Cosmina Moroșan

1. Influențele au calitatea unor acțiuni, ne afectează lent, vizibil-invizibil, alteori instant, ușor superficial. Mergând pe firele semantice și etimologice ale influenței observăm cum în franceza veche, pe lângă sensuri precum „inundație”, cuvântul influance desemna forța mistică a stelelor asupra activității omului. Un afect cu descântec celest. În latina clasică: verbul influo avea sensuri motrice concrete – „a scurge/ țâșni/ presa” și abstracte – „a se insinua/ invada”. Este un asamblaj din prepoziția in și verbul fluo– termen care palpează vâscozitatea (fluid) sau trasează meandre (fluviu), dar și bulevarde; există legături ipotetice cu o rădăcină care avea sensul de expansiune, umflare. Procesul „infectării cu celălalt” subîntinde, astfel, practici complicate de lucru cu fiecare. Evidențiez și prezența oscilantă a disponibilității: volatilă și încrâncenată uneori, suculentă și fericit-permeabilă în alte circumstanțe. Am speculat acest micro-prolog în jurul ideii de influență cât să mă pot scuza apriori pentru faptul că nu am liste care să-mi fi „spart” într-un singur fel mod(urile) de scris.

A fost, în preadolescență, lectura romanului Cel mai iubit dintre pământeni de Preda, în colecția prețioasă de la Prietenii Cărții, pe care, din fericire, mama mea o făcuse prezentă în casă. Petrini și Matilda deveneau entități-atmosfere, cu puteri copleșitoare. S-a mai întâmplat asta via cărțile livrate de Elena, prietena mea profesoară din gimnaziu. Mă opresc în special la e. e. cummings, care a deschis pofta de mai târziu pentru avangarda franceză (de la Prigent la Cadiot, de la Anne MarieAlbiach, la Nathalie Quintane, până la Hubaut – singurul care l-a invitat pe Guattari într-un performance) + multă proză internalizată poetic. Gellu Naum (iar, mai apoi, și mai puternic: Gherasim Luca), Simona Popescu asupreau reticular mintea. În liceu, descopeream noul roman, școala Tel Quel, textualismul românesc și implicit filosofia: Foucault și Julia Kristeva au grăbit iubirea pentru narațiunea intricată, totodată provocatoare a filosofilor. Intrarea în Virginia Woolf și Proust, modernismul românesc, Papadat-Bengescu și Holban, în special. Survolarea printre contradicții: fracturiști vs. iepuriști (vezi manifestul Celebrului Animal, gruparea de la Arad de atunci). Mai târziu, un altfel prezențe-personaje mi-au chaosmosat scrisul / trăitul: Antigona, îndărătnica-iubitoare, clandestini (despre care vreau să scriu) – Frank Harris, de exemplu, Blaise Cendrars, Lyn Hejinian, Christophe Tarkos, artista Simone Forti etc. De ceva ani, cercetez nume din performance, filosofie, pledând pentru o neîncetată de-segregare inteligentă (cu sensul originar de legare) a acestor teritorii.

2. Referințele sunt ramurile copăcelului gânditor–simțitor sau poate că referințele sunt copacii și rămurele devin textele (există o carte, Les Rameaux, despre noutatea adusă de o rămurică ieșită dintr-o rădăcină, nu e tocmai ideea mea, dar hei, vedeți că mă – infectez – non stop cu influențe?). Senzorialitatea a ceea ce percep ca fiind al meu alunecă aproape schizoidal prin vâltoarea autoarelor(orilor) parcurse. Ies din Anne Dufourmantelle, din Jacques Tati, dintr-un album de sound art reajustându-mi cele „10000” de ipostaze (după „Mama celor 10000 de lucruri” a lui LaoTzu) la conceptele lor tulburătoare. Într-o aproape excesivă căutare de dialog, atenția la etică devine o problemă de domeniul interesantului (despre imaginația dialogică și altele care mă preocupă pe mine… precum polifonia, prezentă și-n poezii, vorbea tare poetic și precis Bahtin: referință veche, dar minunată).

3. Grădina „afinităților (mele) elective” e buruienoasă, confuză, dar preocupată de un fel de pace: nu prin forțarea armonizării, ci chiar prin distanțări-medicament, tăceri profunde vorba sufiștilor, care să dea timp revitalizării afectivității / creativității. Am asumat voci care mai târziu mi-au cam displăcut (rămân admiratoare a scriiturii, mă lasă rece atitudinile). Încerc să gândesc echilibrat (echilibrul metastabil, al mișcării, totuși!) jocul generațiilor, c-un soi de empatie analitică. Mă simt apropiată de autoare(ori) fără a-i suprapune radical peste o generație… consider că ei fac parte din atmosfere, un tip de prietenie, de poetizare. Pentru mine, se află într-o relativă relație Urmuz (preocupat de sunet, de zdrăngăneala cuvintelor) și Radu Petrescu, de exemplu, care scria bine și despre artă, dincolo de opera lui teribil de interesantă.

