Autor de studii filosofice solide (Fundamentele filosofice ale magiei, 2000; Heterologie. Introducere în etica lui Lévinas, 2005; Simbolul, icoana, faţa, 2006; Altul decât Dumnezeu. Schiţă pentru o teologie a urmei, 2017), Vianu Mureşan este totodată un competent investigator de universuri literare (Pavese, omul jignit, 2015), dar şi un poet inspirat. Dovadă, pentru acest ultim palier al activităţii sale, stă recentul volum Cele două capete ale tăcerii (Eikon, 2021). Ca în cazul oricărui spirit complex, nu sunt de fapt mai multe direcţii în care se canalizează creativitatea, ci ramificaţii ivite dintr-un trunchi comun, crescute laolaltă pentru a îmbogăţi un acelaşi orizont. Dacă în eseul filosofico-teologic din 2017 autorul, într-o gramatică speculativă şi terminologică de extracţie lévinasiană, trasează cadrul unei posibile teologii a Alterităţii lui Dumnezeu, această teologie a urmei lucrează şi în subtextul poemelor de acum, de data aceasta ca poetică a urmei. „Altul decât Dumnezeu în sine” este de fapt urma, nu prea vizibilul, excesul de vizibilitate în care, prin inflaţia de prezenţă (saturată), Dumnezeu pare inabordabil, ca atare invizibil. Este urma pe care o lasă la vedere Dumnezeul nevăzut, dar care nu este Dumnezeu în sine, ci arhi-urma sa care păstrează transcendenţa, înălţimea absolutului manifestată ca alteritate: abia vizibilul invizibilului. În acest context, a vorbi despre Dumnezeu înseamnă a formula „un discurs despre sensurile imediate ale absenţei unui Dumnezeu prezent în transcendenţă”, altul lui Dumnezeu fiind „acest imediat al transcendenţei”. Mersul pe urmele acestuia – urmarea, o dificilă imitatio – implică asumarea unei paradoxale prezenţe de absenţă, caracter pe care substratul poetic îl reconfigurează, adăugându-i nuanţe şi adâncimi surprinzătoare.

Cu o asemenea miză majoră, discursul poetic este de o cu totul altă factură decât probele impuse ale unor modele canonice, delimitându-se cu hotărâre de aşa-zisul postmodernism cu orice preţ. Ce se pune în vedere se vrea nici mai mult, nici mai puţin decât „o lume/ care nu va fi antică în stil, nici modernă,/ ci simplă, firească precum rostirea eternă”. Am fi tentaţi să echivalăm această rostire eternă cu rostirea esenţială pe care Heidegger o află în străfundul textelor poetice, cu spunerea (Sage) înaintea spusului (Aussage), sau cu ceea ce Lévinas numeşte rostire (le Dire) înaintea rostitului (le Dit). Echivalenţe deloc nepotrivite dacă avem în vedere că rostirea poetică profundă precedă articularea sa textuală, fiind marcată de „semnul unei naşteri de necrezut/ despre care de fapt/ profeţii spuneau/ că a avut loc/ mai înainte de început”. Or tocmai semnul naşterii noului cuvânt este celebrat şi mărturisit aici, cuvânt al adevărului pururi rostitor, fără analogie cu orice performanţă lingvistică. De aceea, simplitatea invocată nu este cea a vorbirii zilnice, unde nimic nu rămâne decât atât timp cât este spus. Dacă „în poezie nu există nimic vechi, nimic nou”, este pentru că nici vechiul, nici noul nu dăinuie, nu pot depune mărturie în măsura limitei care le condiţionează funcţia, adică în natura lor mărginită de ecou şi nu nemărginită de glas. Substanţa poetică „va rezista prin sens”, prin „nucleul cel dens” al lumii chemate la rostire, cristalizată în forma de expresie pe care însuşi cuvântul şi-o dă. Abia aici se aude „vocea sufletului”, pe care cei ce „cu ridicolă vanitate se cheamă postmoderni” nu o intuiesc, „încât au ajuns să scrie doar ca să spună/ că fapta lor nu are niciun sens”. O poezie care îşi exhibă triumfal neputinţa, jubilaţia tristă a non-sensului, poeţii apelând la cuvinte rebarbative; „vorbeşte în ei o limbă/ care nu este a lor”, căci, de fapt, neavând ce spune, ei nu au nici sensul rostirii proprii.

