Moni Stănilă

Poezia feminină românească – prezentă și puternică

Sigur că o perspectivă a poeziei feminine românești din ultimii 15 ani ar necesita un studiu foarte amplu pentru că avem o multitudine de poete incredibile care au publicat în acest interval, de la Svetlana Cârstean, Teodora Coman, Ana Dragu până la debuturi de excepție ca Val Chimic, Cosmina Moroșan, Jessica Baciu, Anastasia Gavrilovici și multe altele. Apoi mai sunt poetele care au debutat în preajma anilor 2000 și care au continuat să publice și în ultimii ani. Voci de neocolit: Adela Greceanu, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Gabriela Eftimie, Cristina Ispas, Diana Geacăr, Oana Ninu, Andra Rotaru, Miruna Vlada. Iar dacă mergem și mai departe, înainte de anii 2000, la fel, multe și semnificative poete. E suficient să le amintesc pe Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Simona Popescu. E aproape imposibil într-o simplă prezentare să pot surprinde sau măcar enumera poetele care s-au impus în literatura contemporană. De aceea m-am gândit că ar fi potrivit în acest mic semnal să încerc să văd unde anume există un anumit tip de probleme de receptare și promovare. Avem poete stabilite în afara granițelor, fapt pentru care (probabil) receptarea lor în interior e mai scăzută. Mă gândesc acum în primul rând la Gabriela Eftimie, o excepțională poetă, dar care aproape nu are lecturi publice în România, sau la Linda Maria Baros, care a obținut cele mai importante premii de poezie în Franța, dar despre care la noi se vorbește prea puțin. Reversul îl constituie poetele din țară, dar care chiar dacă sunt citite și vizibile, n-au primit încă (în cronici, premii, traduceri) recunoașterea meritată. O poetă care m-a impresionat mereu, dar care, să spun așa, a prins destul de rar (și nedrept) podiumurile poetice, e Olga Ștefan. O voce distinctă, îndrăzneață, o abundență de imagini puternice tăioase, căreia nu-i lipsesc nici tehnica, nici curajul, nici originalitatea. Și tot aici vreau să amintesc de Diana Iepure, căreia volumul recent de la Max Blecher, În rest, viața e frumoasă, sper să îi facă mai mult loc în discuțiile despre vocile poetice din Liga I, și nu mă refer la cele ce scriu ca să scape de retrogradare, ci la poetele care se bat serios pentru titlu.

În aceeași linie, cred că ar trebui să remarc cel puțin două debuturi excepționale, care, sunt sigură, meritau o atenție sporită. Cu atât mai mult cu cât, cel puțin în ultimii 15 ani, debutul a fost cel care a atras atenția criticii, fiind mult mai dificil să se impună cu al doilea sau al treilea volum. Deci nu pot să nu apreciez la superlativ volumele Te aștept ca pe un glonte, (CDPL, 2012) semnat de Ana Pușcașu; Celelalte produse (Charmides 2015), al Alexandrei Turcu, dar și foarte recentul debut basarabean Fă ceva tată (Prut 2021) de Augustina Visan. Ana Pușcașu, pe care o știam bine încă din perioada în care ambele eram paveldaniste, propunea la debut o poezie extrem de matură (cum îmi amintesc de debutul Cristinei Ispas), suficient de cerebrală, atent construită. Un volum aparte în peisajul debuturilor din 2012. Un gen de poezie care, de exemplu, lui Alex Văsieș (la fel de cerebral și matur) i-a deschis toate ușile.  

Alexandra Turcu a emoționat la debut printr-o, nici nu știu cum e mai corect să îi spun, sensibilitate sau fragilitate care n-a putut să lase cititorul indiferent. La fel ca la Ana Pușcașu, se simțea încă de la primele poeme baza filologică din spatele acestor poeme, deloc întâmplătoare, lecturile serioase care au stat la formarea lor, originalitatea și asumarea. Poate mult mai intuitivă (și mai puțin pregătită) a fost la debut Augustina Visan. Mă îndoiesc că a avut posibilitatea de a studia poezia, teoria literară etc., la același nivel cu Ana Pușcașu (un doctorat despre literatura basa) sau Alexandra Turcu cu o pregătire filologică serioasă. Însă ceea ce surprinde în volumul Augustinei e o poezie importantă în zona feminismului, fără să aibă un program stabilit dinainte. Practic nu avem aici o agendă importată, ci o situație reală a fetelor din satele românești de pe oricare mal al Prutului. De la abuz, la sărăcie, la abandon – cele mai pregnante teme care ar trebui să fie în atenția noastră, toate surprinse frust și violent într-un volum de debut care merită o mult mai mare atenție.

