Influențe și confluențe în literatura română contemporană (II)

(anchetă scriitori – continuare)

Simona Goșu

1. O să încep cu scriitori pe care i-am citit prima oară, cu plăcere și uimire, în anii facultății: Doris Lessing, Sylvia Plath, Truman Capote, Ernest Hemingway, Susan Sontag, Margaret Atwood. Mai târziu i-am descoperit pe Alice Munro, Elizabeth Strout, Anne Tyler, Maggie O’Farrell, Joyce Carol Oates, Ian McEwan, Elizabeth Taylor (scriitoare britanică, din secolul XX), pe Rachel Cusk și Siri Hustved, Deborah Moggach. Sunt autori pe care îi urmăresc cu admirație. Iar din literatura română, i-am citit și îi reiau constant pe Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, György Dragomán, Dora Pavel. 

Cred că scriem ce ne place să citim și, cu fiecare lectură din opera celor de mai sus, am rămas cu sentimentul că, iată cărțile care mă înțeleg pe mine, dacă pot spune așa. Literatura lor m-a ajutat să îmi dau seama de propriile obsesii, teme și zone de explorat. Mă preocupă lumea reală, ficțiunea realistă. Sunt interesată de oameni obișnuiți și îmi place să inventez lucrurile nevăzute, mai puțin știute din viața, relațiile lor, cum se poartă în intimitate, acasă, cu familia, cu apropiații. 

2. Nu îmi amintesc să fi inclus referințe culturale în povestirile mele sau, dacă acestea există, nu am intenționat să le atribui un rol anume. Nu cred că am scris cu ideea unui dialog cultural în minte, însă întrebarea aceasta îmi amintește de faptul că, nu de puține ori, mă intrigă absența sau prezența episodică, secundară a personajelor copii din unele filme (dar și dintr-o serie de cărți) despre familii, cupluri care devin sau sunt deja părinți. Mi se pare nefiresc, artificial ca într-o narațiune care include familii cu copii, rolul celor din urmă să fie neesențial, iar interacțiunea lor cu părinții aproape inexistentă. Mi-am dorit să scriu povești de familie în care părinții sunt surprinși acasă, împreună cu copiii, în cele mai intime situații.    

3. Este o întrebare dificilă. Mi-ar plăcea să cred că prozele mele continuă tradiția literară de la noi. Un lucru de care sunt sigură este că, citind cărțile Adrianei Bittel, ale Gabrielei Adameșteanu, am prins curaj și am scris despre ceea ce mă preocupă, despre feminitate, despre tabuurile maternității, ale divorțurilor sau ale relației părinți-copii, despre protagoniste care se străduiesc să mențină un echilibru între viața de familie și viața profesională. M-au impresionat și inspirat personajele copii (naratori sau nu) din cărțile lui Mircea Cărtărescu și György Dragomán, dar nu sunt în măsură să apreciez dacă povestirile mele se înscriu în tradiția aceasta. 

4. Mi se pare că literatura română actuală abordează formate, tematici și registre noi, dacă ne gândim la noul val de poete, poeți, de prozatori și i-aș aminti aici pe Diana Geacăr, Tudor Ganea, Raluca Nagy, Bogdan Coșa.

5. Aș zice că în literatura actuală există o preocupare mai mare față de experimentele autoficționale. Mi se pare că în poezia, proza scurtă și romanele recente de la noi (mai cu seamă cele care aparțin scriitoarelor) au apărut subiecte, perspective narative și formule stilistice pe care le-am întâlnit în volumele unor autoare precum Rachel Cusk, Elena Ferrante, Sheila Heti, Jeannette Winterson, Donatella Di Pietrantonio, Nadia Terranova. Cred că în poezie sunt vizibile cel mai mult aceste tendințe, experimente.

