Poezia feminină – direcții și tendințe (V)

III. Microantologie poetică feminină        

Diana Geacăr

Ține-ți mâinile pe ochii mei, deși ți-am spus demult pe nume

Psihologii spun că astronauții care s-au întors

de pe Stația Spațială Internațională suferă

de efectul vederii de ansamblu: au văzut pe 

geam bila albastră atârnând în hău plină

de viață și de-atunci simt că trebuie protejată;

granițele și conflictele nu mai au importanță. 

Eu zic că vederea asta specială o au toți oamenii

care s-au întors cândva din

depresie. În fiecare zi văd pe geamul balconului un

bătrân orbitând, dimineața și seara, în jurul blocului:

târâș, în baston, lună de lună, ca să se-ntoarcă

dintr-un AVC. Acum are și mască de protecție.

De ce se luptă el  atât, și pentru ce?

Și iar văd  totul limpede: Mama, și tu o să mori?

Da, puiule, dar mai e mult până atunci.

Nu! N-o să mori, nu-i așa? Da. N-o să mor, puiule. 

*

Cu ultimele sclipiri ale bateriei

Păi ce faci, Diana, și-n vise ți-e frică? mi-am spus

cu părere de rău că iar mi-am pus piedică

singură. Și-apoi am făcut ce fac în fiecare zi:

am căutat să înțeleg cine eram în momentul

conflictului. Hai să ne-amintim ce vedea conștiința

din vis: întuneric, pământ plat și nesfârșit. Cenușiu.

Singura lumină, limitată și tulbure, cădea în praf

din ochii ei. Era un rover. Eram un rover.

Eram un rover care venise să moară pe

Lună. Nu-i era frică. Apoi am preluat controlul.

*

Mi-e frică și nu știu cui să-i spun

Mă doare capul tot timpul. De parcă cineva

m-a prins cu două degete de tâmple

și mă ghidează în caz că-mi pierd

direcția. Dar nu mă ghidează nimeni.

Sunt ultimele spasme ale corpului

înainte de stingere. Lasă că sânii. Lasă că fundul.

N-au fost niciodată, oricum. Dar ce mă fac

cu pielea care nu mai vrea să se întindă?

Dar pungile de sub ochi, rezistente ca două plase

de rafie? Dar ochii mei, produse expirate, ce-mi fac

mintea să nu mai stea în realitate? La 37 de ani,

sunt mai aproape de Fundătura. Joaca de-a omul

m-a epuizat. Orice dialog mi se pare o luptă

și nu știu să mă bucur de victoria

celuilalt. Tatăl meu, care ești în ceruri,

uită-te la mine acum: pe unde-o iau să nu ajung?

*

Despre mine

Moale și pufos, e-atât de ușor că-mi tremură

palma. Are pielea ruptă sub aripă, iar prin gaura

de lângă cioc i se vede craniul transparent. Sânge,

deloc. Îi ridic pleoapa, îi acopăr ochiul. Îl tot mângâi

și-i șoptesc „Hai, pui mic, te rog”, dar piciorușul

pe care i l-am întins i se chircește la loc.

Există mișcare în nemișcare: în palma mea,

viața s-a retras din puiul de mierlă. De ce

mi-ai dat încercarea asta, Doamne? Să-nvăț că

de data asta trebuia s-ascult de bănuială? Să-nvăț

că nu trebuia s-aștept confirmarea vizuală, clipa

în care am stins țigara și m-am ridicat de pe bancă?

Să-nvăț că trebuia să reacționez în clipa în care

am văzut pisica jucându-se cu el în iarbă, în loc să

caut cu privirea pe cineva care să m-ajute

să-l ajut? Ce rost au avut zilele lui puține?

De ce l-am mai scos din ghearele pisicii?

Ca să-i schimb, în ultima clipă, părerea despre lume?