Sunt sigură că în paginile acestui număr al revistei Vatra vor fi menționate și alte titluri din literatura recentă, care merită o reconsiderare serioasă. Dar dincolo de mici scăpări sau nepotriviri, poezia românească feminină are o zonă extrem de puternică și are foarte multe reprezentante de excepție. Oricând am putea vedea un top ten care să nu coincidă de la un cititor la altul, ceea ce demonstrează o dată în plus – dacă mai e nevoie – diversitatea și calitatea poeziei scrise de autoarele de la noi.

***

Mihók Tamás

Poezia feminină extrem-contemporană. Mini-inventar și direcții

Nu mă voi aventura în conturarea unor tipologii de feminitate recognoscibile în poezia românească. Nu doar fiindcă ele au fost deja stabilite, alias teoretizate și exemplificate, de către critici precum Vladimir Streinu sau, mai recent, Al. Cistelecan, ci și pentru că (mai) toate aceste categorii interpretează scriitura feminină prin prisma seismologiei afective a acesteia. Ba grilele deificatoare (i.e. atribuirea identității câte unei zeițe poeticii cuiva) s-ar putea dovedi de-a dreptul ofensatoare pentru unele reprezentante ale poeziei extrem-contemporane al căror program anunță ferm desprinderea de paradigmele culturale conservatoare.

Mai curând m-aș folosi de aceste rânduri în scopul unei inventarieri succinte a vocilor feminine care au reușit să se impună în ultimele două-trei decade ale liricii românești. Totodată, consider că merită trasate, chiar și numai discret și fără pretenții de exhaustivitate, direcțiile principale în care au luat-o cele mai citite poete autohtone ale prezentului. Acestea, chiar dacă în continuare în inferioritate față de tabăra masculină (inegalitatea numerică se datorează, știm, unui set de probleme inerente sistemului canonizator și nu neapărat biologiei feminine, care obligă la repausuri pre- și post-natale), sunt astăzi mai numeroase – și, implicit, mai vizibile – decât erau cele din promoțiile postbelice și până la schimbarea de regim. Realitate verificată și de Alina Purcaru și Paula Erizanu, coordonatoarele antologiei în trei volume¹ Un secol de poezie română scrisă de femei (Editura Cartier).

Deși pleiada de poete care s-au afirmat începând cu anii ’90 încoace ar putea fi văzută de către unii cunoscători ai fenomenului literar autohton ca fiind mult mai generoasă, la rigorile anduranței temporale n-aș risca să spun că au rezistat mai mult de cincisprezece, printre care își au locul asigurat Ruxandra Cesereanu, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Andra Rotaru, Diana Geacăr, Miruna Vlada, Gabi Eftimie, Medeea Iancu, Teodora Coman, Livia Ștefan și Olga Ștefan. Lor li se vor adăuga, probabil, cu timpul cele mai puternice voci recentisime: Daniela Hendea, Cătălina Stanislav, Anastasia Gavrilovici, Ileana Negrea.

Față de opțiunile lirice identificabile în prima decadă postdecembristă și începutul anilor 2000, se observă lesne cum poezia feminină, mai precis o parte considerabilă a ei, a virat în ultimii ani către un discurs vădit anti-capitalist, (eco)feminist, contestatar, care nu e dispus să facă concesii de dragul eternului l’art pour l’art. Odată ce și-a luat angajamentul etic, această poezie și-a convertit și imaginarul, pulverizând mizele autobiografiste în dimensiunea socio-politică a eului (Elena Vlădăreanu, Teodora Coman, Miruna Vlada) și, mai nou, într-un fel de peisagistică incluzivă (Gabi Eftimie, Anca Bucur). Altfel spus, eul – deși în continuare cu o vervă reflexivă dezinhibată – nu mai poate exista insular. Acest fenomen al reintegrării individului în colectivitate este tributar în mare măsură dezvoltării social media și coincide în poezia noastră cu momentul depășirii douămiismului vitriolant și deseori autosuficient.