4. Spargerea canonului diluează din evidența subversivității unui text, ceea ce se și întâmplă oarecum: haosarea post-psihedelică, post-sensibilă, abstract-senzorială, experimental-biografică a scriitorii contemporane; hibridizarea devine în sine subversivitate cumva. Avem de-a face, totodată, cu un val benefic de scriitoare asumat feministe, care își construiesc un discurs reactiv față de asocierea cu vreo tradiție falocentrică. Pe de altă parte, rezistența la un mono-model tare se relaxează și grație întâlnirii (cu multe tăișuri:) ) cu tehnologia, care modulează, pluralizează imediatețea expunerilor. Asistăm, cred, la emergența unei formule trans-generaționale, a micro-grupărilor, care își fac tripul contraintuitiv: printr-un fel de singurătate fundamental colectivă. Insist pe importanța componentei etice, atenția pe o ecosofie po(i)etică care să nu anuleze radical ceea ce percepe ca alteritate extrem-distantă. Căci planeta, planeta…

5. Stau geană pe ce se întâmplă în special pe teritoriul poeziei, recunosc, dar nici spațiul prozei nu îmi e străin. În siajul a ceea ce am dezvoltat mai sus, poeții par a-și expune mai evident cvasi-referințele (se întâmpla și mai demult, acum e mai vizibil fenomenul) din filosofie, sunet, vizual (evident, nu toate mă prind în egală măsură). De cercetat, de asemenea, modul în care e adusă filosofia în poezie (demers peste care au sărit douămiiștii, reactualizat diferit acum față de cum o făceau optzeciștii). Remarc cum linia de forță rămâne biografismul confesiv, plus un anumit tip de incisivitate tranzitivă, influențată de spațiul american, însă și aici lucrurile stau altfel, autorii asumă un tip teorie / concepte responsabilizându-se prin ele. Se cultivă mai mult proiectele colective și asta arată un fel de sănătate, sper.

*

Raluca Nagy

1. Nu-mi dau seama dacă scriitoarele/scriitorii pe care urmează să-i enumăr m-au influențat sau mi-au stimulat creația, însă cu siguranță i-am admirat sau îi admir pentru felul în care scriu.

Aș începe cu Clarice Lispector, a cărei literatură mă inspiră, în prezent, cel mai mult. Apoi trei autoare anglofone care mi-au plăcut tare când eram mai „începătoare” într-ale scrisului: Ursula K. Le Guin (am ajuns la ea pentru că este fiică de antropologi); Doris Lessing, care pur și simplu m-a spulberat cu al ei Al cincilea copil, iar mai târziu cu The Cleft, care, din ce știu eu, nu e tradus în română (m-a cucerit, la un moment dat, și Jenny Diski, fiica adoptivă a lui Doris Lessing. Like mother like daughter); și Rachel Cusk, al cărei stil mi se părea perfect, mai ales prin observațiile din cotidian. Un autor român o numea într-un interviu „antropolog sau stafie” – după părerea lui singurele ființe capabile de o asemenea invizibilitate, obiectivitate și detașare emoțională. M-a amuzat lucrul ăsta, ca un fel de confirmare a admirației pe care o am pentru textele ei și tipul ăsta de tehnică literară.

Dar cel mai total m-a răpit Elena Ferrante. (De la ea încolo am început să citesc tot mai mult, în unele perioade aproape exclusiv, autoare.) Am făcut efortul să-i citesc tetralogia napolitană (Prietena mea genială) în original. Țin minte că nu coboram din mansarda în care am stat în vara lui 2014; nu mâncam, nu dormeam. Visam și aveam dialoguri interne în italiană, mi se părea atât de bine scrisă stilistic, structural, tematic, tehnic. Am recitit bucăți în engleză și română și nu m-au impresionat la fel, deci iată o autoare care, cred eu, pierde la traducere. Câștigă, însă, la ecranizări, care mi se par spectaculoase.

