Argument

Problema modelor și a modelelor, a importurilor culturale și, pe cale de consecință, a influențelor în edificarea literaturii și culturii române este una care a ocupat avanscena studiilor de istorie și teorie literară vreme îndelungată, de la „formele fără fond” (T. Maiorescu) până la „postmodernismul fără postmodernitate” (Mircea Martin). Mutația estetică pe care au promovat-o, în mod foarte zgomotos, poeții optzeciști (mai ales lunediști), prin revendicarea spațiului cultural american (în timp ce, așa cum știm, prozatorii optzeciști s-au păstrat mai aproape de textualismul francez), a fost într-o oarecare măsură continuată de generația 2000, fie și sincopat, cel puțin prin păstrarea aceleiași direcții americane, mai ales a școlilor literare de la San Francisco și New York, ca influență predominantă, dar nu și singulară. Este identificabil un nucleu comun, nu doar în termenii aceluiași centru de referință, ci și în ceea ce privește mecanismele de integrare și raportare la tradiția literară autohtonă, respectiv la dominantele culturale importate. În literatura română extrem-contemporană, a „postmodernității fără postmodernism” (Paul Cernat), a metamodernismului sau postumanismului (terminologie care, la rândul ei, invită la multiple problematizări, 2010 fiind considerat anul de referință în opinia lui Alex Ciorogar), categoriile de relații dintre scriitori / opere și astfel raportul cu modelele canonice – sub impactul media și new-media, respectiv al tehnologiilor digitale – suferă transmutări. Revista „Vatra” vă invită la o reflecție asupra modului în care au fost (și sunt) metabolizate, de-a lungul celor trei generații literare menționate, relațiile productive dintre opere, modele/maeștri și noile repere culturale.

                                                                                    Senida Poenariu

***

I. Anchetă scriitori

1. Care sunt scriitoarele/scriitorii care v-au influențat? Cum v-au stimulat acestea/aceștia creația?

2. Ce rol atribuiți referințelor culturale în creația dumneavoastră (autori, opere literare, muzică, seriale TV etc.)? Cât de mult țineți cont de potențialitățile dialogului cultural atunci când scrieți?

3. Considerați că opera dumneavoastră se regăsește într-un raport de continuitate sau de discontinuitate cu generațiile literare precedente?

4. Considerați că în literatura română actuală, extrem-contemporană, mai avem de-a face cu un contra-model subversiv (importat, ca în cazul optzeciștilor, de pildă), respectiv mai este el necesar pentru a marca o ruptură față de tradiția literară?

5. Care ar fi liniile de influențe și confluențe majore (interne și externe), identificabile în proza/poezia actuală? Pot fi ele sistematizate unitar sau sunt, mai degrabă, eteroclite? Se poate spune că un anumit gen literar este mai susceptibil acestora, respectiv că are un grad mai ridicat de permeabilitate?

***

Maria Burceascu

1. Cred că sunt două tipuri de influențe în formarea mea ca autor. Pe de o parte, literatura străină, în mod special cea sud-americană, iar pe de altă parte, literatura română, în sensul unei matrice stilistice așa cum este ea definită de Blaga.

Ernesto Sabato este scriitorul care m-a stimulat în zona de realism magic, alături de José Saramargo, Mario Vargas Llosa, Isabel Allende și Gabriel García Márquez. Din operele lui Alice Munro am învățat precizia stilului, iar din literatura rusă contemporană, în mod special Ludmila Ulițkaia și Guzel Iahina, am preluat preferința pentru poveștile dense, cu personaje ale căror istorii personale reprezintă catalizatorul acțiunii.

Rolul literaturii române este cel puțin la fel de important pentru mine, deoarece este axa stilistică de-a lungul căreia mă mișc. Fie că vorbim despre autorii canonici, precum Marin Preda sau Camil Petrescu, sau autori contemporani precum Adriana Bittel, Marta Petreu și Lavinia Braniște, evoluția mea ca autor este rezultatul spațiilor creatoare descătușate de aceștia.

2. Deși literatura pe care o scriu nu abundă de referințe culturale, ele sunt prezente în subtext. Referințele culturale sunt, pentru mine, ca tușele îngroșate din fundalul unui tablou. Pe de o parte deschid discuția despre actul creator, iar pe de altă parte aduc niște accente aromatice. Însă dacă tușele sunt prea multe, nu doar că acoperă fundalul, dar distrag atenția de la subiectul tabloului.

Există un echilibru foarte fin între caracterul universal și cel specific al unei opere literare, iar o abundență de referințe poate să strice acest echilibru. Mărturisesc că, din postura de cititor, multitudinea referințelor culturale îmi creează mai degrabă senzația că privesc pe gaura cheii decât că sunt invitată să descopăr povestea explorând în voie spațiul ei.

3. Cred că putem vorbi despre ambele situații. Spre exemplu, prin preferința pentru filonul rural, dar și pentru recuperarea trecutului, mă regăsesc într-un raport de continuitate cu generația optzeciștilor clujeni și, în același timp, într-unul de discontinuitate cu douămiiștii.