*

Daniela Hendea

1. Cronologic, începuturile atracției mele spre literatură se încadrează într-un triunghi dinamic alături de părinții mei. Cu tata împărțeam interesul pentru literatura polițistă română și universală (comisarul Maigret al lui Simenon, comisarul Apostolescu al lui Tecuceanu), iar mama mi-a pus în brațe Isaac Bashevis-Singer, la a cărui povestire despre un măcelar ezitant încă mă mai duce gândul, apoi John Steinbeck (eu și charlie descoperim america, volum parcă premonitoriu), J. D. Salinger, toate volumele lui Jules Verne, Mahabharata, Cântecul Nibelungilor. Primele cărți de poezie pe care mi le amintesc (cu nostalgie și surprindere) sunt cele ale sămănătoriștilor Octavian Goga, St. O. Iosif, George Coșbuc, pe când nu înțelegeam ce reprezentau ca influență. În schimb, poezia lor însemna evadare mentală într-o odaie iluminată de focul arzând în sobă în nopțile friguroase de iarnă. La fel cum o reprezenta și simbolistul de Bacovia. O ultimă influență timpurie pe care am apucat-o înainte să cad pradă exclusiv religiei și literaturii acesteia a fost Rainer Maria Rilke. Urmează decenii, aș putea spune, de o lipsă acută a influențelor literare reale – deși au reușit să se strecoare Sylvia Plath, Joseph Brodsky, Anna Akhmatova – apoi carismaticii Mary Oliver, Billy Collins, primele dezmeticiri vindecătoare după desprinderea de creștinism. Prima rezidență poetică la maturitate a venit cu un crashcourse în poezia modernă și contemporană: Claudia Rankine (Citizen, eye-opener), Sharon Olds (Odes, genial), Louise Glück (Faithful and Virtous Night, excepțional), H. L. Hix (American Anger, fenomenal), Ted Kooser (tulburător), Charles Simic (wise&funny). Dintre poeții români rămân unici Mariana Marin, Medeea Iancu, Răzvan Andrei, Mihók Tamás, Anca Bucur, Ofelia Prodan, poetele americane de origine română Claudia Serea și Clara Burghelea.

Cel mai recent volum, H2X, l-am marcat cu poeți pe un spectru temporal destul de larg: începând, hăt, de la Lucretius (De rerum natura), Vyasa (Bhagavad Gita) prin Gottfried Benn (Morgue), Sharon Olds (Odes), James Merril (Collected Poems) până la Warsan Shire, Naomi Shihab Nye. Era s-o uit pe Jane Hirshfield (Ledger)!

2. De referințele culturale țin cont în măsura unei moderate forme de ecolalie, căreia mă pot împotrivi cu greu, condiție care se manifestă prin extragerea compulsivă din magazia memoriei a oricărei potențiale referințe literare legate de un cuvânt, o expresie auzite întâmplător. E un fel de „blestem” mental, așa că nu caut dinadins să creez punți culturale, chiar le evit, însă le trec atunci când îmi apar în față și nu se dau la o parte. Rămân totuși uimită la descoperirea unui volum care poate face uz cu mare dexteritate și în mod impecabil de referințe culturale, cum ar fi genialul „Teo de la 16 la 18” al prozatoarei Raluca Nagy.

3. Consider că am pierdut legătura cu generațiile literare precedente și prin emigrarea în Statele Unite, și prin îndepărtarea de literatura laică pentru o vreme. Sunt tentată să etichetez drept raport de discontinuitate, deoarece nu cred că mi-am însușit pe deplin nici standardele estetice, nici pe cele conceptuale. În scris am scos în evidență procesele cognitive pe fundalul celor emoționale. Mintea ocupă mai mult din discurs, deși emoția stârnește mintea. Dacă aș fi să surprind într-un singur cuvânt generațiile recente în literatura română, acesta ar fi cinismul. Mă zbat să scap cu orice preț din strânsoarea acestuia, a apatiei care-l însoțește. Distanțarea, cu ocazionale încordări, de estetic se datorează groazei de a nu cădea în patetic.

4. Unul din citatele mele preferate, cu autor necunoscut mie, spune cam așa: „La finalul unui ciclu moral, un gest greșit te poate pierde. La începutul unui ciclu moral, un gest corect te poate salva.” Sau invers? Oricum, dacă înlocuim noțiunea de ciclu moral cu cea de curent literar, citatul s-ar aplica astfel: la finalul unui curent literar orice poem care adresează influențele deja majore ale curentului trebuie să fie excepțional pentru a rezista, pe când la începutul unui curent literar simpla menționare a unui motiv care ulterior prinde proporții e suficient să pună poemul pe hartă. Un exemplu clasic: un poem despre dragostea dintre un bărbat și o femeie trebuie să fie impecabil, ceva nemaiauzit și necitit, pentru a crea o încrețitură pe suprafața masei poetice saturate pe temă, pe când un poem de dragoste între doi bărbați sau două femei se remarcă prin simplul curaj de a adresa deschis subiectul. Trăim vremuri în care comunitățile marginale își fac tot mai mult loc prin mulțime spre centru, își pretind dreptul la discurs: neurodiversitatea, diversitatea sexuală, rasială, pe scurt modelele care ne îndepărtează de „idealul” uman cu drept necontestat până acum la prezență literară. În asta cred eu că stă contra-modelul, mai mult sau mai puțin subversiv.