[Din volumul în lucru Fiesta (Vino peste mine, simte-te bine)]

***

Ioana Vintilă

rugăciune pentru Lucía & Chiara

Lucía Pérez,

cel mai probabil nu ai știut când ți-ai vopsit șuvițele roșii că va fi pentru ultima dată

probabil câinele tău încă te așteaptă, după patru ani, să intri obosită după școală

în casa din Mar del Plata

sigur acum urăști plaja, după tot ce ți s-a întâmplat acolo

așa cum detești și orice obiect din lemn

nu mai ai cum să urăști sistemul, judecătorii, ordinele de punere în libertate

toate astea au urmat după

spune-ne ultimele tale cuvinte, Lucía

îngropate de sânge, muci, lacrimi, strigăte de ajutor

amuțite de leșin

***

Chiara Páez,

știm cu toții că ai iubit copilul acela, deși chiar tu erai unul

un corp tânăr cu o minte și mai tânără

acum o dantură perfectă strivită de bocanci

& doar cei care te-au pregătit pentru înmormântare știu cum mai pot dormi

spune-ne ultimele tale cuvinte, Chiara

când nu mai aveai cum să-ți salvezi copilul

& realizai că nu ai avea niciodată bani pentru toate operațiile estetice

care ți-ar fi necesare dacă ai supraviețui

***

spuneți-ne ultimele voastre cuvinte

le vom grava

vom face graffitti-uri din ele

slogane

hashtag-uri

vom avea credința din pozele voastre rămase că ați iubit

vom avea încredere că iubirea asta va mântui lumea

de ce ați pățit

& pentru toate celelalte nume

cu rozariile strânse-mprejurul jugularelor

vom bate străzile goale

și vom constata ce puțin rămâne după trup 

*

dispoziție

Freud spunea că doliul nu e o afecțiune patologică,

ci doar o dispoziție spre tărâmul patologicului

cu alte cuvinte: nu ești bolnav

cu alte cuvinte: ți-e bine, va trece fără concediu medical

nu ți-ai fracturat vertebrele într-un accident de mașină

nu ți-ai rupt piciorul la schi

nu ai făcut hernie de disc

n-ai luat E.coli

nu-i vreo neoplazie

n-ai gripă

n-ai litiază renală sau pneumonie

ești bine

funcțional

doar indiferent la glumițele de la cafea

hainele pătate cu puțin gem de mure

nu ieși cu prietenii la un concert

comanzi pizza pe care o mănânci singur

iar asta nu se facturează la final de lună

*

prietenii

pentru E., C. și G.

a fost un an bun

am avut parte de zâmbetele prietenilor,

de înțelegerea lor tacită

și mesaje ulterioare de ești bine? de-abia aștept să ne vedem iar

atunci când credeam că n-or să mai vrea să audă de mine

e și asta ceva, îmi spun

ce buni sunt prietenii mei, îmi spun

cu luminile stroboscopice reflectate în ochii lor

făcându-i și mai vii

și mai strălucitori

dansează cu vulpi argintii pe umeri,

sparg baloane cu heliu între dinți

râd necontrolat

sunt de neoprit

le așez în palme un piranha mic

le arăt diapozitive cu plaje pe timp de furtună

îmi afund fața în blana vulpii

le ocolesc privirea cu orice preț 

când își trec blând mâna prin părul meu plin de sare

e și asta ceva, îmi spun

ce buni sunt prietenii mei, îmi spun

*

în pântecul caracatiței cu o singură inimă

consolarea mic-burghezilor de la miezul nopții când

noaptea e spartă de vocea sopranei care se pișă pe legea marțială

& aplauzele vin în convulsii dintre blocurile reci și ude de sânge

/ o imagine a libertății sau poate doar a miserupismului /

o rupere de ritm în colos care dă trepidații masei de grăsime

îndeajuns încât jeleul să tremure

din toate încheieturile

***

Hristina Doroftei

Două suflete

În vecinătatea mea s-au mutat

o mamă și doi copii

veniți din Starobilsk.

ei nu au cu cine se juca.

strada e plină de bătrâni și aproape bătrâni.

se joacă împreună

doar ei doi

zi de zi.

pentru diversificare au început să facă schimb de identitate:

fiecare își strigă propriul prenume

și îi răspunde celălalt.

chicotesc pe malul canalului

li se pare foarte amuzant.