Însă, pe de altă parte, dacă discutăm despre proza cu miză socială și despre abordarea criteriului social în defavoarea celui estetic, atunci raportul devine unul de continuitate cu generația douămiistă. 

Raportându-mă la generația literară din care fac parte, suntem în punctul în care literatura română se bucură de o libertate deplină. Nu mai putem discuta despre cenzură, de orice fel, despre canoane impuse sau despre o moștenire grea și recentă, cum a fost aceea a Revoluției din ʼ89. Eu simt această libertate, simt că, prin distanța temporală față de evenimente, pot să explorez cu o anumită detașare teme ale trecutului, în sensul în care nu există presiunea de a o face și devine strict o opțiune personală.

4. Cred că subversivul face parte din fibra literaturii, iar ruptura față de tradiție este traiectoria naturală a acesteia. Aș spune chiar că subversiunea în literatură este o stare de normalitate, pentru că ea corespunde mutațiilor valorilor estetice care se schimbă în funcție de schimbarea sensibilității generațiilor. Sigur, nu mai discutăm acum despre un subversiv a cărui necesitate este dată de cenzură, dar tendința de a te rupe de o anumită tradiție literară există.

E suficient să remarcăm temele literaturii extrem-contemporane pentru a observa acest lucru. Spre exemplu, imaginarul distopic traversează o perioadă foarte bună acum, în condițiile în care literatura distopică română este mai puțin reprezentată în tradiția literară. Pe de altă parte, ruptura față de o anumită generație literară poate însemna apropierea față de o alta de dinaintea ei, așa cum este cazul întoarcerii către poveste a generației extrem-contemporane. 

5. Cred că o linie de influență majoră în proza contemporană o reprezintă reabilitarea ideii de poveste, în discontinuitate cu experimentul naratologic de tipul noului roman francez. Experimentele literare autoreferențiale și care accentuează mai mult mecanismul de creare a unei povești decât povestea în sine au lăsat locul preferinței pentru narațiunea pură. Senzația mea este că trăim o perioadă spectaculoasă în istoria umanității, iar proza actuală captează atenția în măsura în care reușește să reflecte aceste povești extraordinare.

O altă linie de influență este dată de revenirea la caracterul esențial al literaturii, în sensul filosofiei existențialiste. Vorbim despre o literatură a conștiințelor care propune personaje capabile să trăiască experiențe fundamentale. Nu în ultimul rând, putem discuta despre un filon realist mai dur, pe de o parte influențat de zona literaturii americane iar, pe de altă parte, de elemente de realism magic aparținând literaturii sud-americane.

Dacă e să mă raportez la un gen literar cu un grad mai ridicat de permeabilitate la aceste influențe, atunci aș aminti, în primul rând, proza scurtă și, în al doilea rând, romanul.

*

Teodora Coman

1. Cam toți, ceea ce diferă e gradul de influență mai mult sau mai puțin conștient, explicit, ba chiar mă las influențată de oricine, nu am anxietatea de care vorbea Harold Bloom. Niciodată nu scriu din senin, ci după o interacțiune cu o anumită carte sau anumite cărți. Dau, totuși, câteva nume la care am observat că revin aproape instinctiv: Constantin Acosmei, T. Khasis, Kafka, Pessoa, Lydia Davis, Clarice Lispector, Gonçalo M. Tavares, Herta Müller, Aglaja Veteranyi. Ideală mi se pare combinația dintre intensitatea Claricei Lispector, să zicem, și cerebralitatea lui Pessoa. Deși sunt scriitori atât de diferiți, de la amândoi am învățat că poți scrie cel mai bine atunci când relația cu eul se relaxează până la suspendarea sau relativizarea lui în raport cu lumea. E normal ca fiecare scriitor să vrea să fie cât mai original, dar, uneori, este în beneficiul scriiturii și al nivelului de înțelegere să fii cât mai puțin tu însuți, să faci cât mai puțin caz de tine. Altfel spus: „Youʼd better write than being a writer.”, procesarea emoțională, cognitivă, identitară și valorică se produce oricum prin actul scrisului.

