Sanda Cordoș – Marin Preda. Câteva fișe de dicționar și un mic preambul

Cred că era prin 2005, când Gerhardt Csejka, scriitor german originar din România (n. 1945, a părăsit țara de origine stabilindu-se în Germania în 1986, unde a continuat să traducă bogat din literatura română), mi-a propus (prin email) să colaborez, alături de alți colegi, la „Kindlers  Literatur Lexicon”. Articolele urma să le redactez în limba română și dumnealui să le traducă în germană. Așa s-a întâmplat. Prin urmare, autorul moral al articolelor pe care le reiau aici este Gerhardt Csejka.  La invitația lui Marius Miheț (al doilea autor moral al paginilor de față, aș putea spune) de a colabora la un volum consacrat lui Marin Preda scos sub egida Universității Comenius din Bratislava, am reluat vechile texte, am dezvoltat și argumentat unele idei, am actualizat bibliografia. Iar astăzi, iată, revista „Vatra” (prin bunăvoința lui Alex Goldiș) are generozitatea de a mă găzdui.

            Acum, ca atunci, l-am citit cu mare plăcere pe Marin Preda, despre care continuu să cred (cu toate eșecurile scripturale pe care opera sa le conține) că este un mare scriitor. Ca orice mare scriitor, unele din cărțile sale nu au termen de valabilitate. Ele vorbesc și vor vorbi mereu cititorilor din orice parte a lumii. După evaluarea mea, Moromeții și Viața ca o pradă (cărora le sunt dedicate analizele de mai jos) se numără printre acestea, fiind vârfuri ale operei în discuție.

                                                                        ***

Marin Preda, n. 5 august 1922, Siliştea Gumeşti, jud. Teleorman – m. 16 mai 1980, Bucureşti. Şcoala normală [de învăţători] la Abrud, Cristur şi Bucureşti (1941). Funcţionar la Institutul de Statistică, corector la „Timpul” (1942) şi „România liberă” (1945-1946), redactor la  „Evenimentul zilei” (1943) şi la „Viaţa românească” (1958-1959). Director al Editurii Cartea Românească (din 1970),  vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor (din 1968), membru corespondent al Academiei (din 1974), deputat în Marea Adunare Națională (parlamentul țării în epocă; din 1980). Autor de proză scurtă (Întâlnirea din Pământuri, 1948; Ana Roşculeţ, 1949; Desfăşurarea, 1952;  Ferestre întunecate, 1956; Îndrăzneala, 1959; Friguri, 1963), dramaturgie (Martin Bormann, 1968), publicistică (Imposibila întoarcere, 1971;  Creaţie şi morală, 1989), memorialistică (Viaţa ca o pradă, 1977) şi roman (Moromeţii, vol. I – 1955; vol II – 1967; Rispitorii, 1962; Intrusul, 1968; Marele singuratic, 1972;  Delirul, 1975; Cel mai iubit dintre pămînteni, 1980).  Traducător (în colaborare) din A. Camus (Străinul, Ciuma) şi Dostoievski (Demonii). Postum, apar două volume autobiografice: Scrisori către Aurora, 1998 și Jurnal intim. Carnete de atelier, 2004. Datorită atenţiei artistice şi morale acordate profesiei de scriitor, datorită unicităţii şi forţei personajelor sale, prin valorificarea unor teme majore ale convulsivei istorii româneşti, dar și prin situarea constantă de partea individului, întrebându-se, prin scrierile sale, „care e soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul nu are decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare” (Imposibila întoarcere), ca şi graţie conştiinţei sale dilematice şi neliniştite într-o perioadă de certitudini optimiste,  Marin Preda este considerat cel mai important şi cel mai influent prozator român postbelic, un model catalitic încă în proza actuală.

 Bibliografia generală:  Mihai Ungheanu, Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973; Ion Bălu, Marin Preda, Bucureşti, Editura Albatros, 1976;  ***, Timpul n-a mai avut răbdare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981; Vasile Popovici, Marin Preda – timpul dialogului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983; Mircea Zaciu, Clasici și contemporani, București, Editura didactică și pedagogică, 1994; Ion Simuț, Incursiuni în literatura actuală, Oradea, Editura Cogito, 1994; Andrei Grigor, Marin Preda – incomodul, Galați, Editura Porto-Franco, 1996;  Rodica Zane, Marin Preda, Braşov, Editura Aula, 2001; Emil Manu, Viața lui Marin Preda, București, Editura Vestala, 2003; Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române contemporane: 1941-2000, București, Editura Mașina de scris, 2005; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a, revăzută și revizuită,  București, Editura Cartea Românească, 2019; Stan V. Cristea, Marin Preda. Anii formării intelectuale (1929-1948), Craiova, Editura Aius, 2022.