Cealaltă direcție a poeziei românești contemporane scrise de femei, alături de cea stângist-contestatară, se poate reduce la poeticile identitare articulate corpo-visceral. Specificul acestei poezii este confesivitatea fragmentară, viziunile tăioase, stoicismul contrapunctat de valuri de defulare și validarea eului prin suferință. Din această categorie fac parte poete ca Floarea Țuțuianu, Domnica Drumea, Rita Chirian, Oana Cătălina Ninu, Ana Donțu, Alexandra Turcu, Mina Decu, Ioana Vintilă sau Lena Chilari.

Sigur că poeticile justițiare și cele confesive nu se ocolesc sau opun decât în unele situații. Mai curând ele caută confluențe în misiunea lor comună de a circumscrie condiția femeii – a artistei și a scriitoarei, implicit – într-o societate orientată mai acerb ca oricând pe monetizare și consum. Aceste punți de legătură între presiunile venite dinspre societate și ontologia având ca presimă corpul femeii merită investigate în versurile unor poete ca Gabriela Feceoru, Anastasia Gavrilovici, Cătălina Stanislav, Cristina Drăghici sau Emanuela Ignățoiu-Sora.

Între 2000 și 2022, cele mai surprinzătoare & controversate apariții editoriale semnate de poete s-au dovedit a fi: Gabi Eftimie, ochi roșii polaroid. acesta este un test și Sputnik în grădină, Val Chimic, umilirea animalelor, Cosmina Moroșan, Beatitudine (eseu politic), Medeea Iancu, Delacroix este tabu: suita românească & Delacroix este tabu: Amendamentele lirice, Elena Vlădăreanu, bani. muncă. timp liber, Deniz Otay, Fotocrom paradis, Daniela Hendea, H₂X și Ruxandra Novac, Alwarda. Acestea au avut forța să descurajeze ultimele puseuri postmoderniste validabile ale poeziei noastre, recuperând dimensiunea ontologică a liricii, dar și, pe filiera activismelor verzi sau feministe, chestionând intens unele privilegii ale omului față de alte vietăți, respectiv „abuzurile patriarhale” în sfera domestică. O revigorare de esență postumanistă binevenită, ținând cont de faptul că aceste subiecte erau tabu până mai ieri în lirica românească, nefiind pe gustul decidenților canonului, bărbați într-o proporție covârșitoare.

Rămâne, așadar, de o importanță majoră ca aceste volume paradigmatice, odată ce au reușit să depășească unele prejudecăți și să intre în preferințele publicului (post)milenialilor, să beneficieze din plin și de susținerea profesorilor, academicienilor, istoricilor literari și a tuturor somităților din mainstream.

__________

¹ Până la momentul scrierii articolului apăruseră două volume din cele trei.