2. Nu cred că se poate scrie fără influențe, scrisul este, inevitabil, un răspuns la o astfel de experiență, conștientizată sau nu, indiferent din ce mediu vine. Înțelesul unui poem nu poate fi decât alt poem, spunea un critic celebru, iar orice scris se naște ca o adnotare fizică sau mentală pe paginile cărților citite. Procesul poate lua forma unei rescrieri, a unei distorsiuni, răstălmăciri sau deconstruiri metodice, a unei contradicții/controverse, indiferent că e vorba de o carte, o melodie, un film. Pentru mine, influența este (și) o formă de gratitudine cognitivă și emoțională, cel puțin, eu asta simt când am imboldul de a-mi verbaliza reacția sau replica la ceea ce mă atinge și mă schimbă, fiindcă a adus ceva în plus față de ce știam sau credeam că știu. Nu degeaba a apărut conceptul „uncreative writing” al lui Kenneth Goldsmith, fiindcă de un dialog implicit este vorba în orice tip de receptare (cu tehnici de negociere bazate pe apropiere și apropriere a enormei cantități de texte deja existente), chiar și atunci când ni se pare că procesul ăsta nu are loc, fiindcă, din afară, tot ce se întâmplă în câmpul mental pare tăcere. De altfel, asumarea influențelor face parte din integritatea oricui se ocupă cu scrisul sau cu altă formă de creație (îmi vin în minte scenariile lui Radu Afrim, ce face el din clasici precum Cehov, de exemplu), ele figurează ca un corp de (re)surse căruia i se alocă un spațiu separat în volumele poeților tineri, care adaugă playlist-urile generatoare de vibe poetic (vezi Lucian Brad, Krista Szocs, Andrei Zbârnea) sau fotografiile cu peisaje generatoare de eco-poezie (Gabi Eftimie, Mihnea Bâlici). În volumul „Softboi mimosa” al lui Tudor Pop (editura OMG, 2019), apar inserții din mediul virtual: replici, meme, emoticoane. Așadar, talentul se autodefinește mai degrabă ca un modus operandi al surselor și influențelor preexistente, fiindcă vechiul principiu „a ști cum să furi de la maeștri” a devenit o practică transparentă, iar lumea nu se mai reduce doar la marile modele literare, ci la stimulii din viața de zi cu zi.

3. Mă feresc de „operă”, conceptul nu mai funcționează. Proiect, demers, experiență, experiment, practică sunt termeni mai potriviți pentru oferta diversă din câmpul contemporan și extrem de divers al artelor. Poate că e mai bine ca cineva care scrie să nu vorbească despre propria ispravă, nu degeaba spunea Ferrante că altora le revine sarcina metatextului, e destul că scriitorul a produs textul/ materialul în sine. Cred, totuși, că adevărul se află la mijloc: scrisul reflectă, inevitabil, momentul și contextul în care scrii, dar încearcă să aducă și un element de discontinuitate nonconformistă. Nu știu dacă am reușit să fac asta.

4. Literatura contemporană nu mai este subversivă, fiindcă nu se mai confruntă cu constrângerile ideologice dinainte de ʼ89, nu are clandestinitatea activată în raport cu o cenzură oficială, ci mai degrabă orgoliul de a se impune ca alternativă la establishment-ul literar, ceea ce a și reușit, de altfel: apare în topurile și nominalizările la premiile literare și nu mai poate fi ignorată, în ciuda anumitor scandaluri și contrareacții. Așadar, de un caracter polemic este vorba, nu de unul subversiv, prin propunerea unor alternative legate de practici discursive mai mult sau mai puțin de nișă: performance, instalație, depoetizare voită prin includerea registrelor funcționale ale limbii sau a jargonului, hibridizare. Formulele sunt atât de diverse (postironie, gamificarea discursului după jocuri video, experimentalism, de la sonet până la un anumit ermetism, colocvializare ostentativă, fractalizarea percepției, „noul ruralism” sau noua poetică eco, discontinuitatea rizomatică a „multirealităților întortocheate”, formula maximală a acumulării simultane de referințe, de tip „poetic data”), încât asistăm la un pluralism ireductibil. Oferta literară de astăzi mi se pare mai bogată ca oricând, indiferent de generație.