Trecând peste aceste accente polemice din Preambul (adevărată ars poetica), textele lui Vianu Mureşan dau glas cuvântului inimitabil, unui înainte de început cu care gândul nu poate începe. Este ceea ce el numeşte „gândul retragerii”, al rostirii care, înainte de a ieşi la înţelegere, se adună în sine, cuib al noului înţeles. O prevestire a unui semnificabil intuit fără a da ceva de văzut, inimaginabil şi nereprezentabil: „lumea ce sfârşea împrejurul meu/ într-un târziu venea noaptea/ întunericul ei eram eu”. Ceea ce pare să fie un peisaj amurgit este de fapt întunecarea ce vine dinăuntru, căci împrejurul meu închide orizontul mundan, scufundă eul în sine. O lume în care nu mai există proximitate cu altul, a non-raportului, dar şi a nonidentităţii cu sine. Aici eul îşi pierde ipseitatea, renunţă la sine, „mai străin de viaţă, mai gol de mine”; „am plecat din mine”, „eu să mă fi pierdut”, „să nu mai fie nevoie de mine”. Contrar illeităţii lévinasiene (indice al unui el impersonal şi al neutrului orb păstrat în rostit), mineitatea este cetatea propriului, a personalităţii exacerbate; această dominaţie excesivă trebuie înlăturată. Cuvântul poetic se iveşte în mine, rosteşte pe limba mea, dar plăsmuieşte o lume fără mine, în care eu nu-i mai sunt subiectul. Eul este expulzat dintr-o lume care fiinţează prin sine şi în care mărcile auctoriale sunt urmele abia vizibile ale creatorului absent. Întâlnim aproape la tot pasul în aceste versuri o tendinţă irepresibilă de retragere şi risipire, de golire şi evanescenţă. Nu voinţa induce aceste acte, ci tocmai nevoinţa, lepădarea fără voie, fără intenţionalitate, până la absorbţia în gol, într-o „viaţă albă”.

O viaţă fără locuitor, am zice, dacă nu ar fi încă semne ale retragerii, urme grăitoare ale plecării. Cuvântul le înregistrează fără cusur, urmându-le pe drumul coborâtor în gol, în nimicul ce le este izvor şi vărsare. Care este referentul nevăzut, nemanifestat al acestui cuvânt? Altfel spus, poate porni ceva de la acest nivel scăzut, se poate rosti cu sens ceea ce atinge pragul cel mai de jos al sensului, mizând încă pe o ontologie viabilă a creaţiei? Iată câteva exemple în această privinţă, care pun vederea – şi implicit înţelegerea – în imposibilitatea de a distinge ceva din spectacolul aparenţei mundane: „nu mai văd/ nu mai înţeleg/ este undeva un nod/ pentru care nu am degete/ cum să-l dezleg?”; „te retrăgeai în nevăzut/ dintr-un moment într-altul putea să se arate taina/ în care adevărat este numai ceea ce nu poate fi cuprins/ cu vederea/ nici cu gândul nu poate fi atins”. Absenţa e singura care depune mărturie, dispariţia ţine să pună ceva în vedere, golul se rosteşte din plin, dar nu se vede, nu se înţelege. Nu este aceasta tocmai condiţia de posibilitate a tainei, posibilul imposibilului intangibil, invizibil, incomprehensibil? Se pune ea totodată drept condiţie de posibilitate a unei creaţii pe care o pătrunde cu sens până în ultimele nervuri ale cuvintelor? Dar a scrie despre acestea este „mai presus de înţelegerea ta”, iar „limba nu va distinge niciodată/ chipul lucrului de umbra/ ce-i slujeşte drept icoană”. Mai mult auz decât văz, mai mult zvon şi pregustare decât licărire a vreunui înţeles.