***

Iulia Stoichiț

Smash or pass cu volume ale debutantelor

Intro

Ideea (singura, de altfel, pe care am avut-o) acestui eseu este destul de simplă: o să iau câteva volume de poezie de debut, scrise de femei și o să spun dacă mi-au plăcut sau nu, dacă aș mai citi și un al doilea volum scris de aceeași poetă. Adică e un smash or pass cu volume de debut scrise de femei. Scurtă paranteză pentru cei nefamiliarizați: smash or pass e un soi de Tinder, fără să fie Tinder, în care, atunci când primești o poză cu cineva, celebru sau nu, hotărăști if it’s a smash (adică te-ai combina cu persoana respectivă) sau pass (mai bine nu). E genu’ de challenge după care se dau în vânt zoomerii, dar și milenialii (cred). De menționat că e vorba doar de volumele în sine, nu și de poete.  Revenind din paranteză, perioada pe care mi-am ales-o pentru aceste debuturi e 2020-2022 (până la data scrierii acestui eseu, adică iulie 2022) și da, este arbitrară, la fel ca orice interval de timp pe care l-aș fi putut alege. De asemenea, nu am pretenția că lista pe care o voi propune o să fie exhaustivă sau completă sau că am găsit o modalitate infailibilă de a fi obiectivă în ceea ce privește capacitățile mele de a analiza un volum de poezie. Totuși, o să-mi dau silința să am și volume care mi-au plăcut și volume care nu mi-au plăcut în listă sau care sunt undeva la centru în ceea ce privește gusturile mele. De ce debuturi? Poate că pentru că asta am tins să citesc în ultima perioadă. Poate pentru că nu am știut ce alte poete deja consacrate să aleg pentru a scrie despre ele. Poate pentru că mi-am spus că oricum o să scrie alții despre acele poete care au mai mult de un volum publicat. Poate pentru că și debutantele merită la fel de multă atenție ca poetele consacrate. Poate pentru că e bine să atragi atenția asupra faptului că există mai multe debuturi în poezie din partea femeilor decât din partea bărbaților. Poate pentru că nu am avut nicio altă idee și am vrut cu tot dinadinsul să particip la acest număr tematic¹.

1. Andrada Yunusoglu – kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, CDPL, București, 2021

Debutul Andradei Yunusoglu, cel puțin pentru un cerc restrâns de oameni, a fost destul de așteptat. Când zic cerc restrâns, mă refer, în primul rând, la participanții la atelierele Mornin’ Poets, printre care m-am numărat și eu, dar și la cei care fac parte din gașca de la Kooperativa Poetică. Ca să nu mă mai încurc de acest verdict pe parcurs, it’s a smash. De ce? Din mai multe motive, dar principalul ar fi forța cu care se avântă Andrada pe teritoriul poeziei. Poate că nu este tot timpul la aceeași intensitate (la începutul volumului, vocea poetică pare mai nesigură pe ea, simți că încă explorează, încă se împrietenește cu limbajul, cu ceea ce are de spus și felul cum o va face, iar spre final, în contextul în care deja s-au acumulat poemele, vorbim de mult mai multă vână, poate prea multă uneori, comparativ cu începutul volumului), dar, per ansamblu, cu siguranță volumul nu trece neobservat. Raportat la toate volumele de debut din perioada aleasă de mine, fie că le includ în lista mea vizibilă sau nu, mi se pare cel mai pregnant volum de debut dintre toate. De asemenea, cred că este printre puținele volume recente cu temă socială, dacă nu chiar politică, pe care le-am putut digera, iar asta pentru că nu este un volum al telling-ului despre nedreptăți sociale, despre oprimare, discriminare, despre toxicitatea narațiunilor scrise de bărbați albi heterosexuali din care nu mai putem să scăpăm, ci unul al showing-ului al tuturor acestor lucruri. De asemenea, mai cred că literatura română are nevoie de voci cât mai diverse, provenind din background-uri cât mai diferite, cum este cazul Andradei Yunusoglu, care, pe lângă faptul că este femeie, provine și dintr-o familie mixtă (cultura islamică se întâlnește cu cea vestică, dar nu e vorba doar despre religii diferite, ci și despre naționalități diferite în cadrul aceleiași familii). Mai cred și că e nevoie de mai multă furie feminină în scrisul poetelor. Nu în detrimentul identității lor poetice (adică nu e nevoie de falsificarea unei voci furioase de dragul de a fi furioasă din punct de vedere literar, că trebuie atinsă o cotă), dar mai există destul loc pentru această furie a femeilor în literatura română.

Eu am încredere în vocea poetică a Andradei Yunusoglu că va mai fi aici pentru multă vreme, ca să scrie despre experiențele rămase nespuse încă. Și da, sunt subiectivă, pentru că ne-am văzut crescând literar una pe alta de la un punct încolo în evoluția noastră, dar o să vă las plăcerea de a vă da ochii peste cap că țin cu casa. Simțiți-vă bine că v-am validat (o să aibă mai mult sens mai jos această remarcă).

