Gabriela Adameșteanu – Moștenirea

Chiar dacă pălăvrăgește ore întregi cu Letiția, Anda e atentă să ”nu-și lase gura să vorbească fără ea”. Când tatăl ei folosea astfel de expresii, mama, doamna Mimi Colette Dragomir, se grăbea să le recomande copiilor să nu le folosească și ei, mai ales la școală. Pe chipul ei, îngrijit fardat, cu sprâncenele desenate cu creionul și genele rimelate, se întindea un zâmbat indulgent, de scuză: soțul ei este un medic căutat, dar a rămas un ”om din popor”, ceea ce, fie vorba între noi, în timpurile astea, nu pică rău. Marx, despre care nu se prea mai vorbea în școala anilor 70, își cobora atunci, pentru acâteva clipe, cortina de fier prin mijlocul căminului familial. 

 Doctorul Dragomir păstrase și felul cum se purtase tatăl lui cu el și cu frații lui, când era mic, s-a gândit, mai târziu, Anda. Sau poate violența îi venea din gene încă și mai depărtate decât cele ale bunicului ei. Ciudat, cu cât trecea timpul, cu atât ei i se ștergea din minte disperarea la moartea lui, dar își amintea, mereu la fel de bine, după-amiaza când i-a bătut, pe ea și pe Alex. Erau încă mici, niciunul dintre ei nu mergea  la școală. Poate îi murise un pacient, poate avusese neplăceri în spital, pentru că altfel, consemnul pe care trebuie să-l fi călcat ei, nu justifica fața lui, neagră de furie, atunci când își scosese cureaua și-o îndoia în două. Dar îi fulgeră mereu, la fel de intens, în trup, spaima ei de când țipa, cerându-și iertare. Plângând disperată, cu chiloții în vine, i-a strigat că îi vine să facă pipi, iar el i-a spus ”lasă, o să faci pe urmă!” de parcă avea de încheiat o treabă importantă. Spaima și rușinea ascunsă sub ea.

   Unde fusese atunci doamna Maria Colette ca să-i scape de brutalitatea ”omului din popor?” Poate la cinematograf, poate într-o vizită de cucoane. Sau poate relația cu soțul ei era atât de bună, încât îi lăsase mână liberă asupra copiilor. Mai târziu, când se răcise, îi lua apărarea lui Alex, oaia neagră a familiei.

Anda devenise între timp preferata tatei, și e surprinsă amintindu-și că se considera, cu un sentiment de triumf potolit, mai importantă pentru el decît soția lui.

                                                           *

  Acum nu o mai crede, iar dragostea ei filială s-a fărâmițat, ca și trupul lui în cavoul de la Belu. Dar ceea ce  nu a uitat, adică nu i-a iertat, e bătaia cu cureaua.                                               

   Astea nu-s lucruri care se pot povesti altcuiva! Mai ales unei ”prietene de telefoane”! Nu numai fiindcă o cunoaște de prea puțin timp pe Letiția, și doar din vorbe, nu din faptele care, doar ele, verifică o prietenie, ci și pentru că chiar ea i-a spus odată că scriitorul seamănă cu pisica.

 Drăgălașul animal stă la pândă și atunci când toarce, relaxat. Nici nu-l vezi când sare la pradă, ci doar când se plimbă, triumfător, cu ea în gură. Scriitorul cu care stai de vorbă, pare că nici nu vede, nici n-aude, plin doar de el; dar după un timp te descoperi personaj în cartea lui. Sau găsești ceva ce i-ai povestit, total schimbat, întors pe dos, așa cum îi trebuia în montajul lui. Letiția spune că și ei i-a făcut asta o prietenă, dar în lumea lor nu există prietenie. Toți stau la pândă și vânează, chiar dacă nu prea știu ce. Letiția insistă că s-a lăsat de scris, că nu-i mai vine nici o idee, că are mintea seacă, dar cine stă s-o creadă? Anda, în niciun caz, nu. Azi s-a lăsat, și mâine, dacă prinde ceva bun de pus pe piață, se răzgândește. La cei ce scriu, totul e de vânzare.    

