Al. Cistelecan – Traian Ștef și arta poeziei

În vremile de azi, debutul și-a pierdut orice eroism. Greu cu adevărat e azi să nu debutezi, nu debutezi (chiar dacă nu scrii). Odată ce-au căzut marile narațiuni, a căzut și aceasta mică (dar nu și pentru cei în cauză) și particulară. Au fost însă vremi, nu foarte depărtate, în care au existat adevărate drame ale debutului. Unele – drame fericite, cum au fost, bunăoară, cele din deceniul șapte al veacului trecut, cînd se ridica generația ’60, pe vremea lui Ioan Alexandru, de pildă. Pe-atunci cu mare greutate ajungeai să debutezi în anul II de studenție, căci regula era s-o faci în chiar primul an și să ajungi la licență clasic – sau, în orice caz, posibil subiect de licență. Zece ani mai tîrziu, pe vremea lui Adrian Popescu, să zicem, nu mai era chiar așa, dar puteai să-ți susții dimineața licența și după-amiaza să-ți lansezi cartea de debut. Peste alți zece ani, România făcîndu-și planul la poeți, debutul a fost împins, în cazurile fericite, la finele stagiului obligatoriu de trei ani. Cazurile fericite erau însă puține iar poeții mulți, așa că s-a trecut la publicarea lor în grămezi ordonate (un fel de antologii de pre-debutanți) înainte de a li se permite să treacă pragul unui debut personal.

Din două astfel de grămezi a făcut parte și Traian Ștef (în 1977 și 1982), dar pentru debutul propriu-zis i-au mai trebuit destui ani – și căderea unui regim. Cînd a apărut Călătoria de ucenic (Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993) am fost convins că e vorba de ”ultimul optzecist”, dar faptele au dovedit că nu era deloc așa și rîndurile optzecismului au continuat să se îngroașe cu alți întîrziați. Toți aceștia, cu Traian între ei, au fost nevoiți să debuteze cu un fel de antologie a celor scrise, riscîndu-și unitatea volumelor. Dar dacă în sens statistic Ștef n-a fost ultimul, într-un alt sens poate rămîne și acum cu acest calificativ. Asta pentru că debutul său e un fel vademecum optzecist, un rezumat de tendințe și formule, de parcă Traian le-ar fi încercat pe toate pentru a ajunge la esența decantată a optzecismului. (Savant de nuanțe și de nuanțări încă de pe acum, auzind mereu, în timp ce scrie, murmurele confraților, Traian distilează principiile optzeciste pînă la a face din ele contrariul). Nici n-ar fi de mirare să fi fost așa, căci Traian a făcut studii pe toate poeticile optzecismului și a dedicat o atenție acută artei scrisului, componentei de meserie. Ar fi semnat, cu siguranță, manifestele lui Mușina în favoarea meseriei, cu atît mai mult cu cît afinitățile cu acesta vor fi tot mai evidente. Nu numai că i-a trimis, în 2004 (prin Editura Paralela 45), Epistole-le către Alexandros, în care re-scrie și el, ca și Mușina, în paradigme antice și moraliste, dar l-a însoțit și-n reanimarea sonetului, pînă la virtuozitățile din Sacoul demodat (Junimea, 2021), făcut dintr-o suită de ”cununi de sonete”. Că studiile de artă, de manieră și de viziune au fost o preocupare constantă se vede și din turnura de replică/identificare, de prin Laus (Școala Ardeleană, 2015) și – mai ales – Epopeea șobolanului Louse (Școala Ardeleană, 2018), ale unor poeme care concurează cu vizionarismele lui Ion Mureșan sau Aurel Pantea, cu grafiile imagiste ale lui Viorel Mureșan ori cu entuziasmul lehamitei de la Ioan Moldovan. Nu sînt însă singurii afini ”rescriși” de Traian Ștef, căci Traian a luat în serios spusa lui Lyotard potrivit căreia acum nu se mai scrie, ci doar se re-scrie. Bună parte din creația lui stă sub semnul acestei consimțiri; în mod manifest – Povestirea ”Țiganiadei” (Paralela 45, 2010), dar nu mai puțin ”scrisorile” sale latine (după Ovidiu, Juvenal, Martial). E ofranda pe care Ștef o depune la exigențele ”profesionalismului” poetic.

Cele cinci secvențe ale Călătoriei… ar putea fi doar extrasele unor cărți congelate de atîta așteptare, fie ea una impusă, fie, cum zice Gheorghe Grigurcu, una datorată ”structurii lui ultraelaborate și precaute.”1 Fapt e că modulațiile de scriitură nu amenință unitatea de atitudine contemplativă și melancolică, desfășurată deasupra unei enciclopedii referențiale ce merge de la miticele antice la Rilke sau Ungaretti, asigurînd un suport livresc sublimat în pură atmosferă confesivă. În acest ritual referențial (un prim semn că Traian Ștef este/va fi un ucenic al lui Mircea Ivănescu, căci și la el versurile au totdeauna reverberație aluzivă) intră abrupt capturi de real cotidian sau răsfrîngeri nostalgice, pe firul unor conglomerate de notații și conotații. Linia de consecvență ceremonialică e întreruptă și de declinări ironice sau de gratuități, dar nu prea ofensive, astfel încît vocația contemplativă a confesiunii să rămînă calitatea preeminentă, ca și cum poetul n-ar vrea să treacă peste o normă de discreție autoreferențială, rămînînd tot timpul, cum va zice Grigurcu, ”un admirabil poet al unei discreții indiscrete.”2 Cînd discreția devine chiar indiscretă, Traian se dovedește un grafician de inefabile, concentrat pe o delicatețe chinezească: ”Dar tristețea mea nu e deloc muzicală/ Seamănă mai degrabă cu a unei ființe/ Care ar vrea să ocrotească un licurici/ Și-l privește pînă îi uită înțelesul” (Prima elegie). Această  ”elegantă grafie a imaginii”, înscrisă într-o ”poezie atent supravegheată intelectual,”3 face de contrapunct tendinței ironice, ludice și caricaturale, cu care sînt întîmpinate inserțiile de real: ”Unde duceți realitatea asta/ Am întrebat din prag/ O ducem la bun sfîrșit/ Se auzi răspunsul” (Înotînd în propria lînă). ”Bun și searbăd”, prezentul e mereu neutralizat de nostalgiile care invocă reverii controlate, fără efuziuni, dar contaminate de prezențe iradiante. Între avîntul iluziei și cenzura scepticismului imaginativ se mișcă melancoliile contemplative ale lui Traian Ștef.