2. Cătălina Stanislav – Nu mă întrerupe, Editura OMG, Alba Iulia, 2021

Elena Vlădăreanu scrie pe coperta 4 că poezia din acest volum e „fucking sexy”. Personal, încă nu mă decid dacă e sau nu atât de sexy pe cât zice Elena V. că este. Ce-i drept, l-am luat la școală la o oră cu cei de-a X-a și am pus o elevă să citească din volum un poem, cred, dar nu sunt 100% sigură, că era vorba de poemul cu care se deschide volumul. Lor, cel puțin, a părut că le place, cel puțin celor interesați cât de cât de poezie. Pentru a nu mă învârti foarte mult în jurul subiectului, here’s my hot take: ce este așa special la o voce poetică feminină care se arată neiubită, mai ales când acea voce poetică feminină este una cât se poate de heterosexuală? Evident că prin această întrebare invalidez durerea și suferința femeilor albe și heterosexuale de după o despărțire și, automat, o validez mai mult pe-a mea, ca femeie albă și queer. Iar asta atrage după sine discriminare, și, nu-i așa, nu e tocmai kosher, ca persoană discriminată, să discriminez la rândul meu un alt grup discriminat pentru a mă simți mai bine în pielea mea. Dar pentru a nu transforma această micro-recenzie într-un text eminamente politic în care durerea și suferința mea e mai validă, ceea ce cred că face să iasă în evidență acest volum este siguranța de a fi puțin penibil, de a fi puțin cringe asumat și totuși grațios. De fapt, cred că poți să fii grațios când ești cringe doar dacă știi că ești așa și ți-o asumi (pentru mine funcționează cam de fiecare dată). Și alternezi acest cringe și cu alte instanțe/instantanee ale aceleiași voci. Adică da, e cheesy să vorbești despre despărțiri și cât suferim în urma lor și poate deveni cu atât mai cheesy să faci asta într-o poezie, dar, pe de altă parte, nu suntem și suma momentelor în care am fost cheesy and cringe, cringe and cheesy? Cred că este o capacitate care ar trebui să fie mai des celebrată. Cum să nu fii când ești contemporan cu Gwyneth Paltrow, dar și cu urși koala care ard în Australia, Pussycat Dolls (pentru că uneori sunt destui bărbați care și-ar dori ca their girlfriends să fie la fel de wrong ca fetele din trupă), dar și cu plăcerea de a citi romane scrise de Jane Austen? Poate Britney Spears ar spune că volumul Cătălinei Stanislav e juicy, pentru că poți să fii feministă și să-ți placă sau să fii dispusă to have hardcore sex și e perfect în regulă. Also, îți trebuie curaj ca să scrii: „nu că n-aș trăi și eu din validare/ trăiesc exclusiv din validare/ și mai mult/ uneori îmi place să le fie/ milă oamenilor de mine” (p. 47).

Sunt undeva la mijloc cu acest volum. Cel mai probabil, o să-l mai folosesc ca material didactic la clasă, pentru că nici elevii, dar nici eu nu suntem atât de fani Eminescu și mai trebuie niște contrapondere la poezia sa de dragoste, dar altfel nu am motive să mă întorc la el, dar nici să mă descotorosesc de el.