5. Departe de a avea pretenția unui răspuns exhaustiv, cred că, în poezia actuală, se remarcă o atrofiere a dominantei antropocentriste, din concurența cu viziunile post- și trans- (noua direcție asumată de editura OMG de la Cluj, dar și de Fractalia) și a hibridizării voite. Experimentul a câștigat tot mai mult teren, mai ales în poezie, mult mai permeabilă la abordări neconvenționale (Val Chimic, Cosmina Moroșan, Vlad Moldovan, Florentin Popa, Alex Văsieș. Lucian Brad, Deniz Otay, Timotei Drob, Vlad Drăgoi, Tudor Pop, Ionel Ciupureanu, Bogdan Ghiu, Radu Andriescu, Răzvan Țupa, Dmitri Miticov, Mihok Tamas), interculturale (Trado scris la patru mâini de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad, deși grupului Margento îi revine meritul acestui tip de scris la mai multe mâini, prea puțin apreciat în anul apariției, 2012), metadiscursive (Bogdan Ghiu, Andrei Codrescu, regretatul Gheorghe Iova) sau transdiscursive („Tone de aur” de Timotei Drob, OMG, 2019, „Arta războiului” a lui Romulus Bucur, Tracus Arte, 2015 sau recentul „Ofsaid” al lui Moni Stănilă, Nemira, colecția Vorpal, 2022). Și în proză, lucrurile se mișcă bine: este mult mai fluidă și accesibilă, impactată de cursurile de creative writing, pe care unii le privesc ca pe o formă de uniformizare a scriiturii, de cădere în facil; mie, una, mi se par binevenite. Prozatorii consacrași au abordat și genuri considerate până nu de mult marginale, așa cum este literatura pentru copii (Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Dan Coman, Diana Geacăr, Radu Vancu, Veronica Niculescu, Mircea Pricăjan, Flavius Ardelean, Lavinia Braniște, Călin Torsan), iar alții s-au specializat pe această nișă, cum o fac de câțiva ani încoace Alex Moldovan, Adina Rosetti, Adina Popescu. Unii poeți au trecut și la proză (Cosmin Perța, Diana Geacăr, Radu Vancu, Andrei Dósa, Bogdan Coșa, Lavinia Braniște, Ioana Nicolaie, Moni Stănilă) sau le-au scris în paralel: Dan Sociu, Dan Coman, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ștefan Manasia, Elena Vlădăreanu, frații Vakulovski.  Toate editurile care se respectă au înțeles că trebuie inițiată categoria distinctă a prozatorilor români, indiferent că sunt debutanți sau consacrați: Humanitas, colecția Contemporani sau Junior, Nemira, colecția nʼ autor, colecțiile Ego Proză sau Junior ale editurii Polirom. Nu pot să nu observ emergența autoarelor, atât în poezie (Anastasia Gavrilovici, Cristina Stancu, Livia Ștefan, Cătălina Stanislav, Deniz Otay, Ileana Negrea, Ștefania Mihalache, Ramona Boldizsar, Alexandra Pâzgu etc.), cât și în proză. Așadar, femeile scriitoare nu mai pot fi ignorate: Tatiana Țîbuleac, Raluca Nagy, Lavinia Braniște, Veronica Niculescu, Simona Goșu, Alina Nelega, Elena Vlădăreanu, Diana Geacăr, Corina Sabău, Ioana Nicolaie, Maria Orban, Ema Stere, Anca Vieru. Lavinia Braniște și Ștefania Mihalache au introdus în proză lumea corporatistă, alături de scriitori precum Sebastian Sifft, iar Raluca Nagy plasează epicul în spațiul nipon din perspectiva străinei care încearcă să se adapteze („Un cal într-o mare de lebede”), așa cum o face și Ruxandra Novac, într-un registru mai melancolic-alienant, în poezie („Alwarda”). Nu îi pot uita pe Augustin Cupșa, Liliana Corobca sau Bogdan Coșa, care surprind lumea postcomunistă condamnată la sărăcie și practici clandestine/ ilegale de supraviețuire a copiilor sau familiilor cu membri plecați la muncă în străinătate. Mihai Radu, Sebastian Sifft, Cătălin Pavel și Cosmin Leucuța excelează în romane cu tematică și registre neașteptate, incomode și atipice în tradiția prozei autohtone. Scriitoarele douămiiste și nu numai continuă să scrie în formule perfecționate (Svetlana Cârstean, Gabi Eftimie, Cristina Ispas) sau complet schimbate (Diana Geacăr, care a adoptat o poetică a discreției, sau Ruxandra Novac, complet diferită față de volumul ei de debut).

Nici senioarele nu s-au lăsat mai prejos: Nora Iuga a fost publicată constant de Casa de Pariuri literare (menționez doar câteva titluri: „Captivitatea cercului”, „Vina nu e a mea”, „Scrisori neexpediate”), Mariana Codruț își cultivă consecvent filonul etic („Hiatus” – 2015 și „Pulsul nu poate fi minimalist” – 2019, după antologia „Areal” din 2011, cuprinzând texte publicate între anii 1982 și 2007), iar editura Cartier a publicat în 2021 antologia „Zonă complice”, cu texte alese de Bogdan Crețu. Angela Marinescu continuă să fie o referință poetică prin formula ei antiestablishment, „subpoezie”; în 2010 i-a apărut „Blindajul final” la Tracus Arte, editura Charmides i-a reunit poezia și proza în formatul „Opere complete” (2015, 2016), iar Casa de Pariuri Literare a continuat să o mențină în centrul atenției binemeritate prin reeditarea debutului „Sînge albastru”, din 1969, și recentul „Păsările pe cer țipă” (2021). Rodica Drăghincescu a revenit cu două volume prea puțin observate, „Fraht” (2018) și „Copilul cu piele de iarnă” (2020), Ruxandra Cesereanu a publicat atât poezie („Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest” – 2018; „Sophia România” – 2021), cât și studii/eseuri: „Călătorie spre centrul infernului. Literatura și memorialistica închisorilor și lagărelor comuniste”, 2018, „De la Golania la #rezist. Jurnal civic 2017 – 2019”, „Tricephalos”, 2019. Simona Popescu a surprins plăcut cu „Cartea plantelor și a animalelor”, după 15 ani de la publicarea ultimului ei volum de poezie, prin erudiția și subtilitatea unei poetici eco, în trendul dezindividualizării discursului poetic practicat de cei mai tineri poeți: Ioan Coroamă (în „Colectiva”), pe urmele lui Andrei Doboș („Valea rea”, „Spiro”, „Carst”),  și ale Gabriellei Eftimie („Nordul e o stare de spirit”„,Sputnik în grădină”). Ioana Geacăr s-a remarcat prin cărțile apărute la Casa de Pariuri Literare: „Iarna umbrele copacilor sunt verzi” (2022) și „Sfumato” (2020).