Moromeţii, roman de Marin Preda: volumul I, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955 şi volumul II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967. Elaborarea a fost îndelungată şi chinuitoare: a început în 1947 pentru volumul întâi şi în 1953 pentru cel de-al doilea, a trecut prin mai multe versiuni şi a continuat inclusiv în perioada reeditărilor (ediţia definitivă este a patra, din 1975). După proiectul scriitorului, romanul urma să fie o tetralogie, Comedia ţărănească, rămasă neîncheiată, iar unele personaje se regăsesc şi în alte romane (Marele singuratic, Delirul). Frecventele comentarii şi mărturii ale autorului din interviuri şi scrieri autobiografice dau seama, o dată mai mult, de anvergura acestei veritabile cărţi a vieţii. Ea stă la baza filmelor Moromeţii (regia Stere Gulea, 1986) și Moromeții 2 (regia Stere Gulea, 2018).

Romanul este cronica unei familii ţărăneşti din câmpia sudică a ţării. În componenţa ei intră, alături de mama Catrina şi tatăl Ilie, trei fii din prima căsătorie a tatălui, o fiică a mamei din căsătoria anterioară, crescută, însă, de bunicul patern (amândoi părinţii au rămas văduvi) şi cei trei copii avuţi împreună (două fete și un băiat). Naraţiunea (la persoana a III-a, realizată printr-o tehnică a reflectorilor dilematici) se desfăşoară, cu predilecţie, în două anotimpuri: subiectul primului volum este plasat în vara anului 1937, în vreme ce volumul al doilea, după o primă parte ce reface, pe scurt, mersul evenimentelor, are în centru vara anului 1952, la care se adaugă un capitol cu valoare de epilog, plasat zece ani mai târziu. În cel dintâi volum, viaţa familiei este urmărită începând de la îndeletnicirile (munca, masa, limbajul, sărbătorile) şi supărările cotidiene până la declanşarea conflictelor majore care o împing spre destrămare. Incitaţi de sora tatălui, fiii din prima căsătorie (aflaţi în pragul însurătorii) fug la Bucureşti, luând cu ei caii şi oile, aducând casa în pragul falimentului.  Fiul cel mic, Niculae, tulbură şi el liniştea cu rugămintea disperată de a fi dat la şcoală mai departe, în afara satului. Mama şi cele două fiice trăiesc cu teama că vor fi alungate de fiii cei mari.  Cincisprezece ani mai târziu, familia resimte încă efectele acelei rupturi. Aflând că bărbatul ei a întrerupt studiile liceale ale mezinului pentru a strânge bani cu care să-şi readucă acasă băieţii cei mari (propunere considerată de către aceștia jignitoare şi, prin urmare, respinsă), mama se umple de o ură înveninată şi îl părăseşte, plecând la fiica din prima căsătorie. Rămas fără studii, dar pasionat de lectură şi de dezbaterea de idei, Niculae intră în partidul comunist, fascinat de promisiunile de înnoire, justiţie şi fericire sociale.  Devenit activist, el se întoarce, în cea de-a doua vară fierbinte a romanului (în volumul al doilea, așadar), pentru a supraveghea secerişul şi, mai ales, predarea cotelor impuse de regim. Conflictul familial e dublat acum de agitaţia existentă în întregul sat, fiind antrenate, sub idealul schimbării, multe intrigi, delaţiuni şi răzbunări. Misiunea politică a tânărului eşuează, însă procesul de colectivizare nedorit de ţărani continuă. În epilogul cărţii, ce consemnează venirea fiului la înmormântarea tatălui, satul e deja colectivizat şi memoria sătenilor pare să nu mai fi reţinut nimic din tulburările recente.