3. Adelina Pascale – maki for 2, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2021

Într-un fel, nu mă așteptam să-mi placă câtuși de puțin acest volum, dar pe de altă parte, m-a surprins plăcut, de ce să mint? Probabil pentru că poezia română contemporană e atât de locală, prea totul se întâmplă în același orizont de așteptare românesc, care face lucrurile destul de previzibile la nivel de imaginar, de locuri comune. Faptul că vocea poetică din acest volum se plasează în Orientul Îndepărtat e o gură de aer diferit de care poezia actuală avea nevoie. Firește că asta vine cu niște riscuri inerente: privirea de străin care se aclimatizează unui spațiu cultural diferit de cel din care provine, dar tot străin rămâne. Din acest motiv, experiențele pe care le are în acest spațiu vocea poetică pot părea superficiale pentru că, nu-i așa, încearcă cât mai multe din postura de turist, deci nu aprofundează mare lucru. Și cu toate acestea, felul în care noi, ca vestici, experimentăm Orientul Îndepărtat este într-un mod superficial de cele mai multe ori. Există o singurătate inerentă a acestui tip de experiență, de european în Tokyo sau Seoul, care aduce aminte de Lost in Translation al Sofiei Coppola (dacă vrem să rămânem pierduți ca europeni într-o bulă a noastră), dar pe de altă parte, putem vorbi și de o superficialitate cu sensul de artificialitate a suprafețelor. În esență, atunci când mă gândesc la In the Mood for Love (o referință a volumului, de altfel), mă gândesc mai ales la suprafețe, la brocart, la pattern-uri vestimentare (și nu numai) bogate în detalii, care sunt aesthetically pleasing, dar nu pare că transmit altceva decât un simplu mood, o stare, un mod de existență de sine stătător. Și, în fond, cam așa știm noi, ca europeni, Orientul Îndepărtat: manga, anime, care vine la pachet cu o subcultură întreagă, ce poate fi localizată prin vestimentație și machiaj, printr-un anumit set de culori, printr-un anumit tip de vibe. De asemenea, vorbim de o lume hiper-tehnologizată, pe care ne-o reprezentăm și prin lumini puternice nu prin intensitate, pentru că e o lumină difuză, ci datorită culorii alese. Poate părea ca un volum plin de stereotipii pentru că această lume este experimentată ca un străin, dar nici nu ai cum să ieși din acest impas decât dacă faci parte din cultura respectivă.

Verdictul? Smash. Aș ieși cu acest „personaj” de anime hibridizat cu Scarlett Johansson (și așa S. J. are experiență să fie această „fată” alternativă plasată în zona de AI, singurătate, alienare, personaj de anime sexy).

4. Lena Chilari – o cană de noviciok la bătrânețe, Tracus Arte, București, 2020

Dintre Lena Chilari și Antonia Mihăilescu, ambele debutante prin concursul de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția 2020, mai degrabă o aleg pe prima. Chestie de preferințe, la finalul zilei. Mi se pare că are o direcție mai discernabilă decât note din secolul kitsch. Poate sunt  prea predispusă să aleg volume cu note predominant melodramatice. Pe de altă parte, ar fi trebuit să mă fi plictisit de atâta biografism, că tot ziceam mai sus de volumul Adelinei Pascale care mi se pare mai mult decât binevenit tocmai pentru că măcar plasează acest biografism într-un spațiu care-l înstrăinează. Dar nu oricine poate fi biografic și atât de asumat melodramatic ca atitudine, ca mod de a exista într-un univers poetic și să ții cititorul de poezie acolo, cu tine. Dar cred că e ceva specific basarabenilor, care nu se simt stingheri niciodată în ceea ce scriu, oricât de „nu așa se face” tipic românilor am crede noi că e. Aia e, pe noi ne apasă pe umeri Eminescu și alți poeți canonici pe care nu-i citim în mod real decât abia în facultate (pentru cei care se duc la Litere). Mi se pare că e vorba de diferența între Sylvia Plath și Anne Sexton (e strict percepția mea la mijloc): prima e mereu conținută, mereu așezată, îți lasă impresia că a neutralizat orice urmă de furie, pe când a doua poetă e peste tot, e haotică, e mai neantrenată pentru poezie, e dezlănțuită. Depinde ce-ți place mai mult: apolinicul sau dionisiacul. Evident că e o discuție futilă, pentru că ambele categorii/ tendințe coexistă (sau ar trebui) la orice creator care se respectă, dar o să presupun că una din ele predomină atât în noi, cât și în textul poetic scris. Iar eu am fost mereu mai atrasă de poezia pe viață și pe moarte decât de cea dezvoltată pe direcția Mallarmé.

