Amicii noştri, arheologi precum noi doi, ne porecliseră Kore şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem doar Kore şi Korin.  O pornisem într-o călătorie care speram să fie de pomină.

– Ahoe, de trei ori ahoe! ne strigă Aris cel mic de statură, cu chelia de călugăr dominican şi ochelarii săltăreţi pe nas, când am ajuns cu vaporul din Tomis la Pireu. Ia su,strigă el. Hai, repejor, trebuie să vă mut de urgenţă pe vaporul spre Cythera, nu-i vreme de alte vorbe acum.

Aris se repezi la noi, noi la el, şi ne puparăm. Şi-apoi fuga-fuguţa spre celălalt vapor, deşi eram sătui de orice fel de corăbii şi platforme plutitoare.

– Îs doar vreo cinci ore până în Cythera, zise el, dar v-am luat o cabină să dormiţi, că sunteţi deja morţi de vii, după cum bănuiesc.

Am dat din cap, şcolăreşte, şi eu, şi Korin.

– Las’ că povestim după ce vă hodiniţi, zise Aris, care vorbea perfect româneşte și chiar ardelenește, fiindcă îşi făcuse studiile, odinioară, în România.

Acolo ne şi împrieteniserăm la toartă, în facultate, deşi era mai mare decât noi cu mai bine de zece ani.

            Nu-i greu de ghicit, prin urmare, că morţi-copţi, am dormit de la Pireu până în Cythera, ca purceluşii de lapte. Nici nu mai ştiu ce oră era, dacă era zi ori noapte, când Aris ne trezi şi ne urcă într-un taxi.

– Acasă, a mai zis el, vă las să dormiţi o zi întreagă, ca să vă veniţi în fire. Apoi vom vedea ce şi cum.

Casa lui Aris n-am văzut-o cu adevărat decât după ce ne-am trezit de tot şi am băut două cafele. Se găsea într-un sat numit Alexandrades, cu doar treizeci de case. Era un sat din ăla paşnic în care se auzeau greierii, casele erau albe cu ferestre albastre, tufăriş, ierburi şi flori de tot felul. Era rupt de lume. Casa lui Aris avea drumuri din pietre şi scoici, prin grădină, avea şi chiupuri. Dormisem şi eu şi Korin cât să scoatem din noi oboseala care se ghiftuise cât un an de zile. Eram printre greieri şi câmpii, printre măslini şi smochini cu nemiluita. Drumurile din afara satului erau înţesate cu mori de vânt în paragină. Se găsea în afara satului, ca un cerc de foc, şi un drum bizantin din pietre galbene, stinse. Colinele din jur aveau dinţi de dragon, iar o biserică albă se afla ascunsă între copaci. Nimeni pe-aici, peisaj ca în copilărie, vara, sau ca în vis. Pe lângă smochini şi măslini, mai erau portocali, iasomie şi ficuşi. Şi harbuji. Îţi venea să zaci mult şi bine pe-aici, să uiţi de tine. În prima seară de după trezirea definitivă am ajuns şi în portul insulei unde pe ulicioarele răsucite m-am lăsat ademenită de mărgele, bluze, eşarfe, sandale. Am găsit de vânzare chiar şi un gramofon. Cârciumioare puhoi. Resturile castelului construit de un doge veneţian era luminat ca de Crăciun. Ţoale, bijuterii, poşete, catarame, papuci, cât pe ce să mă afund printre flecuşteţe. Deşi era noapte, caldarâmul nu-şi pierduse toată fierbinţeala. Tavernele se-mperecheau cu blugii, decolteurile şi minijupele. Zeci de taverne şi băruleţe pentru toate gusturile. În stradă se făceau tatuaje cu henna, se frigea porumb uns cu unt, iar bătrânii localnici cântau la cobză. Dintr-un bar am auzit chiar şi frânturi din tangoul Quizás, quizás, quizás, Estás perdiendo al tiempo. Portul, noaptea, semăna cu un tort de majorete. Am mâncat, ca orice turist care se respectă, suvlaki şi gyros pe muzică grecească de tavernă, apoi în drum spre casa lui Aris am cules smochine şi fructe de cactus.