Intelectualismul liric din acest prim volum a fost numaidecît remarcat – ba chiar i-a provocat lui Nicolae Oprea o senzație de exces (ceea ce l-a determinat să-l prevină pe poet că ”prea multă luciditate strică adesea în poezie”4). Dar lira intelectuală se răscumpără întotdeauna (și numaidecît) prin senzualitate, ceea ce face și poezia lui Traian Ștef în Femeia în roz (Biblioteca Revistei Familia, 1997 – un volum cu preluări din precedentul, semn, poate, că acesta ar fi fost debutul), dînd o replică deschisă ”poemului care nu poate fi înțeles” al lui Ion Mureșan și scriind un ”poem de dragoste care poate fi înțeles”. De aici pornind, linia senzuală din poezia lui Ștef va continua aproape neabătut spre Poemul de dragoste (Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2016), făcînd din el, alături de Romulus Bucur și Virgil Mihaiu, unul din protagoniștii miniaturilor și rafinamentelor senzuale.

Contemplația are, firește, partea ei de frustrare și duce mai mereu spre o artă a nostalgiei. Dar nu pe partea de frustrare o profesează Traian, ci pe partea de voluptate. Așa face și cu Femeia în Roz, slobozită în lume ca o himeră și ale cărei peripeții (și ravagii) prin Parcul de distracții sînt urmărite cu un ochi deopotrivă sceptic și iradiat, într-un jurnal de ipostaze. Traian n-ar vrea însă (dar nu-i după el) să fie doar spectatorul feminității (într-o lirică de voyeur) și al contagiunii senzuale, ci, dimpotrivă, visează la temperaturi pasionale participative: ”Eu nu vreau viațaevis/ Eu nu vreau să fiu citit/ Eu vreau să fiu jarul/ Cu care a ars oala olarul” (Pentru că nu pot descrie). Acestea nu vor fi însă trăite decît ca nostalgii sau reverii, în parte datorită rezervei confesive și medierii aluzive, în parte din pricina predispoziției ludice și tandru caricaturale, activată în plin fuleu sentimental: ”De ce nu vii tu vino/ Să-ți fiu eu protector/ Îți dau și prunci o mie/ Și flacăra și smoala și banii și beteala/ Seceră de aur îți fac și salbă de mărgele/ Să fim noi doi nemuritori și vii/ Căsuța noastră cuibușor de nebunii” (Romanța Femeii în Roz). ”Voalata deschidere către ludic” evidențiată de Mircea A. Diaconu5 e, de fapt, destul de greu de ținut în frîu, căci Traian alunecă mereu în jocuri eufonice și-n perifrazări intertextuale, relaxînd ceremonialitatea dicțiunii. Un daimon ghiduș umblă mereu printre versurile sale, făcînd tumbe ironice de saltimbanc textual, oricît ar fi el un ”cavaler laborios al frazei refrigerate.”6 Ceremonios în general, marcînd un fel de solemnitate și pietate contemplative, Traian nu poate domestici de tot spiridușii  care dau tîrcoale fastelor contemplative.

Mai cu ajutorul cîtorva antologii, mai adăugînd cîteva cărți de eseistică sau chiar de proză, după Femeia în Roz Traian a ținut un ritm editorial destul de cumpănit, dar consistent. Umbra femeii în roz se întinde și peste ineditele din antologia Tandrețea dintre noi (Axa, Botoșani, 1999), dar nota acestui mic ciclu e dată de revărsarea de tandrețe paternă, ca într-un ceremonial afectiv netulburat de nimic altceva: ”Numai tandrețea dacă se poate/ Să rămînă cu noi/ Ca albul în lapte/ Ca unul în doi/ Ca adierea peste magnolii” (Un exercițiu liniștitor). O scriitură caldă, lăsată să se răsfețe în imagini delicate și sentimentalizată melancolic și euforic deopotrivă, transformă lirismul casnic într-o atmosferă manifest idilică. E o efuziune în direct care face, deocamdată, prin imediatețea ei, excepție pe firul contemplativelor decantate. După acest popas, poemele lui Ștef – totdeauna organizate sub imperativul coerenței – se așează parcă de la sine pe liniile structurale ale poeticii sale, desfășurată în trei ipostaze.