însă s-au plictisit în scurt timp.

așa că au înlocuit modul de deplasare brevetat:

nu mai merg în picioare ci în mâini.

la început li s-a părut foarte dificilă acrobația

dar au învățat să o stăpânească.

azi au decis să facă schimb de suflete.

au luat câte un cuțit

din acela de tocat carnea

și au început să scormonească

unul în pieptul celuilalt

în căutarea sufletelor.

din dreptul inimilor țâșnea sângele ca petrolul

pe gura sondei la suprafața pământului.

copiii erau turbați de durere

scrâșneau din dinți și împingeau

și mai puternic vârfurile contondente

până când ochii le-au alunecat în întuneric

trupurile au devenit de lemn

iar sufletele au ieșit la suprafață

foarte timide

mici de tot

de dimensiunea unui strănut

tremurând de nefericire.

*

Sunetul din Ucraina

din Ucraina a venit un sunet speriat.

s-a ascuns lângă roata mașinii mele.

când să plec la serviciu

era să-l strivesc.

de abia a apucat să scoată un icnet.

am mers lângă el și l-am mângâiat cu privirea.

ochișorii de sunet speriat s-au umezit.

s-au umplut cu un lichid argintiu.

l-am luat pe vârful buzelor și am suflat spre el.

a început să se încălzească.

l-am dus în casă și l-am așezat pe calorifer.

i-am pregătit un ceai de mușețel

din care a băut cu un pai din plastic.

apoi mi-a cerut ceva de mâncare.

nu aveam decât niște clătite.

le-a înfulecat pe toate.

sunetul speriat parcă nu mai era așa de speriat.

a crescut și în dimensiune.

devenise un bulgăre de sunet cât un tanc rusesc.

s-a apropiat de buzele mele.

mi le-a deschis cu forță și s-a îndesat în gura mea.

nu prea încăpea din cauza dinților.

i-a împins afară cu o lovitură de picior de sunet.

în urma lor a pornit un fluviu de sânge.

trebuia să respir numai pe nas pentru a nu mă îneca.

bulgărele de sunet cât un tanc rusesc și-a așezat capul pe amigdalele mele

s-a acoperit cu limba mea.

a trecut ceva timp.

după ce și-a făcut siesta

s-a aruncat afară din gura mea cu o putere

atât de mare încât mi-au crăpat buzele

sângele mi-a înghețat

și clădirile de pe stradă s-au culcat la pământ

într-o baltă de moloz.

*

Trei împletituri simple din trei

nu am mai ieșit din casă de trei zile.

aici sunt cu adevărat liniștită.

m-am împăcat cu viața mea

după o lună de nevorbit una cu cealaltă

și am decis că pentru a continua în două

trebuie să ne acceptăm erorile

trebuie să fim mai tolerante.

am semnat chiar și un contract

pe care l-am potrivit într-o ramă cu aripi.

rama cu aripi se ridică spre tavan de fiecare dată când

o ceartă e pe punctul de a reizbucni.

viața mea stă mai mult retrasă în birou

la adăpost de lumină și de limbile de foc ale verii.

eu prefer bucătăria prin care mai trebăluiesc

și împrumut câte-o privire geamului dornic

să vadă tot ce se petrece afară.

uneori stau cu orele și în baie

în fața oglinzii care-mi sustrage ani din tinerețe.

nu mă supăr pe ea deoarece mă ajută

și-mi redă vârsta de douăzeci și cinci de ani

atunci când ies în oraș.

ultima dată m-am întors din centru

cu părul plin de foști iubiți.

îi întâlnisem la o terasă și la un bar

și nu mai voiau să se desprindă din buclele mele.

le-am promis că le dau orice

chiar și amintirile cu mine

dar nu au acceptat.

astfel că am venit acasă cu nouă iubiți

împletiți în trei

în trei șuvițe care porneau din creștet.

