S-au împlinit în iulie cinci ani de la dispariţia lui Augustin Buzura, important prozator, publicist şi eseist contemporan, membru, din 1992, al Academiei Române. Romanele sale (Absenţii, Orgolii, Feţele tăcerii, Vocile nopţii, Drumul cenuşii etc.) sunt repere ale literaturii române postbelice. Într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru revista „Vatra”, la întrebarea mea referitoare la momentele de extaz şi de ocrotire resimţite de-a lungul timpului, scriitorul a răspuns: „Tot timpul, absolut tot timpul am avut asemenea trăiri. Şi întotdeauna, în cele mai îngrozitoare încleştări, am avut vreo trei-patru momente în care am murit puţin şi apoi am simţit acel ajutor de care nu m-am îndoit niciodată. Dacă-l cauţi, vine sau ţi se arată. Nu trebuie să-i vezi faţa, dar am simţit întotdeauna acest sprijin şi de fiecare dată când mai primeam un impuls, când primeam dreptul de a mai trăi, îmi spuneam că nu mi-am dus până la capăt ideea pentru care exist.” În romanul Fețele tăcerii Augustin Buzura circumscrie un teritoriu amplu şi divers al vieții sociale, reprezentând epic teme de rezonanţă acută (violența, alienarea, culpabilitatea), printr-o imersiune în straturile profunde ale istoriei şi ale socialului. Apărut la patru ani după Absenții, în care miza analitică era reprezentată de condiția socială a intelectualului, romanul Feţele tăcerii refuză convenţionalismul, amprenta conformistă sau ideologizantă, conservându-şi statutul de roman social: „Cu Fețele tăcerii (1974), un roman inegal, lungit peste măsură, nu lipsit de «burți», dar, probabil cel mai solid și mai interesant al scriitorului, tematica și stilistică a prozei lui Buzura pare a se stabilizat definitiv. Fețele tăcerii este un puternic roman social și, în mult mai mică măsură, psihologic, deși autorul persistă în a examina crize de conștiință, suflete măcinate de silă, handicapuri morale”¹.

            După Absenții, roman al consacrării, critica se întreba dacă următoarele cărţi vor confirma reputaţia autorului, Cornel Ungureanu observând că „Fețele tăcerii (1974) este, față de Absenții, un roman relaxat; fără densitatea explozivă a acestuia, fără furie și autoflagelare analitică, îl urmează în direcția confesiunii lucide a eroului central. Absenții nu e o carte trădată”². Augustin Buzura realizează în romanul său imaginea autentică a dramei țărănimii din era colectivizării într-o perspectivă a restabilirii adevărului istoric, Fețele tăcerii fiind, cum spune Mircea Iorgulescu, „cel mai radical politic dintre toate romanele lui Augustin Buzura. Nu în sensul sacrificării literaturii, fiindcă nu este o scriere politică deghizată literar și nici un rechizitoriu mai mult sau mai puțin îndârjit îndreptat împotriva regimului. Este un roman complex, polifonic, având arhitectonic forma unei piramide răsturnată și scufundate, cu baza la suprafață, înșelător plată, inofensivă și accesibilă, mascând abil intrarea-capcană în labirintul galeriilor ce duc până la vârful aflat în adâncimile infernului”.³ În acest fel, timbrul etic al amplei naraţiunii este redat prin angajamentul demascator, prin calitatea de martor a scriitorului şi prin calitatea de mărturie a romanului său, mărturie cu privire la adevărul asupra unui trecut traumatic.

            Perceput din perspectiva temei adevărului, romanul are ca figură actanţială centrală un ziarist, Dan Toma, care îşi propune să sondeze trecutul din unghi sociologic, politic, moral și psihologic, Augustin Buzura subliniind, în postfața la ediția romanului din 2011 miza esenţială a cunoaşterii adevărului: „Una era «despărțirea de trecut» așa cum o acceptase partidul într-o plenară celebră în epocă, și alta era să descrii trecutul așa cum a fost el cu adevărat. […]. Marea mea obsesie era să cunosc adevărul și să-l păstrez în memorie precum înțelepții din romanul lui Bradbury, Fahrenheit 451°, și, pe cât posibil, să-l strig […] deoarece asemenea subiecte despre relația omului cu o istorie brutală ce și-a ieșit din minți, sau mai concret, într-un plan imediat, despre colectivizarea forțată agriculturii, nu erau agreată de nimeni în lumea politică […]. Pe mine mă obseda adevărul și mă interesau istoria care nu convenea și profunzimile psihologilor umane, viața pe linia îngustă ce separă omul de fiară, dragostea și moartea în vreme de teroare. Candid fiind, mă teroriza ideea de a fi util, de a striga întrebările celor ce nu aveau curajul să o facă, de a arăta chipul real al unei lumi bântuită de frică, agresivitate și ură.”⁴