                                               *                              

   Și când vine vorba despre moșteniri, e atentă Anda să nu spună ceva nelalocul lui, fiindcă Letiția ”s-a trezit la spartul târgului” – altă vorbă a tatei. O presează termenul până la care se mai pot solicita recuperări, așa că schimbă avocați, intentează procese, cere pe internet acte de la Arhiva Națională și înscrisuri notariale. Uneori a apelat și la relațiile Corinei ca să se descurce, de la distanță, cu oameni și instituții.

 Anda a învățat pe dinafară proprietățile pe care ”prietena ei de telefoane” a reușit să le identifice: vila Eliza din Sinaia, a unchiului Caius, casa  din Ploiești a unchiului Traian și conacul, cu vie, pădure și livadă de la Leordeni ale bunicilor Branea.

  Dar la fiecare apar complicații: vila din Sinaia e pusă doar pe numele dinainte de căsătorie al soției lui Caius, Eliza Focșa: în locuința lui Caius, după confiscare, a fost instalat sediul Securității, iar apoi cel al SRI, greu de dat afară; picturile lui Iosif Iser, Marius Bunescu, Theodor Pallady și Arthur Segal și alte tablouri de artă cu care era plină casa unchiului Traian, pictor amator el însuși, au dispărut, și dacă au să apară cândva la licitațiile Artmark, vor trebui făcute procese aparte; la averea bunicilor Branea nu s-a făcut succesiunea, băieții lor erau în pușcării atunci când au murit bătrânii, iar lui Victor și lui Caius când au fost eliberați, unul mai devreme, altul mai târziu, numai de asta nu le-a mai ars.

                                                   *

 În cazul  fericit când va pune  mâna pe aceste proprietăți, Letiția va trebui să le împartă cu Caius Jr._- fratele ei vitreg, măcar în acte. Se îndoiește că el ar avea ADN-ul familiei, dar pentru testul de paternitate ar fi nevoie de o deshumare, ceea ce Corina nu recomandă, chiar dacă există precedente juridice. Caius Jr. e politician cu vechime și relații la Pro, la Antene, scandalul de presă  ar fi imens. Dar și inutil, spune Corina, devreme ce Victor Branea este trecut în actul de naștere al Juniorului.

  Frații n-au nevoie de o complicație suplimentară, după ce, mult timp, nu l-au găsit pe vărul Rafael, cel de al treilea moștenitor al familiei Branea. Ultimul document în care îi mai apărea numele era o hârtie notarială din 1942, conținând acceptul tatălui, Traian Branea, ca fiul lui, în vârstă de 6 ani, să plece în Marea Britanie împreună cu mama lui, Ortansa, fostă Branea, recăsătorită cu un englez. Avocatul care scotocise arhivele engleze ajunsese la concluzia că Rafael murise într-unul din bombardamentele Londrei, când Letiția a dat vărul ei, absolut întâmplător, într-o mănăstire din Franța.

                                                   *

  Rămas orfan în acel bombardament în care i-a murit mama și noul soț al ei, Rafael a fost crescut de Ordinului Carthusian. După o încercare nereușită de adaptare la viața mireană, a intrat ca monah într-o mănăstire de pe Valea Loarei, a aceluiași Ordin sau a altuia. Letiția a făcut cu el câteva ședințe de terapie pentru o fisură  la vertebra T 12, după un accident de mașină din tinerețe, care putea să-l lase paralizat. Acesta a fost și motivul pentru care a devenit monah, bănuiește ea. Dar, când, din vorbă în vorbă, spre bucuria ei, s-au descoperit ca rude, el a oprit imediat terapia. Ascultând această poveste neverosimilă, Anda se întrebase dacă n-o fi fost cumva scoasă din romanele visate, dar nescrise, ale Letiției. Însă dacă lucrurile stau așa cum i-a povestit, cei doi urmași ai familiei Branea au dat lovitura. Mare erudit, știutor de limbi moarte și cărți religioase vechi, dezgustat de societatea modernă decăzută, frere Jean, fostul Rafael Branea, n-a ținut să-și mai revadă ruda, nici să afle de la ea poveștile unei familii de mireni dintr-o țară ignorată. În schimb i-a trimis, la Neuvy, actul, parafat, de renunțare la identitatea română și la orice bunuri materiale legate de ea.

