II. Anchetă cercetători, eseiști, critici literari

1. În contextul noilor metodologii și discursuri critice (direcțiile trasate de cercetători precum P. Casanova, D. Damrosch sau F. Moretti; gender studies; teorie ecologică etc.), cât de necesară este o actualizare sintetică a discuției despre influențe literare în genere și în literatura română contemporană și extrem-contemporană în particular?

2. Care sunt diferențele de raportare la modele/tradiție literară și, implicit, de integrare a formelor culturale precum mass media sau new-media în literatura celor trei generații menționate?

3. Considerați că în literatura română actuală, extrem-contemporană, mai avem de-a face cu un contra-model subversiv (importat, ca în cazul optzeciștilor, de pildă), respectiv mai este el necesar pentru a marca o ruptură față de tradiția literară?

4. Care ar fi liniile de influențe și confluențe majore (interne și externe), identificabile în proza/poezia actuală? Pot fi ele sistematizate unitar sau sunt, mai degrabă, eteroclite? Se poate spune că un anumit gen literar este mai susceptibil acestora, respectiv că are un grad mai ridicat de permeabilitate?

5. Care sunt scriitoarele/scriitorii care v-au influențat? Cum v-au stimulat acestea/aceștia creația?

6. Ce rol atribuiți referințelor culturale în creația dumneavoastră (autori, opere literare, muzică, seriale TV etc.)? Cât de mult țineți cont de potențialitățile dialogului cultural atunci când scrieți?

7. Considerați că opera dumneavoastră se regăsește într-un raport de continuitate sau de discontinuitate cu generațiile literare precedente?

*

Șerban Axinte

1. E de la sine înțeles că această discuție despre influențele literare este necesară indiferent de contextele în care ne situăm. Prin influență eu nu înțeleg asimilare necritică a unor idei sau perspective. Dar existența acestora ne modelează indiferent de modul în care ne raportăm la ele. Dacă le respingem înseamnă că deja le-am decantat într-o oarecare măsură. Se folosește în continuare termenul de tradiție, deși acesta e un concept în mișcare cum este și acela care presupune inovația. Am ajuns să numim tradiție ceva ce s-a manifestat în trecutul apropiat sau care are încă putere de emulație. Direcțiile de cercetare deschise de David Damrosch sau Franco Moretti conduc spre o modificare a perspectivelor. World literature este un concept util atât în vederea rediscutării canonului occidental, cât și în ceea ce privește revalorizarea marginii, periferiei în tabloul global. Literatura în ansamblul ei nu mai reprezintă un corpus de texte, ci un  ansamblu de elemente ce se determină reciproc. Valorile se relochează, geografiile literare se schimbă, iar literatura ca artă nu se mai hrănește (doar) din știința literaturii, ci și din științele naturale și sociale. Nu mai vorbesc despre reinventarea continuă a conceptului de societate ce face referire la mereu alte și alte aspecte ale vieții.

2. Noile media fac parte din viața noastră. E firesc să ne influențeze și scrisul și po(i)etica. Asistăm la apariția anumitor limbaje artistice gândite încă din punctul lor de plecare ca fiind analoge diverselor realități alternative sau, mai bine spus, care se revendică de la conceptul de realitate extinsă. Realitatea include și realitatea virtuală. Între cele două nu mai există o opoziție netă, ci o interdeterminare clară. Din acest motiv foarte multe aspecte legate de literatură și artă se modifică în mod radical. Este necesar să fim permeabili la aceste schimbări. Chiar și atunci când alegem o altă cale, este necesar să le cunoaștem și pe celelalte.

3. Model subversiv în raport cu ce? Subversivitatea își avea rostul și mizele profunde  în totalitarism. Sigur, sunt și astăzi anumite componente ale societăților noastre ce reclamă astfel de abordări. Dacă vorbim despre subversivitate în raport cu anumite modele, da. Dar în acest caz, nu subversivitatea e termenul cel mai potrivit.

4. Cu cât sunt mai multe linii de influență, cu atât mai bine. Asta nu înseamnă deloc că cei care sunt permeabili la aceste multiple influențe nu ajung la un discurs propriu. Dimpotrivă. În acest fel se ajunge la originalitate. Aceste influențe funcționează ca niște mici piese de puzzle ce tind să nu își mai conserve autonomia, ci să interfereze, să formeze împreună altceva. Absorbția mai multor tipuri de limbaj în discursul propriu trebuie să țină seama de principiul adecvării. Elementele eteroclite se cheamă între ele, se completează, ajungându-se, astfel, la omogenitate.