A doua zi am pornit-o cu el spre partea de nord a insulei, de unde puteam să ne scufundăm împreună în zona Maleia, acolo unde corăbiile din antichitate care treceau prin strâmtoare îi aruncau zeului Poseidon tot felul de ofrande, ca să aibă vânt bun şi să nu se lovească de stânci. De altfel, se găseau şi câteva epave prin zonă. Aris organizase deja mai multe tabere cu studenţii săi, căci era dascăl şi la Institutul Arheologic din Athena, aşa încât muzeul din insula Cythera, pentru care el garantase, avea deja săli pline de statuete protectoare ale corăbierilor, ulcioare cu monede, amulete de lut, farfurii, ba chiar şi temple în miniatură. Am străbătut câteva sate în formă de stup peste ale căror câmpuri planau ereţi care vânau şoareci. Bătrânii stăteau pe scăunele în faţa căscioarelor de pitici. Multe din ele erau dărăpănate. Drumul era prăfos până la mare, dar ornat cu smochini, cactuşi, platani, dafini şi rodii. Caprele şi oile se hrăneau şi ele din smochini ori din piersici, ceea ce era de tot hazul. Tzitzikia, greierii uriaşi greceşti, bâzâiau de parcă ar fi fost lăutari. Casele aveau în curte puhoi de bougainvillea ciclamen. Ne salutam în Alexandrades cu toată lumea întâlnită, cu bătrânii care îşi udau minuţios ardeii iuţi piperniciţi, cu păstorii de capre şi oi, cu femeile bătrâne îmbrăcate întotdeauna în negru. Spre zona Maleia peisajul devenea stâncos ca o fortăreaţă. În acea întâie zi de scufundări am găsit cioburi, aşa le numea Aris, adică statuete şi ulcioare.

Seara nu am mai mers la tavernă, ci am gătit laolaltă horiatiki, adică salată grecească, apoi Aris a făcut plăcintă cu spanac, orez cu alge şi ardei la cuptor cu brânză topită, plus ciuperci împănate. Puiul umplut cu tarhon în sos alb l-am lăsat pe miezul nopţii. Şi am băut, aşa cum era obiceiul, retsina. Apoi Korin şi-a dat drumul.

– Dar dacă zeii greci ni s-ar arăta într-o zi altfel decât ne aşteptăm?

– Tot ce se poate, a râs Aris.  Poate la Athena, dar nu în Cythera.

– De ce nu aici?

– Fiindcă zeii se arată, eventual, în marile oraşe, camuflaţi între mulţimi şi râzând de popoare și indivizi etc. Dar nu pe o insulă în care au mai rămas doar câteva sate cu bătrâni. Toți tinerii au plecat în America, Australia ori Canada să facă avere.

– Ca să vezi, se miră Korin.

În noaptea aceea, liniştea din sat a fost bruiată de un concert tradiţional. dar era firesc să fie aşa, măcar sâmbăta. Apoi duminica dimineaţa am pornit-o pe ulicioare văruite în alb orbitor spre biserică. Mirosea a brutărie. Biserica nu era deschisă, dar nu m-am plictisit defel, pentru că în faţa bisericii se găsea un american cu un soi de dagherotip şi făcea poze învechite. A observat că-s curioasă, cum stăteam ciucită pe treptele bisericii, aşa că s-a pus să-mi explice. Avea plăci grele, cu margini de lemn, şi o husă-capişon, ca un tunel, care-i acoperea capul şi dagherotipul la un loc. Mi-a explicat câte-n lună şi-n stele despre cum se fac fotografiile învechite. Apoi biserica s-a deschis până la urmă, au venit un paracliser şi un preot, aşa că am intrat şi eu. După-amiaza, Aris ne-a dus pe o plajă unde se găseau crini sălbatici ai nisipului.

Am stat cu Aris în insula Cythera aproape două săptămâni şi l-am însoțit în zilele lucrătoare, aşa cum ne înţelesesem, în zona Maleia. De găsit statuete şi alte obiecte aruncate de corăbierii de odinioară ar mai fi fost pentru destui ani. I-am povestit şi noi lui Aris despre templul lui Venus Genitrix descoperit în apele de lângă Tomis. Despre zei şi despre cum să-i găsim în carne şi oase nu am mai adus vorba, întrucât ei nu dădeau semne să se arate. Apoi n-a mai rămas de făcut decât să stăm şi la Athena o săptămână, ca să vedem faimoasele locuri arheologice pe îndelete.