Dintre autoarele literaturii contemporane române m-au impresionat, în ordinea în care le-am descoperit din 2014 încoace: Adriana Bittel, Lucia Lupea, Simona Sora, Maria Manolescu, Maria Orban, Corina Sabău, Alina Nelega; îmi plac și două scriitoare românce de expresie franceză, respectiv finlandeză: Irina Teodorescu și Cristina Sandu, ambele traduse și în limba română. Pe Ștefania Mihalache am citit-o la recomandarea Florinei Pîrjol, după publicarea primului meu roman; îmi plac mult și proza, și poezia ei, iar cu ocazia asta trec la poete, multe poete contemporane, tot în ordinea descoperirii: Elena Vlădăreanu, Iuliana Lungu, Mina Decu, Cristina Ispas, Teodora Coman, Daniela Hendea, Ruxandra Novac, Adela Greceanu, Mara Cioroianu. Dintre autorii români contemporani, mi-au plăcut recent proza lui Florin Chirculescu, Sebastian Sifft și Ștefan Manasia, și poezia lui Sorin Gherguț, Vasile Leac și Andrei Codrescu.

2. În ambele romane pe care le-am scris – Un cal într-o mare de lebede și Teo de la 16 la 18 –  apar destul de multe referințe culturale de toate felurile, în al doilea mult mai explicit decât în primul. Sunt într-un continuu dialog cultural cu mine însămi, dialog care se impune, vrând-nevrând, și în ceea ce scriu. Mi se pare important, la fel ca multor artiști, ca textele mele să reflecte realitatea, actualitatea, simt aproape un fel de responsabilitate a mărturiei timpurilor pe care le trăim, or asta presupune și un soi de ping-pong cu aceste referințe.

3. În măsura în care și autori din generații precedente aveau aceleași intenții – de a reflecta și reprezenta timpurile în care trăiau –, consider că da, există o continuitate. Dar recunosc și că, per total, mă preocupă prezentul cu vedere spre viitor, atât în meseria mea de antropolog, cât și cea de scriitor și în general în viață. Oricât aș aprecia măiestria autorilor din generațiile precedente, m-au atras mereu mai mult contemporanii – cum se poate observa și din lista mea de mai devreme, dominată de cei care scriu în prezent –, și la ei încerc să mă raportez.

4. De model subversiv nu-mi dau seama dacă poate fi vorba în condițiile în care, cu unele excepții, literatura română actuală, extrem-contemporană, este un soi de literatură post-traumatică, cu mai multe lamentări și mai puține mize. Mă tot mir de ceea ce îmi pare o tendință dominantă, aproape superfluă: revenirea constantă a copilăriei în (post)comunism sau a altor diferite tematici adiacente din ultima decadă a acelei epoci prin cest biografism care devine superfluu.

5. Sunt convinsă că există multe linii de influențe/confluențe, dar cel mai vizibil mi se pare importul stilului american de a scrie proză scurtă, impregnarea cu minimalismul tipic lor. Cât despre confluențe interne, poate faptul că mizerabilismul/biografismul post-2000 persistă. E necesară multă teorie și critică literară pentru o viziune de ansamblu, iar din cate îmi dau seama, ca nespecialist, spațiul românesc se sincronizează acum cu teoriile și conceptele care sunt vehiculate în ultimele decenii în mediile academice internaționale.

La nivel de genuri, cele mai vizibile transformări cred că sunt la poezie și proză scurtă (spații mici).

*

Marta Petreu

1. Poate poeții moderni pe care i-am citit la sfîrșitul clasei a V-a, pentru că primisem drept premiu multe cărți de poezie, cum ar fi cele două volume în BPT ale lui Blaga, apoi Minulescu, acesta, premiu pentru… desen. Un autor citit tîrziu, Starobinski, m-a învățat cum să dau, separat față de textul de bază, citatele. Finalul de la Război și pace, scenele cu Natașa Rostova îngrășată și șleampătă, a fost o lecție pentru cum ține cont un autor de faptul că viața înaintează prin maculare. Iar felul cum își contruiește Bioy Casares prozele, cu indicii mărunte presărate în treacăt de-a lungul narațiunii, ca într-o anchetă polițistă,  mi-a servit de asemenea ca lecție pentru proză. De fapt, știu și eu? Nu mai poți fi scriitor în modul naiv. Dar nici nu confecționezi un scriitor numai din influențe, din modele urmate oricît de sîrguincios – mai trebuie și elementul acela „mărunt” și arațional, talentul, care nu se află de vînzare la nici o prăvălie literară.

2. Nu mai există opere literare născute genuin, din pur talent, instruirea prin care trece un om toată viața își spune cuvântul și când scrie, cred eu… Cultura este precum scara despre care vorbește Wittgenstein, o urci fuscel cu fuscel, iar când scrii, o arunci, pentru a fi tu însuți.

3. Am avut, spontan, sentimentul continuității. În cultura noastră, ruptura de cultura autohtonă s-a produs în anii 2000, când scriitorii tineri și-au luat, conștient sau inconștient, un model până atunci nefrecventat sau doar mai puțin frecventat, cel al literaturii de limbă engleză.