                                                 *

   Majoritatea celor cărora le-au revenit drepturi succesorale și care trăiesc, ca și Letiția, în Occident, au semnat demult cu avocații lor contracte pe drepturi litigioase. Cu banii, mulți-puțini, luați la vreme, pe proprietățile care le-ar fi revenit, și-au plătit internarea în aziluri decente și și-au cumpărat locuri pe șapte ani în aglomeratele cimitire vestice. Letiția a intrat nepregătită în rolul de moștenitoare și aleargă, ca o găină derutată, ba după averea unui unchi, ba după a celuilalt, ba după Caius, ba după Traian. Dacă măcar unul dintre procesele ei întârziate va ajunge la sentința favorabilă, va obține mai mult decât cei ce s-au grăbit să-și vândă drepturile litigioase, deobicei propriilor avocați, angajați să-i reprezinte în procesele începute.

  Asta a explicat Corina acum câteva luni, când Letiția o rugase să-i recomande  un avocat de încredere. Dar ea, deobicei gata să dea oricui o mână de ajutor, n-a vrut să se bage, și i-a  explicat  de ce  intermediarei  Anda:

   ”Ce-ți spun, e doar pentru tine, nu vreau s-o demoralizez pe prietena ta din Franța, tocmai în momentul când s-a pus și ea pe treabă! Dar nu-i pot împinge pe avocații pe care îi apreciez să ia  procese fără șanse! Bunicul meu a avut pe Moșilor case de raport, cu magazine la parter, trei la rând. Le-au confiscat, le-au demolat, în locul lor sunt blocuri, trotuare, n-a mai rămas un metru de teren liber. Am înaintat dosarele la primărie, la prefectură, dar n-am mai avut energie pentru stat, ani de zile, în tribunale. Iar Mady, cu călătoriile ei în toată lumea, n-are timp de ele. Las actele să curgă, or veni acțiuni la Fondul Proprietatea, n-or veni, o să vadă Mady ce mai e de făcut. Letiția ta n-are copii, așa că încearcă marea cu degetul. Îi spui că-mi pare rău, dar toți cei pe care îi știam s-au grăbit să iasă la pensie, ca să scape de presiuni politice.”

                                                               *                                                                                                                               

     Corina consideră că, pân-a plecat din țară Letiția, n-a înțeles lumea în care a trăit și n-a încercat să i se adapteze, așa  cum făcuse ea. Și cu atât mai puțin a înțeles-o după 90:

  ”Când era mică, s-a speriat atât de tare de închisorile celor din familie, încât a ales să-i ignore. Cam toți uitam de rudele cu ”bube” când ne completam declarațiile la Cadre și nu purtam corespondență cu cei plecați. Dar cu sufletul nu ne lepădam de ei, așa cum a făcut ea. Dacă n-ar fi decis să-și ignore unchii, prietena ta ar fi ascultat poveștile părinților despre ei, i-ar fi descusut despre averi și s-ar fi simțit ”boiarcă”, așa cum mă simțeam eu. Dar i-a fost rușine cu ei, considera că din cauza lor ajunsese o paria și le-a purtat pică. N-a vrut să știe de ei nici după 90, când toți se împăunau cu rudele care făcuseră pușcărie, bune de pus la noul blazon. Din câte înțeleg, nici soțul ei n-a încurajat-o să umble după moșteniri, se simțea cu musca pe căciulă, fiindcă îi scosese ochii că din cauza familiei ei i s-a blocat cariera; astea erau regulile atunci, dar ar fi trebuit să se poarte ca un domn, ceea ce n-a făcut. Iar Letiția ta a devenit interesată de rudele ei numai după ce-a văzut în jur că unul și-altul s-au îmbogățit prin recuperări. Tergiversarea de după 90 a fost  marea ei greșală, dar din cum o văd, ea dă mai degrabă vina pe alții, decât pe ea!”