Aris ne găsise o pensiune în afara Athenei, pe malul mării, la vreo douăzeci de kilometri de oraş. Era un loc retras, cu o plajă marcată de câteva clădiri părăsite, scrijelite cu grafitti. În unele din ele se sălăşluiau homleşi care apăreau, când te aşteptai mai puţin, din clădirile dezafectate. La oarecare distanţă de pensiunea noastră se găsea o imensă piscină înecată în gunoaie, şi secată, cu resturi de palmieri scorojiţi în jur şi zeci de kilograme de sticlă spartă, de la discoteca ce tronase cândva, aici. Bărboşi în lenjerie de corp şi fete dezinhibate se arătau din când în când ca să se spele în mare. Parcă ar fi fost în America, prin anii şaptezeci ai defunctului secol. Mai târziu, pe unii dintre hipioţi i-am găsit în Plaka ateniană, în ipostaza de cântăreţi ambulanţi la un soi de lighene cu gura în jos sau ca jucători cu popicele în aer. Tot lângă pensiune se găsea o rulotă milităroasă, cu rogojini şi accesorii de camping desuet, în care locuiau cupluri hirsute, puţin trecute de douăzeci de ani. Pe rulotă scria Circus Nomad. Ne uitam la aceşti locuitori flower-power ca la nişte ciudăţenii de peşteră, deşi noi înşine ziceam că suntem tot hipioţi. Dar în cazul nostru a fi hipiot însemna să porţi blugi, tricouri cu inscripţii şi mai ales să asculţi rock psihedelic şi să ai părul liber, fără niciun ham. Atât Korin cât şi eu aveam părul lung până la brâu. Amicii din Circus Nomad păreau să fie gitani spanioli, deşi Korin zicea că ar fi olandezi. Taverna de pe plajă era o terasă din stuf, acoperită cu nailon. Pe unul din ţuguiurile stâncoase de pe mal se sălăşluia în fiecare zi, cu genunchii la gură, un bărbat la vreo şaizeci de ani, cu părul lung şi încărunţit, ce părea că păzeşte ceva. Korin l-a numit Fachirul.

Zilele erau limpede orientate ca să stăm pe îndelete pe Acropole, în Agora şi în toate celelalte temple. Seara mergeam la Plaka unde ne uitam la lumea care petrecea în puhoiul de taverne sau nimeream la micile târguri de miere, ulei de măsline, rachiu de uzo şi dulcegării specifice. Mirosurile erau năucitoare. Bărbaţii greci erau diferiţi la Athena: majoritatea se arătau a fi îndesaţi şi păreau alergători de cursă-lungă. Dar alţii se dovedeau a fi exact pe dos: erau înalţi ca nişte turnuri de pază, de aproape doi metri, cu părul uns cu ulei, și purtau, deşi era începutul verii, cizme grele din piele de capră şi pantaloni de postav. Se găseau şi destui magicieni în Plaka, cea mai mare parte din ei aveau globuri de sticlă şi fermecau mai ales copiii. Fireşte că din Plaka am arvunit şaluri de mătase şi cămăşi greceşti, precum şi ulei de măsline. Seara era răcoare în Plaka, vântul părea înăsprit şi făcea să tremure scaieţii uriaşi, argintii, ca nişte globuri de brad, care înţesau pământul deşertos. Dimineaţa, devreme, înainte să o luăm spre Agora ori la vreun templu, ne scăldam voioşi. Era de mirare că în apă încă se mai găseau, pe margine, pâlcuri de nisip roz şi scoici mici, galbene. Altfel, desigur, culoarea turcoaz domina totul până la demenţă. La oarecare distanţă de pensiune se găsea capela Sfânta Sofia, găzduită într-o peşteră şi, în mod ciudat, înconjurată de crini ai pustiului, aşa cum zărisem şi mirosisem şi în Cythera. Katarina, şefa pensiunii, ne-a spus că, uneori, pe colinele din jur, mai puteau fi întrezăriţi ţapi negri, cu dungi maronii.