Deşi are aspectul unei fresce, ilustrând destinul dramatic al unei clase sociale, romanul îşi trage rezistenţa (şi, totodată, actualitatea şi universalitatea) din altă parte. În  primul rând, din capacitatea de a propune psihologii foarte complexe1 (emoţional şi intelectual) şi de a investiga, prin intermediul lor, nuanţat şi acut, relaţiile familiale: neînţelegerile, sentimentele care lucrează pe dedesubt şi izbucnesc cu forţa unor pasiuni, trecerile uluitoare de la duioşie la violenţă, înstrăinare şi ură. Din punct de vedere relaţional, există o anumită simetrie: dacă volumul prim este al descoperirii tatălui din perspectivele diferite ale fiilor (admirativă a mezinului, tandru complice a fetelor, contrariată sau încrâncenată a fiilor mai mari), cel de-al doilea reţine descoperirea fiilor de către tată, cu un interes special faţă de mezin: „Era singurul fecior care îi mai rămăsese, după ce se căznise o viaţă să-i aibă pe toţi în jurul lui”. Tatăl este, de altfel, figura iradiantă a cărţii şi, mai mult, a literaturii române, în interiorul căreia are statura unui moş Goriot sau a unui Feodor Karamazov. Natura lui, însă, e diferită. Cu o autoritate dictată mai mult de circumstanţa rolului (întrucât copiii „ei înşişi aveau nevoie, chiar în fiinţa lor oarbă, de un stăpân”), Moromete practică o educaţie catalitică, prin stimularea inteligenţei interogative, a dialogului şi a ironiei.  După plecarea violentă a băieţilor, Moromete se întreabă zguduit (ajunsese în punctul în care, după o teribilă scenă de furie, „nu se mai putu îndura nici pe sine”) dacă rolul patern nu înseamnă tocmai eşec şi iertare necondiționată: „Nu cumva copiii de aceea sunt copii, ca să nu-şi înţeleagă părinţii, fără ca mai întâi să se rătăcească, şi de aceea părintele e părinte, ca să-i ierte şi să sufere pentru ei?”. Peste ani, tatăl descoperă că el însuşi a greşit şi că are nevoie, la rândul său, de iertarea copiilor. Iertare cere de la fiii cei mari (care nu văd  în acest act decât un vicleşug), după cum vinovat se simte faţă de mezinul care, având datele seninătăţii paterne, nu-i poartă resentimente: „Eu, părintele lui, sunt vinovat, eu, nu altcineva, îmi scot pălăria şi stau în faţa ta cu capul plecat, tu trebuia să fii acum învăţător, sau şi mai bine, profesor mare. E vina mea că ţi-am stricat viaţa. Credeţi că nu i-am zis? A râs, ştiţi cum râde el, lasă că ştiu eu, zice, vreai să iai pe umerii tăi păcatele lumii în care ai trăit!”. Prin aceste trăiri, prin împletirea subtilă dintre vină şi iertare, dintre greşeală şi pocăinţă, dintre sentimentul de  părăsire şi nevoia de protecţie (rolurile fiind, în timp, interşanjabile), familia iese din  biologie şi capătă (sau, dimpotrivă, pierde pentru totdeauna), trăinicia unei ordini morale2.  Gândirea intensă a lui Moromete nu este preocupată doar de familie. Având „ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau” , Moromete se găseşte în centrul unor dialoguri (ţinute fie în poiana fierăriei lui Iocan, o agora sătească, fie – în cel de-al doilea volum – pe propria prispă) foarte vii despre comportamentul sătenilor, viaţa politică a ţării (eroul e abonat la un ziar liberal) sau despre rostul lumii: „Lumea asta se ţine bine pe picioarele ei, sau primului nebun care îi vine în minte s-o dea peste cap o dă?!”. Cu fiul devenit activist politic al partidului unic, tatăl nu conteneşte să aibă „schimb de vederi”, mirându-se că se poate guverna fără opoziţie şi îndoindu-se ironic că „omenirea asta, de când e ea pe pământ, n-a ştiut să trăiască şi venirăţi voi s-o învăţaţi?! […] Cu Stalin în cap?”.

Vertebrat de gândirea solară a lui Moromete („cu ajutorul căreia se străduise mulţi ani să stea sus”  şi să ducă „o viaţă independentă”), romanul nu este lipsit de o estompată dimensiune tragică, lucrată prin motive specifice: mânia, blestemul, primejdia iminentă, timpul, destinul. Seninătatea şi „lumina vie a minţii” sunt fragile şi intermitente, trebuie mereu recâştigate într-un conflict neîncetat, uneori surd, alteori la vedere, cu orbirea și sminteala. Dacă lumina, aşa cum critica a observat foarte bine, e unul din marile motive ale prozei lui Preda, ea capătă, de fapt, adevăratul său preţ şi, totodată, adâncime, prin motivul complementar, cel al orbirii. Orbi şi smintiţi sunt fiii mai mari ai lui Moromete, atinşi de o poftă oarbă de avere şi în această orbire tatăl vede o primejdie de   moarte. Atins de o orbire simbolică este Moromete însuşi. După scena de furie teribilă din finalul primului volum, tatăl dispare de-acasă  pentru o zi şi noapte şi când reapare face o figură jalnică şi are nevoie de ajutorul mamei şi al fetelor ca să intre pat. Cu orbitele pline de nisip, Moromete reeditează pentru o clipă imaginea părinţilor eşuaţi în acest rol, Oedip şi regele Lear.