  Pare să se mai fi adaptat în Germania, în Franța, unde a plecat, dar prea grozav nici acolo, a fost concluzia Corinei, rostită cu vocea ei rece, condescendentă.

                                           *

    La fel ca în alte zile, când o sună, și azi Letiția se lamentează de procese, iar Anda încearcă s-o consoleze:                                          

  ”Cine să se fi gândit pe-atunci c-o să se dărâme lumea în care trăiam? E drept, tu ai mai pierdut timp cu palatul Mariei Obrenovici, care n-a fost niciodată al vostru! Era mai bine dacă avocatul începea cu casa celuilalt unchi, care  lucrase cu serviciile britanice, îl chema Caius, nu? Sau Traian?! Tot timpul îi încurc! Dar în timpurile de azi sună mai corect să fi fost spion englez decât secretar de stat în guvernul Antonescu, ha-ha! Păi, da, contează cine câștigă războiul,vorba tatei! Dar bine că  nu ți-ai vândut drepturile litigioase, cum au făcut alții! Sandi, soțul meu, spunea că moștenitorii și-au administrat prost averea, spre deosebire de avocații lor. Ăștia, după ce au cumpărat drepturile litigioase, și-au pus în mișcare relațiile, au făcut înțelegeri, au plătit șpăgile necesare, și-au câștigat procesele! Cum s-au văzut puși în posesie, au vândut splendorile de case vechi, uneori mici palate, cu poziții centrale și terenuri mari, pe bani incomparabil mai mulți decât adevărații proprietari. Iar patronii imobilitari le-au pus jos și-au ridicat clădiri cu peste zece etaje, locuințe, hoteluri, sedii de biznis, blocuri peste blocuri, la fel ca Ceaușescu! După blocurile comuniste au urmat blocurile capitaliste, și astea într-un oraș, știi prea bine, seismic! Asta îmi explica soțul meu și el știa ce știa! Clădirile noi sunt mai fățoase, dar numai cutremurul o să arate care sunt încă solide! Mai toate cele cu  multe  etaje din zonele de P+2,  sunt făcute pe șpagă, spunea Sandi, fără studii de fezabilitate, fără expertize de teren, fără  materiale de calitate și cu mână de lucru necalificată! ”

                                        *

 Partenerul de început al lui Sandi la firmă fusese un român ajuns în Elveția prin anii 80. Lucrase pe vremuri la Antibiotice, la Iași, și se dădea peste cap s-o cumpere, dar n-a reușit. Nu s-au despărțit în termeni buni  și Sandi căpătase resentimente față de  cei plecați. Cel puțin așa i se părea  Andei când îl asculta:

  ”Nu poți să-ți închipui ce  sărăcie au tras unii în emigrație, n-aveau după ce bea apă, burți goale, fasoane în loc de bășini! Erau înfometați de bani și s-au repezit ca oile să-și vândă drepturile litigioase! Nu le-ajungeai cu prăjina la nas, dar drepturile și le-au dat fără tocmeală, au luat, ca cerșetorii, cât le-au oferit șnapanii de avocați! Și știi de ce? Fiindcă n-au crezut o secundă că România ar intra  în UE, și-o să ne silească să dăm înapoi ce-am confiscat! Păi, dacă rămâneam de capul nostru, am mai fi restituit ceva?! Să fim serioși! E o rușine cum s-au dat, dar măcar bine și-așa! Ei n-au crezut nici o secundă că ne bagă în UE, și nici n-au dorit să se întâmple asta! Păi, care mai era atunci diferența dintre ei și noi?! La ce le-a mai servit cât au înghițit de la toți sadicii și nesimțiții până le-au dat un șut în fund, să plece în lume?! Au fost convinși că România rămâne pe veci în halul în care au lăsat-o! Doar că uneori ea s-a schimbat mai mult decât ei!” i-a tot repetat naționalistul de Sandu.