5. Mă rezum la a menționa postumanul ca influență și confluență, încă înainte de apogeu literar, deși confesivul e pe ducă. Și pentru că nu am ochi decât pentru postuman. Nu mai este loc pentru surprinzător, original, copleșitor în literatură decât în formă și fond postuman. S-a spus cam totul despre om într-un fel sau altul. Acum când ne apropiem cu pași repezi de sfârșitul resurselor naturale, și ne războim cu patimă pe acestea, ne-am confesat destul. Enough about us.

*

Cristina Ispas

1. Îmi este foarte greu să spun ce autori m-au influențat. Cred că la mine a fost vorba mai degrabă de acel lung proces de formare a sensibilității decât de anumite fixații. Mi-au plăcut, de exemplu, în perioada liceului, în perioade diferite, George Bacovia, Ileana Mălăncioiu, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Mariana Marin, Mircea Cărtărescu, Eugenio Montale etc. Am dat peste ei întâmplător și cred că, în primul rând, mi-au deschis un pic ochii că poezia poate lua multe forme, pentru că altfel nu știam mare lucru despre ei, despre paradigmele de care aparțin, despre relațiile mai complicate dintre paradigme, despre contextul socio-politic în care au scris. Sursele de informații erau puține și sărace în informație, în orășelul meu de provincie. În plus, scriam rar, privind retrospectiv, și nu prea mă luam în serios. Pe de o parte, aveam alte preocupări (și a fost foarte bine că a fost așa), iar pe de altă parte eram suficient de inteligentă încât să îmi dau seama cât de rupt de lume era locul în care trăiam, când venea vorba de orice avea legătură cu arta (a fost un loc foarte bun în alte privințe, în schimb). Bineînțeles, am recuperat enorm în timpul facultății, când am luat la rând toată poezia șaptezecistă, optzecistă, nouăzecistă, douămiistă, plus mulți autori străini, tratând tot procesul ca pe unul de „învățare”, într-un fel. Cred acum că inclusiv pe douămiiști i-am privit așa, ca pe o lecție de învățat, chiar dacă făceam parte din aceeași generație biologică (unii erau chiar mai mici) și cu mulți m-am și împrietenit. Până la urmă, generația era deja formată când am apărut eu și nici nu mai cred acum că m-am potrivit foarte bine în schemă. Dar, ca să răspund totuși ceva, dintre autorii (de fapt, autoarele) care au avut cel mai mare impact asupra mea la un moment dat aș putea să le menționez pe Fleur Adcock, Anne Sexton și Anne Carson.

2. Pentru mine, o spun întotdeauna, este foarte important contextul, în țesătura căruia se împletesc, inevitabil, și destule referințe culturale. Chiar dacă poezia mea este percepută ca fiind biografistă, mai mult decât elementul personal pentru mine contează modul în care acest element personal se suprapune peste o anumită sensibilitate specifică unei generații, dar și unui anumit moment, unei anumite realități socio-culturale. Prin urmare, da, referințele culturale sunt importante, dar cu măsură și strict din punctul de vedere al acestei poziționări față de decorul social care le conține, al acestei puneri în perspectivă, și nu într-un sens livresc sau în sensul unei selecții personale a unor preferințe culturale, pe care aș vrea să le etalez sau să le propun/impun ca făcând parte din miezul tezei mele. 

3. Cred că am răspuns deja, parțial, la întrebarea asta mai devreme. Ca să fie mai clar, după ce multă vreme m-am considerat douămiistă, din motivele enumerate mai sus, astăzi aș spune mai degrabă că am debutat în siajul douămiismului. Asta însemnând, în cazul meu, că, deși aveam deja vocea formată (și prin voce mă refer de data asta la sensibilitate) și nu prea se potrivea cu ceea ce percepeam eu atunci ca fiind energia ușor agresivă a generației, mi-am alterat-o cumva, mi-am modificat-o (inconștient, desigur) ca să simt că fac și eu parte din film. Eu am debutat în același timp cu Andrei Doboș și îmi amintesc că mai mulți critici au făcut observația asta atunci că noi veneam cu alt vibe, eram mai chill cumva, dar cred că amândoi am făcut aceeași greșeală și am și forțat un pic de agresivitate (evident, în cazul lui Andrei doar speculez), dintr-un impuls de a ne adapta, probabil. Altfel, cred că există întotdeauna continuitate și ruptură, în proporții care pot varia destul de mult, cu excepția unor experimente, foarte rare, care fac din ruptură însăși esența demersului. 

