O cameră doar a ei. Spațiul privat ca loc al redefinirii limbajului poetic feminin
În lucrarea mea de doctorat, Experiența feminității în poezia contemporană românească, am integrat ideea explorării feminității ca experiență a necunoscutului, pornind de la teoria lui Arthur Rimbaud. Am pornit în acest demers de la a înțelege complexitatea experienței feminității și diversitatea ce s-a relevat prin cele nouă reprezentante în poezia contemporană și extrem contemporană, ajungând, în cele din urmă, la concluzia că un întreg sistem de concepte deja clasicizate ar merita a fi regândit.
O editură americană s-a oferit să-mi publice un volum de poezii, câteva săptămâni mi-am recitit textele, să fac selecția. Editorul mi-a zis că vrea o antologie, cu texte reprezentative pentru diverse perioade, dar ideea mă cam plictisește. Aș vrea o carte unitară, pe un singur ton. Pică oricum câteva zeci de poezii rimate și rămâne mai puțin de ales dar n-am o problemă, vreau o carte subțire. Deși editorul e cam nemulțumit, grosimea contează. Am improvizat diverse criterii, inclusiv o iluzie puritană, să pun doar ce am scris când nu eram stimulat de nici o substanță. Rezultatul era interesant psihologic, majoritatea erau poezii despre alți oameni și se vedea echilibru și modestie. Dar nu degeaba se duceau strămoșii neandertali să picteze în peșteri fără prea mult aer, să delireze puțin. De fiecare dată când selectam, mă atrăgeau cel mai mult trei poeme, cel numit Pavor nocturn, care începe cu „dacă nu te vindecă de tot, nu te vindecă deloc” , cele adunate în cărțulia mea de acum vreo 10 ani, Vino cu mine… , nu antologia cea mare, cărțulia, și un poem lung din Uau fără titlu, care începe așa „În ultima parte a morții mele….” Toate aveau ceea ce Șklovski numește insolitare, mimau retorica solemnă, sentențioasă și se jucau cu semnificația, versurile se apropiau asimptotic de semnificație, fără să o atingă, ca un nebun care vorbește singur în autobuz, pe rândul din spate, despre omul uriaș de aur de sub Casa Poporului. Frazarea e frumoasă, nebunul poate a fost cândva actor la Teatrul Național și e acolo mereu o afectare, o dramatizare fără obiect și chiar și fără subiect, jocul poeziei se joacă singur, cum zicea mama lui Wittgenstein lui Wittgenstein, tu hai la masă, lasă jocul, că el se joacă singur. Artisticitatea nu doar că e anulată în numele autenticității, dar e accentuată, dar la fiecare efect special se faultează singură în mici amănunte ce o aruncă în derizoriu. Invers, derizoriul e ridicat și treptat ne dăm seama că autorul își bate joc de noi. Și totuși nu ne lasă reci.
Poezia feminină românească – prezentă și puternică
Sigur că o perspectivă a poeziei feminine românești din ultimii 15 ani ar necesita un studiu foarte amplu pentru că avem o multitudine de poete incredibile care au publicat în acest interval, de la Svetlana Cârstean, Teodora Coman, Ana Dragu până la debuturi de excepție ca Val Chimic, Cosmina Moroșan, Jessica Baciu, Anastasia Gavrilovici și multe altele. Apoi mai sunt poetele care au debutat în preajma anilor 2000 și care au continuat să publice și în ultimii ani. Voci de neocolit: Adela Greceanu, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Gabriela Eftimie, Cristina Ispas, Diana Geacăr, Oana Ninu, Andra Rotaru, Miruna Vlada. Iar dacă mergem și mai departe, înainte de anii 2000, la fel, multe și semnificative poete. E suficient să le amintesc pe Angela Marinescu, Ileana Mălăncioiu, Nora Iuga, Ruxandra Cesereanu, Simona Popescu. E aproape imposibil într-o simplă prezentare să pot surprinde sau măcar enumera poetele care s-au impus în literatura contemporană. De aceea m-am gândit că ar fi potrivit în acest mic semnal să încerc să văd unde anume există un anumit tip de probleme de receptare și promovare. Avem poete stabilite în afara granițelor, fapt pentru care (probabil) receptarea lor în interior e mai scăzută. Mă gândesc acum în primul rând la Gabriela Eftimie, o excepțională poetă, dar care aproape nu are lecturi publice în România, sau la Linda Maria Baros, care a obținut cele mai importante premii de poezie în Franța, dar despre care la noi se vorbește prea puțin. Reversul îl constituie poetele din țară, dar care chiar dacă sunt citite și vizibile, n-au primit încă (în cronici, premii, traduceri) recunoașterea meritată. O poetă care m-a impresionat mereu, dar care, să spun așa, a prins destul de rar (și nedrept) podiumurile poetice, e Olga Ștefan. O voce distinctă, îndrăzneață, o abundență de imagini puternice tăioase, căreia nu-i lipsesc nici tehnica, nici curajul, nici originalitatea. Și tot aici vreau să amintesc de Diana Iepure, căreia volumul recent de la Max Blecher, În rest, viața e frumoasă, sper să îi facă mai mult loc în discuțiile despre vocile poetice din Liga I, și nu mă refer la cele ce scriu ca să scape de retrogradare, ci la poetele care se bat serios pentru titlu.
În Hegel și utopia recunoașterii, eseu apărut inițial în 1991, în Teze neterminate și reeditat apoi, în 2012, în O zi din viața mea fără durere, Marta Petreu utilizează conceptul hegelian de mișcare a recunoașterii în analiza câtorva opere din literatura universală, de la Cântarea Cântărilor la prozele lui Cervantes, Holban, Marin Preda, Tolstoi și la teatrul lui Ibsen, Camil Petrescu și Strindberg. În Fenomenologia spiritului,Hegel pune realizarea adevărului certitudinii de sine pe seama unei necesare mișcări de recunoaștere care ar avea loc între doi indivizi aflați „față în față”. Conștiința-de-sine, în fenomenologia filosofului german, este văzută ca având un obiect dublu, unul „al certitudinii sensibile și al percepției”, care este un Altul și unul al doilea, „al esenței adevărate”, care este ea însăși și care apare doar ca opoziție cu acest un Altul1.
Ficțiune identitară, anticapitalism și post-tranziție incipientă. Cazul Interior zero
În cazul etapizării perioadei postcomuniste, probabil cea mai semnificativă și, fără îndoială, pertinentă întrebare ar fi dacă, într-adevăr, România a reușit să depășească perioada tranziției de la comunism la capitalism. Totodată, firească rămâne și chestionarea existenței unei conștiințe – deopotrivă ideologică și culturală – care să reflecte „post-tranziția”, îndeajuns de bine conturată prin intermediul provocărilor la care trebuie să răspundă, încât această etapă, în proces de închegare, să câștige o specificitate care să îi legitimeze o oarecare independență (să nu fie doar un intermezzo lipsit de vigoare). În mod evident, nu e vorba (încă) despre o schimbare radicală de mentalitate, însă e cert faptul că literatura începe să intercepteze o altă situare a individului în câmpul excesiv capitalizat și privatizat.
revistavatra.org 