Am bătut Athena în lung şi-n lat fără să întâlnim picior de zeu altfel decât în vreo statuie. Ne dedulceam la gândul că, poate, bufniţoasa Athena şi Poseidon cu furculița lui marină ar fi putut să se afle undeva tăinuiţi, fiindcă ei fuseseră cei dintâi patroni ai oraşului, ba chiar se înfruntaseră din pricina asta. Apa cea sărată a lui Poseidon fusese întrecută de măslinul Athenei. Ne vânturarăm şi prin cartierele Monastiraki, Kolonaki şi Omonia, doar-doar vom găsi vreo urmă de zeu. Pe strada Ermou admirasem rochiile greceşti de voal, stil Madame Recamier, strânse sub sâni, iar în Kifissia alesesem ibrice pentru o viaţă întreagă, cafegii cum eram, fără să ne fie frică de bătăile inimilor noastre. Din cartierul Nea Smyrni alesesem cămăşi de in topit pentru Korin, cu croială căzăcească, iar lucrul acesta ne amuza copios. Îmi plăcuse în Agora să stau la Templul lui Hefaistos, Korin prefera Erechteionul de pe Acropole. Am ajuns şi până la Cap Sunio, la Templul lui Poseidon şi tot nimic. Într-un fel, eram sătui de istorie. Aşa că în ultima seară am pornit-o în Plaka să stăm într-o tavernă şi atâta tot, fără grabă, ca să gustăm pe dinăuntru din nopţile ateniene. Licoarea de ghimbir ni se lipise de piele, iar lenea era mângîietoare. De arşiţă încă eram feriţi, căci vara nu venise de tot. Metropola semăna vag cu o carcasă de melc uitat. Eram amândoi smezi, şi eu, şi Korin, de la dimineţile atheniene. Mai ales Korin, bărbos şi cu părul lung, arăta ca un pelasg învolburat, în vreme ce eu aduceam cu o odaliscă ticluind minciuni. Şi atunci, pe când luasem deja calea bătută spre Plaka, am zărit un bărbat îmbrăcat în cămaşă de mătase neagră şi pantaloni de piele, cu părul vopsit argintiu şi un stativ pentru falus în afara pantalonilor, ca o bijuterie expusă.

– E un dandy de Athena, un daimon al cetăţii, îmi şopti Korin.

– O fi zurliu?

– E un dandy al oraşului, ori te fereşti de el, ori, dimpotrivă, îl faci să-ţi fie călăuză prin Athena.

– O fi satir? am întrebat privind cu jind la părul vopsit în argintiu.

Dar daimonul mă auzi şi veni înspre noi, eliberând un fum din pipă.

– Mă cheamă Lucyfairos. Mama era o Lucy cu ifose din Bristol, iar tata, un pandur şugubăţ din Fanar. Aşa că sunt o corcitură, dar semăn cu un athenian de viţă veche.

– Preabine, Lucyfairos, sunt Kore-Persefona, iar Korin mi-e perechea şi-am vrea amândoi să ne fii călăuză.

– Așa să fie, chira mu, răspunse argintiul Lucyfairos. Care va să zică vom goni în negru prin noaptea atheniană, zăbovind la porţile răcorii.

Korin îl privi în ochi şi-i aruncă în faţă:

– Dar pe zei i-ai zărit vreodată trăind printre oamenii de-aici?

            – Ba chiar de mai multe ori i-am amuşinat aşa cum o face un câine, iar ei m-au simţit şi mi s-au arătat, ba chiar mi-au spus una-alta la ureche.

            – Sporovăieşti ca un lăudăros, i-o tăie Korin.

            – Stăpâne, nici pomeneală de vreo balivernă, dar cel mai potrivit ar fi să vezi cu ochii tăi, iar doamna Kore să fie martoră şi mărturisitoare.

            – Aşa să fie, am zis, să punem rămăşag.

            – Pe ce?

            – Pe inimile noastre. Şi de-i vom întâlni pe zei, să le lăsăm zălog lui Haidos.

Lucyfairos hohoti uşurel:

            – Astfel de rămăşaguri sunt greu de ţinut, dar fie!

Cu daimonul dandy înaintea noastră am bătut mai întâi cafenelele, apoi am luat la rând tavernele, dar nicăieri nu mirosea a zei. Oraşul se făcuse vâscos, iar noaptea n-avea stele. Ne unsesem pe piele cu ulei de măsline, iar sucul de harbuz ne astupa setea. Voiam să scormonesc metropola până la miezul nopţilor. Inelele de platină de pe degetele lui Lucyfairos săltau la goana noastră.