Cam trei feluri de a scrie în versuri (plus vreo alte trei feluri de a scrie în proză, fie că-i proză de artă, fie că-i de idei) are Traian Ștef. Sunt feluri distincte numaidecît, aproape autonome (și s-ar fi putut juca de-a heteronimia cu ele), dar nu neîmpletite. Cum ar veni – unite, dar nu confuze. Firește că între ele e un fel principal, dominant, și două feluri în egală măsură convergente și divergente, dar cu motivație trasă din rațiunile de adîncime ale celui structural, fie că-i vorba de o evadare din propria structură (strictă tentativă, desigur), fie că e vorba de o exasperare a ei. E vorba mai degrabă de modalități de răsfrîngere decît de ipostaze propriu-zise (sau, și mai precis, ceva între modalitate și ipostază). Unul dintre aceste feluri valorifică natura latină a lui Traian, reflexul moral, condiția și fibra de poeta cives – și reprezintă soluția la care îl împinge exasperarea cotidiană. O exasperare de natură socială, civică și morală, tradusă într-o artă a re-scrierii concretizată, la rîndu-i, într-o formulă ce preia atitudini, versificație, gesturi, ethos, din triunghiul Juvenal-Martial-Ovidiu. E o ipostază de moralist cu vervă de sarcasm vădită, cu deosebire, în Epistole-le către Alexandros, dar nu numai, căci firul de iritație, de indignare făcătoare de versuri, survine și se manifestă mereu, chiar și în plină plajă confesiv-elegiacă. Sarcasmele lui Traian – aplicate deopotrivă realităților ”locale” și naționale, unor eroi celebri doar în urbe ori celebri național -, oricît de usturătoare (și sunt, căci Traian știe cînd și cum să schimbe cerneala pe vitriol), sunt, de fapt, defensive, apărînd o fragilitate și o singurătate. Epistolele sunt un fel de denunțuri elegiace, un fel de elegii cu piper și cronici cu țepi. Această latură de răbufnire și de exorcizare e cea care ”rezolvă” constrîngerile exasperării la care e supusă sensibilitatea morală a poetului.

A doua ipostază ”secundară” se trage dintr-un fel de nostalgie creativă (deși chiar și în fondul acesteia poate fi identificată o altă exasperare, aceea față de propria non-imaginativitate), dintr-o fascinație față de naturile debordante imaginativ. E o latură de compensație, fără îndoială, de acoperire prin empatie/identificare a unei ”carențe” structurale. Cum Traian n-are imaginație (adică are una în regim pur minimalist, fără nici un triumfalism transfigurator), el se echilibrează prin fascinația deschisă arătată unor poeți care excelează în fantasmaforie. Așa se justifică empatia (un fel de paradox paroxistic) pentru Dimov (căruia, împreună cu Viorel Mureșan, i-a și dedicat o micromonografie, apărută la Aula lui Mușina) și momentele de contaminare dimoviană ale propriei poezii. O empatie dusă pînă la intensitatea unei sintonii. (Nu foarte frecvente, astfel de ”crize” de exces de ingeniozități și de performanță în gratuitate și în eufonizarea totală a propriilor versuri se ivesc mereu la Traian, deși n-au condiția unor altoiuri sau importuri; dar se-ntîmplă ca din loc în loc poemul s-o ia razna și să se răsfețe în inventivitate și gratuitate). Tot din această fascinație față de literatura-spectacol a ieșit și Povestirea ”Țiganiadei” (o re-scriere în proză), în care Traian a dat drum liber vervei și inventivității lingvistice, poftei de joc și joacă, dar și dispoziției sarcastice și ironice. Un ludic reprimat și ascuns în deplină discreție zace (dar e și trezit și solicitat mereu) și în Traian Ștef. Ca și în Epistole…, și în Povestirea… gratuitatea și verva  – satirică, ironică, de pură inventivitate a trucurilor de re-scriere – sînt unite și contopite cu vocația morală; căci la Traian Ștef divergentele se dovedesc numaidecît convergente, astfel încît cele trei ipostaze revin la unitate, de nu cumva chiar la una singură. ”Regimul /…/ hipotensiv al lirismului” constatat de Ion Pop7, timiditatea ceremonialică și economia modestiei cu care sînt propuse poemele nu ascund însă decît o nostalgie după febra vizionară, un  fel de rană a vocației din care Ștef își face, desigur, virtute. Semne de mustrare de sine erau și-n volumele dinainte, dar în Didascaliile (Paralela 45, 2007) ele devin un motiv recurent. După parada de postmodernism din Epistole… și Povestirea ”Țiganiadei”, ies la iveală nostalgiile moderniste/vizionariste în fața cărora se simte inhibat: ”Dar n-are vorba mea tărie/ Spre a slăvi oțelul/ Ci-i abur de fiertură nici abur de alcool/ Ulei ce se prelinge și-mbibă pergamentul/ Ca să mai țină-n loc un fir de praf/ Sau litera pe care-o lustruiesc/ Cu mîinile prea fine/ Cînd asprimea și focul fac oțelos cuvîntul” (Lauda oțelului). Nu e ”destul de orb” ca să poată scrie poemul-bibliotecă și ca să poată transcende analitica reveriilor și notațiilor prin vedenii, deși fantasmează și el destul. Avînd însă ”o foarte bună priză la real”,8 Traian nu doar transcrie scene cotidiene, ci-și definește și reveriile și celelalte stări cu un fel de scrupul descriptiv realist (chiar dacă le lasă un orizont deschis spre zări mai colorate și mai încărcate simbolic). Nu-l lasă să se avînte în eroisme imaginative nici vocația compasiunii, fondul de fraternitate franciscană, transformat într-o cenzură de omenie (morală, dar și estetică: Traian nu lasă poemul să treacă peste criteriul autenticității umane): ”Dar de ce nu i-ai rupt umblătoarele/ mi-a reproșat mai tîrziu un cunoscător/ În ele e toată dulceața în ele e puterea lui/ să-i rup adică fratelui meu din ape/ picioarele să le ronțăi cum ronțăie/ băiatul de la oraș o grisină” (Celălalt rac). Ștef e un poet cu inimă și, cu toate că face destule isprăvi sarcastice, vede lumea cu fior participativ. E o rezonanță de empatie în substraturile poeziei sale, uneori dată pe față, alteori reținută; sau, cum zice Nicolae Coande, ”o declarație in petto de prietenie și de reculegere”9 făcută lumii. Vitriolanțele lui Ștef sînt doar răbufniri ale acestei omenii ultragiate, reacția casantă a unei fragilități. Cum zicea Ioan Moldovan, ”Traian Ștef e mereu sub pecetea unei întristări provocate de fragilitatea condiției umane”.10 Nostalgia după temperatura pasională și după cea vizionară (fantasmaforică) devin, ca la M. Ivănescu (din nou), o cîntare a propriilor slăbiciuni, transformată, firește, într-o beatificare a carenței. Și la Ștef, slăbiciunea creativă are fascinație epopeică.   