Cu toate astea, sunt tot la mijloc cu el. Probabil pentru că sunt pretențioasă. Totuși, o să las un poem care mi-a plăcut,  probabil pentru că it hit too close to home: „la graniță la unguri/ m-o chemat din autocar/ pașaportul meu e bulgar/ fata de acolo nu seamănă cu/ mine/ citeam eliade istoria religiilor/ asta nu ești tu/ toată lumea se uită ciudat la mine/ ba da sunt eu!/ de ce vorbești românește/ mama e bulgăroaică/ din sudul moldovei/ am puține chestii de/ la ea/ a plecat când aveam 7/ ani/ nu ne înțelegem aproape ne/ urâm/ suntem indiferente/ dar uite am pașaportul acesta/ european/ erai mai grasă/ îmi zice vameșul/ și râd pentru că în astfel de/ momente râzi/ nu-i trimiți pe toți la dracu/ din cauza problemelor tale/ identitare/ cu mămica” (pp. 18-19).

5. Teodora Vasilescu – Fragil și aproape absurd, Tracus Arte, București, 2021

Prin ce se remarcă acest volum? Prin suplețe, mai ales. De multă vreme nu am mai dat peste acest tip de suplețe și grație într-un volum de poezie scris de o femeie. Poate că suferă pe partea de concept volumul, în sensul în care nu există o schelă conceptuală care să lege poemele, e vorba cel mult de atmosferă, de vocea poetică ce se manifestă în Fragil și aproape absurd, dar asta nu înseamnă că nu există o unitate poetică. De asemenea, este reconfortant faptul că se poate scrie poezie și cu mijloace lingvistice mai puține ca debutantă (asta dacă mă raportez la volumele Cătălinei Stanislav sau al Andradei Yunusoglu, fiindcă poemele lor tind să fie destul de lungi). Poezia Teodorei Vasilescu nu este una a imaginilor neapărat, ci mai degrabă una a telling­-ului: „așa sunt eu îți spui/ egoismul sau o altă frică/ încă îți mai amintești – dragostea mea a rămas ca o/ fotografie/ blurată în recycle bin gata să fie ștearsă definitiv peste/ câteva sute de zile/ îmi imaginez atâtea moduri/ de a mă răzbuna/ pe mine/ sau pe tine/ ce mai contează într-un final/ nu rămâne decât un zgomot ascuțit/ o bucată de carne singură/ lângă o bucată de carne și mai singură/ o stare aproape melancolică/ niciodată extremă/ niciodată/ echilibrată” (pp. 21-22). Sunt surprinse instantanee ale intimității, dar și ale orașului, chiar dacă sunt mai puțin pregnante, fiind filtrate prin intermediul amintirilor și/ sau a sensibilității vocii poetice. Totul e distilat, fără să fie o paradă a biografismului imediat.

Cu toate astea, mă situez la mijloc cu acest volum. După lectura inițială, volumul își pierde din intensitate, devenind mai puțin pregnant.

6. Elena Boldor – Traxx, Editura OMG, Alba-Iulia, 2021

Am mai scris despre Traxx², motiv pentru care nu vreau să insist în legătură cu motivele pentru care nu mi-a plăcut și pentru care primește a pass. O să rezum motivele, totuși: găselnița aplicată de Elena Boldor mi se pare prea facilă. Poate că se mulează pe sensibilitatea zoomerilor și mai mult ca sigur le-ar plăcea elevilor mei (deși n-am făcut încă testul cu ei), dar facilitatea din spatele poemelor tweets (ca formulă tehnică), cuplată cu superficialitatea vocii poetice, dar și faptul că pare un volum scris random de inteligența artificială, toate acestea contribuie la motivele pentru care nu-mi place acest volum. Mai vreau să adaug ceva, totuși. Cred că ar fi fost mai salvabil volumul dacă se baza mai puțin pe această formulă tehnică a poemelor tweets. Sau dacă se dorea queer (dar poate este și nu m-am prins eu la vremea când am scris inițial despre el și nici nu am mai revenit asupra lui între timp). De exemplu, mai are și Tudor Pop în Softboi Mimosa, care e un volum asumat ca fiind queer, mici alintături tehnice (adică mesaje instant în care se comunică prin intermediul emoji-urilor), dar volumul nu se bazează preponderent pe ele, nu sunt piatra de temelie, motiv pentru care e și mai pregnant într-un sens pozitiv (cel puțin, pentru mine).