Observ mai multe fenomene ce coexistă în literatura română contemporană și extrem contemporană. a) O literatură română care se hrănește din ea însăși. Poeți și prozatori foarte tineri sau încă tineri care continuă unele modele postbelice (Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Angela Marinescu) sau optzeciste (Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Aurel Pantea, Mariana Marin). b) O literatură română aflată încă sub influența marilor poeți americani din a doua jumătate a secolului XX. Aici pot fi date mai multe exemple. c) O altă direcție vizează explorarea realităților virtuale sau a conceptului de realitate extinsă în legătură cu care am formulat deja aprecieri.

5. Vreau să mă las influențat de cei mai tineri decât mine. Citesc cu mare atenție ce se publică, mai ales în materie de poezie și eseu critic. Pentru un scriitor e important să se mențină în nervul polemic, să încerce cu fiecare text (carte) să ia de la capăt procesul de căutare a noului, să se rescrie pe sine pe măsură ce îi descoperă pe ceilalți. Oricât ar fi de tentantă intrarea în acea stare de „calm al valorilor”, ea nu trebuie să se producă prea repede. O carte are cu adevărat efect asupra mea abia atunci când mă dă peste cap, când mă bulversează, când mă face să îmi pun probleme în legătură cu mine, nu cu lumea la modul abstract. Scrisul mi-a fost influențat în mare măsură de prozatori și în general de tot ceea ce îmi menține atenția focalizată. Am nevoie să urmăresc un traseu pentru a putea trăi o stare, o perplexitate.

6. Țin cont în mare măsură de dialogul cultural ce se naște implicit în proiectele mele literare și critice. Uneori reacționez prin scris la ceva, deși referentul meu rămâne neprecizat. Intertextul a obosit textul, l-a gonflat peste măsură. Nu zic să ne reprimăm mereu tentația inserturilor, nu zic să nu mai fim aluzivi, dar trimiterile și referințele culturale, mascate sau nu, au ajuns să limiteze discursul, deși ele au fost adoptate ca tehnică tocmai pentru a-l deschide. În definitiv, importantă e de fapt abordarea adecvată. Dialogul cultural este esențial, dar trebuie evitate acele situații de împrumut axiologic.

7. Cred în diferențiere (ruptură), mă identific cu ea, dar sunt atent în egală măsură și la reculul ei pentru că, se știe, avangarda sfârșește în Academie.

*

Cristina Balinte

Influența în contexte de influență

Orice schimbare de context impune modificări de parametri funcționali. Este o lege organică, naturală, cu reverberații inclusiv asupra literaturii ca parte a unei structuri. Este cumva dreptul componentului de a-și găsi echilibrul în noul dispozitiv.

Odată cu „revoluția informațională”, cu diversificarea mijloacelor de comunicare, s-a produs și relativizarea (democratizarea) conceptelor „tari”. Spațiul media al anilor ʼ80 în Occident, iar din 1989 recuperările cu spor de viteză ale postcomunismului Europei Centrale și de Est, în ritmul etapelor de conectare la sistemul mondial de internet, au contribuit la dizolvarea Autorității, Elitei, Centrului, Canonului, Modelului, fenomen global întâmpinat dacă nu cu aversiune critică, măcar cu reticență de o majoritate impresionantă de teoreticieni, gânditori, filozofi etc., mulți dintre ei factori decizionali ai perioadei postbelice.

În aspectul lor de reacții simptomatice la un potențial pericol, seriile de eseuri critice ideologice ale unor somități mondiale cu profilul lui Zygmunt Bauman sau al lui Umberto Eco desfășoară un întreg arsenal de idei conservatoare, mobilizate pentru a deconstrui cât mai profund sau a eroda cu insistență rațională noile resemnificări ale societății. Mai deschise analitic față de realitatea tot mai cuprinzătoare prin accesibilitate, pe un ton mai tolerant cu prezentul și mai ponderat cu perspectivele viitorului, studiile cu specific world literature propun viziune de ansamblu, desprindere de hegemonia unui centru, rețeaua fiind înainte de toate circulație (Jürgen Osterhammel, Niels P. Peterson, Istoria globalizării), iar, prin direcția de operare cu big data, abolirea dihotomiei om/ mașină caracteristică „revoluției industriale” și folosirea tehnologiei la îndemâna omului.

Astăzi, utilizatorii-producători din „era digitală” transmit în general tendințele prin influenceri, creatori de conținuturi, platforme precum Facebook, Instagram, YouTube, TikTok, stabilind prin vieweri și revieweri direcțiile de prioritate și interes în trasarea ierarhiei succesului de piață comercială.

Un articol apărut în revista „Panorama” (nr. 26/22 iunie 2022), semnat de Mariella Baroli, Book toker. Gli influencer che trascinano i libri al successo, prezintă fenomenul video-recenziilor de pe TikTok, cea mai în vogă platformă socială printre generațiile de după 2000, și rezultatele creșterii vânzărilor din perspectiva editurilor (de exemplu, romanul Cântecul lui Ahile de Madeline Miller este tradus în Italia în 2013, intră în librării, dar nu are relevanță, rămânând doar o carte printre atâtea altele de pe rafturi; în schimb, după câteva recenzii cu #BookTok, în 2020, vânzările se multiplică deconcertant, romanul devine „iperseller”, iar autoarea se impune ca scriitor profitabil, apare cererea și implicit oferta unor noi cărți de gen). Concluzia este destul de greu de digerat pentru obișnuințele modelului tradițional, dar de luat în considerare în perspectivă: „Cine spune că literatura a murit poate că nu a intrat pe TikTok”.