4. Depinde. Dacă ne referim la cei mai buni poeți apăruți în ultimii zece ani, să zicem, și puținele teoretizări din jurul lor, atunci putem să spunem că douămiismul a jucat pentru ei un rol de contra-model. Într-un mod destul de confuz, oricum, pentru că o poziționare de genul ăsta presupune mai întâi să înțelegi epoca respectivă, în care au scris contra-modelele, în timp ce epoca în care au scris douămiiștii la noi a fost una extrem de confuză chiar și pentru protagoniștii ei (să nu uităm că douămiiști s-au format ca scriitori undeva la sfârșitul anilor ’90 – începutul anilor 2000, într-o epocă de schimbări socio-economice uriașe). Pe de altă parte, dacă arunci o privire mai largă și nu te uiți doar la „vârfuri”, atunci este foarte clar că douămiismul (partea dark, întunecată, viscerală etc.) continuă să înflorească, că rămâne un excelent model. Altfel, cred că toate formulele sunt astăzi pe masă și că se poate scrie o poezie foarte bună (și, implicit, relevantă) în foarte multe feluri.

5. Literatura americană (minimalismul american) reprezintă în mod clar sursa majoră de influență, când vine vorba de proza care se scrie la noi în acest moment. Ceea ce e și logic, până la urmă, dacă ne gândim că prozatorii optzeciști au fost influențați mai mult de noul roman francez sau de realismul magic din literatura sud-americană, iar douămiiști s-au cantonat în zona autoficțiunii, tot pe filieră franceză. În ceea ce privește poezia, lucrurile sunt un pic mai complicate, pentru că majoritatea poeților par să se inspire mai mult din cărțile de filozofie, politică sau teorie (din zona feminismului, postumanismului, ecologismului) pe care le citesc, deși probabil că tot poezia americană ar fi și aici modelul principal, dacă ar fi să vreau neapărat să stabilesc unul.

*

Daniel D. Marin

1. Dacă vorbim de scriitori care să-mi fi influențat obiectiv vizibil „creația”, mă tem că ar fi de enumerat doar cei care apar în cărțile mele și care, cei mai mulți, nici nu scriu. Sunt scriitori pentru ceea ce au „scris” pentru mine, printr-o consistență și o expresivitate fără cuvinte, disponibile, fără știrea lor, de a fi totuși puse în cuvinte. E plin „Din România sunt doar eu”, jurnalul meu din 2018 de la Paralela 45, de ei, și e vorba de oameni pe care cel mai adesea i-am întâlnit de doar câteva ori în viață sau chiar o singură dată, cu câțiva doar mi-am închipuit întâlnirea. N-au nici cea mai mică idee că se află în sistemul meu de referință, și cu toate acestea viața mea, ca o rezultantă, trece printre ei, regăsindu-și totodată centrul de greutate, și la fel și literatura. În rest, eu am scris – pe de o parte dinadins – diferit și de poeții de dinaintea mea, dar și de colegii de generație, mă refer la poeți precum Marius Ianuș sau Denisa Pișcu, Elena Vlădăreanu sau colegul ei de redacție de la Cotidianul din anii 2000, Ruxandra Novac, Răzvan Țupa, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, Ovia Herbert, pe care îi întâlneam pe la diverse evenimente literare în primii mei ani de București, să spunem între 2000, când am sosit în Capitală, și 2002, când am câștigat un concurs de debut editorial la Ipotești, cartea urmând să-mi fie lansată un an mai târziu în același loc. Apoi, în perioada de glorie a cenaclului Euridice, nu am mai scris nimic, preferând să citesc poezia celorlalți colegi de generație cu care intram astfel în contact, și sunt foarte mulți, printre care Ștefan Manasia, Cosmin Perța, Bogdan Iancu sau Bogdan Perdivară, Dan Sociu, frații Vakulovsky, Domnica Drumea (pe care o știam dinainte, dar care mi-a spus, pe terasa Teatrului Național, că se gândește să scrie un volum de poezie cu vreo doar două săptămâni înainte să îi și apară – ar fi cel mai rapid volum de debut douămiist…), sau proză de Ioana Baetica (Morpurgo), Ionuț Chiva, Veronica A. Cara, Adriana Gheorghe, și iarăși poezie, de Teodor Dună, Claudiu Komartin și Miruna Vlada, Rita Chirian (pe care o citisem și înainte de 2002, deși avea să debuteze abia în 2006), Dan Coman, Cătălina George, Alex Potcoavă, Tudor Crețu, Diana Geacăr, Andra Rotaru, Oana Cătălina Ninu (după ce îi citisem – „live” – și poezia din taberele de creație literară din liceu, o dată cu ce scriau pe atunci Olga Ștefan, Constantin Vică sau Iulia Balcanaș), Mugur Grosu, Dumitru Bădița, Eugenia Țarălungă, Robert Mîndroiu-Dmitri Miticov, Cristina Ispas, Livia Roșca (Lucan-Arjoca), Carmen Dominte sau Violeta Ion. S-a întâmplat că, în 2007, spre finalul primelor mele 6 luni de Italia, Marin Mincu a insistat (din nou; după ce îl refuzasem timp de câțiva ani) să pregătesc un grupaj propriu pentru Euridice de îndată ce revin la București. Am acceptat după ce m-am asigurat că, în ciuda formulei de cenaclu riguroase, acceptă condițiile mele: și anume să nu-mi citesc eu poemele, cum deja procedasem la fiecare – rară – apariție „oficială” în public. Prin urmare, poemele mele au fost citite și la Euridice de altcineva, le-a citit actrița Silvia Simion (Gagu), iar eu, din sală, am asistat „stupefiat” la comentarii, precum cel al Ștefaniei Mincu, în care se vorbea despre un soi de douămiism în poemele mele. Pe acest „fundal” aveam să finalizez nu una, ci două cărți, pe care le-am publicat în 2008 și 2009, ca să nu rămân foarte dator celui care încă din 2001 ne tot provoca să aducem ceva nou (și coerent) în literatura română. Dar aș spune că abia în ultima mea carte, „Trupurile care nu ne vin niciodată bine”, publicată, după ani de amânări, nu înainte de 2021, s-a nimerit să mă intersectez și mai bine cu o componentă mai hard de „douămiism”, anticipată în parte de Ioan Es. Pop, dar, pe de altă parte, și de Angela Marinescu, după ce ne arătase că neoexpresionismul poate fi și post-modern. Cărților mele din 2003 (unde, eventual, m-aș fi putut duce spre o intersecție cu Daniela Micu (Balint) sau Constantin Virgil Bănescu, dacă aș fi aflat mai devreme ce au ei în „laborator” – volumul meu de debut apărut în 2003 fiind scris între 2000-2001 și având bunul de tipar în 2002, la prea puțin timp după ce i-am cunoscut) și din 2014 („Poeme cu ochelari”, prietenă doar cu ochelarii Ofeliei Prodan, însă în ce are ea mai puțin douămiist – volumele ei, chiar și cele ne- sau post-douămiiste, fiind, totuși, mult mai puternice inclusiv… psihic) nu reușesc să le găsesc niciun fel de „afini”.

