmen-Maria Mecu, Miraculoasa banalitate, (2022)
62. Suzănica Tănase, Oameni fără piele, (2022)
63. Iulia Stoichiț, BoJack is Payne, (2022)

   

***

Romana Pantea

Versuri albe și roșii

Pe volumul de debut al Ilenei Negrea (Jumătate din viața mea de acum, ed. frACTalia, 2021) s-au pus deja niște etichete: biografism, queer, feminism. Aceste etichete sunt, de fapt, mizele volumului, care au fost devoalate de poetă însăși, fără mare subtilitate. Cele trei problematici fundamentale sunt suficient de transparent etalate, încât să răzbată din conținutul poemelor. Mai mult, ele sunt o prelungire firească a activismului autoarei în aceste zone sociale, care în România sunt încă tabuizate sau lăsate în minorat. Fiind un volum premiat (Premiul Mihai Eminescu – pentru debut, 2022), există acum speranțe îndreptățite să credem că lucrurile sunt în progres. Că rănile mai vechi sau mai noi ale femeilor sunt, probabil, mai creditabile. Că îi urzică și îi trezesc pe toți. Prin urmare, s-ar impune nu doar o schimbare majoră de atitudine din partea societății, în ansamblul ei, ci și o politică la vârf, coerentă și percutantă. Iar aceste lucruri sunt, pur și simplu, de bun-simț, indiferent de ce parte a baricadei ne aflăm. Nici nu ar fi trebuit să fie vreodată altfel, doar că ororile, abuzul, trauma, stigmatul s-au instalat pe nesimțite, până în punctul în care femeia s-a închis într-o geantă.  De aceea, vocea asumată și curajoasă a Ilenei Negrea este absolut necesară, căci țipătul ei exorcizează generații de femei care au trăit îngropate la margine, în capitalismul atroce al tranziției.

Deși este structurat în două părți (un corpus robust de 31 de poeme și Anexe – intitulate generic Urzici), întreg volumul Ilenei Negrea este o scriere onestă despre durere, și uneori, despre plăcere. Când „eu” se întâlnește cu lumea, doare. Când „eu” se întâlnește cu sine, de cele mai multe ori, îi place. Iubirile sunt la jumătate, o transportă pe poetă dintr-un spațiu în altul, sunt zone interstițiale care îi permit să se conecteze când la lume, când la sine. Suferința există doar pentru că lumea. Fericirea există doar pentru că eu. Cu un trecut familial doar anexat, care încă pișcă, poveștile grotești și murdare se suprapun. Având origini extinse, întrețesute, incerte și o copilărie traumatică, Ileana Negrea se hrănește și se vindecă, uneori, numai cu sinceritatea și autenticitatea trăirii, la care a ajuns după atâția ani de introspecție și terapie. Alteori, fata neînțeleasă, impudică, fără limite sau rețineri, adolescenta furtunoasă se exilează și se închide în propria rană (după pierderea prematură a mamei), iar acolo, totul încă ustură, miroase a sânge și a moarte. Acest trecut populat cu straturi de femei (Ileana, Viorica, Maria, Ioana) se ancorează în niște portrete ample care izvorăsc dintr-un imaginar poetic în care s-au deversat toate contrariile. Regăsim în poemele din Anexă un amestec de hierofanii și blasfemii, de inocență și furie, de (auto)ironie, parodie și dramatism. Și multă, foarte multă emoție care încă vibrează și produce efecte catatonice: Eu eram nepoata sclifosită/ Ea bea lapte din găleată /…/ Tu aveai o icoană cu drăcușori/ Care mă îngrozea /…/ Eu eram la facultate/ Am făcut ca toți dracii din icoana bunicii/ Când mi-au zis/ Am fost să o vedem/ Nevopsită/ Legată de pat/ Ochi pierduți/ Foarte slabă/ Am ieșit în fugă/ Am vomat /…/ Când am auzit că bunicul meu a fost legionar/ Am simțit Depresia energia rea fără nume/ Care mă copleșea câteodată/ Am simțit Moartea/ Ca pe o moștenire o promisiune /…/ Nu am fost niciodată la mormântul ei/ Îmi imaginez urzici care cresc peste.