                                *

   ”Ei, nu numai ăia cred asta! Sunt atâția și-aici care le spun copiilor că oriunde au să se ducă, o să le fie mai bine! Și nici măcar nu-i adevărat, chiar tu ești dovada, ție ți-a mers bine aici, dincolo nu știu dacă puteai ceva, o spui chiar tu. Dar așa se justifică și față de ei cei care după 90 au dus-o prost! Și  mai ales când se compară cu colegi care și-au făcut situații convenabile, unii chiar foarte bune dincolo, altă generație decât emigranții tăi vechi. Și-și cresc copiii cu gândul revanșei, habar n-ai câți îmi spun când mă văd: ”Ce fericită sunteți, doamna doctor, că aveți amândoi copiii plecați!” Și nu le pot spune că oricât de strălucită e situația lor acolo, ceea ce, nu-i neapărat cazul meu, părinții  rămân  singuri la bătrânețe! Ei plătesc prețul.”

”Tu nu rămâi singură, tu mă ai pe mine!” i-a răspuns.

 Și ea s-a strîns în el, recunoscătoare. Le era bine împreună, se înțelegeau și se bucurau de viața care devenise îndestulată și plăcut surprinzătoare, cu vacanțe în locuri mult timp așteptate, cu hoteluri de patru-cinci stele și cumpărături nenecesare.

 Erau însă și semne ușor îngrijorătoare. Firma lui de distribuție de medicamente încă mergea, dar partenerii deschiseseră discuții s-o vândă, lui nu-i convenea, era cel mai bătrân, deci primul vizat să nu mai fie păstrat în managementul viitorilor patroni. Se simțea încă în putere ca să iasă la pensie, dar forță ca să ia de la capăt cu altceva, nu mai avea. Purcoiul de bani luați pe vânzarea la o multinațională, visul partenerilor lui, ar fi trebuit împărțit la patru, suma fiecăruia depindea de negociere, și era multă volabilitate în aer.

   Dar el nu se gândea la viitor ca ea, care păstrase o temere în suflet. Poate fiindcă trecuse deja prin destule. Ori chiar a presimțit că liniștea lor era provizorie.

                                            *

    Și peste un an, sau chiar mai puțin, a venit telefonul în plină noapte. Un polițist de la Rutieră vroia să verifice dacă Robert este proprietarul autoturismului, un Volvo de teren, care derapase din cauza vitezei pe serpentinele de după Brașov. Tocmai se chinuiau să-l descarcereze pe șofer și pasagera de-alături.

  ”Nu, nu poate fi mașina lui Robert Movilă! Ne-a sunat acum câteva ore că  stă o săptămână la Cotă, la ski”, a răspuns neprietenos, încă amețit de somn, Sandi.

  Câte Volvo-uri or fi în zona aia? și-a înghițit ea întrebarea. Nu uitase ce-a ieșit între ei când Sandi i-a spus c-o să i-l cumpere lui Robert. Nu-și mai încăpea în piele de bucurie că-l convinsese să vină să lucreze la firmă după ce-și ia diploma. Obișnuită cu economia de-o viață, ea l-a întrebat de ce se repede să-i ia o mașină atât de scumpă, când îl știe că-i place să apese pe accelerație?

  ”Tocmai fiindcă e tânăr și nechibzuit, d-aia! Îi iau o mașină care să țină, dacă se întâmplă ceva!” a urlat el.

  Da, avea dreptate, el făcuse banii, mai mulți decât se aștepta, avusese noroc cu carul, și-i toca cum vroia! Ea venise prea târziu în viața lui ca să mai intervină în educația copiilor lui! Și o mai dăduse în bară și cu ai ei!

  La firmă, Robert doar a ars gazul, într-un birou golit pentru el, nu în open space-ul colectiv, și-i călcase pe nervi pe mai toți cu aerele pe care și le dădea. Dar Sandi aplana conflictele în urma lui, îi făcea reproșuri glumețe și-i luase mașina dorită.