            Pentru a reconstitui conturul autentic al evenimentelor, gazetarul se documentează atent, poartă discuții cu persoane implicate în evenimentele trecutului, una dintre acestea fiind Radu Gheorghe, fost activist de partid în satul Arini, spirit dogmatic, aservit ideologiei comuniste, personaj care, în perioada colectivizării, s-a transformat în instrument al violenței, biografia lui ilustrând dimensiunea dezumanizantă a ideologiei comuniste, prin abdicarea de la reperele morale. Un alt personaj, marcat, de această dată, de luciditate și demnitate, este Carol Măgureanu, victimă a regimului totalitar, care şi-a exprimat starea de revoltă împotriva mecanismelor puterii. Acţiunile paralele, colectivizarea şi lupta partizanilor în munţi, relevă două feţe ale trecutului, pe care gazetarul le reevaluează în numele adevărului, evenimentele din trecut, conservate de memoria colectivă, fiind relatate din perspective diverse: „Memoria oamenilor mi se pare așa ca un pământ pe care crește iarba dacă nu l-ai îngrijit, dacă l-ai neglijat un timp. Iarba crește pe ruine, peste morminte, peste case. Iarba e un fel de semn al vieții care se regenerează în alte forme.”⁵ Fețele tăcerii este, astfel, un „roman-anchetă sau roman-proces” (Cornel Ungureanu), prin tentativele gazetarului Dan Toma de a discerne grâul de neghină, adevărul de minciună, de a recompune un întreg trecut vinovat din vorbe şi mai ales din tăceri, din depoziţii ale călăului (Radu Gheorghe) şi ale victimei (Carol Măgureanu) care se remarcă printr-o „conștiință acută, traumatizantă, lucidă până la disperare”⁶. Forţa confesiunilor este copleşitoare, mărturiile-mărturisiri ale victimei infernului comunist având o forță cathartică, prin reînvierea unor traume, dureri, suferinţe: „Fără durere, fără suferință suntem neîntregi”.⁷ Gazetarul este, totuşi, conştient de riscul eşecului moral şi de culpa sa legată de blestemul tăcerii, care aduce cu sine ratarea, indiferența, ignoranța sau amânarea.

            Monologul interior are darul de a alimenta mecanismele asumării stării de înstrăinare, după cum percepţiile retrospective ale celor două personaje adverse imprimă în conştiinţa lui Dan Toma o dinamică a autoreflexivităţii şi rememorării identitare, prin explorarea profunzimilor subconştientului ce relevă existenţa unei conștiințe morale ultragiate, prin care se accentuează starea de culpă provocată de inerție, de tăcere, de amânare sau lașitatea în care s-a complăcut, propria lui conştiinţă fiind scindată între starea de inerţie şi cea de revoltă, de reconsiderare a trecutului din perspectiva adevărului. Timpul însuşi, nerăbdător cu oamenii, favorizează trezirea conştiinţei, spasmul responsabilităţii, dinamica dialogului recuperator cu sine: „Adevărata confruntare din acest roman are loc între indiferența lui Dan Toma pentru trecut și conștiința lui obligată să ia act de experiența fundamentală a revoltei sociale. Scriitorul nu evocă atât o perioadă istorică încheiată (deceniu 50-60) sau un proces social (cooperativizarea agriculturii), cât analiza unui caz de asumare a istoriei.”⁸

            Luciditatea este, în acest roman, un detonator al revoltei împotriva „morții psihice”, concept central al prozei lui Buzura, rău suprem al omului condamnat la anihilare de sine sub imperiul ideologiei comuniste. Adevărul este o exigenţă morală fundamentală, într-o lume a minciunii, degradării şi alienării fiinţei: „Trebuie să învingem îndoiala, frica, reținerile; numai lașii să văicăresc, numai cei cărora le convine un pat călduț, debilii nu ies în față, pe baricade, se fac orbi, nu vor să vadă pe cei ce luptă deschis pentru adevăr și omenie.”⁹ Revolta lui Dan Toma determină ieșirea la limanul adevărului fiinţei, prin transcrierea trecutului în formele sale autentice, netrucate. Fețele tăcerii reprezintă, astfel, „un roman frescă, un roman «cu temă», un roman document construit, în bună măsură, în tradiția clasică, cu personaje ce au monumentalitate”¹⁰, un roman în care scriitorul „reia o sumă de teme obsedante ale literaturii actuale”¹¹, adevărurile romanului fiind cele care „fac parte dintre adevărurile istoriei noastre contemporane”¹². Desigur, aşa cum observa Nicolae Manolescu, am putea remarca o prevalenţă a eticii adevărului asupra esteticului, într-o structură romanescă profundă, complexă şi tulburătoare prin amprenta tragică a ecuaţiei Individ-Istorie şi, mai ales, prin apelul exigent la responsabilitatea memoriei individuale sau colective.

____________________

1 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 1143.

2 Cornel Ungureanu, Proza românеaѕcă dе azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 537.

3 Mircea Iorgulescu, Călătorie la rădăcinile răului, prefață la Fețe tăcerii, Editura Jurnalul Național, București, 2011, p. 30.

4 Augustin Buzura, Fețele tăcerii – de la comunism la anticomunism, postfața la Fețele tăcerii, Editura Jurnalul Național, București, 2011, p. 303.

5 Augustin Buzura, Fețele tăcerii, Editura Jurnalul Național, București, 2011, p. 199.

6 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Editura Cartea Românească, București 1989, p. 235.

7 Augustin Buzura, op. cit, p. 267.

8 Mircea Iorgulescu, în vol. Scriitori români (coord. Mircea Zaciu), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 107.

9 Augustin Buzura, Fețele tăcerii, Editura Jurnalul Național, București, 2011, p. 287.

10 Cornel Ungureanu, op. cit., p. 539.

¹¹ Ibidem.

12 Ibidem.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 123-124]