2. Nu prea țin cont de nimic atunci când scriu poezie, poate și pentru că scriu rar. „Creația” mea – pentru mine – e un rezultat cât se poate de întâmplător și impredictibil, chiar dacă volumele se leagă între ele, au o predictibilitate în sine, altfel nici nu s-ar putea numi de autor. Cât de „grăitor” se vor fi coagulat sau transmutat diverse referințe și experiențe, ar fi de dorit să reiasă din cărțile publicate, mai ales dacă acest lucru are vreo relevanță literară sau, măcar, culturală. Cred că, mai mult decât de a ține eu cont de potențialitățile lui, și fără vreun autor de față, m-ar interesa acel dialog cultural între cititori, pornind de la operele citite și mergând pe acel fir al lor, cum se întâmpla în „Dacă într-o noapte de iarnă un călător”, dar ar fi și cam utopic azi. Mai degrabă se întâmplă ca într-un „joc cu mărgele de sticlă” balcanic și original, în care fiecare autor „dialoghează” cu el însuși, alături de 3-4 cititori imaginari. Scrii, dacă ești realist și deschis, pentru că scrisul în sine este un proces, un potențial deja în derulare, cum mi s-a întâmplat mie la fiecare din micile întâlniri cu acele persoane/personaje despre (sau pornind de la) care, (aproape) „live”, am scris firesc în jurnal. Dar în sens invers, să ții cu tine strâns de mână, lângă textul pe care tocmai îl scrii, potențialitățile unui dialog cultural pornind de la ceea ce scrii, mi se pare cam îndrăzneț. Sunt deja milioane de biblioteci fizice și virtuale de la care se poate oricând porni orice dialog. 

3. „Cu semnul de după”, cum spun italienii de fiecare dată când votează greșit (și chiar în timp ce răspund, de la Padova, la această anchetă votează greșit), sigur că se pot identifica unele continuități sau discontinuități sau un film logic personal. Poate că voi sta cândva să (mi) le refac, deși eu sunt mai degrabă genul de om care citește, cum și scrie, cumva compulsiv, fără vreo nevoie de sistematizare, și sunt lungi perioade când nu citesc nimic. Sunt un fel de contemplativ fără obiectul contemplației. Prin impuls; pe secvențe; în salturi. Îmi sunt vii, prin urmare, generațiile literare precedente prin câteva cărți aparte și unele impresii mai de ordin general, însă nu pot să spun că păstrez în minte raporturi exacte între cei din generațiile precedente și cu atât mai puțin între aceștia și mine. Îmi plac și azi unele poeme de Geo Bogza, Gellu Naum, Iustin Panța sau, de exemplu, pentru că deja o amintisem, Angela Marinescu, și îmi plac volume întregi de câțiva autori de astăzi. Dar cum „pe poeți să nu-i crezi” (după cum îmi amintea profesorul Dan Octavian Cepraga – deși, după mine, ești Poet o jumătate de oră pe an, când scrii, și o altă jumătate, tot de oră, când nu scrii; foarte puțini pot să fie excepția), și cum nu am lângă mine în acest moment niciun critic literar, aș clasa subiectul spunând că mă aflu într-un raport de discontinuitate (electivă) în continuitate (selectivă). 