 Fiind scris într-o manieră biografistă, extrem de personală și intimă, am simțit că se poate intra într-un dialog taumaturgic cu poezia Ilenei Negrea. Fie pentru a afla anumite răspunsuri, fie pentru a mai adăuga alte întrebări, pentru identificare sau recunoaștere. Chiar dacă spiritul cărții este polemic, fiorul ce străbate volumul de la un capăt la altul este o stare de imensă compasiune și empatie față de Femeie. Femeia din mica istorie care se luptă pentru femeia din marea istorie. O viață pentru o lume. Se conturează treptat și tandru (dincolo de asperitățile limbajului, care par doar un mecanism de apărare), în intratextualitatea acestor poeme, o imagine a Femeii, despre care aș spune că nu e o excepție. Nu e minoritate. Așa au crescut și au ajuns majoritatea femeilor, doar că ne-am obișnuit să fie astfel. Sigur că, dacă acceptăm ideea de minoritate (chiar de minoritate a minorității ș.a.m.d.), vor exista mereu ceilalți/ majoritarii care stau împotriva. Și de aici conflagrația, nevoia unei atitudini radicale care trebuie să restabilească echilibrul, egalitatea.

Poemele Ilenei Negrea propun, așadar, două niveluri de receptare: nivelul outside-combat (în relația eu-lume/ lupta cu lumea) și inside-combat (în relația eu-sine/ lupta cu boala). Pe de o parte, auzim vocea socială, scandaloasă, furibundă, din piața publică, care își urlă durerea, trădarea, nedreptatea într-un megafon, gata să iște o revoluție. Pe de altă parte, este vocea personală, șoptită, caldă, afabilă, de ACOLO, din spatele pieței publice, în care, obosită de atâta luptă, poeta se retrage în spațiul intimității reflexive. În acest spațiu privat în care suntem introduși fără vreo pregătire, îi descoperim deopotrivă boala, dar și momentele de fericire. În acest fel se dezvăluie cu finețe frumusețea de femeie-bărbat stranie și fascinantă, o făptură care iubește cu pasiune, care contemplă până la extaz o păpădie, care așteaptă să înflorească trandafirii, care are curajul să fie senzuală, fragilă, fecundă, maternă și vulnerabilă: În fumul din sufrageria lor/ Mă simțeam fericită. Sau Vreau doar să mă ții de mână/ Să îmi promiți că nu pleci/ Fără să anunți/ Fără să mă strângi înainte în brațe /…/ Am inimi peste tot. Sau Pentru că te vreau doar pe tine/ Pentru că netăgăduit/ A fost dragoste. Sau Doar inimile/ Rămân întregi/ În mediastinul lor/ Bătând violente. Sau Locul meu de veci/ E în tine. Din dilema maternitate vs. solidaritate iese învingătoare activista sincretică, care deconstruiește prezentul și detestă trecutul, decapitând prințesele unei tradiții mutilante. Chiar dacă tentația unei mânuțe cu pliuri perfecte este mare, poeta alege mereu lupta, protestul, rezistența dintr-o sete nepotolită de a distruge lumea, de a o reclădi.

La un prim nivel de receptare a textelor, tocmai acest gest instinctiv militant este cel care frapează prin violența limbajului, prin versul tăiat abrupt sau printr-o antisensibilitate deliberată. Există o dialectică eu-ceilalți, un raport ireconciliabil cu lumea ostilă. Cu statul-călău. Cu o întreagă mentalitate cinică și retrogradă, care le-a făcut pe femei să se simtă defecte doar pentru că femei și sunt greu de înțeles. De aici, lista ororilor la adresa femeii, care pare că și-ar găsi locul doar la balamuc: pentru că vorbește prea mult, are părul despletit, este isterică. Femeia apare stigmatizată pentru că îi este teamă, este schimbătoare, pentru că este singură, pentru că are o minte sclipitoare. În frivolitatea accepțiunii, pentru că e nebună, zănatecă, dilie, dezaxată, disfuncțională, sărită de pe fix, turbată, întunecată și tulburată. Logica realului infectat de misoginism se reduce la sintagma: femeia e greșită deci este o infractoare. Salvarea rezidă în imperativul solidarității și al empatiei: Eu credeam în solidaritate surorească ca să nu mai fim niciodată singuri (Ne vom strânge unul într-alta/ Și ne vom spune/ Eu sunt aici/ Și/ Nu ne vom lăsa singuri). Mereu în alertă, femeia are nevoie să umble prin lume trează, conștientă, pregătită oricând să înfrunte cu demnitate realitatea (românească): România e în stare de alertă/ Femeile au fost mereu așa. Sau Vreau să organizez încă o manifestație/ Să îmi port sărăcia și queerness-ul, nebunia/ Și corpul meu/ mintea mea de femeie/ Cu fruntea sus/ Cu pumnul strâns/ La vedere. 