Apoi daimonul-dandy ne-a tras cu ochiul şi aşa ne-am făcut intrarea în taverna zisă Hotel Babel. Era acolo un zaiafet cu muzicanţi şi bucătari, cu măscărici şi cerşetori, cu femeiuşti, cu fătălăi şi bărbătoi sărbătorind în noaptea ateniană ce era în toi. Era un haos cald şi auriu până şi-n întuneric, era buricul lumii pe care-l amuşinam cu nasul meu himeric. Şi-n acest haos am zărit o damă cu nas de bufniţă care se veselea nevoie-mare şi cânta aproape ţigăneşte, cu voce răguşită. Ba chiar mi se păru că-şi scoate coiful de pe creştet.

– Pe Odiseu l-am ajutat cândva, îmi şopti ea cu voce de cârciumăreasă.

            – Oh, suflețelule, atunci fii şi patroana mea, prielnică de-mi ești!

            Korin o recunoscu şi el.

            – Nu îi vorbi ca unei femeiuşti, asta-i Elada, nu uita, mă sfătui Korin.

Zeiţa-bufniţă deja râdea.

            – La urma urmei, e o femeie cerebrală, o intelectuală autentică, născută chiar din capul tatălui ei, adăugă Korin.

            – Un desfrânat nevoie mare, am bârfit eu.

Dar atunci zeiţa îşi scoase penele de bufniţă de sub fustă şi-mi arătă pe-ascuns temuta manta cu şerpi.

            – Nu fi trufaşă, Kore, cu cetatea mea, îmi porunci zeiţa. De vrei să o pricepi, alături de Korin al tău, va trebui să te scufunzi în mările uscate şi încercănate ale nopţii!

Lucyfairos care auzise tot se prefăcu, pișicher, că își scuipă în sân:

            – Doamna mea, femeia încoifată şi cârlionţată ştie ea ce spune. Drept care aşa să facem şi doar la ceas de întuneric să călătorim.

Hotel Babel era plin de turişti, dar şi de băştinaşi: ochi de-ahei, bărbi sârmoase, mâini cu gheare, sfinxuleţi. Buricul lumii nu avea hotare, dar avea miresme întemeietoare. Totul era un zumzet, o năclăială, un tunel ramificat de voci şi piei încinse. Peste toate acestea plonjam, eu, Kore, zburlită de vedenii, fiindcă oraşul athenian voiam să-l am la creştet ca o cunună de mireasă.

            – Ce zarvă papagalicească! îmi zise Korin în vreme ce Lucyfairos părea că-şi şlefuieşte copitele pentru multe nopţi de alergătură.

            – Acum că ai zărit-o pe zeiţa bufniţă ai grijă să nu o iei razna de tot, îmi susură Korin.

Dar eu simţeam cu-asupra de măsură. Pe uşa tavernei intrară bătrâni marinari din Pireu, pe câțiva din ei cred că îi visasem cândva într-o dimineaţă. Iar către noi veni unul cu picior târşâit.

           – Fetițo, cetatea zeiţei războinice nu vei putea s-o pricepi dacă nu-ţi vei face din trup o corabie cu care s-aluneci prin nopţile atheniene.

Bătrânul marinar se uita chiohondrâş.

            – Priveşte-i cu atenţie piciorul şontorog, mă bătu pe umeri zeiţa bufniţoasă. Nu-l recunoşti?

            – E Hefaistos? am zis eu cu jumătate de gură.

Moşnegii veniţi din Pireu mestecau tutun şi ronţăiau seminţe.

            – Chiar el este, hohoti Korin, fir-ar să fie, cine şi-ar fi închipuit!

            – Te pomeneşti că ne găsim în buricul pământului! am zis eu fără să mă mai mir.

Atunci Hefaistos începu să sară pe piciorul şontorog şi să danseze mai întâi leneș, apoi tot mai repede, până când şi ceilalţi marinari din Pireu îl urmară, strunindu-se unii pe alţii.

            – E o bună reclamă a metropolei, îmi explică Lucyfairos, chiar dacă ar putea să pară o maimuţăreală. Dar cine adoră oraşul athenian va fi şi hărţuit de el.

            – Să nu te-mpotmoleşti în visătorie deşartă, mă sfătui Athena, în vreme ce spărgea cu pumnul un pepene verde, ca să-i scoată inima zaharoasă din mijloc.