Cele două de care am vorbit mai înainte reprezintă doar modalitățile de antrenament în re-scriere. De fapt, Traian nu scrie decît într-un singur mod: al confesivului la pragul simplității absolute, al spontaneității cursive ca de la sine și al unei fluențe discursive atît de naturale încît pare a transcende orice regim convențional. E ca și cum n-ar face artefacte, ci doar ar transcrie naturale și spontane. Poemele lui pornesc atît de ușor și de spontan (dar spontaneitatea e artă grea, se știe) încît, cu siguranță, Traian nici nu-și dă seama că scrie un poem decît atunci cînd ajunge pe la jumătatea lui. Din această perspectivă, el e cel mai inițiat și abilitat elev al lui Mircea Ivănescu (îl ajută și structura lui timidă, în veșnică repliere contemplativă); asemeni lui Ivănescu, și Traian parcă se trezește vorbind fără să-și ia seama, iar poemele transcriu cu aerul că sporovăiesc (dar și ale lui sporovăiesc o muzică). Firește, Traian n-are temeritatea insignifianței de la Mircea Ivănescu, însă tot cu aparențele ei operează și el (fascinația dimoviană e chiar legică: și Mircea Ivănescu suferea de ea), într-un ceremonial de decantare a cotidienelor. Din domestic și din imediat pornește și Traian, dar mai precaut cu economia semnificantă a poemului și cu șansa acestuia de a sublima, cît de cît, notația. N-are încrederea lui Ivănescu în subversivitatea insignifianțelor, dar are destulă încredere în incantația lor.

Rafinamentul aparentei sporovăieli (cu grijă, totuși, să nu afecteze mersul spre sens și structură al poemului), evident în  Cardul de credit (Tracus Arte, 2013), e jucat pe o artă complet transparentă a simplității. Evidentă ca un manifest (și chiar manifest în felul ei), această artă de-a dreptul frapantă și riscantă (ca o pură transfuzie din realul imediat în text) a simplității îl apropie de formula conspectelor cotidiene cu funcție simbolică de la Ion Pop și Marko Bela. Toți trei, în temperamente melancolice, prospectează realele imediate sau realele ascunse în nostalgii, denunțîndu-le în vreme ce le deconspiră fondul simbolic (și beatificîndu-le astfel). Traian, ce-i drept, a fost de la bun început un poet fără retorică, nu doar fără retorism; un poet aproape fără artă, într-atît poemele sale păreau născute, nu făcute. Chiar dacă n-a nimerit dintr-un foc tonul cursivității ceremonialice de acum, poezia lui a beneficiat de la început de un minim retoric, de un fel de ”minimalism” cu obiective subversive și de un aparat imaginativ discret, dar cu imediată convertire parabolică. Într-un fel, mersul poeziei lui Ștef e o decantare tot mai subtilă a simplității, pînă a ajuns – în Card… și-n Laus, la esența ei atît de străvezie încît nici nu se mai vede vreo urmă de ”artă”. Nu-i, însă, o simplă problemă de poetică, ci și una de sublimare atitudinală. În pas cu această hieratizare în simplitate a retoricii a curs și procesul de înseninare atitudinală (ce-i drept, Traian n-a fost niciodată poet încruntat; nici măcar în moralisme, deși reflexul moral, latin, nu-i dă pace; a scris totdeauna cu seninătate; melancoliile lui sunt cu surîs, nu pornite pe lacrimi), așa încît nu-i de mirare că a ajuns la o seninătate sceptică imperturbabilă. Se adaugă acesteia un fond de tandrețe reținută, stilizată, dar și ea spontan participativă și învăluitoare; și chiar un ușor, de fundal și infuz, trend de pietate, o religiozitate aeriană, deloc agresivă și planificată. E un set atitudinal invelat acum în apele unei melancolii transparente, aproape diafană, deși concretă și de consistența unui strat de fulgi. Toate sunt puse pe un arpegiu atitudinal de minimizare și de exorcizare a oricărui (posibil) efect emfatic. Și toate contopite într-un ton de imediată credibilitate confesivă, de autenticitate confesională aproape riscată în genuitatea ei. De altfel, nu doar la nivelul (ca să zic așa) al expresiei, ci chiar la nivelul atitudinii procesate în poeme, Traian practică o poetică de minimizare, de domesticire și îmblînzire, de de-dramatizare. Pînă și întîlnirea cu neantul, cu frisonul acestuia, are/au la el o rezolvare dez-eroizantă și de-retorizantă, fiind clasate într-un simplu registru de incidente domestice: ”Era o mogîldeață goală înfrigurată/ ca un păianjen contorsionat în zăpadă/ și mi-a fost foarte frică/ ieșisem pe terasă/ și m-a apucat un rău din acela/ cînd simți că te lasă toate puterile/ numai să nu mor ca un penibil aici căzut/…/ dar a venit mogîldeața/ și m-a ridicat de subsuori/ și am rîs amîndoi/ eu chiar fericit” (Am rîs amîndoi). În maxima ei transparență, poezia lui Traian Ștef nu e, totuși, o poezie a revelanței, ci, dimpotrivă, una a invelanței: angoasele se ascund sub contemplație, dramatica sub seninătate. 