4. Când contra-modelul subversiv nu implică și un mic „toți se urăsc pe toți”, cum se va fi tot întâmplat, de fapt, în ultimii 30 de ani literari (spun 30 pentru că i-am prins, mai mult sau mai puțin conștient, și eu), sigur că, de dragul literaturii, pot să consider orice. Am citit însă – pentru că am tradus pentru Litera – în ultimul timp o serie de cărți legate de psihologia omului de rând, care e și foarte aproape, în fundamentele ei, de a scriitorului, așa încât unele subversivități le-aș privi (și) mai mult din perspectivă umană decât strict literară. Fără, desigur, a cădea în excese – precum cele recente ale simpaticului critic Mihai Iovănel – de a ideologiza reușita literară sau a face ierarhii (literare, morale…) pornind de acolo. Ceea ce ne definește ruptura de ceilalți și de tradiția lor literară ne definește și mai bine ruptura față de noi înșine (față de alți mici și polemici noi înșine…), și e, fără a fi un scop în sine, uneori necesară.    

5. Externe – poate mai eteroclite decât altădată, de la poezia lui Eminescu și până la proza optzeciștilor, asta poate și pentru că astăzi se traduce relativ puțin, din punctul meu de vedere. De exemplu, eu am tradus – în Borderline 2000. Zece autoare pentru o antologie a poeziei de astăzi apărută, în 2021, la editura orădeană Ratio et Revelatio, care, din ce știu, a făcut ad-hoc o excepție, nepublicând până în acel moment poezie – grupaje consistente de 6 poete italiene despre care nu auzisem nimic în România și despre care nici n-aș fi avut vreo șansă să aud (dovadă că nici după apariția antologiei…). Ar mai fi probleme legate de selecție: am citit autori buni traduși cu volume sau selecții de texte mai puțin bune, ca să nu spun altfel. De aceea, probabil că se citește tot mai mult direct în original, în special poezie în engleză (proză poate și în alte două-trei limbi), și „pe apucate”, fără o ordine. Sesizez, când și când, mici serii de influențe… haotice între paginile aceleiași cărți, dar pornesc de la prezumția de nevinovăție. Prin urmare, n-aș putea identifica riguros câteva linii „forte”. Observ – cu o oarecare plăcere – că unii tineri debutanți reinventează și… douămiismul.

*

Ștefania Mihalache

1. Influențele mele au venit pe linia Facultății de Litere de la Brașov. Am avut norocul să fiu studenta lui Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu, Alexandru Mușina, Romulus Bucur, Mihai Ignat. Scriitorii, dintre care unii vârfurile generației ’80, mi-au fost și profesori. Eu am deschis ochii asupra unei literature in the making, vii, care se manifesta în jurul meu, și despre care învățam deopotrivă la cursuri. În paralel, publicau și nouăzeciștii, iar generația 2000 stătea să erupă cu furia tipică generației care-și suprimă predecesorii. Pe mine optzeciștii mă fascinau, erau canonici, cel mai tânăr canon. Cu generația 2000 eram în tangență când și când. Am fost, în mod întâmplător, la aceeași masa cu Marius Ianuș și Dumitru Crudu într-una dintre ocaziile în care plănuiau manifestul fracturist. Pentru mine era mai degrabă o trăsnaie, o acțiune violent-simpatică în genul discursurilor avangardiste, dar nu am simțit pofta să mă arunc în ea. Eu învățam să scriu în ritmul meu, iar când, în urma cenaclurilor și a altor întâlniri literare, mi se părea că împrumut un ton sau altul, eram nemulțumită. M-au influențat și beatnicii mult, via Adrian Lăcătuș, dar, ca să clarific, influențe pentru mine nu sunt textele și tonurile pe care, mai mult sau mai puțin, le preiei în scrisul tău, ci acelea din care înțelegi ce înseamnă poezia. Cum e, de exemplu, Berryman, deși nu se vede nicăieri în textele mele. Așa ca o descoperire personală este Silvia Plath. Dar nici ca ea nu scriu.