Poemul nu face altceva decât să audă izvorârea înţelesului, să crească în ascultarea revărsării acestuia în imagini pe care le prinde din zbor. „Ce-i drept nu limba care gustă/ iscă lumea înţelesurilor,/ dar pictează în adâncul tăcut al urechii/ semnele prin care/ aceasta poate fi recunoscută/ uneori coboară în ea pe ascunsul/ mierea lui Dumnezeu”. Cuvântul poetic e un senzor fin care înregistrează sunetul sensului, semnul de recunoaştere prin care acesta începe să se rostească, dă de ştire că este. Lumea înţelesurilor e auzită înainte de a fi rostită; ea e lumea unui mai înainte de început, darul divin pe care cuvântul îl primeşte fără să-l vadă: „limba e un vitraliu/ ce vesteşte dumnezeirea gustată/ o lume de dincolo/ care nu cheamă entuziasmul privirii”. Lumea poemului e alta decât lumea contingentă nu pentru că pune în jocul rostirii o limbă pe care nu o vorbim; este alta prin transcenderea lumii privite, cu adevărat cea mai bună dintre lumile posibile, care nu încântă ochiul, nu dă de văzut („un vitraliu/ prin care nu am privit”), nu se dă în spectacol, ci doar în cuvântul ce-i vesteşte ivirea. „Înşelaţi de autoritatea ochiului/ am învăţat că dincolo/ trebuie să fie un orizont vizual/ unde apropierea începe/ deodată cu faţa arătată/ unde Dumnezeu străluceşte/ ca soarele la răsărit”. Ochiul ce vizitează locul poetic trebuie să se supună unui exerciţiu de dezvăţare. În această lume de dincolo, ne aşteptăm să vedem, să înţelegem pe măsură ce privim, să ni se deschidă un orizont spre care să putem merge cu ochii larg deschişi. Dar poemul nu e lumea limpede, a înţelesurilor clare şi distincte; dacă el pune totuşi ceva în vedere, sunt doar urmele unei treceri, un peisaj de pasaj în care zăbovim o vreme ca într-altul decât noi.

Sunt urme ale departelui pe care poemul le aduce aproape, fiecare cuvânt urmându-le zvonul. Nu e însă doar atât, pentru că urmele acestea pot fi într-adevăr urmate numai în măsura în care departele pe care ele îl vestesc se sustrage înţelegerii la prima vedere. Prima vedere este cea mai nesigură, înşelătoare, cea care de fapt nu vede nimic. Dar nici nu are ce vedea, crezând că vede ceva în urmă. „Ceea ce îmi scapă mă apropie mai mult/ de adevărul pe care nu ştiu încă să-l caut”, căci tocmai vederea nescientă sau pur şi simplu nevederea aduce aproape ceea ce trece şi se îndepărtează. A nu şti revine constant pentru a marca nu doar scăparea din vedere, ci ambivalenţa unei reducţii radicale; pe de o parte, străpungerea aparenţei, transcenderea sensurilor mundane care nu mai trebuie văzute şi ştiute: „trupul mi se risipea ca nisipul/ şi nu ştiam cum să mă adun”; pe de altă parte, sustragerea transcendentului însuşi, prezent doar în urma absenţei sale: „în mine zace o măsură de care nu ştiu”, „n-am ştiut niciodată/ să fiu măsura fericirii care a venit peste mine”. De fapt, cunoaşterea se confruntă aici nu cu măsura, ci cu nemăsura, cu un incomensurabil pe care nu îl poate cuprinde. Şi e firesc să fie aşa, de vreme ce nu am putea măsura – reduce la măsura noastră – ceea ce în noi este dincolo de noi, ca urmă sau icoană a Altuia. „Nu ştiu cât de îndepărtat e izvorul/ din care viziunea îşi croieşte icoanele”, această mărturisire spune totuşi că există un izvor, că el curge din depărtare nu pentru a-l şti, ci pentru a te deschide necurmatei sale curgeri.