Cu un asemenea pachet de atitudini surdinizate (și cu o poetică a surdinizării), aproape reprimate de stilizarea în simplitate și imediatețe, Traian profesează o contemplativitate participativă, pornind regulat de la ”un prag necesar al realului”; și încă al unui real fără sofistică, unul făcut din stricte decupaje cotidiene (de regulă strict domestice, de nu de-a binelea casnice) și din stenografii de banale. Tehnic vorbind, e vorba chiar de un ”cumul progresiv de segmente ale cotidianului,” cum zice Nicolae Oprea.11 Numai că această scriitură cu nervii atrofiați (vag bacoviană în indiferența ei) e o aparență, căci ”peisajele” lui Ștef (indiferent de unde-s tăiate) sunt deviate, imperceptibil, dar sistematic, în parabole. Semne, de fapt, citește și Traian, nu realități brute, amorfe. Aparența e de banal, consistența e, însă, de simbolic (sau nostalgic, dar și acesta tot într-acolo trage). Sub insignifianță se relevă o țesătură simbolică (dar nu de sacre tupilate în cotidian, cum se face de obicei, ci doar ca marker-e de condiție), un program de semnificare și codificare (elegiacă, firește) a lumii. Ștef denunță și el realul (mai cu seamă pe partea morală, dar în genere descripția nu e, la el, euforizantă; cel mult nostalgică), dar de vreme ce-i găsește totdeauna un cod simbolic (adică o izbăvire), înseamnă că-l și justifică și abilitează pentru o investiție și o procesare parabolice. Cum face și Ion Pop. Și Traian citește un fel de rune, numai că detracate, și parcurge, de fapt, un real transparent, unul procesabil mereu în simbolic și mereu deschis spre simbolic. La orice s-ar uita și oricît de concret l-ar transcrie și descrie, Traian vede sistematic realul ordinar în levitație simbolică. Discreția acestor transpoziții (căci o poetică transpozițională activează și profesează Ștef), într-un climat de ironie bonomă și de umor de sine și de lume, de melancolie cu zîmbet, arată ce subțire artă a transfigurării și a mutației simbolice practică Ștef. Banalele alunecă lin în condiție simbolică iar notațiile se convertesc, mai că fără voie, în meditație existențială cu concrete. E un fel de a prinde nevăzutele din imediat, de a citi foaia de inefabile de sub amorfe și de a opera o metanoia în hieratic a datelor de pornire (de regulă, foarte delimitate, cu cadru auster). Pe drept cuvînt zice Iulian Boldea că aici lumea e ”redusă la lipsa de stridență a unui semn heraldic.”12 Firește că această poetică a privirii în perspectivă simbolică, a privirii ”parabolizante”, devine și una conștientă de sine (nu doar una aparent nepăsătoare cu procesualitatea simbolizantă), una ce se pronunță manifest ca artă a parabolei. E ceea ce se întîmplă în chiar poemul Laus, o parabolă cu multiple fațete și cu un potențial de semnificanță care acoperă mai multe registre (e unul din rarele poeme ”complexe” din poezia zilelor noastre, construit anume pe plurivalențe); e, în felul ei, o parabolă a ethos-ului contemporan – și nu doar a celui de artă, care trece de la poetica primejdioasă a revelării subsolurilor terifiante la aceea de leneveală și huzur postmodernist. Poezia lui Traian are tot timpul ceva discret, dar persistent, de poezie de înțelept; confesiunea devine insesizabil meditație iar notațiile capătă un regim de reflexivitate intrinsecă.