4. Nu îmi dau seama dacă pot sau nu răspunde sau cu adevărat întrebării dvs. Ca optzecist, eu nu am avut nici un contramodel. Și nici un model propriu-zis. Știu, critica literară îmi atribuie pentru poezie modelul Sylviei Plath…, ceea ce ar fi fost imposibil, am citit-o mult prea târziu, când aveam deja câteva volume de poeme. Nu exclud posibilitatea ca unii optzeciști să fi avut contramodele, atâta doar că eu nu am avut, pentru mine lucrurile au fost mai simple, mai organice, eu am scris pur și simplu.

În ceea ce privește literatura extrem-contemporană, o, s-au întâmplat atât de multe lucruri în interiorul ei în ultimii treizeci și doi de ani… unele bune, unele, după părerea mea, ba. S-a produs la un moment dat, cândva, la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, o fractură, mergând până la război, între generații, între grupări coagulate în jurul unor centre de putere și influență literară etc. Ruptura a fost înlesnită și de factori socio-culturali și umani, de conflicte între personalități ale generației 1970, conflicte mai vechi dar ținute până atunci oarecum în surdină. Mie mi se pare că noua generație, aglutinată cam la începutul anilor 2000, a cam rupt-o cu cultura natală și funcționează, premeditat, după un  model strict extern, după un canon și teoretic, și beletristic, luat din spațiul cultural anglo-american, într-o ignorare sau numai ocolire plină de complexe de superioritate față de cultura natală. Și în spațiul public, și în universități, noua generație se comportă „adamitic”, ca și cum literatura română și cultura română în ansamblul ei s-ar afla în primul sfert de ceas al dimineții. Ceea ce este evident eronat.

Dar, pentru că eu cred că fiecare generație și fiecare autor în parte are dreptul să își aleagă sau să își trăiască în mod independent calea intelectuală și de creație pe care o apucă, ridic din umeri și spun: treaba noii generații, treaba autorilor din această generație. Calea pe care merge o bună parte din cea mai recentă promoție de cercetători și de scriitori din cultura noastră mi se pare orgolioasă față de cultura natală, supusă față de culturi externe. Însă: asta e. S-ar putea ca alegerea făcută de această generație sau promoție, nu știu exact cum trebuie să îi spun, să fie numai un simptom al unui fenomen socio-istoric mai larg, de natură identitară, din același „pachet” de simptome din care face parte și emigrarea populației românești oriunde în lume, transformarea pas cu pas a limbii române în romgleză ș.a.m.d..

5. Spre părerea mea de rău, nu am competența de-a răspunde acestei întrebări. Eu am numai o mirare, una măruntă: oare de ce autorii mai noi nu își ascultă vocea interioară, care le-ar spune mai bine decât orice model, de oriunde, ce anume au de făcut.

5 aug. 2022 

*

Savu Popa

1. Au existat destui scriitori sau scriitoare cu care am consonat, în al căror orizont cultural-artistic m-am regăsit, de cele mai multe ori. Fără intenția de a mă lungi, aș spune că, încă din timpul liceului, am fost atras de dramaturgia universală și i-aș aminti aici pe L. Pirandello, E. O’Neill, A. P. Cehov, H. Ibsen sau A. Strindberg, care m-au influențat în materie de structurare a unei intrigi, de mișcare scenică sau construcție atentă a unor personaje. Cu toate că, rar, am scris și scriu teatru, aceste elemente m-au ajutat foarte mult în parcursul meu ca prozator. Tot în spațiul influențelor narative, i-aș pomeni pe Dino Buzzati, E. A. Poe, Matei Vișniec (ca prozator) Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu, datorită cărora mi-am dezvoltat gustul pentru insolit, pentru fantasticul folcloric, chiar și pentru absurd. În materie de poezie, influențele au fost diverse și complexe, ele comportându-se, într-o mică sau mare măsură, ca niște călăuze care m-au ghidat în căutarea, în explorarea arheologică a propriilor mele resurse de creativitate, a propriului meu discurs sau viziune. I-aș enumera doar pe câțiva dintre cei mulți, cum ar fi Petre Stoica, Nichita Stănescu, Ion Mureșan, Aurel Pantea, Nichita Danilov, Nelly Sachs, Antonio Machado sau Carlos Drummond de Andrade. Concluzionând, aș putea afirma că m-am lăsat integrat în așa-numita „anxietate a influenței” (Harold Bloom), într-un mod constructiv, încercând să merg pe o linie admirativă și, nicidecum, pe una anxioasă sau constrictivă. Da, i-am simțit ca pe niște modele față de care luam, când era cazul, distanța necesară. Cea care mi-a permis să mă apropii de acești poeți, cu aceeași curiozitate și pietate cu care cei din vechime se apropiau de oracole.