A-ţi primeni fiinţa din apa lui înseamnă deja a-l avea aproape fără să ştii, a străvedea departe fără să pui nimic de la tine în vedere. Doar atât: „lumina necreată înfloreşte vitraliul/ sunt feţe ascunse acolo/ în care surâde nepătrunsul”. Considerăm că subtilul raport fenomenologic între departe şi aproape, subîntins de lumea fără măsură a unui dincolo nepătruns, se află în centrul viziunii poetice a lui Vianu Mureşan, un centru fluctuant, dacă nu – cel mai adesea – de-a dreptul iradiant. Cu cât fiinţa se goleşte mai mult, în virtutea unei imponderabilităţi absolute, coborând în sine cât mai adânc, cu atât ea dobândeşte o capacitate mai mare de înţelegere a nepătrunsului, nu cu cugetul, ci cu sufletul. Dacă „sufletul taie drum/ către lumea de dincolo”, aceasta doar întrucât departele acestui dincolo este în el însuşi, atât de aproape şi totuşi de neatins şi de nevăzut. Devine explicabil acum de ce „dumnezeirea nu vine aproape/ dacă nu este un cer de neatins”, nu este Aproapele însuşi – intimior intimo meo – dacă nu pune în distanţa Departelui. Căci în ascunsul cel mai adânc se reflectă înaltul, suprasaturaţia de nestăvilit: „prăbuşit voi privi cerul/ şi nu mă voi sătura”.

Toate undele textului duc într-acolo, toate firele se înnoadă dincolo, se retrag în subtext: „ai vrea să-ţi ia locul o umbră, o adiere de vânt/ ceva cât mai slab, mai greu de simţit şi de înţeles/ cât să nu te ruşinezi că lipseşti”. Lipsa este aici marcantă, la fel cum slăbiciunea este tărie, vacuitatea totală  („nici umbră/ nici foşnet nu eşti”) punând în suspensie tot ce este. Verbul acesta, al fiinţei, este mereu negat, orice se află în dificultatea de a (mai) fi, în incapacitatea de a (mai) rosti: „sunt numai rătăcire”, „o lampă se stinge şi faţa ta se îneacă/ în tăcerea din ape”. Procesul repetat de dezontologizare – căci totul cade din definiţia fiinţei – pune în depărtarea celor care vin aproape, reconfigurează datele fiindului, punând în prim-plan reversul, faţa ascunsă, acum dezvăluită: „în acea îndepărtare/ în care risipa se preface-n lumină/ faţa mea era numai pulbere/ pe obrazul cuiva/ care a trăit fără vină”. Dar această venire aproape nu este actul unei simple mişcări, ci o prefacere inaugurală, ca o proiecţie în depărtare, care schimbă perspectiva, răstoarnă raporturile. Un viraj esenţial prin care departele nu se apropie, nu îşi dezminte distanţa; el este aproapele nostru care ne îndepărtează de noi înşine, urma celeilalte feţe a fiinţei, a absolut invizabilului sau a cu-totul-altuia nevăzut: nimicirea, reducţia la nihil, deşertarea, pustiirea şi amuţirea, nimicnicia despovărată, curată, adică asceza amurgului în aşteptarea răsăritului, înainte de început.

Această severă askesis nu secătuieşte, nu devitalizează; deposedarea e sporitoare, evacuarea e împlinitoare. Dacă totul se reduce la nimic, rostirea îşi regăseşte vocea în acest străfund tăcut al fiinţei, în orizontul scufundat al pre-liminarului, în toate poemele auzindu-se, printre cuvinte şi sub ele, rostirea interioară, esenţială. Deşi se aude de departe, este glasul cel mai apropiat, „doar plânsetele aduc lucrurile aproape/ doar tremurul iscat de faptul/ că tot ce ne-ar fi bucurat este pierdut”. Dar, cum spuneam, este o retragere în nimicul consistent, substanţial, „în care n-a mai rămas nici zbatere/ în care n-a mai rămas greutate/ în care n-a mai rămas nici măcar/ nevoia de mângâiere”. Până la acest prag de jos trebuie ajuns („acolo unde ceea ce este jos şi nepătruns/ capătă mister şi măreţie”) pentru ca urma divinului să prindă contur, să se profileze pe ecranul vieţii albe, pregătită doar pentru această ivire. O transparenţă prin care se vede dincolo, „o încântare/ pe care omul o capătă numai atunci/ când e străbătut de icoană”. În acest context, şi doar aici, creaţia poetică iese din acest nimic, ex nihilo, ca urmare a divinului ce „lasă urme pe o cărare încă neumblată”. Nu se ajunge aici fără să cobori în tine cât mai adânc, nu te poţi ridica de aici fără să fi căzut în voia nimicului, „nu te poţi atinge/ de nimicul din tine/ oricât ţi-ar slăbi puterile/ trebuie numai să te laşi/ pradă descurajării/ până la ultima picătură”, iar „sâmburele ce se răscoleşte în tine/ te va scoate din tine”. Iată reversul actului de lepădare, de nimicire până la ultimul strop de viaţă, până la moartea din care există înviere. Căci „există undeva o sămânţă/ mai puternică decât piatra”, „în el arde ceva mai mare/ decât nevoia de pâine/ şi duhul lui sărac bate/ la porţile nimicniciei/ ca la intrarea în rai”.