Poemele cele mai bune operează chiar astfel de capturi de indicibile ascunse în biografic sau deschid perspectiva unei alte dimensiuni care iluminează banalul; cum se întîmplă în această – excepțională, alături de nu puține altele la fel – reculegere în memoria tatălui: ”Văd fotografia învechită în colțul icoanei/ Cu Sfîntul Nicolae și-mi amintesc cum/ La supărare priveai în sus/ Și mă uitam să-l văd și eu/ Pe Dumnezeu/ Cel pomenit/ Care nu astupa gropile din calea ta/ Care nu tăia drept scîndura/ Pentru dușumele/ Care nu se arăta să-ți pui tu mîna/ Ca un cordon ombilical/ Pe umărul Lui/ Să te conducă pe unde vrei tu să ajungi” etc. (Fotografia). Poemele n-au decît puncte imaginative și nicidecum dezlănțuiri sau debordanțe. Ține și asta, desigur, de regulamentul de austeritate al poeticii, de jurămîntul ei de sărăcie și modestie, de cheia omeniei. Însă fondul de seninătate melancolică nu e departe cîteodată de un fel de juisanță compozițională, de un evident spirit de joacă textuală. Din electroliza banalelor se constituie, la Traian, consistența și coerența simbolică a lumii.  

Suspendată o vreme din registrul tematic, senzualitatea reprimată revine ca protagonistă în Poemul de dragoste, în care Traian și-a făcut doctrină din licărirea senzuală și din iluminația afectivă a memoriei. E cel mai bun manual optzecist de reverii amoroase și de senzualitate distilată, cu atît mai mult cu cît Traian nu trece limitele decenței senzuale; ba din contră: le evidențiază. Nu e niciunde un impetuos, nu dă năvală precum Conachi și nici nu intră dărîmînd ușa, ca Neruda. De regulă practică infuzia senzuală a amintirii și sublimează detaliul într-o ceremonie mereu reluată a înflăcărării. Din detalii cu aprindere senzuală se nasc madrigalurile lui rafinate și tot atît de melancolice pe cît de exultante. Nu se face paradă nici de goliciuni, nici de frivolități, nici de machoisme sau de predispoziții ferme – ori aprige – spre voluptăți casnice. Dar e suficient un detaliu pentru a aprinde dintr-odată memoria sau cadrul, operînd o seducție electrică asupra reportajului. Dacă doctorul Codrescu și-ar fi scris poemele, le-ar fi scris precum Traian Ștef, care și el tresare și vibrează numaidecît ce vede strălucind ceva între mănușă și mînecă ori între botine și rochie. N-are nevoie de alte droguri, căci detaliul infim e drogul său. E o poetică a senzualizării sublimate, dar și – simultan – una a rafinamentului învăpăierii, întemeiată pe o memorie acută a detaliilor și a iradiației lor senzuale, pe o progresie a senzualității care trăiește, la rîndul ei, din epica expediției printre aceste detalii. Amintirea se desfășoară ca o explozie în lanț, transformînd melancolia într-o scriitură corporeizantă pe măsură ce poposește din fulguranță în fulguranță: ”Și fulgerul se pierde/ Și lumina lui/ Și puterea lui/ Dar nu se pierde răsuflarea ușoară/ Ca un sul de monton călduț/ Înfășurîndu-te// Trebuie/ S-o prinzi cumva/ Unde/ Între degete/ Pe buze/ La ureche/ Între dinți/ În pumni/ În brațe/ Între genunchi/ S-o amesteci/ Cu aceste clipe ale corpului tău.// O ușoară strîngere în treacăt/ A mîinii/ Un sărut de revedere/ Care prinde un pic/ Din colțul gurii/ Cu buzele aburind/ O electrizare a șoaptei/ Scăldat în mîngîieri gîtul/ Lungit/ De vițel cu botul umed/ Recunoscîndu-și stăpînul” etc. (Poemul de dragoste). Cu cheița acestor detalii electrizante intră Traian în zonele de inefabil ale tandreții, reconstituind pînă și umbra unui surîs.

Decolările acestea senzuale pornesc întotdeauna de pe o bază melancolică, dar ele devin repede o scriitură imniforă, o suită de beatificări corporale ce învelesc o gravă, iremediabilă nostalgie. Cu atît mai acută cu cît practică mai fervent ”epifanizarea”, cu cît locul acesteia e mai degrabă al cuvintelor decît al concretelor. În imnurile lui Traian e un substrat de elegie și tocmai de aceea poezia e pusă să salveze ce se mai poate din cele ce pier: ”Uneori mi se pare că/ Timpul poate fi dat înapoi/ Celuilalt/…// Și mi se pare că pot face asta/ Să nu las adică sfîrșitul lumii/ Să se apropie/ Să dau timpul înapoi/ Pentru o/ Supremă plăcere a sărbătorii/ Corpului tău/ Să ai puterea asta/ S-o ții într-un cuvînt/ Care umblă/ Printre moleculele poemului/ Ca o epifanie/ Asta este supremația dragostei/ Poete” (Să nu lași sfîrșitul lumii). Și tocmai de aceea cînd nostalgia e mai ascuțită poezia se răsfață într-un idilism îmbălsămat (anume reînviat, din spirit de joacă a formulelor) – un plasture pe absență ori pe rană (și de care Traian se apără fie cu ludice, fie cu ironice): ”…// Atunci am lăsat viitorul/ În voia altor vise/ Poate de primăvară/ Cu mîțișori/ Ușori/ Cornițe de iezi/ Abia mijite/ Cîrtițe/ Trezite/ Lăcrimioare/ Îmbobocite// Și ceva mult mai/ Bun/ Mai calm/ Mai odihnitor/ Un faeton de gală/ Doamnelor/ Să vă plimbe printre/ Strălucirile galante” (Printre strălucirile galante). Vocația esențială a poeziei e însă cea de oblojeală, căci ”nu cuvîntul are puterea”, ci doar ”cicatricea lui” (Puterea cicatricei). Dac-ar avea-o primul, Traian și-ar putea vindeca nostalgiile cîntîndu-le; așa însă, le poate doar rememora imnificîndu-le. Un vag Orfeu domestic (sau domesticit) umblă și prin versurile lui Traian; doar că la el bacantele nu sfîșie, ci încîntă și incită.