2. Obișnuiesc, uneori, să urmăresc anumite apariții media, care transmit fie un mesaj, fie o idee, care ies, oarecum, din relieful banalului zilnic, care îmi livrează o nuanță de inedit, chiar de insolit. De pildă, urmăresc, cu interes, acele emisiuni culturale, bazate pe un dialog intercultural și transdisciplinar, care vizează lumea contemporană. Teme ca timpul sau criza timpului, memoria, lipsa unor repere sau disiparea identitară sunt cele care îmi stârnesc interesul și pe care încerc să le înțeleg și să le ofer propria mea interpretare, fie sub formă poetică, fie sub cea epică. Mai mult decât atât, când citesc sau urmăresc asemenea dezbateri, am tot timpul la mine o agendă în care îmi notez termeni cheie, sintagme interesante, gândurile unor vorbitori. Un alt exemplu care îmi vine în minte este cel al unui film, pe care, cu ceva timp în urmă l-am urmărit pe Netflix, și în care rolul principal este interpretat de actorul de comedie, Adam Sandler. Acesta, parcă din câte îmi amintesc, joacă rolul unui pantofar, iar în momentul în care se apucă să probeze perechile de pantofi care îi vin în atelier, se transpune sau, mai bine spus, se transformă în persoana posesorului pantofilor respectivi. Astfel, va avea ocazia să interpreteze o sumedenie de roluri, de caractere, identități. Va călători prin atâtea vieți! Această idee, a trecerii prin identitățile altora, practicată, uneori, și în viața reală, mi s-a părut extrem de interesantă și de ofertantă în ideea scrierii unui eseu sau a unui început de proză.

3. M-aș hazarda, probabil, și mi-aș limita orizontul creativ, dacă aș alege unul dintre cele două obiective menționate. De aceea, vorba latinului, voi opta pentru o aurea mediocritas.  Ceea ce scriu, cred eu și sper să fie așa, se regăsește, pe de o parte, într-un raport de continuitate cu trecutul literar, în ideea în care, pentru a-i înțelege pe ceilalți, pentru a stabili un dialog al semnificațiilor și al influențelor, am avut nevoie de acea „imaginație auditivă”, despre care vorbește T. S. Eliot, care m-a ajutat să depistez acea sonoritate a trecutului, a unor sentimente, viziuni sau atitudini de-atunci. Totodată, mi-a facilitat și imersiunea, cum spunea tot Eliot, în „adânc sub nivelul conștient al gândirii și al simțirii” acestor poeți. Pe de altă parte, când am simțit  că influențele sunt atât de intense încât ar exista pericolul contaminării, atunci am mizat pe detașare de opera acestora. Am încercat să mă debarasez de toate posibilele similarități sau asemănări de idei și, doar astfel, am cultivat, să zicem, o discontinuitate a acestui dialog.

4. Acest contra-model se mai regăsește sau nu, astăzi, la un nivel politic, așa cum pentru generația amintită a fost întruchipat de persoana dictatorului. Astăzi, cred că ceea ce poate constitui un fond neliniștitor și dispersant al unui model sau al unei atitudini subversive sunt acele elemente care fac parte din recuzita grotescului, a spectacolului agresiv, redat la toate nivelurile, al emfazei și al retoricilor redundante și pompoase, al tehnologizării, uneori, alienante. Iese tot mai pregnant în evidență, nu neapărat o ruptură definitivă față de o anumită tradiție anterioară, cât o reinterpretare, o redimensionare a acesteia, uneori în cheie funambulescă, de către generațiile actuale. Nu ai cum să te rupi de o tradiție care, încă, ne susține rădăcinile, în moduri mai mult sau mai puțin vizibile. Ceea ce ne place să facem este să reinterpretăm, să ne arătăm neliniștiți, să ne jucăm, să negăm și să problematizăm. Tulburări de-o clipă pe suprafața unor ape adânci.