Poezia lui Vianu Mureşan, ca orice adevărată poezie, nu spune altceva, nu îngână cu dezgust frustrări şi capricii. Sămânţa vieţii încolţeşte în eul care moare, la fel cum noul cuvânt se iveşte din deja-rostitul lumii defuncte, redusă la tăcere, iese în lumina poemului unde rodeşte. Ia pe cont propriu totul de la început, ca la intrarea în rai. Acum, fără înconjur, poetul poate să spună: „pescuiesc în lumină”, prind în năvodul rostirii sensul nepieritor al adevărului. Întregul complex de semnificaţii diminuante nu a avut alt rol decât acela de a le scoate din subtext pe cele sporitoare, developate chiar din negativul lor. Căci „există o frumuseţe care vine odată cu întristarea”, o aură ivită dintr-o cunună de spini. Ca atare, „tot ce apare e neguros şi incert”, dar cu adevărat importantă este „acea clipire a luminii”, efemera apariţie în miezul dispariţiei. Elocvent în acest sens este poemul Aşteptând acea mare durere cu frunţile luminate (psalm), care condensează parcă tot parcursul poetic. Rătăcirea, pierderea, retragerea nu sunt actele inutile ce vădesc nevrednicia creaţiei, neajunsul în zarea luminoasă a poemului. Dimpotrivă, ele sunt fenomenele unei predispoziţii necesare pentru ca adevărul să poată lumina cuvântul. Când poetul spune „sunt obosit de la multele drumuri/ pe care n-am mai apucat să le fac”, el dă glas, pe de-o parte, speranţei că trebuie să existe un drum de izbăvire, o cale regală la capătul căreia în priviri i se va scălda „lebăda de aur”. Pe de altă parte, durerea de a nu putea înşira cuvintele pe un astfel de drum, căci el nu este pre-dat pentru a fi străbătut, ci cuvântul însuşi îl face, rostirea care în-drumă.

În plus, conceput în acest fel, drumul se refuză parcurgerii triumfale, nu oferă la capăt laurii victoriei. Un drum fără capăt sau întins între cele două capete ale tăcerii („am fost mereu mai mult tăcere decât vorbă”), de căpătâi însă, mai degrabă al înfrângerii decât al cuceririi. Şi atunci „am înţeles din acele ezitări, întârzieri şi răzgândiri rostul/ paşilor goi/ căci omul nu poate să facă ceva vrednic de laudă dacă e/ împins de zbucium, stârnit de voinţă,/ iar forma cea mai înaltă a puterii/ este să-şi plece fruntea în colb/ şi să lase vântul să-i răcorească umerii/ pentru că vântul vine de mai departe decât gândul lui/ şi duce în şuier sfiala unui glas dumnezeiesc”. Rostul paşilor goi acesta este: a te pleca şi a te lăsa dus de o putere ce vine din slăbiciune, a te lăsa în voia Vântului şi a Cuvântului care te iau pe sus, prefăcând colbul în pulbere de lumină. Căci colbul „poartă mai multă viaţă în risipa şi veşnica lui spulberare”. Din tot ce vrem să ştim, să visăm şi să sperăm se alege praful şi pulberea, neputinţa şi sleirea, deznădejdea, eclipsa totală. Dar acest dez-astru este începutul schimbării, al drumului îndelung aşteptat: „am aşteptat mereu o schimbare/ care să ia chipul minunii/ foamea de acea bucurie/ pentru care niciodată n-am avut o formă potrivită/ mi-a sărăcit zilele în care Dumnezeu nu avea forma/ pâinii”. Chipul minunii nu are alt sens decât cel al paşilor goi, el ia forma drumului pe care se naşte poemul, Calea care aduce „tot ceea ce încă nu mi s-a dat”.