 (Grupaj din volumul în pregătire Între mine, tine și Kiev)

***

Iulia Stoichiț

Selene

mă întâlnesc pe hol

cu un elev de-ai mei

din clasa a 9-a

îmi vede cristalul de la gât

(un cuarț de culoare aquamarin)

povestim mi-aduce din clasă

ce cristal și-a luat recent

(o plachetă de ametist –

poate pentru că e fan

Amethyst din Steven Universe)

îl ating și-mi retrag mâna rapid

să nu preia energia mea

de lesbiană părăsită

pentru prima dată

își aduce aminte că-n altă zi

purtam selenit la gât

(l-am scăpat pe jos cu o zi

înainte să ne despărțim)

mă întrebase de unde îl am

„i l-am luat unei tipe de la gât”

„uuu, that’s some girl boss move

(n-am mai apucat să-ți povestesc)

mă întreabă iar cum l-am obținut

I might burst into tears

sau să mă excit

am ore în liceul tău

ies din cancelarie

trântesc ușa

nu iese din țâțâni

auzi și știi că sunt eu

îmi tot apari prin școală

cu fața întoarsă de la mine

ca-n Baltagul

o dată ești pe hol

altă dată în atelier

pregătind lucrările tale

pentru atestat

ultima oară te văd

în mâinile unei profe

în album încerc

să nu mă transform în Hulk

îmi trag sufletul

la clasa a 9-a

sunt ultimele ore cu ei

reușesc să mă facă să râd

proiectez o îmbrățișare

astrală în care

îi iubesc iar ei

chiar mă iubesc înapoi

*

un poem despre Răzvan1

mă ridic din pat

te trezești

„nu plec nicăieri

voiam să-mi iau laptopul”

mă strecor înapoi lângă tine

te culci liniștită la loc

încep să corectez

niște eseuri ale elevilor mei

și pornești de la niște versuri

pe care le citești de pe foaie

mă plictisesc și deschid fb-ul

dau peste un interviu

dat de Răzvan mă pun să-l citesc

tot poziția pe care o ai

îmi vine să te sărut pe frunte

dar te las să dormi

mă reîntorc la eseuri

ce ai văzut în jur și

ce ți-au adus în minte

în acel moment

pseudo-posterul tău

de pe ușa dulapului cu

două lesbiene care fac sex

lângă un câine

n-am terminat autorecenzarea

pentru KP

(textul pentru care destui

se vor întreba dacă sunt

zdravănă la mansardă

nu e ca și cum tu ai crede că ești2)

în câteva zile

îmi voi fi făcut coming out­-ul

(iar Roxa va face mișto

de mine că muream

de nerăbdare să mă dau mare)

ROGVAIV-ul

de pe ușa camerei tale

te face să știi că e vorba de poezie

te trezești

*

Red lipstick

sunt la restaurant cu ai mei

comand un burger cu carne de vită

care știu că-mi va pica greu

maică-mea îmi zice că am întins

rujul pe toată fața

when we had sex

for the first time

at my place

m-ai trimis la baie să iau ceva

eram amețită de la cât ne sărutasem

m-am întors la tine ca prin ceață

„te-ai uitat la tine?”

why?

„ai tot rujul întins pe față”

*

Through a glass, you

ies din cancelarie

mă duc spre baia profilor

ești dincolo de ușa

care dă în scări

te blochezi

îți fac cu mâna

îmi continui drumul

zâmbind

spăl praful școlii

rămâi tu

toate atingerile

suspendate de pragul de sus

toate săruturile pe care

ți le-aș fi dat în văzul

întregii școli

toate gemetele neprovocate

rămân sânii

de la ultima partidă de sex

fundul pe care

ți-l ferești de al doilea

rând de palme

ies din baie

urc am de dat o teză

în capătul holului

după ușa transparentă

ești acolo cu colegii tăi

ne uităm una la alta

în timp ce intru

în clasa mea

pe hol rămân

toate „te iubesc”-urile

nerostite nici măcar în șoaptă

dezinfectate cu clor

la finalul zilei

de femeile de serviciu

____________

1 Adică Răzvan Țupa.

2 Asta chiar a spus-o Răzvan, nu multiplele voci din capul meu.

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 52-57]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.