5. Aș miza pe caracterul eteroclit al influențelor. Astăzi, când ne aflăm sub zodia „anomiei” (Mircea Kivu), adică a unei anormalități normale, subiectele literare, abordate azi,structura unor discursuri, atitudinile creative, genurile preferate își caută puncte de sprijin și de semnificare în limbajul și retorica tehnologiei actuale sau a problemelor cu care se confruntă societatea. Observ că orice eveniment istoric, actual, cum este, de pildă, și războiul de lângă noi, nu are cum să nu se reflecte în anumite texte, spectacole sau opinii. Devine, recunosc, un pariu cu propriile tale resurse creative alegerea unui gen sau a altuia. Am observat, în cadrul aceleiași mișcări eteroclite de apariții editoriale că, deși poezia, în ultimii ani, rămâne, alături de roman, în prim-planul unor astfel de apariții, proza scurtă câștigă tot mai mult teren, se impune și încearcă să probeze tot mai multe tipuri de discurs sau de sensibilitate. În rest, timpul va decide ce sau cine va rămâne să spună ceva și generațiilor viitoare. Până atunci, pariul cu literatura contemporană ar trebui, mai ales în școli, să rămână unul extrem de actual și de dinamic. În rest, totul e tăcere.

*

Ofelia Prodan

1. Am avut înclinație spre literatură din copilărie, când nu lăsam o carte din mână până nu o terminam, chiar dacă era un roman de 400 de pagini, cu riscul insomniei, dar și cu surpriza de a descoperi epuizată că mintea mea elaborează febril continuări ale acțiunii romanului chiar în stilul autorului. Am început un roman pe care l-am lăsat la stadiul de… început. Dar a urmat adolescența cu traumele cu care conviețuiesc și astăzi, precum și o lungă perioadă în care nu am scris nimic, și pe la vârsta matusalemică de 30 de ani am întâlnit un tânăr absolvent de liceu care se mândrea că scrie poezie. L-am rugat să îmi arate. Mi-a arătat pe calculator, pe un site de poezie, și am citit cu interes, dar după numai două strofe am început să râd cu lacrimi. Tânărul poet scria în stilul lui Eminescu. Eu râdeam, el era stupefiat. M-a rugat să-i explic de ce râd. Atunci, mi-am propus să scriu și eu poezie, să scriu cum credeam eu că este poezia, nefiind, firește, la zi cu poezia anilor ’80, ’90, de douămiiști nici nu auzisem în orășelul de provincie în care locuiam, celebrul Urziceni. Am postat pe site-ul poezie.ro și acolo am descoperit câțiva poeți care scriau într-un stil atractiv, oarecum colocvial. Printre ei era Andrei Doboș, cu care urma să debutez în același an, și Ilieș Gorzo. Eu încercam să descopăr pe cont propriu poezia, să scriu măcar un text despre care să pot spune „aceasta este o poezie”! Inevitabilul s-a produs și asta m-a impulsionat să scriu. Scriam într-un ritm demențial. Între timp, am aflat de douămiiști, de generațiile ’80 și ’90 și felul în care au evoluat. Într-un an, am strâns suficiente poezii pentru a forma un volum. Nu semănau cu nimic din ceea ce se scrisese până atunci, cum avea să remarce și criticul Ștefania Mincu în cronica de întâmpinare din revista Tomis la volumul „Elefantul din patul meu”, nu mă contaminasem de scriitura nici unui poet, scriind într-o izolare aproape totală. Grațiela Benga scria în studiul său critic Rețeaua că e prima carte douămiistă care vine cu ceva nou în atmosfera încrâncenată a generației.

2. Nu prea poți să scrii fără referințe culturale din orice domeniu, practic literatura se face, chiar și fără intenție, cu acestea. În ciuda originalității literare, care pentru mine e o condiție pentru a putea trimite un manuscris sub tipar, cartea lui de vizită, n-aș insista să fiu tocmai eu excepția. Tocmai de aceea, din când în când, am încercat să fac un dialog poetic cu autorii din generația mea, un fel de replică feminină la personajele lor; desigur, în stilul meu. Un exemplu ar putea fi grupajul Mașa din cartea În trei zile lumea va fi devorată. Am vrut să fie replica horror feminină a lui Tătuca din grupajul cu același nume al poetului Claudiu Komartin, deși ar fi putut fi și vocea unui mic Dan Coman deghizat sau, din contră, cu fantasmele (și mai) la vedere. Iar în anul 2020, în plină pandemie, am publicat o carte – la care am lucrat vreo 10 ani – în care reinterpretez și parodiez poeții din mica noastră lume literară și stilul lor inconfundabil, poeți de la optzeciști până la douămiiști și post-douămiiști. Din păcate, probabil că Întâmplări cu poetul DD Marin și alte personaje controversate a rămas undeva în așteptare pe rafturile bibliotecii criticilor literari, de nu cumva nici n-au aflat de ea. O altă carte – Clona lu’ Ofelia Prodan în aeroplan – ar fi fost destinată să dea (dacă nu mi-ar fi intrat cumva mesajul la spam) un impuls celor de la OMG, tânăra editură de la care am și așteptat un răspuns cred că mai bine de un an înainte să o trimit spre publicare în altă parte. Nu e exclus să fi ajuns totuși la vreunul dintre cei care caută rime pentru un nou tip de… hip-hop sau Trap. Referințe (și mai) la vedere, din, de fapt, toată istoria noastră culturală, ar fi în Ulise și jocul de șah (Charmides, 2011), în care însă liberul arbitru mi-a spus să… răstorn cu ele toată lumea. Celelalte cărți pe care le-am publicat sunt, în schimb, rezultate ale unei căutări mai pronunțate a sinelui meu poetic. Aș enumera în special Cartea mică, Șarpele din inima mea (cea mai „hard” și psihotică dintre cărțile mele), Fișa clinică (autobiografia mea autenticistă în trei capitole, începând cu acela comunist), Periodic reciclăm clișeele și, cea mai inedit-exotică dintre ele (fiind scrisă integral pe o insulă), Rezonanța începe când oscilăm pe aceeași frecvență. Și ele probabil că abia așteaptă să fie (re)descoperite sau (re)evaluate.