                                                             *

  Slavă domnului că făcuse ce vrusese, altfel ar fi acuzat-o că nenorocirea s-a produs fiindcă o ascultase pe ea, și-i luase băiatului său  o mașină ieftină, prost făcută! Robert fusese de mic preferatul lui, se luptase ca un leu la divorț să-l obțină, și pe urmă să-l țină lângă el, visase să-i lase pe mână conducerea firmei. După accident, fosta nevastă l-a acuzat că-i dăduse tot ce-i cerea, inclusiv Volvo-ul cu care a gonit până a ieșit din peisaj și s-a făcut praf.

  Și răuvoitorii pot spune adevărul despre noi. Dar Anda n-a comentat, mulțumită că Sandi, complet năuc, părea să fi uitat că  a avut ”gura pocită, și a menit a rău”, altă vorbă a doctorului Dragomir, ”omul din popor”. Până la vârsta aia, Sandi fusese ferit de  cruzimea inocentă a vieții – părinții încă îi mai trăiau, îi transmiseseră o genă bună, pe care Robert avea să i-o facă praf, oricât încercase să-l protejeze.

  Dar nici un Suv solid, de lux, de ultimă generație, nu te poate proteja de tine însuți. Robert s-a certat cu amicii lui în club și a hotărât pe loc, furios, să plece, era firește băut, Anda bănuiește că și drogat. Sandi nici măcar ei nu i-a spus, în stilul lui deja obișnuit, a acoperit scandalul cu bani care, dintr-odată, nu mai valorau nimic.

  Din noaptea aia, n-a mai fost același om: la cîteva luni a făcut infarct, i-a pus primul stent și viața lor împreună a intrat într-o zodie rea.

                                               *

  Anda nu îi povestește nimic  despre anii ăia ”prietenei ei de telefoane”, pentru că  nici acum, după atâta timp, nu-i poate transfera în vorbe. Preferă să-i răspundă la întrebare, cum de a luat Corina virusul, deși nu ieșea din casă.                                                                    

   ”Mady e convinsă că l-a luat de la Geanina, femeia care îi făcea curățenie și-i gătea de două ori pe săptămână, dar era și infirmieră la un spital. Ori de la alte persoane care îi intrau în casă, Corina n-a renunțat la îngrijiri nici în pandemie. S-a străduit toată viața să arate bine, da nu ca să-i atragă pe bărbați, cum presupui. N-are o fire senzuală, n-am vorbit niciodată despre asta, dar căldura dinăuntru se simte, bărbații, femeile, au o încărcătură erotică diferită, și, paradoxal, cei mai puțin arătoși, femeile urâțele, pot fi mai senzuale decât frumoasele, e un lucru pe care ți-l pot spune medical, păi, da, depinde, în ultimă instanță, de hormoni. Nu știu cum ai stat tu la capitolul ăsta, Letiția, eu am ajuns la concluzia că ar fi trebuit să fiu mai zburdalnică decât am fost, ha-ha! asta e, a fost, a trecut. Corina emană o răceală ca un aer condiționat pus pe room temp, mi s-a plâns de asta și un iubit al ei, din liceu, pe care  îl abandonase, părea echilibrată, adultă, și când era puștoaică, în gimnaziu. Dar într-un fel e mai cochetă decât cele preocupate de sex, are o cochetărie de fațadă, și una  pentru ea. Îmi spunea că decât să se vadă hidoasă în oglindă, prefera să moară, ceea ce, doamne ferește! sper să nu se întâmple, deși nu-i merge deloc bine din ce mi-a spus Mady. Acum se pregătise de Crăciun, îl aștepta ca un copil care își visează jucăriile, Corina  își aștepta musafirii care ar fi venit, înfruntând panedemia, și uite ce… Scuză-mă, Letiția, îmi sună pe telefon o…

   Alertă Extremă. A fost semnalată prezența unui urs, strada Ciocârliei ! Evitați zona, rămâneți în locuințe! Păstrați ditanța față de animal și nu încercați să vă fotografiați cu acesta sau să îl hrăniți. Fără să vă expuneți pericolului protejați animalele din gospodărie.

The presence of a bear was reported in Ciocârliei street!Avoid the aerea, stay indoor. Stay away from the animal and do not try to take pictures of it or feed it. Protect your pets/livestock without putting your life in danger. ISU Praho

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 3-5]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.