Darul încă nedat, înnoitor şi sporitor, este aşteptarea însăşi. Cum am putea aştepta ceva dacă nu l-am avea deja, dacă darul (inclusiv cel poetic al inspiraţiei) nu ar lucra în noi? „Aşteptam să mi se întâmple ceva de neînţeles/ care să mă smulgă din fire” – nu este durerea acestei aşteptări deja întinsă spre orizont, deja lumină? Neînţeles şi nefiresc nu este darul neaşteptat, ci acel novum pus în aşteptare, aşa cum aşteptăm să încolţească sămânţa noii zile din bezna nopţii. Un nou răsărit de soare, „ajunul unei sărbători/ la care n-am mai fost invitat”, căci lumina nu e a mea, nimic nu mai e al meu, nici măcar nimicul căruia îi las totul. „Nu este singurătatea mea/ nici eu nu mai sunt eu/ în acel suflet/ la care a cântat cândva Dumnezeu”. A aştepta ca şi cum nu ai fi, fără a mai putea spune eu, fără subiect al aşteptării. A ne întreba cine aşteaptă e acum fără rost; singurul rost este cel al paşilor goi care se îndreaptă spre o sărbătoare a nimănui anume. Golirea absolută, sfârşirea şi naufragiul („sunt scândura de la o barcă zdrobită”, citim într-un alt poem) sunt tot atâtea semne ale dezaproprierii, ale ruperii legăturilor cu egoitatea, căci cel care încă spune eu sau al meu nu ia parte la sărbătoarea înnoirii, nu ia loc în lumina minunii.

Or „noi nu mai suntem la locul nostru”, neînţelegând că acest loc ar fi al nostru, ci locul care ne este hărăzit, pe care nu îl ocupăm şi îl posedăm. Îl luminăm prin ceva anume, în contrast cu orice „nume [care] luceşte în caligrafii alese”. Lumină pe care o emană „ceva la fel de frumos ca secţiunea de aur”, frumuseţea neobservată a lumii, freamătul tihnit al simplităţii, la nivelul paşilor neînsoţiţi de vedere: „cum de izvorăşte atâta pace şi atâta muzică/ din simplul fapt că lucrurile sunt la locul lor/ floarea creşte nechemată/ în acelaşi loc pe creanga mărului/ noaptea nu-i întunecă puritatea/ roua dimineţii nu-i plânge frăgezimea”. Dacă jos toate sunt la locul lor, ele se reflectă sus, fac cu putinţă avântul înălţării, detenta uşoară a celor neîmpovărate de nimic: „acel aer înalt/ de pe cuprinsul mării/ va susţine o pornire/ pe care n-o poate cuprinde în zbor”. O pornire ca o răpire, survolând locul nimicului din care se smulge. Este ceea ce numeam la început înălţimea absolutului manifestată ca alteritate, urma Celui care se dă ca altul pentru a putea fi urmat. Este, totodată, destinul înalt al poetului a cărui urmă este poemul în care el se cuvântează ca altul pentru a putea fi citit. „Şi chiar dacă eu nu aş fi eu/ cuvântul meu o să-l adeverească Acel necunoscut/ pe care puţini îl mai numesc azi Dumnezeu/ în ascunsul căruia eu voi fi uitat/ voi fi pierdut”. În poemul care stă la locul lui aşteptând în lumină, cu toate cuvintele aprinse, poetul nu locuieşte. Eul care scrie s-a pierdut, subiectul creator a dispărut. Doar rostirea depune mărturie a acestui loc părăsit, dar binecuvântat, al nimănui şi al tuturor celor care zăbovesc o clipă sub bolta lui.              

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 134-137]