3. În ambele raporturi – vin cu ceva nou, dar adaug această noutate peste cea a celor care mă preced, cred că e raportul firesc.

4. S-ar putea, mai ales într-un anumit context de desprindere sau de evoluție (cum ar fi cel care instinctiv refuză monotonia ca semn de normalitate; e încă atât de specific țărilor mediteraneene și balcanice). Așa cum și eu, care am debutat târziu, mă reinventez cu fiecare carte, lucru remarcat de Radu Vancu relativ de curând, când a vorbit la Sibiu la lansarea cărții mele Fișă clinică, așa se reinventează la o scară mult mai mare literatura română. Să fim subversivi mai ales la adresa nouă înșine!

5. Postumanismul și-a lăsat amprenta asupra poeziei recente și da, sunt influențe, mai ales pe filieră germano-engleză sau chiar din poezia nordică. Dar sunt și poeți care vin direct din douămiiștii autohtoni, aș zice că aici e vorba de o treabă eteroclită, nicidecum un curent unic sau major, fiecare scrie în ritmul sinelui său poetic, dar există afinități și influențe, așa cum este și firesc în cadrul fiecărei generații, asta dacă putem vorbi de o generație, și nu de o emanație de poeți care își trasează cu răbdare o traiectorie proprie.

*

Andreea Răsuceanu

1. Cred că e vorba despre un proces organic, de influențe care trec inconștient în scrisul fiecăruia, nu cred că cineva stă și analizează niște procedee tehnice, stilistice, idei etc., ca apoi să le folosească în propria ficțiune. Cel puțin, nu cred că așa ar trebui să stea lucrurile, altfel vorbim de texte chinuite, de obicei ratate de la bun început. Nu cred nici în rețetele (de obicei, nord-americane) care se predau uneori la cursurile de creative writing, și care duc la o simplificare extremă a expresiei literare, la monotonie și confuzie a vocilor. Și nici în textele facile, care sufocă acum piața, cum nu cred nici în cele în care autorul se încăpățânează să înglobeze tot ce-a învățat la cursurile de literatură comparată, imitând proza livrescă, plină de referințe – am observat că unul din autorii preferați în acest sens e Mircea Cărtărescu, se scrie „în manieră cărtăresciană”. Lucru riscant, pentru că Mircea Cărtărescu e un autor cu o voce inconfundabilă, dar și pentru că proiectele epice de o asemenea anvergură trebuie să stea pe un fundament solid, pe o rețea proprie de idei, obsesii, pe o serie mijloace de expresie care să ofere identitate stilistică textului etc. Există un echilibru, cred, la care ajung puțini.

În ceea ce mă privește, cred că sunt mulți scriitori care și-au lăsat amprenta asupra scrisului meu, m-au influențat într-un fel sau altul, cred că înveți, asimilezi ceva din fiecare carte citită, bună sau proastă, e un proces organic, cum spuneam. Revin însă deseori la cei de la care am avut de învățat cel mai mult: Gogol, Flaubert, Faulkner și, mai aproape de ziua de azi, Iris Murdoch, Paul Auster, Orhan Pamuk, Richard Ford. Ei mi-au venit în minte acum, mai sunt, desigur, și alții.

Virginia Woolf spune undeva în jurnal că înainte de a se așeza la masa de scris citește câteva pagini din autorii care o stimulează intelectual. Uneori fac și eu asta, cel mai recent cu acele pagini din Faulkner, de pildă, în care mi se pare că scrisul lui atinge perfecțiunea. Astfel de texte nu doar că te stimulează intelectual, îți fac pur și simplu poftă de scris, de a te întoarce la universul pe care-l construiești.