Influențele sunt pentru mine mai mult un fel de culoare psihică pe care o împărtășesc cu alți autori.

2. Am avut multă vreme tendința de a intra în dialog cu alte opere. Cel mai mult se vede în Est-falia, romanul meu de debut, care are și o componentă metaliterară puternică. Acum ascund referințele culturale pe dedesubtul textului. Pe lângă dialogul asumat, există însă, în orice text infuzia unui aer al timpului, care însă e mai pregnant și inevitabil față de cum exista la moderni pentru că astăzi totul este conținut. Mediile, în toată diversitatea lor (colective sau individuale, profesionale sau, nișate sau mainstream), înflorind cu ajutorul tehnologiei, au devenit o imensă fabrică de conținut. Scriitorul trebuie să se poziționeze într-un fel sau altul față de conținutul care se revarsă asupra percepției sub toate formele și pe toate canalele. Firele culturale trebuie desprinse din masa amorfă a conținutului în condițiile în care nu știm în ce măsură se mai poate vorbi de o cultură înaltă sau care mai sunt instanțele care validează actele culturale. Conținutul la care suntem expuși, care va ajunge în curând să se autogenereze ca discursul în textualismul de altădată, trebuie verificat, ca știrile, din trei surse. Trebuie spus însă că văd autori, cum sunt Răzvan Țupa, Claudiu Komartin, Cosmin Perța și alții care se îndreaptă spre mixarea literaturii cu alte forme de artă, cu ritmuri și muzică, cu forme puse la dispoziție de internet care duc la rezultate promițătoare. Cu avansul amețitor al tehnologiei, cred că literatura va ajunge în zone de exprimare neîncercate până acum, iar dialogul se va multiplica pe verticală și pe orizontală.

3. Știu că literatura nimănui nu plutește într-o bulă independentă și că operele decurg unele din altele în felul în care oamenii decurg unii din alții. Cred că acest sens, mai degrabă organic, îl dau continuității.  Dar cred mai degrabă în ceea ce scapă atât continuității cât și discontinuității, adică acelei amprente unice a scriitorului care se situează în afara raportului și relațiilor chiar și atunci când aleargă către ele.

4. Subversivitatea de care au avut nevoie optzeciștii nu are cum să mai fie necesară, mai ales că, în cazul lor, a avut și o importantă componentă de rezistență vizavi de un regim autoritar. Cred că odată cu aplombul generației 2000 s-a terminat și cu modalitatea de a intra în literatură rostind un „Nu” zgomotos și demonstrativ. Aparițiile ultimilor 10-15 ani mizează, am impresia, pe asocieri, pe grupări mai mici care se manifestă fie pe platforme online, bloguri, hub-uri, evenimente și cenacluri mai mici sau cluburi de lectură ca Institutul Blecher sau Nepotu’ lui Thoreau, de asemenea festivaluri deja longevive, consacrate ca Poezia e la Bistrița, sau altele de anvergură cum sunt FILIT sau FILTM. Cred că acesta este modelul de afirmare literară actual, și cu cât se înmulțesc și devin mai diverse tipurile de interacțiune literară (ajutate de tehnologie) cu atât mai bine literaturii contemporane.

5. Există câteva sintagme puse în circulație (și) la noi, cum ar fi postumanismul, poezia conceptuală, world literature toate reprezentând deschideri spre spațiul american. Ca și înaintașii optzeciști, postdouămiiștii sunt inspirați și dornici să încerce mișcările literare și ideologiile de peste ocean, astfel încât, putem vedea aici un fir de continuitate între generații literare. Interesul pentru mediu și ecologie pătrunde și el în spațiul nostru literar. Pare că poezia (fiind și mai înclinată spre zona performativă) preia mai ușor noile influențe, proza cristalizându-se în jurul acestor curente mai mult ca o reflectare a preocupărilor unei cât de cât închegate clase de mijloc. Văzute de jos, formele literare noi par eteroclite pentru că nu mai există centre puternice offline de magnetizare a autorilor și scrierilor lor, ci mai degrabă focalizări regionale în online cu anvergură și manifestare offline variabilă. 