Discursul feminist este tot mai pregnant, în forme radicale (Medeea Iancu) sau mai difuze, iar literatura queer (Iuliana Negrea) a ajuns, inevitabil, și în zonele establishment-ului literar care încă își acoperă urechile pudibonde cu palmele. Un caz aparte este Cosmina Moroșan, cea mai experimentală dintre poete, cu o formulă avangardistă, greu digerabilă prin pulverizarea subiectului și a sensului într-un flux discursiv de (auto)simulare a realului, fiindcă adevărul este că, în era digitală, simulările și simulacrele lui Baudrillard preced originalul. Așadar, Cosmina scrie în acord cu această schimbare de paradigmă ontologică și epistemică. La polul opus aș plasa-o pe Gabriela Feceoru, care demonstrează că biografismul confesiv nu s-a epuizat. Poeta care se declară „sentimentală” cultivă o scriitură cu miză ontologică, fără graniță artificială între text și viață, de o sinceritate aproape insuportabilă, cu vulnerabilități expuse într-o formulă sacadată, concentrată, intensă. Feminismul ei de tip traumatic are la bază empatia, nu fronda discursivă (Livia Ștefan) sau tranșanța ideologică, prezentă la Miruna Vlada sau Medeea Iancu. Ultimele sale volume sunt „Aștept primăvara și vine – Dragoș” (Casa de Pariuri Literare, 2022) și „Vax” (Charmides, 2022).

În fine, nu am cum să reduc sau sistematizez asemenea divergență a form(ul)elor poetice ale scriitoarelor, dar pot constata că feminitatea a cartografiat noi teritorii de expresie și își asumă registre sociale, politice, economice (Elena Vlădăreanu în „bani, muncă, timp liber”, Nemira, 2017), funcția de documentare, interogare și explorare a regimului comunist sau a tranziției spre capitalismul sălbatic („minunata lume Disney” a Elenei Vlădăreanu, romanul „Sonia ridică mâna” al Laviniei Braniște, volumele „Roșu, roșu, catifea” și „Toți copiii librăresei” ale Veronicăi Niculescu, romanul „Și se auzeau greierii” al Corinei Sabău), demistificarea maternității și a feminității (Tatiana Țîbuleac în cele două romane, „Vara în care mama avea ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, publicate de Cartier), limitele idealismului politic (Paula Erizanu, „Ard pădurile”, Cartier, 2021),  tranșanța detabuizării, a deconstrucției culturale a tiparelor impuse de patriarhat, indiferent de genul literar, mai pregnant în poezie: Miruna Vlada, Livia Ștefan, Gabriela Feceoru, Olga Ștefan, Medeea Iancu, Iuliana Lungu. Ah, era să uit de două apariții editoriale obligatorii pentru viziunea de ansamblu asupra contribuției scriitoarelor la literatura noastră: antologia de poezie feminină apărută în trei volume la Editura Cartier, „Un secol de poezie română scrisă de femei”, de care sunt responsabile admirabilele Alina Purcaru și Paula Erizanu, și „Fete pierdute: Notițe pentru o istorie a poeziei feminine românești” (2021), scrisă de criticul Alexandru Cistelecan.

Dintre scriitorii seniori care continuă să scrie, i-aș menționa pe Romulus Bucur, cu volumele „Odeletă societății de consum” (Tracus Arte, 2018), „Opera poetică” (Cartea Românescă, 2017), „Despre prieteni și singurătate” (Tracus Arte, 2020), Bogdan Ghiu cu metapoetica sa „arhipelogică” inconfundabilă în „(Poemul din carton) Urme de distrugere pe Marte” (Cartea Românească, 2006), în „Opera poetică” (Paralela 45, 2017) și în „Cu Orice e posibil” (Nemira, colecția Vorpal, 2019), Cezar-Paul Bădescu („Luminița, monamour”, Polirom, 2006 și „Frica de umbra mea”, Polirom, 2019), Mircea Cărtărescu și performanța numită „Solenoid”, Octavian Soviany cu volumele de poezie „Pulberea, praful și revoluția” (Casa de Editură Max Blecher, 2012), „E noapte în Arhipelag” (Paralela 45, 2017) sau cu romane precum „Kostas Venetis” (Polirom, 2011), „Arhivele de la Monte Negro” (Polirom, 2012), „Casa din strada Sirenelor” (Hyperliteratura, 2020). Constantin Abăluță a fost foarte productiv, iar Casa de Pariuri Literare i-a publicat majoritatea volumelor de poezie, din care le amintesc doar pe cele mai recente: „poem pentru cei ce nu-s de față”, 2018; „coboară ziua lungă cât o viață”, 2021; „Trecerea în alt ocean”, 2018; „adevărul și peria de haine”, 2022). Lui Andrei Bodiu i-a apărut romanul „Bulevardul Eroilor” (Paralela 45, 2005), iar postum, volumul de versuri „Firul alb” (Tracus Arte, 2014), extrem de bine receptat de poeți din toate generațiile.