Bătrânul Hefaistos dansa acum ca un drac, pe când Athena râdea de el. Iar atunci, deodată, se ivi chiar cârciumarul-şef, cu părul prins în coadă, deşi avea vreo patruzeci de ani. Împărţind cu nemiluita carafe de vin, cârciumarul-şef se urcă pe un scaun, în încăperea din mijloc a tavernei, şi începu să recite din Konstantin Kavafis. Îl priveam halucinată, fiindcă bănuiam cine ar putea fi. Zeiţa bufniţoasă îmi trase cu ochiul.

Şi-atunci am ştiut şi am simţit că oraşul devenise o uriaşă baclava topindu-se în gura zeilor pe care trecătorii nu-i zăreau din pricina torporii, fiindcă doar noaptea, făpturile acestea stăpâne odinioară, coborau pe frânghia din nori.

            – Fireşte că-i Dionysos, am zis eu cu gura până la urechi, fiindcă alt zeu n-ar fi putut să fie.

            – Bravo, strigă Korin, deodată cu Athena.

Dar Dionysos însuşi se pare că mă auzi. După ce sfârşi versurile lui Kavafis, veni la masa noastră şi ne îmbie, nu cu struguri, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, ci cu peşte prăjit, afumat ori oţetit, lingându-se el însuşi pe buze.

            – Mâncaţi din mine, ne îmbie el. Se cuvine să fac cinste, ca să petreceţi de pomină. Altfel n-aş fi Dionysos!

Korin se răsuci spre mine cu o jumătate de peşte în gură, şi-mi spuse:

            – Zeii ăştia nu-şi mai arată scuturile, coifurile şi sceptrele, ci le ţin ascunse sub cămăşi, fiindcă adoră să se amestece cu plebea petrecăreaţă din taverne şi cu puhoiul de mirosuri.

            – Dar Hermes unde-o fi fiind? am zis eu, căutându-l cu privirea pe zeul care-ar fi trebuit să aibă aripi.

            – Pe-aici pe undeva, zise Korin.

Însă aceea pe care o zărirăm mai apoi n-a fost să fie Hermes, ci altcineva. Dedulcită la traiul pământean şi prinsă în vârtejurile unui vin roşu-acrişor, o damă la vreo treizeci și cinci de ani, ochioasă, cârlionţată şi cu glas de cabaret cânta nevoie mare melodia Oci ciornîi. Era grecoaică dar şi din alte părţi venită, cu inima albastră ca a muritorilor prea melancolici. Pe mâini, la gât, în urechi era plină de bijuterii: smaralde tăioase, ametiste împărăteşti, chihlimbare somnambulice, turcoaze lăcrimoase. Apoi mirosea dama aceea a de toate. Era în ea un du-te vino de cimbru, cuişoare, piper, busuioc, care i-ar fi trezit şi pe ultimii zei încruntaţi din cer. Se găseau în femeia aceea o ispită de damfuri, un carusel de pucioase însiropate.

            – Ay, Afrodita, explodă Korin cu vorbele de laudă. Te-am căutat atâta vreme şi iată unde te-am găsit.

Zeiţa se apropie şi ne sărută pe gură.

            – Sticlărie, pălării, pielărie, pânzeturi, miere, măsline, pe toate să le încercaţi în Elada, dacă vreţi să fiţi pe placul meu !

            Korin şi cu mine am râs pe dată, fiindcă zeiţa nu se dezicea, era ea însăşi. Numai că, de după claia de păr a petrecăreţei, apărură alte două figuri, vestiţii bucătari ai tavernei, mai exact le chef şi ajutorul său.

            – Ne-nvrednicim de-atâta vreme să născocim bucate, ca să vă facem să simţiţi o nebunie cu nări drogate! Am inventat un iarmaroc de mirosuri, o lume de salive ierboase, un desfrâu de uleiuri şi mirodenii pe care doar oraşul acesta ştie să le învârtă și să le împletească, fără ca nimeni să simtă vreun gust de iască.

            – Cine să fie cei doi bucătari? mi se adresă bufniţoasa, adică patroana oraşului.

            – Nu ştiu, am zis. Aşa că nu rămâne decât să trag la sorţi.

            – Dospeli, clipoceli, tzatziki, pilafuri, fasolachi, miez de cocos, de toate e nevoie în vânzoleala burţii omeneşti, adăugară cei doi.