La un alt nivel de receptare, să-i spunem nivelul de adâncime, poemele Ilenei Negrea stârnesc, cu același curaj, o revoluție imanentă, o luptă a sinelui cu sine, pentru restabilirea dreptății față de propria existență, a echilibrului pierdut/ (re)câștigat după o boală îndelungată. Lupta cu nebunia, cu anxietatea, depresia, cu pastilele (antipsihotice, anxiolitice, anti-eu, anti-mine), nu este altceva decât o mutare a frontului în interior, în mijlocul de gheață al eului. Simțindu-se evacuată din propria feminitate din cauza atitudinii machiste, cu rușinea de a fi, de a avea sâni sau abdomen (uter), abuzată și condamnată, femeia își găsește totuși, puterea de afirmare a identității hibride și râde binefăcător: Alteritate, periferie, disfuncționalitate /…/ Geniu (?) (OK, dar să stea la altă masă)/ Să nu ne pierdem de tot umorul. Ceva de care să râdem trebuie să rămână.

Adaptată doar parțial societăți post-gen, totuși autoarea este perfect conștientă de sine și de ceea ce mai are încă de îndurat, asumându-și sexualitatea fluidă, ca pe o androginalizare perpetuă, de acum la vedere: femeia-bărbat are curajul să își etaleze identitățile alternative (Când eram cu iubita pe stradă/ Și ne-au tăiat calea cu mașina/ Și ne-au aplaudat/ Și au zis Mai pupați-vă o dată!/ Tot un obiect am fost/ Tot pentru ei creată/ Unii scuipă/ Alții te apreciază /…/ Când mă tund foarte scurt/ & nu mă machiez/ Și mă întreabă Ești băiat sau fată).

Din contactul cu lumea, eul iese șubrezit, dezabuzat, cu anxietate, depresie, borderline, tulburare bipolară, astfel că se apelează, fie la terapia clasică – pumni de pastile (Sunt o zeamă de dezechilibru chimic), fie la logoterapie – poeta căutând sensul existențial prin cuvânt, prin actul creator, în poezie, în limbă/ limbaj. Există o legătură organică, somatică, viscerală între limba poeziei (limbajul poetic) și limba poetei, o prelingere dintr-una în alta, o transcriere reciprocă, textualistă chiar, care le izbăvește pe amândouă. Limba poeziei și limba poetei fuzionează într-un erotism sacru, care revelează sensuri noi și sublimează răul. Poezia și viața curg împreună, se iubesc periculos, cu spaimă, dar intens, se completează și se substituie simetric. Poezia se scrie cu/ca viața, dintr-o inepuizabilă plăcere implozivă care descuamează ființa: Cobor în propria mea limbă/ Ca și cum aș intra înapoi în propriul meu trup/ După un orgasm care m-a făcut să îmi ies din contururi /…/ Ridic ușor rochia din voal apretat a poeziei/ Și îmi folosesc limba./ Cum numai o femeie.