Cred că merită să amintesc și câțiva scriitori greu de încadrat într-o direcție anume și, tocmai de aceea, cu atât mai valoroși: Chris Tănăsescu, în formula Margento, entitatea colectivă formată de artiști din mai multe domenii („Nomadosofia” a trecut aproape neobservată prin caracterul ei experimental), Dmitri Miticov, cu „Dmitri: uite viața” (Casa de Editură Max Blecher, 2012) sau „Genul cinic” (Cartea Românească, 2015), Ionel Ciupureanu cu deconstruirea subiectului într-o disonanță polifonică stranie, cultivată în toate volumele apărute la Casa de Editură Max Blecher: „hangare”, „e timpul să visăm un măcel”, „Venea cel care murisem”, Bogdan Lipcanu, cu singularul „Fucktense” (Casa de Pariuri literare, 2010), Ana Pușcașu, cu „Te aștept ca pe un glonte” (Casa de Pariuri Literare, 2012), Octavian Perpelea, autorul volumului „Cu dricul pe contrasens” (Fractalia, 2015) sau Sorin Gherguț  („Trei”, Vellant, 2016; „Orice. Uverturi & reziduuri”, Pandora M, 2011).

*

Mina Decu

1. Gellu Naum și Iulia Hașdeu, Roberto Bolaño și Alejandra Pizarnik, Yukio Mishima și Ryū Murakami, Juan Rulfo și Enrique Vila-Matas, Roald Dahl și Simone de Beauvoir, Fumiko Enchi și Taneda Santōka, Florin Partene și Marguerite Yourcenar. Prin ce a plutit la suprafață după sedimentare, probabil.

2. Dacă prin faptul că pun pauză unui serial cu adolescenți la un cadru cu un apus văzut dintr-o cameră cu trei pereți de granit și unul de sticlă (nu-mi aduc aminte serialul) sau cu un surfer aflat pe creasta valului (vezi Point Break 1991) și de-acolo încep să scriu ceva, realizez un dialog cultural, atunci să spunem că țin măcar puțin cont de ele, de potențialitățile acestui dialog cultural. În rest, am tribute asumate și absorbite, rar enumerate, în ceea ce scriu, din mai multe sfere culturale și, da, cine știe, le poate recunoaște.

3. În primul rând că nu consider că am o operă, în al doilea rând, da, consider că ceea ce scriu eu se încadrează într-un Zeitgeist, fie că în raport de continuitate sau de discontinuitate cu generațiile literare precedente, dar sigur de breșe-itate, aș putea spune că mă localizez într-o breșă pe care am făcut-o în spațiul timpului meu, breșă care n-are neapărat proprietăți monadice, fiind mai degrabă transparentă și comunicând cu ce e la exterior prin mai mult decât printr-o presupusă fereastră.

4. Da, consider că avem de-a face cu un contra-model, dar nu știu dacă e neapărat unul subversiv. Se dorește evidențierea anumitor probleme sociale și recunoașterea faptului că poezia, literatura, este, volens nolens, politică, pentru că suntem cu toții cetățeni ai unui polis și tot ceea ce trece prin sau pe lângă noi, este politizat și ne privește, fără excepție, pe fiecare dintre noi. La fel cum accept și ader la varianta în care îmi pot acorda permisiunea de a mă sustrage oricărui tip de politizare și de a mă raporta doar la ceea ce consider eu ca fiind realitatea de extremă proximitate cu ceea ce este pentru mine extrem de important, ca, de exemplu, pareidolia și ceea ce scriu eu să se ralieze acestui tip de importanță primară în raport cu realitatea personal percepută. Da, consider că ambele variante de care am vorbit mai sus sunt importante și necesare și că o ruptură față de tradiție este oricând binevenită, pentru că acolo unde există doar tradiție nu poate exista progres.

5. Liniile de influență, așa cum am răspuns și la întrebarea anterioară, ar fi cele ale manifestului social, activism literar, în sensul de literatură ca activism, o îmbinare a esteticului cu politicul, biografism social, de cele mai multe ori urban, dar se pot observa și desprinderi ale rememorării spațiului rural, de multe venit din partea păturii de mijloc care arborează stindardul activismului social, din dorința de a se ralia unui curent emergent. Diaristica începe să capete și ea accente destul de puternic politizate. Deci, da, putem spune că sunt linii de influențe și confluențe majore sistematizate unitar, iar genul, din unghiul din care privesc eu ar putea fi cel liric, dar, dacă mă mișc puțin, pot observa că și în cel epic avem de-a face cu același tipar ca cel menționat mai sus.