Dacă nostalgia lui Traian e un havuz mereu activ, nu mai puțin determinante sînt vectorul moralist și principiul dialogal al poeticii sale. Vizibil peste tot, el devine manifest în Epopeea șobolanului Louse. Nu doar structura compozițională, ci toată ”compoziția”, punct cu punct, e una de dialog creativ, fie cu toposuri și simboluri consacrate, fie cu formule lirice, dialog purtat fie cu armele pastișei, fie cu cele ale parodiei, fie în pură concurență. E nivelul la care verva lui Traian Ștef își dă drumul fără nici o restricție, într-un fel de sinteză euforică a formulelor lirice (inclusiv o sinteză a propriei formule). Ar putea fi aici un punct de incidență cu Levantul lui Cărtărescu (e poate intenționat o replică: unul a pornit de la Bolintineanu, celălalt de la Budai-Deleanu: e replica ”ardelenismului” la fantazia și fantezismul ”sudist”; dar dacă e, e doar implicit), numai că spiritul lui Ștef nu e strict parodic și nici nu face pledoarie pentru postmodernism. Ba chiar, dacă e la o adică, în ”confruntarea” dintre modernism și postmodernism, dintre ethosul și estetica unuia și a celuilalt, Ștef pare a lua partea modernismului, de nu chiar a mandatului romantic al poetului ”vates”. Asta în măsura în care avem de-a face și cu o ”bătălie” de poetici între ”protagoniștii” epopeii. În orice caz, ”muza” venită din subterane – și cu poetica subteranelor, la misiune profetică îl îndeamnă, la reinvestirea oraculară și la ontificarea poeziei: ”Tu să fii acolo să tremuri/ Să auzi vocile/ Să vezi pașii/ Să simți tumultul/ Și să prevestești/ Tu/ Cu măsura ta ipocrită/ Și frică să bagi în semenii aceștia” etc. Discursul de poetică al Șobolanului e un normativ scos în rezumat din ”poezia leneșă” a lui Ion Barbu, o somație pentru poezia mărturie și acțiune: ”Gata cu lamentările unei vieți prea scurte/ Gata cu privitul printre ulucii comparațiilor/ Gata cu labirintul acesta inutil/ În care cauți luminile efemerelor iubiri/ Luminile artelor frumoase/ Gata/ Lumea se preface/ Și tu ești acela care trebuie/ Să fie de față”.  Numai că prefacerea se petrece în sensul unui ethos al plăcerii, al loisir-ului, al poeticii de leneveală imaginativă și de voluptăți de-spiritualizate: ”Lasă-mi lenea caldă/ Sîngele gata/ Împrospătat de toate organele/ Omului pămîntului și cerului/ Lasă-mi desfătarea nemișcării/ Sihăstria culcușului unde-i/ Umbra mai moale/ Nu-mi trebuie amintiri/ Nu-mi trebuie visuri/ Nu-mi trebuie suflet” etc. Moralismul lui Traian Ștef e cît manifest (de la el și pornește, de la ”temeri/ Să nu fie stăpînită țara noastră/ De fața amarnică a Marelui Rău” etc.), cît subliminal, dar mereu în acțiune. Vertijul fantazist care întreține ”epopeea”, trăit cu atîta intensitate a halucinației încît îi dă poetului impresia că ”numai ficțiunea e adevărată”, e curmat, firește, de năvala realului, de decepția vremurilor: ”Ne trezim în această realitate/ În această foșgăială bezmetică/ Cu subteranele cu ploile murdare/ De care nu putem fugi/…/ Mari struțocămile ocupă intersecțiile/ Schimbă legile/ Circulației/ Iau puterea ca pe o batistă de jos/ Își împart toată țara/ Îi hrănesc pe supuși cu pieile lor lepădate/ Își doresc puterea promisiunii și/ Nu văd cum puricii și păduchii cresc/ Pe corpul lor/ Cît niște guzgani uriași”. Ludica epopeică a lui Traian Ștef e, de fapt, o litanie civică, un denunț al stărilor. Alegoria trecerii de la viața de oprimat și exclus la cea de huzur și parazitism e o pură transparență a prefacerilor de azi, atinse în chiar actualitatea lor imediat politică (și nu doar prin intrarea în rîndul eroilor a lui Teleormanicus, ci și prin destule alte săgeți). Pe registrul acesta, moral(ist) și civic, ”epopeea” lui Ștef execută comandamente maximale de conștiință, surplombate cu spontaneitate peste partitura de vervă ludică.