*

Andrei Mocuța

1. Pentru că sunt un avid cititor de literatură americană, era firesc să îmi regăsesc modelele printre scriitorii din capătul îndepărtat al lumii. Fascinația depărtărilor, nu-i așa? Unul dintre ei este ultimul reprezentant al generației Beat, celălalt este unul dintre cei mai radicali contestatari ai beatnicilor, pentru stilul lor dezordonat de viață și falsa cale spirituală de care se folosesc pentru a-și justifica modul libertin de existență (droguri, alcool, sex). Dar să îi luăm pe rând. Primul este Richard Brautigan, un beatnic întârziat,care nu are nici o legătură cu perioada efervescentă a mișcării inițiate de Jack Kerouac, el (Brautigan) fiind mai degrabă un închizător de cerc. Un scriitor mult mai talentat decât Allen Ginsberg, Jack Kerouac sau William S. Burroughs, însă, din păcate, mai puțin celebru decât aceștia, și ei mai degrabă recunoscuți pentru formarea nucleului dur al mișcării Beat decât pentru opera lor. Brautigan mi-a dezvăluit tainele poeziei într-o perioadă în care genul liric era pentru mine un corp total străin. Am început să experimentez versul pentru prima oară traducându-l pe el în limba română. Din acest exercițiu a ieșit o frumoasă antologie poetică Brautigan, prima din România. Ea a apărut în 2018 la editura Paralela 45, cu titlul Ilustrată din Chinatown. Al doilea scriitor american care m-a influențat este răzvrătitul, iconoclastul, retrasul din viața publică, nimeni altul decât J. D. Salinger. Lui i-am dedicat și o teză de doctorat, din care a ieșit o monografie onorabilă, tot prima din România, în 2015. Am optat pentru o teză de tip monografic din simplul motiv că viața și opera scriitorului american își corespund atât de fidel una alteia, încât de cele mai multe ori vocea naratorului se diluează în cea a însuși autorului în carne și oase. Odată cu izolarea în Cornish, Salinger a început să se piardă atât de intens într-o literatură a sinelui, încât s-a înstrăinat de soție și de copii și a devenit treptat un membru adoptiv al familiei ficționale Glass. Convingerea sa că arta se intersectează cu spiritualitatea a rezultat într-o atitudine, la propriu, meditativă față de scris. Scrisul ca meditație necesită izolare și concentrare totală. Odată ce a îmbrățișat această metodă, a început să înțeleagă că forfota publicității și faima îl împiedică să își desfășoare atât munca, cât și rugăciunea. Meditația cere ca prim pas desprinderea de propriul sine. Pentru el, promovarea agresivă a unei cărți ce a fost scrisă în echilibrul perfect dintre inspirație artistică și meditație transcendentală echivalează cu cererea de drepturi de autor pentru rugăciuni.

2. Un rol destul de mare. Sunt un autor care practică livrescul și meta-literatura și nu ascund acest lucru. Mulți consideră aceste referințe și intertextualități drept perimate și desuete. Eu, pe de altă parte, găsesc biografismul și naturalismul în floare în egală măsură inestetice, atâta vreme cât ele au doar efectul unui simplu reportaj. Cred că volumul meu de proză cel mai plin de referințe din cultura pop este Superman vs. Salinger, un fel de lume întoarsă pe dos a super eroilor, unde se regăsesc atât cei arhicunoscuți din universurile Marvel și DC Comics, dar și mulți super eroi noi, inventați. Mai apar pe acolo și scriitori, desigur, de la Salinger, Houellebecq, George R. R. Martin, Frank Herbert, Alejandro Jodorowski, Richard Brautigan, Stephen King, până la figuri autohtone precum poetul arădean Petru M. Haș. La fel de plin de referințe este și documentarul meu semi-ficțional Biblioteca Brautigan, o bibliotecă latentă din Statele Unite care adună numai manuscrisele autorilor refuzați de edituri. Fiecare manuscris conține câte o poveste unică, imaginată de scriitori aspiranți din întreaga lume care nu au ajuns să publice niciodată. În limba engleză sau multe altele, chiar și română. Nu vă încarc cu numele lor fiindcă sigur nu ați auzit de ei și nici nu veți auzi vreodată.

3. Și, și. Depinde la care dintre generațiile precedente ne referim. Cu toate că am debutat în 2006, mă simt mai apropiat de estetica optzeciștilor decât de cea a douămiiștilor.

4. Nu. Cel puțin în literatura română contemporană pe care o citesc eu. Și vă pot spune și cine anume. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Bogdan Răileanu, Suzănica Tănase, Monica Tonea, Robert Șerban, Anastasia Coste, Andrada Yunusoglu, Alexandru Roșu, Ciprian Măceșaru, Teodora Vasilescu, Cosmin Perța, Andrei Ionescu, Vlad Drăgoi, Cosmin Leucuța, T. O. Bobe, Ramona Micu, Ștefan Caraman, Savu Popa, Victoria Tatarin, frații Vakulovski. Nu știu alții cum sunt.

5. Nu cred în sistematizări. Literatura, indiferent de vremuri, de influențe și de confluențe, a fost mereu eteroclită, imprevizibilă și greu clasabilă.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 29-34]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.