*

Lia Faur

1. Nu am avut un model căruia mi-am dorit să-i semăn. Face parte din natura mea să nu imit, poate că în scris nici nu e atât de condamnabil, dacă asta te ajută să-ți găsești propria voce. Privind în urmă, nu sunt mândră de trufia mea. Am început să scriu din revoltă față de inegalitatea de gen. Eu însămi mă simțeam victima misoginiei exacerbate a cuiva. Educația primită de la femeile din familie nu-mi permiteau să vorbesc, și atunci scrisul a fost singurul mijloc de a mă exprima. Citeam Ana Blandiana și Magda Cârneci, în liceu. Am descoperit-o pe Anca Mizumschi. Mi-a plăcut volumul Mirunei Vlada, Poemextrauterine (2004) și al Liviei Roșca, Ruj pe icoane (2006). Fiecare îmi dădea revelații și îmi lăsa impresia că vorbește cu vocea mea. Am simțit entuziasmul ucenicei într-o „țară a fetelor” în care îi era permis accesul doar lui Gellu Naum. Pe el îl citeam în adolescență pentru că nu înțelegeam mare lucru și asta mă fascina. Poezia lui nu era niciodată revoltă, ci un mod de explorare a limitelor mele până în cele mai profunde neliniști. Ceva mai târziu, când ajunsesem profesoară, am ascultat-o pe Simona Popescu în mașină, cu boxele la maximum, „scrisul e ca visul”. Am înțeles că „Poezia / nu-i pentru proști / nici pentru proștii inteligenți / (care rimează cu genți!). / Nu mai citi pentru școală / ci pentru dumneata/non-lucrativ – animi causa, / fato, băiete, / animi causa / animi causa…”. O cunoscusem la o lansare de carte, la Arad, însoțită de Șerban Foarță și Ildiko Gabos. Mereu am admirat poetele, de fapt fragilitatea în raport cu vocea poetică, puternică. M-a influențat forța lor care lasă urme în creier și inimă.

2. Aș spune că mare parte din poemele mele au legătură cu epoca în care m-am născut, când mamele își aduceau copiii pe lume constrânse de un decret, amenințate cu închisoarea, uneori chiar cu moartea. S-a scris mult despre acea perioadă, iar eu mi-am propus să nu mă victimizez, să atrag atenția prin poezia mea. Pur și simplu nu puteam depăși un prag al existenței mele fără a scoate la suprafață straturile de respingere, plâns, bătaie, „eu te-am făcut, eu te omor”, prin care trece un copil nedorit. Personajul Kunta Kinte din filmul „Rădăcini”, ecranizat după romanul lui Alex Haley, în 1977, apare într-un poem din volumul Piele de împrumut, (editura Vinea, București, 2009, reeditat în 2018 la editura Brumar, Timișoara). Mă identificasem cu un negru de șaisprezece ani, urmărit de vânătorii de sclavi și prins pe când tăia un copac din care urma să cioplească obiecte minunate. Este urcat pe un vapor și însemnat pe viață cu fierul roșu. Kunta era curajos, suporta bătăile și umilințele fără a înceta să viseze la libertate. Fugea, era prins, bătut, dar nu renunța. Fugeam de acasă, eram prinsă, bătută, dar nu renunțam. Cam aceasta este legătura despre care vorbim. Am scris ascultând o piesă (Mon mec à moi, Patricia Kaas), fără a face referire în poem, și nu mare mi-a fost mirarea când Ioana Pârvulescu a scris o cronică în România literară (nr.1/2010): „Ceva din tonul dezabuzat al cântecelor Patriciei Kaas există în poezia Liei Faur, mai ales când pomenește de «tipul meu», un fel de mon mec à moi, și de raiurile artificiale ale unor Adam și Eva contemporani.” Ștefan Gheorghidiu (personajul din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu) a alimentat furia unor versuri cu celebra expresie: „totul sau nimic”. Europa, în primele luni de pandemie. Am scris în context, presimt că discursul meu poetic se va schimba.

3. Consider că poezia este mereu în raport de continuitate cu generațiile literare anterioare sau cele următoare. Nu se poate începe de la zero, oricât ne-am strădui, construim pe un fundament nediferențiat și ne exprimăm în sincronie cu timpul nostru. Modele avangardiste sunt vocea trecutului în concurență cu viitorul.

4. Există o tendință justificată de sincronism, manifestată prin modelul  performance-ului sau al personalismului biografic, de exemplu, dar nu cred că mai este de actualitate ruptura față de tradiția literară. Ea se manifestă firesc prin găsirea unui ritm original, care corespunde unui context temporal.

5. Aș spune că influențele majore în literatura română contemporană au început prin înlocuirea în comunicare a limbii franceze cu limba engleză. A devenit la modă să citim/cităm scriitori americani, descoperindu-i din curiozitate sau snobism. Dar chiar și așa, literatura americană se încadrează ca stabiliment al noilor concepte și valori ale culturii române. Vocea feministă, tot mai prezentă, este un rezultat al acestor influențe, precum și materializarea „visului american”, la care au aderat generații întregi de scriitori. Uneori „exigența” discursului respectă corectitudinea politică și morala americană. Poezia este mai absorbtivă decât proza, ea operează cu forme eteroclite, minimalism moderat sau discurs narativ, pe când proza păstrează o formă consacrată, în afara experimentului, cu mici excepții.