Atât prin anvergura eroului, cât şi prin adâncimea neliniştitoare a problemelor pe care le ridică, prin balansul dintre filonul tragic şi aspiraţia, mereu primejduită, spre lumină, Marin Preda reuşeşte să dea în Moromeţii cartea la care visa în vremea redactării şi despre care scria într-o scrisoare către Aurora Cornu (iubita și soția lui din epocă) că ar trebui să fie o carte „care crestează sufletul, se împlântă în el, îl schimbă şi devine parte componentă a conştiinţei umane”. Aşezat în descendenţa (mereu asumată) a lui Lev Tolstoi, romanul se înrudeşte, prin tematică şi viziune morală, cu proza scriitorilor siberieni (V. Rasputin, F.Abramov, C.Aitmatoiv), dar are şi ceva din efervescenţa meridională a lui  Alexis Zorba  de Nikos Kazantzakis.

Ediţii: vol.I, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955; vol. I-II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967; Bucureşti, Editura Minerva, 1970; Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972, 1975, 1977, 1981; Bucureşti, Editura Albatros, 1979, 1987; Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1995-1996; în Opere, vol. I-II, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002; București, Editura Cartex Serv, 2007, 2012, 2018.

Traduceri: Schatten über der Ebene, trad. Leo Hornung, Berlin, Volk und Welt, 1958; Rodina  Morometeovcov, trad. Alica Sabová, Bratislava, Slovenskíj spísovatel’, 1959; Simja Morometiv, trad. V. Pljanov şi M. Grečjan, Kiev, Radjans’kij pis’mennik, 1959; antologat fragmentar în Antologia de prosa rumana, trad. Miguel Ángel Asturias, Buenos Aires, Editorial Losada, 1967.

Referinţe critice: Liviu Petrescu, Scriitori români și străini, Cluj, Editura Dacia, 1973;  Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974; Valeriu Cristea, Alianţe literare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1977; Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978; Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1980; Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985; Monica Lovinescu, Unde scurte, București, Editura Humanitas, 1990;  Anca Hațiegan, Cărțile omului dublu. Teatralitate și roman în regimul comunist, Cluj, Editura Limes, 2010; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2019.

Viaţa ca o pradă, volum de memorii, apărut în 1977 la Editura Albatros. Cartea reţine perioada de formare a scriitorului, din copilărie până în anii primei tinereţi (aproximativ intervalul 1934-1950).  Materialul autobiografic (dispus după o tehnică a asociaţiilor libere) e întrebuinţat pentru a reface mai ales aventura conştiinţei: „eu nu vreau să povestesc aici «amintiri», ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu fi existat”.

Reconstituirea acestui traseu formator antrenează câteva teme, figuri şi obsesii specifice întregii opere a autorului. Şi aici, figura centrală este cea a tatălui, ţăran din Bărăgan,  prezent în momente cruciale: de la prima amintire (în care copilul luase, în protestele familiei,  pâinea de pe masă, iar tatăl i-a întins încă una) la călătoria făcută, la doisprezece ani,  în căutarea unei şcoli cu taxe mici, până în clipa în care tatăl îşi trimite fiul în lume: „Cum să înţeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, îşi lua la acea oră mâna de pe mine şi că mă trimitea în lume cu gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta? Sigur că mai devreme sau mai târziu un lucru ca acela avea să se petreacă, dar, chiar aşa, venise într-adevăr acea clipă? Mă uitam la marea de porumburi printre care trecea şoseaua spre gară, şi în nici un fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră şi că mulţi ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu şi nici stând cu el astfel în căruţă, simţindu-mă adică tot mic, deşi nu eram, n-aveam să mai stau”. Interior, această despărţire nu va avea loc niciodată, întrucât Marin Preda intră în maturitate  descoperind  că centrul tare al vieţii sale este tocmai  identitatea de fiu, şansa de a se raporta moral şi existenţial la un  tată solar, enigmatic şi paradoxal care constituie, totodată, sursa creativităţii sale. Prima criză de creaţie majoră, tânărul scriitor o depăşeşte revenind la o schiţă (Salcâmul) neinclusă în volum de debut pentru că, fiind o întâmplare misterioasă a tatălui, „era un secret ce nu trebuie dezvăluit”. Încălcând autointerdicţia, prozatorul descoperă adevărata sa temă şi scrie romanul Moromeţii, care îi aduce consacrarea.