Nu știu cât a reușit ideologia să îngenuncheze esteticul, a cărui domnie, consideră autoarea, că s-a încheiat odată cu ea, dar în poemele de dragoste sau erotice (AȘ VREA/ Poem pentru ea, despre mine, Instalație, Inventar, Mai încăpătoare, Mâna ta dreaptă, Grădină, Doar inimile, Locul meu de veci), cu siguranță că metafora și emoția estetică nu au putut fi înăbușite. Poeta declamă sfârșitul canoanelor literare, dar cu toate acestea scrie manifest în versuri libere, mereu cu majusculă (în mod programatic și constant), apelează la simbol și gândire magică (mă refer în acest caz la simbolul oglinzii, al urzicilor, care brăzdează inclusiv fața-copertă a volumului sau la credința în forța soteriologică, impersonală a poeziei, a scrisului, a poveștii). Într-adevăr, volumul propune și o poezie-manifest-feminist, în care poeta a decupat din existență nu doar experiențele traumatizante ale ei, cât acele experiențe care sunt oricând exponențiale pentru destinul femeilor aflate încă sub teroarea violenței sau a discriminării. Noua ideologie post-umană, post-adevăr la care subscrie autoarea își propune să depășească tarele unei societăți anchilozate care încă promovează femeia-obiect, prezența ei decorativă. Poziționându-se ferm împotriva misoginismului, a homofobiei, a sexismului, a tuturor acelor oameni sau instituții care cred în Exagerări, poeta nu cere decât echilibru și echitate: Nu e nicio exagerare/ Deși Exagerare strigă toți/ Exagerare strigă biserica/ Exagerare poliția/ Exagerare intelectualii/ Părinții de băieți/ Și alți oameni de bine/ Pe facebook/ Și la coadă în hypermarket.

Textul curge alert în versuri scurte (care ar putea fi scandate) și are un ritm interior sacadat doar de emoții contradictorii care se trezesc brusc și învăluie cititorul: uimire și indignare, resemnare și dezgust, empatie și furie, încântare și frustrare, încredere și dispreț, ușurare și înfiorare. Volumul este o istorie personală în versuri albe ca formă, dar roșii în fondul din care se ivesc, care nici nu ar avea nevoie de titluri, și care se citește ca o monografie a revoltei și a devenirii: Și tu nu poți plânge altfel/ Decât în versuri albe/ Și în locuri publice. Într-o lume a impermanenței, în care locuirea nu este sigură și în care nimic și nimeni nu ne aparțin, cu un zâmbet sardonic poeta nu se lasă ostracizată, ci sfidează moartea și propune o resurecție suprarealistă, asemenea unui christ-femeie: cu moartea pe moarte călcând ea vrea să danseze pe masa de autopsie.

Cele două voci (socială și personală) aflate în contrapunct se vindecă una pe alta. Își dau putere și curaj pentru a fi. Prin luciditatea analizei și franchețea detaliilor de viață trăită, Ileana Negrea nu scrie o poezie cuminte, ci inaugurează un discurs combativ, la limita dintre emulație și infamie. Poezia Ilenei Negrea este, în mare parte, radicală și poate oricând radicaliza etosul marginalilor vremii, în numele cărora ea luptă. Însă, în același timp, citim în volum și poeme care își păstrează doza de sensibilitate, castitate și candoare, oricât de repudiate se vor aceste categorii.

Scriind o poezie angajată, Ileana Negrea își pune la bătaie toată viața pentru triumful unei idei, astfel încât conceptul cărții pare epuizat. Despre Ileana Negrea avem impresia că știm acum totul. Mai multe așteptăm doar de la următorul ei volum. Cu o asemenea poezie, Ileana Negrea nu cred că vrea să spunem că și-a găsit locul în literatura română, cât mai degrabă că s-a făcut auzită.

***

Hristina Doroftei

Avatarurile Gabrielei

Literatura feminină din România a fost întotdeauna valoroasă (chiar dacă numărul poetelor este mult mai mic decât al bărbaților), iar cea a ultimului deceniu, cu atât mai mult. Poete precum Simona Popescu, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Olga Ștefan, Ioana Iuna Șerban, Miruna Vlada, Emanuela Ignățoiu-Sora, Livia Lucan-Arjoca, Rita Chirian, Anastasia Gavrilovici, Ramona Boldizsar, Lena Chilari, Medeea Iancu, Gabriela Feceoru și multe altele, au debutat ori și-au reconfirmat debutul sau au dovedit că (odată cu trecerea timpului) își perfecționează literatura, transformând-o în bijuterie.