            – Zeus nu poate fi, hotărî Korin.

            – Nici pomeneală, aprobă Athena.

            – Oho, râse Afrodita. Zeus, stăpânul nostru, nu prea se-arată.

            – Apollo? am întrebat eu mirată. Dar nu seamănă deloc.

Atunci bucătarul-şef se opri lângă arţarii şi felinarele din mijlocul tavernei şi pe dată se făcu atâta lumină de parcă ar fi fost amiază.

            – Acum ce mai zici? mă întrebă Athena.

            – Apollo şi mai cine?! am răspuns eu cu îndoială.

            – Ia ghici, îmi zise Afrodita, de la depărtare.

           Ajutorul de bucătar mimă un duel cu una din cratiţele care, de bună seamă, dospea umplută de carne şi legume, la bucătărie.

            – Să fie Ares?! Nu are nici o logică, am zis eu nedumerită.

            Dar zisul Ares, care era chiar el, deja îmbia musafirii din tavernă la moluşte prăjite şi sarmale de peşte. Athena însăşi, laolaltă cu Dionysos, ciugulea mezelicuri și viţel cu ceapă. Cu toţii şezurăm, mâncarăm şi chiar dănţuirăm. Apoi Hermes cel aşteptat se ivi. Veni împreună cu Lucyfairos și o pisică pe umăr.

                  – De-acum, Lucyfairos, bidiviule, eşti liber să pleci, fiindcă oraşul cel mândru l-ai străbătut. E rândul meu să fiu de folos.

            Să nu mai fie cu mirare, dar Hermes era chiar bodyguardul tavernei Hotel Babel, un ins musculos, deşi subţirel, cu ochii flancaţi de gene lungi şi gura umezită de vin.

            Lucyfairos mă sărută pe frunte, apoi pe mâna stângă, altfel decât de obicei, iar lui Korin îi strânse mâna ca unui athenian de viţă veche, trăgându-l puţin şi de barbă.

            – Te-am aşteptat atâta vreme încât mi-e greu să mai cred că eşti Hermes înaripatul, i-am spus.

            – Înaripat nu mai sunt, dar Hermes da, chiar dacă altfel decât ai crezut. Şi dac-o fi să fie, voi fi călăuză în locul lui Lucyfairos.

            – Prin infern?! am râs eu.

            – Hei, Kore, de-acum pofta de rătăciri ţi-ai făcut-o, aşa că fii şi tu femeie la casa omului, nimic mai mult, râse Korin.

            Iar Hermes hohoti ca un zeu răscopt ce era, auzind vorbele şăgalnice ale celuilalt căutător de zei.

            – Poate că aş mai vrea să văd ceva ce n-am văzut până acum, vreun înger al tavernelor care să zăbovească la poveşti.

Hermes hohoti şi mai tare, fiindcă pe uşă intră un marinar buhăit, beat turtă, care bolborosea o muzichie de-a lui Zorba.

            – Păi dacă zeii sunt mereu cu burdihanele umflate, înseamnă că se cuvine să petrecem până la venirea dimineţii.

Apoi Athena ne-mbie cu uzo fără vreun răgaz, iar Afrodita şi Hefaistos dansară încinşi, în vreme ce Dionysos bătea din palme ca turbatul, iar Hermes sporovăia de zor cu unii alții. Doar bucătarii Ares şi Apollo îşi făceau treaba ca de-obicei. Numai că ultimul venit ne-a lăsat cu gura căscată pe toți. Era limpede că zeii nu mai lâncezeau în cer, ci tocmai pe pământ.

Marinarul cel buhăit avea tatuate pe braţ nişte stripteuze albastre, iar pe piept, o ancoră. Pe cap purta o şapcă neagră cu cozoroc, iar în gură mesteca mahorcă. Pe degetul mare de la mâna dreaptă avea un inel uriaş cât o bilă. Musculos şi-ndesat, marinarul cu barbă şugubeaţă şi cu buzele roşii de viaţă hohotea gros. Era deja afumat şi, totuşi, nu se săturase. Toţi ceilalţi travestiţi i-au ieşit în cale, de la o vreme, ca să-i facă voia. I-au aşternut o masă de boier, cu roşcove şi seminţe, cu vin din belşug, apoi cu mezelicuri şi pulpe de miel.