Viaţa ca o pradă reţine, de asemenea, perioada convulsivă a celui de-al doilea război mondial şi în special violenţa şi fanatismul Gărzii de fier (mişcare de tip fascist). Corector în redacţia unui ziar, Preda descoperă cenzura şi pedepsele date scriitorilor nesupuşi. După război, într-un regim intitulat  de democraţie populară, violenţele continuă, mai mulţi congeneri sunt arestaţi sau dispar. În faţa acestor abuzuri ale puterii, tănărul ia o distanţă sceptică faţă de sfera politicului şi se întăreşte în credinţa că „Rousseau, Voltaire, Diderot, Montesquieu fuseseră mai puternici ca regii, scriind cărţi”. Alături de alţi tineri scriitori (în general cu convingeri de stânga) îşi pune întrebări neliniştitoare privitoare la „valurile istoriei”, angajarea socială a artei, valoarea ideilor (care trebuie mereu trăite şi întreţinute dialogic), raportul dintre talent şi morală, Preda crezând că scriitorul trebuie să-şi prezerve o anume inocenţă pentru a depăşi suprafaţa plată a moravurilor şi a  ajunge la înălţimile, dar şi la abisurile sufletului uman, făcând loc astfel în operă  unei „conştiinţe pure, care să se cutremure”. Formarea tânărului este, însă, nu doar intelectuală şi creatoare, ci şi erotică; alături de o misterioasă opticiană, el descopere vulnerabilitatea şi forţa celui îndrăgostit, ca şi paradoxul împlinirii erotice: „ne-am regăsit parcă uluiţi prin ceea ce e atât de străin în noi şi în acelaşi timp atât de intim, trainic şi bestial”.

Comparată de autorul însuşi cu Parisul în sărbătoare de E. Hemingway şi cu Cuvintele de J.P.Sartre, Viaţa ca o pradă este una din operele majore ale prozei autobiografice româneşti, prin scriitura desăvârșită şi elegantă, prin intensitatea şi autenticitatea implicării, prin vibraţia ideilor. Confesiune luminoasă, cartea păstrează o anume nelinişte pentru că trăirea vieţii ca o pradă („o pradă care nu cedează dacă nu ştii de unde s-o apuci”) degajă, pe lângă bucuria şi libertatea întrecerii, şi sentimentul obscur al unei iminente primejdii.

Ediţii: Bucureşti, Editura Albatros, 1977; Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979;  Bucureşti, Editura Marin Preda, 1993; București, Editura Cartex Serv, 2009, 2013, 2016.

Referinţe critice: Lucian Raicu, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Bucureşti, Cartea Românească, 1978; Gabriel Dimisianu, Opinii literare, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978; Cornel Regman, Explorări în actualitatea imediată, Bucureşti, Editura Eminescu, 1978; Monica Spiridon, Omul supt vremi, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1993; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, vol. 2, Braşov, Editura Aula, 2001.

__________________

1 Criticul care a surprins cel mai bine acest aspect, în una dintre cele mai profunde analize datorate operei lui Marin Preda, este Valeriu Cristea: „Dacă ne-am întreba pentru care motive anume personajele lui Marin Preda ne plac, de ce le simțim atât de apropiate de noi și de «simpatice», în sensul superior al cuvântului, răspunsul ar trebui să se refere în primul rând  la faptul că, indiferent de condiția lor socială și intelectuală, ele sunt mari purtătoare de conștiință, sufletește foarte active, având o bogată și intensă viață interioară” (Alianțe literare, București, Editura Cartea Românească, 1977, p. 395).

2 Marin Preda a fost foarte preocupat de problematica morală. „Ordinea morală” este o temă care îl frământă și pe care spre sfârșitul anilor cinzeci o definește astfel: „Ordinea morală este deci o ordine a simțirii și a gândirii, și n-o poți călca fără a produce dezordine în tine însuți” (Jurnal intim. Caiete de atelier, introducere de Eugen Simion, ediție îngrijită de Eugen Simion și Oana Soare, București, Editura Ziua, 2004, p. 38).

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 125-128]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.