2. Nu cred în sufocarea textului cu referințe culturale sau, mai bine zis, cred că ele trebuie să fie implicite, nu explicite. Nu cred că ele aduc un aport valoric unei opere literare decât dacă sunt inteligent folosite și mai degrabă camuflate, cititorul trebuie să le descopere singur, nu să i se desfacă în față întregul bagaj cultural al autorului. Nu e nevoie de asta, o informație culturală bogată, însușită și asimilată organic, devine evidentă la nivelul discursului, al limbajului unui autor. Dar depinde și de text, dacă scopul este al deconstrucției, al ironiei etc., dacă vorbim despre un roman-eseu atunci e firesc ca trimiterile să fie explicite.

În romanul la care lucrez, Linia Karman, există referiri la cultura manga, dar ele sunt folosite limitat, doar pentru a da identitate unui personaj. De asemenea, există o privire „din afară”, a „străinului” asupra culturii și identității unei zone geografice anume: e vorba despre orașul Galați, cu reminiscențele tematicii realist-socialiste care pot fi încă identificate la nivelul lucrărilor de artă prezente în țesutul urban. De asemenea, în partea a doua a cărții, care se întoarce în secolul al XIX-lea, există numeroase referiri la documente de arhivă privitoare la situația robilor mănăstirești, e de fapt povestea unei roabe eliberate pe care cruzimea comunității și neacceptarea o împing spre sinucidere. De fapt, capitolele sunt bazate pe un  eșantion de documente, pe mai multe cazuri reale, pe cărți populare care vorbesc despre mentalitățile (mai ales superstițiile) unei epoci, pe catagrafii care arată cum se făcea împărțirea socială etc.

3. Nu m-am simțit niciodată parte dintr-o generație, nici nu mă identific cu felul de a gândi literatura al vreunei grupări, mai degrabă mi-am făcut propriul sistem, selectând mereu ceea ce am crezut că mi se potrivește. În ceea ce s-a scris despre romanele mele accentul a căzut în general pe originalitate, s-a spus că scrisul meu nu seamănă cu al nimănui, ceea ce cred că e bine. Au fost identificate și influențe, pe care alți critici le-au negat, și tot așa. Cred că e foarte sănătos să se întâmple așa, arată că încă avem critici dinamici și atenți la ce se întâmplă în literatură. Dar cel mai important e până la urmă cum și unde te vezi tu însuți, și eu mă văd în afara oricărei generații, tendințe (de altfel nici în critică sau în teorie nu m-am putut înregimenta nicăieri, mi-am ales instrumentele și le-am adaptat mereu propriului meu sistem de a analiza literatura).

Aș zice, poate, că sunt într-un raport de discontinuitate în continuitate…

4. Cred că problema (cel puțin a) unei părți din autorii de literatură extrem-contemporană e mai degrabă să-și dovedească perenitatea, eficiența experimentului și chiar o bună cunoaștere a tradiției literare, pentru că orice inovație stă pe foarte multe lecturi, decât să marcheze o ruptură. Rupturile se produc mereu, mai complicat e să și poți genera ceva care să rămână. Nu e cazul să întrăm aici într-o discuție despre ce rezultate și efecte a avut experimentalismul optzecist, dar e o temă de gândire.

5. În ceea ce privește proza, cred că cel mai bine se simte influența literaturii nord-americane, mai vechi și mai noi, și asta vine în special pe filiera cursurilor de creative writing, cum am zis. În general e un lucru pozitiv, dar ar fi și aici mult de discutat: aparentul minimalism de acolo e o formă concentrată de exprimare, nu simplism, nu schematismul pe care-l găsim deseori în proza românească de azi.

Altfel, suntem încă ancorați în autoficțiune, apar puține cărți care sunt proiecte epice complexe, cu personaje bine definite și construcție închegată. Deocamdată, chiar și când se încearcă ieșirea din schema autoficțiunii, rezultatul e uneori o proză precară, cu aspectul unei improvizații. Ceea ce mi se pare important e că unii autori tineri au început să vină cu proiecte în care încearcă și altceva, și s-a creat astfel o anumită diversitate care e vitală, după mine.

Cred că poezia are dezvoltarea cea mai spectaculoasă în acest moment, și e cea mai conectată la ce se întâmplă în afara spațiului nostru cultural. Aici se simt cel mai bine influențele externe, cred că pentru un istoric literar preocupat de această perioadă lucrurile arată foarte spectaculos. Firește, e mai degrabă un fenomen de grup, și rămâne de văzut care sunt vocile care vor și rămâne, pentru că unul-două volume izolate, chiar foarte bune, nu sunt suficiente, e nevoie de continuitate, de un proiect poetic coerent, de o identitate bine conturată etc.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 35-42]