*

Gabriela Feceoru

1. Cu siguranță că toate interacțiunile mele cu scriitorii au contribuit la formarea mea. Pe mine m-au format și dialogurile din jurul întâlnirilor la cenacluri sau lansări de carte, festivaluri sau cu alte ocazii literare, prieteniile literare, schimburile de mail și serile când ne adunam ca să scriem poezie și apoi, bineînțeles, lecturile. Pot să redau numai o parte, căci îmi amintesc pereții camerei mele de cămin, în jurul patului meu, căptușită cu poeme, sunt mult mai multe poete și mult mai mulți poeți decât pot reda aici. Nu aș vrea să semene cu o poliloghie, dar să ofer câteva repere de marcaj în formarea mea poetică: Constantin Virgil Bănescu (Același cer ce nu e); Iustin Panța (Familia și echilibrul indiferent); Mihók Tamás (Winrar de tot; Cuticular); Radu Vancu, (Frânghia înflorită); Gelu Vlașin (Tratat la psihiatrie); Miki Vieru, (Ieri Park; Hotel Sud No. 2); Mircea Ivănescu (Cele mai frumoase poezii); Medeea Iancu (Delacroix este tabu: suita românească); Olga Ștefan (Charles Dickens); Miruna Vlada (Prematur); Angela Marinescu (Subpoezie); Mariana Marin (Un război de 100 de ani); Rodica Drăghincescu (Ah!); Ioana Nicolaie, (Lomografii), Angela Nache-Mamier, (scara b apartament 3); Floarea Țuțuianu (Sappho); Elena Vlădăreanu, (Non Stress Test); Rita Chirian (Casa fleacurilor); Ana Blandiana (Integrala poemelor).

2. Probabil că am ținut cu adevărat cont de posibilitatea dialogului dincolo de timp și spațiu cu alți scriitori răposați sau că am redat anumite emisiuni, posturi TV, opere literare și autori, cel mai atent, în volumul meu de poeme blister, carte cu care am debutat, probabil atunci simțeam nevoia să am alături de mine mai multe referințe, să mă conectez mai mundan cu puterea Universului. Cred că o făceam mai degrabă din dorința de a nu dialoga, expuneam ceva.

3. Criticii literari și istoricii literari au o pondere în ce înseamnă răspunsul la această întrebare. Treaba mea e să scriu poezie și să scriu cât mai relevant, și-mi place să nu o analizez chiar atât de lucid, dacă aș analiza tehnicitățile foarte lucid, n-aș mai putea scrie, ar deveni un calcul matematic (deși țin cont, sunt o regizoare a propriei poezii cu toate elementele ei). Tot ce pot să spun e că uneori mă vreau continuatoarea unora sau a altora (o fac înadins). Așa a fost și cu George Vasilievici, așa a fost și cu Mariana Marin, simt uneori nevoia să comunic cu ei. Călin Vlasie, editorul debutului meu, zicea că poezia mea este din stirpea poeziei Marianei Marin. Al. Cistelecan mai degrabă grupa poezia mea alături de poezia poetelor tinere: Hristina Doroftei, Roxana Cotruș, Crista Bilciu, dacă l-ați întreba pe DCE, ar avea altceva de zis sau Mihai Iovănel sau Cristina Timar sau Alex Goldiș sau alți critici de primă mână și în a căror instanță critică mă încred. Eu nu am să îmi judec poezia, dar ei au toate pârghiile. Mie îmi place să o trăiesc și să o scriu.

4. Avem, da. Și avem cel puțin o istorie a literaturii române contemporane care să ne ofere răspunsul (Mihai Iovănel, Istoria Literaturii Române Contemporane, 1990-2020, Polirom, 2021). În continuare, marile festivaluri de poezie de la ora actuală, sau măcar cele cu tradiție, podcasturile, interviurile, cronicile, acestea sunt de urmărit, dacă vrem să aflăm cine intră pe podiumul literaturii extrem-contemporane și cât se menține. În orice caz. Există o categorie de scriitori și la ora actuală ale căror scrieri proză/ poezie merită, de departe, medalii. A, că nu obișnuim să ne mai apreciem scriitorii și poeții cu adevărat importanți, dar avem și noi eroii literari ai zilelor noastre, eu însămi sunt fana unora dintre ei și am cheltuit constant sume importante pentru că îi prețuiesc și pentru că sunt consecventă să urmăresc scriitorii/ scriitoarele, poeții și poetele care marchează autentic literatura română.

5. Eteroclite. Nu au formule sinonime de scriere. Sunt scriitori/ scriitoare biografici/ biografice (Ioana Nicolaie, mai pronunțat în Cartea Reghinei, Miezul inimii) și la polul opus avem predispoziția spre nonbiografism, pură fantezie (Simona Poclid, Monștrii cu bot de catifea; Pescarul nimicului), (vezi și Dan Coman, poezia/ proza; Simona Popescu, poezia/ proza; Tatiana Țîbuleac, proza, Valentina Șcerbani și nu numai).

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 23-29]