Gabriela Feceoru (de origine din Petroșani, relocată apoi la Târgu Mureș datorită studiilor universitare) este una dintre vocile ascuțite ale literaturii române din ultimii cinci-șase ani, mai precis, din 2017, an în care a debutat la Cartea Românească cu „blister”. Acesta este un volum pentru care a fost nominalizată la premii literare importante („Iustin Panța”, „Mihai Eminescu – Opus primum”, „George Bacovia”, „Sofia Nădejde”), atrăgând atenția cu scriitura sa biografică cu rol de catharsis, având curajul de a spune lucrurilor sau durerilor pe nume, îndrăznind să fie o poetă ce experimentează, caută avatarul care să i se potrivească ca o mănușă, fiind ba Gabriela, ba Elena, ba Gabi, ba extraterestru, ba ironica pioasă, ba răzvrătita, ba fata unor părinți separați: sunt fiica vitregă / manechinul de plastic (…) m-au / numit Elena, înadins / pentru ca eu / și tata să /avem o zi / onomastică împreună. („blister”). Criticul Alexandru Cistelecan vede în poezia de început a Gabrielei „un memorial de traumă și un exercițiu de exorcizare”, iar Andreea Pop – „coregrafii personale negative”.

Următorul volum este mai închegat, mai lucrat, căutările vocii lirice par a fi mai echilibrate, iar identitățile asumate par a dura mai mult, chiar dacă Gabriela Feceoru este ba Damiana Királynö, ba Regina, ba fată obraznică, ba sora; toate, însă, se supun unei entități masculine idolatrizate, ce atrage, provoacă și frustrează în același timp, sau – cum observă Cristina Timar – cartea redă „disfuncționalitatea relațiilor erotice” (în revista „Vatra”, 2020). Textele sunt scrise la fel de confesiv, dar cu mai puțină înverșunare, cu mai multă ironie și mai mult meșteșug: Regina Damiana de Petroșani l-a cunoscut pe Regele Kali I / în martie 2017 la Cluj la recepția organizată / după nunta Reginei Alalana a II-a a Marii Britanii („eu sunt Regina”). Acest secund volum – „vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv” (publicat la Editura Charmides, în 2019) – conține în primele părți poeme complexe, bine gândite și atent scrise, dar spre final pare că autoarea nu mai are răbdare să vorbească pozitiv și se răzbună pe lipsa de reciprocitate în iubire, presărând – ici-colo – puțin venin, căzând în logoree, construind poeme-maraton ca și cum ar fi în transă: vreau să mă duc la marginea universului meu și să-i spun că am fost prea mult timp țintuită pe o cravată moale și să-i spun că vreau să scap de acea cravată moale („n-am știut niciodată răspunsul”). Și în această carte, Gabriela își caută avatarul care să o (im)pună în lumina potrivită în fața propriei persoane pentru a se elibera de complexul maternității post-adolescentine și de cel al trupului văzut ca obiect ciopârțit, cu cicatrici ireparabile. 

„Vax”, (Editura Charmides, 2022) reprezintă a treia apariție editorială a poetei, o culegere de texte experimentale, scrise dintr-un foc, la cald, fără prea multă răbdare, în aceeași tendință de exorcizare. Acestea sunt dedicate fiului său, Zian, însă firul roșu se dezvoltă tot sub umbra unui bărbat care dezamăgește, părăsește, uită: cale de atac așa definesc micile particule din care s-a format copilul meu în pântecul meu priveam corpul meu care se dilata ca o funie cu nod să poată intra capul prin legătură să mi-l suspende să simt vina să mușc din carnea mea când stăteam cu tine la masă („cale de atac”). Gabriela Feceoru se percepe (și chiar este) ca o creatoare de copii și de poeme, textul „nu fumez dar aș fi putut fuma de dragul eliberării” poate fi citit ca o artă poetică ce reușește să definească întreaga existență artistică și personală a poetei: mă întrebam ce am realizat de fapt / în imperiul haotic? cu un bărbat am un copil cu alt bărbat / am o carte”.

„Aștept primăvara și vine – Dragoș” a fost publicat tot în 2022, la Casa de Pariuri Literare; este un volum mai așezat, mai matur, se vede evoluția poetică a autoarei, textele devin tot mai complexe, mai încărcate de semnificații, chiar dacă obsesia artistului blond cu ochi albaștri este prezentă în continuare: mi-am trecut membrele în cristelniță / în clipocit de fier topit cu aurul cald / dimprejurul munților mei. mă-ntindeam / creangă de pin cu miere și rouă (…) ce vor ochii tăi din care ninge atât de frumos ? („mi-am trecut membrele în cristelniță”).

Gabriela Feceoru este o poetă în căutare de sine, de iubire, de poezie, de tot ce poate contribui la dezvoltarea ei, fiind în permanentă evoluție, având un cuvânt de spus în literatura română contemporană.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 47-51]