            – Cine să fie, cine să nu fie? am zis eu, deşi bănuiam deja.

            – E chiar Stăpânul, mă bătu pe umeri Athena.

            – Zeus?!

            – Doar pe jumătate. Îi place să zacă-n cafenele, să joace zaruri, să asculte sporovăieli. Îi place să se ungă cu ulei de măsline, ca pielea să-i lucească. Mustaţa şi barba şi le vopseşte, fiindcă nu uită niciodată să momească femeiuşti cu pântecele vânjos. Îi mai plac poveştile cu iz sărat sau aspru, apoi romanţele pârjolite pe care le-ar asculta zile şi nopţi.

            – Zeus doar pe jumătate? strigă Korin. Adică Haidos?

            – Haidos să fie, răspunseră ceilalți zei parcă în cor. Zeus şi Haidos e totuna, e unul şi acelaşi.

            – În spatele ochelarilor lui negri de plastic, privirea i se arcuieşte în arabesc. Ar trebui să-l vedeţi jucând cu Dionys Tuciuriul şi cu Hefaist Şontorogul, adăugă Athena. Merge cu ei adesea prin cârciumi gătite cu ghirlande de hârtie colorată, şi chiuie, ţopăie, pe două, trei ori pe patru picioare. El este cel care pe petrecăreţii năbădăioşi îi învaţă să zboare.

Explicaţiile fură întrerupte însă de Dionysos care veni la masa lui Haidos c-o sticlă sănătoasă de coniac Metaxa şi cu seminţe de mac pe-o farfurie. Băură cu toţii, ba şi pe alţi meseni îi îmbiară, încât ajunsesem şi noi la masa lui Haidos.

            – Mai ai ceva de zis? îmi dădu coate Korin. Cine şi-ar fi închipuit!

            După o vreme de băut şi mâncat, Haidos îi puse pe bărbaţi să se aşeze la masă, apoi chefliii se traseră de bărbi şi jucară skandenberg, apoi măsluiră câteva runde de poker udate cu vin de smochine. Apoi mai îmbucară o halva şi o brânză iute de capră. Chipul de corb al lui Haidos era de om mahmur. La sfârşit, el încinse cu Dionysos un dans de ţap îndrăcit în care niciunul dintre potlogari nu a fost întrecut. Nu l-am auzit zicând vreo vorbă. Când soarele s-a ridicat de tot, Haidos şi-a troznit degetul mare cu inelul cât o bilă şi a dat de înţeles că merge în portul Pireu să ia o cafea ca să-şi mai vină în simţiri şi să-şi ascundă înc-o zi smolitul cap de mort.

            – Fetițo, mă trase încetişor de o ureche Athena, aşa arată cetatea mea cu zei cu tot. Sau fără ei.

Ne-am veselit întreaga noapte, până spre dimineaţă, Korin şi cu mine, amestecaţi cu zeii travestiţi. Am băut, am mâncat, am cântat şi am dănţuit. Şi oamenii ştiu să facă asta, nu doar zeii. În zori, nu-mi mai simţeam nici picioarele, nici inima bătând, era în mine o lentoare de început de vară cu arşiţă grea. Korin nu o ducea nici el mai zdravăn. Aşa târându-ne, dimineața, din taverna Hotel Babel, am ajuns tocmai în Piaţa Sintagma, unde mulţimile greceşti se adunaseră şi vociferau neastâmpărate. Ne-am nimerit între doi bărbați relativ tineri de care aproape că ne-am sprijinit, fără ca ei să simtă, rezemându-ne de trunchiurile lor mai stabile decât ale noastre. Unul din ei avea o mutră radicală și arăta ca un anarhist. Celălalt avea o figură tristă, era înalt, iar ochii lui infantili căutau ceva pierdut, fără să fie limpede ce anume. Anarhistul striga în spaniolă, Abajo-Abajo! Celălalt doar privea ca prin lentilă, de parcă ar fi fost om de știință, dar părea să aibă ceva învechit dintr-un fado. Poate că era portughez! În general, însă, oamenii de aici din Piaţa Sintagma nu mai aveau nevoie de zei şi nu îi mai căutau. Iar dacă zeii li s-ar fi arătat, i-ar fi luat la trei păzește.

(fragment dintr-un roman în lucru)

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 9-13]