            Ca artist de meserie se poartă Ștef în toată parada episoadelor ”epopeice”. Acolo unde ”ficțiunea” e singura ”adevărată”, dialogul său cu formulele poetice de toate felurile e un continuu prilej de vervă și voluptate compozițională. Nu doar Budai-Deleanu, ci o întreagă epopee poetică e convocată în partitura textuală, de la Homer,  Horațiu, Virgilius și Dante pînă la Dimov și Ion Mureșan. Asta spre a nu mai pomeni de poetica descîntecelor, a blestemelor sau de Cantemir și cine mai știe care alții. În aceste oaze dialogal-fanteziste Ștef se lasă de-a binelea în voia desfrîului: ”Cum răni Asurzitorul bălții cu sulița-i pe Lingăreț/ Și arma-i răzbi-n vintre la ficați/ Iar el căzu în bot/ Și zornăiră-amarnic zalele pe dînsul/ Apoi izbește Șade-n Bortă cu sulița-i pe Mocirlan/ Și-n pieptul lui împlîntă arma cea vîrtoasă/ Și-l prăvălește-nvăluit în noaptea morții/ Și-i zboară sufletul din trup” etc.  Unele din aceste pasaje de virtuozitate sînt de tip parodic, altele de tip pastișă sau altă formulă de re-scriere, dar destule din ele nu au semne de prevenire. Maleabilitatea textuală trece genuin de la o retorică la alta, ca-ntr-un carusel de formule. E chiar greu de spus dacă, bunăoară, această halucinație e în stilul lui Ion Mureșan ori în cel al lui Traian Ștef: ”Și am avut o viziune atunci/ Se făcea că moartea era luna plină/ Și era ca șofranul/ Și se deschidea ca un trandafir/ Mare galben/ Și ieșeau omuleți dintre petalele ei/ Dintre solzii ei de sirenă cerească/ Și pluteau spre pămînt ca puful de păpădie/ Și cînd ajungeau jos pe pămînt/ parcă se trînteau uși de fier” etc. Asemenea ambiguități dialogale s-ar mai putea consemna și în legătură cu Aurel Pantea sau Viorel Mureșan, dar mai ales cu Ștef însuși, fie în melancolia contemplativă, fie în fiolele de senzualitate: ”Îmi amorțesc umerii loviți cu o biciușcă/ Din păr blond/ Și mă simt ca un tînăr/ Proaspăt încorporat”. Fie că și-a premeditat ”epopeea” ca pe o sinteză, fie că epopeea s-a premeditat singură și l-a obligat pe poet să se supună proiectului (cum cred că e, de fapt, cazul), Epopeea șobolanului Louse e o apoteoză a vervei creative și un denunț al vremurilor și moravurilor. Ridendo castigat mores e poetica de aici a lui Ștef. După cum a fost și a lui Budai-Deleanu, amîndoi lucrînd mai degrabă în parabole decît în alegorii. În orice caz, lumea lui Traian Ștef e material de parabole.

După dezmățul din Epopee… nici nu era de așteptat altceva decît o reîntoarcere la rigoare și penitență scripturală. E ceea ce se întîmplă în Sacoul demodat, în care Traian își valorifică din plin virtuțile de meseriaș. E o probă de virtuozitate anume provocatoare, o resuscitare a artei formei. Cele patru ”cununi de sonete” reprezintă apogeul artei re-scrierii, dar și al sublimărilor nostalgice. De la fondul nostalgic și pornește Traian, evocînd pieirea lucrurilor ”autentice” (și a lumii ”autentice” deodată), rămase doar ca icoane melancolice: ”Lăsate au mai fost și maiul, și vătraiul,/ Și nicovala, coasa, butea groasă,/ Spre o lucrare mai anevoioasă/ Nainte de petrecerea cu tot alaiul” (Cunună de sonete pentru  scaunul din inimă de stejar). ”Temele” sînt alese după potențialul lor evocator și parabolic (”rădăcinile agățătoare”, ”mersul cu trenul”), astfel încît în desfășurarea cununei sonetele să se poată abate în reflecții și confesiune deopotrivă -și simultan, fiecare sonet ”fondator” desfăcîndu-se ca un evantai. Elegii imnifore și imnuri elegiace în egală măsură, aceste ”cununi” își ascund artizanatul sub simplitatea de expresie, adesea rimele și asonanțele lor fiind, ca la Mircea Ivănescu, inaudibile și strict scriptibile. E rafinamentul simplității constrîns la maxima disciplină.

Sfiala socială și excesul de bun-simț ale lui Traian Ștef se văd și-n poemele lui, travestite într-un fel de pietate evocativă și-ntr-o nostalgie fantasmatică; dar se vede de sub ele/ alături de ele și tranșanța, deblocată total în volumele epigramatice, și doar dezvelită în cele în care reveria se încarcă melancolic. Vizionarismul timid nu e și unul intimidat.

___________________

1 Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, II, Convorbiri literare, Iași, 2000, p. 453.

2 Idem, Între poeți, Editura Eikon, București, 2016, p. 345.

3 Ion Pop, ”Echinox”. Vocile poeziei, Tribuna, Cluj, 2008, p. 217.

4 Nicolae Oprea, Literatura ”Echinoxului”. Partea întîi, Editura Dacia, Cluj, 2003, p. 232.

5 Mircea A. Diaconu, Biblioteca română de poezie postbelică. Studii, eseuri, cronici, Editura Universității Ștefan cel Mare, Suceava, 2016, p. 618.

6 Gheorghe Grigurcu, Poezie…, II, Convorbiri literare, Iași, 2000, p. 456.

7 Ion Pop, op. cit., p. 220.

8 Viorel Mureșan, Colecția de călimări, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2011, p. 141.

9  Nicolae Coande, Manualul Vînătorului de Poeți, II, Editura Hoffman, 2021, p. 47.

10 În postfața la antologia ”Ceremoniile” (TipoMoldova, Iași, 2011), p. 305.

11 N. Oprea, op. cit., p. 231.

12 Iulian Boldea, Poeți români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006, p. 182.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 128-134]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.