7. Denisa Ștefan – și plath dansa prin bucătărie, CDPL, București, 2021

Și despre volumul Denisei Ștefan am mai scris³. Tot la KP. Am revenit la el doar pentru că între timp m-am prins și eu, în urma unor discuții, că e foarte posibil ca Sylvia Plath să fi fost și ea o femeie queer. În ce măsură ea știa sau accepta acest lucru sau chiar era queer, e greu de spus post-factum. Sigur, aparent în jurnalele ei mai spunea despre cum îi plac anumite femei (tot din auzite, că nu am citit jurnalele ei), dar părțile alea din jurnal care au apărut au fost editate de Ted Hughes înainte, așa că am motivele mele să fiu sceptică. Bine, nu că nu ar fi avut și Sylvia Plath o tradiție în spate (vezi Emily Dickinson și schimbul intens de scrisori dintre ea și cumnata sa), dar atâta timp cât ele n-o recunosc ca atare, oricând pot fi acuzată că proiectez my queerness asupra altora care mi-ar fi plăcut să fie (acuzată de cineva care nu are nici expertiza mea, la o adică). Oricum, ce voiam să spun, de fapt, e că dintr-odată are sens și pentru mine titlul volumului Denisei Ștefan. Și am revenit la el pentru a vedea dacă e queer sau nu. Într-o anumite măsură, este, dar pe de altă parte, mi se pare că nu pe asta mizează volumul ei. S-ar putea să mă înșel, că nu sunt atât de bună încă la citit printre rânduri the queer vibes, dar nu asta mi-a lăsat impresia că predomină în poemele sale.

La recitire, cred că mă plasez undeva la mijloc în ceea ce privește volumul. Nu zic că nu are destule poeme sau secvențe memorabile, dar nu știu dacă l-aș lua și aș fugi în lume cu el.

Outro

Evident că aș mai fi putut continua lista, fie doar și pentru că mai am volume de debut scrise de femei în bibliotecă, dar o să mă opresc, fie și dintr-un motiv meschin: am scris destul. Cred că fiecare volum își poate găsi un precursor, chiar și în poezia „locală”. Volumul Andradei Yunusoglu l-aș asocia cu linia Angela Marinescu, Lena Chilari oricum se așază singură în descendența ei (și a lui Anne Sexton), pentru Denisa Ștefan cred că aș merge cu Ruxandra Novac din volumul de debut, pentru Teodora Vasilescu aș miza pe Svetlana Cârstean, cea post-Floarea de menghină. Nu mi-e clar unde aș plasa-o pe Cătălina Stanislav, iar pe Adelina Pascale și Elena Boldor, in extremis, deși nici eu nu mă cred pe cuvânt prea mult, le-aș asocia poate cu Gabi Eftimie. Evident că unii o să se întrebe de ce n-am scris despre Anastasia Gavrilovici, Antonia Mihăilescu, Teona Galgoțiu, Deniz Otay, Ileana Negrea, Ramona Boldizsar și mai umpleți voi lista cu preferințele voastre la capitolul debuturi feminine. Personal, aș mai fi scris despre volumul Anei Goia și cel al Laurei Francisca Pavel, dar poate cu altă ocazie. Per ansamblu, cred că stăm foarte bine la capitolul debutante la nivel de poezie, fie că vorbim de poezia lor în termeni cantitativi sau calitativi.

_________  

 ¹ Încă o precizare: deși aș fi putut să fiu într-atât de arogantă încât să iau în calcul și volumul meu de debut, n-o s-o fac. Și, de fapt, oricum mi-am recenzat propriul volum. Iar lumea s-a întrebat dacă sunt zdravănă la mansardă. Sunt mândră de acest lucru.

² Recenzia se găsește pe site-ul citestema.ro. Las și link-ul, deși probabil e futil, având în vedere că va apărea prima dată în format scris acest eseu: https://citestema.ro/prima-mea-recenzie-de-ok-boomer-despre-traxx-de-elena-boldor/.

³ https://citestema.ro/portret-al-poetei-la-debutul-in-lumea-literara-rea-si-cruda-despre-cartea-denisei-stefan-si-plath-dansa-prin-bucatarie/

[Vatra, nr. 9/2022, pp. 41-47]