Înainte de 1989, accesul la modelul de influență, altul decât directivul de propagandă, se realiza printr-o circulație marginală, limitată a referințelor și a traducerilor. Ultimele pagini ale revistelor culturale din perioada anilor ʼ60 – ʼ80 (rubrica de „literatură universală”) sunt dovada cea mai lesne observabilă, mai puțin subversivă și insurgentă. Traduceri din autorii Noului Roman Francez, recuperări ale „poeților ermetici”, focalizările prin selecții asupra actualității occidentale modelează generații, scriitori, cititori care ridică ștacheta „orizontului de așteptare”. Un exemplu mai puțin citat, dar nu mai puțin important, este influența modernismului italian, a ermetismului în poezie, care se manifestă în literatura română, în anii ʼ70, într-un cadru în care asupra criticii avea influență mai degrabă modelul francez. În poezie, Arghezi, Barbu redescoperiți sunt influențe de primă etapă; „saltul calitativ” se înregistrează cu aportul și prin sinteza cu efectul unor traduceri în selecție, precum: Giuseppe Ungaretti, Poezii (M. R. Paraschivescu și Al. Balaci), Ed. Tineretului, 1963, ediția extinsă Poesie/ Poezii (M. R. Paraschivescu și Al. Balaci), E.P.L., 1968; Eugenio Montale, Versuri (Ilie Constantin), Ed. Tineretului, 1967; Eugenio Montale, Poezii (Dragoș Vrânceanu), E.P.L., 1968. 

După ʼ89, în regim de libertate, modelul devine treptat modă, în paralel cu procesul vertiginos de mediatizare, adaptat la noile realități, deschideri culturale și posibilități de cunoaștere. Inițial, societatea românească a metabolizat rapid tot ce nu îi fusese direct accesibil sau îi fusese interzis în deceniile comuniste. Cultură, dar și varii subculturi: beat, rock, hippy, într-un mecanism de compensare a ceea ce ar fi trebuit să fie prezentul părinților.

În consumism, cotele de vânzări stabilesc piața, iar publicitatea agresivă generează miturile. Rareori valoarea unei cărți depășește sezonul, iar scriitorul – prin contract – trebuie să aibă repede în vedere un nou succes: de vânzări și imagine, în țară, urmat, în măsura posibilităților de promovare ale editorului, de traduceri în limbile de influență mondială.

În context de marketing, modelul este internaționalizat, iar influențele vin dinspre succesul global. Așa se face că, pe de o parte, multe scrieri de ficțiune ale autorilor români seamănă cu sau „traduc” un rețetar universal valabil al momentului: un stil de alcătuire a frazelor, de dispunere a cuvintelor, cu surse de inspirație în retorica publicitară sau în manualele de creative writing, un conținut tematic ancorat la preocupările ideologice, blazările, frustrările actualității generale din lume. Pe de altă parte, scriitori notabili pătrund, luându-se după modele de import (Ian McEwan, Elif Shafak), pe teritoriul literaturii pentru copii și adolescenți, coexistând cu autori entuziaști care mai întâi își scriu literatura pe blog, apoi o publică în format real, de cele mai multe ori prin self publishing.

Deocamdată, dacă se mai poate vorbi de un centru, acesta este limba engleză care oferă elementul comun a tot ceea ce tinde să se numească „planetar”, „mondial” sau doar „continental”, în orice caz de circulație internațională și de accesibilitate în orice loc de conexiune.

*

Romulus Bucur

1. Aș despărți cumva în două întrebarea: pe de o parte, contextualizarea teoretică (necesară, recunosc), pe de alta, problema de bază, aceea a influenței literare.

Oricum ne-am situa, de partea intertextualității, de partea lui Bloom, cu The Anxiety of Influence, de partea comparatismului de școală veche, discutarea influențelor e inevitabilă. Necesară. Restul, schimbări terminologice și, uneori, conceptuale. (Sunt conștient că voi fi taxat pentru asta, dar mi-o asum).

2. Absolut nesistematic: generația ’80 a integrat imediat mass media (radioul și apoi televiziunea au fost mijloacele prin care informația circula aproape în timp real; era vorba, firește, de o informația filtrată în fel și chip, dar, de la un nivel încolo cam fiecare își poate (dez)activa propriile filtre de interpretare – lucrul acesta funcționa și în cazul presei din celelalte țări comuniste, care mai trecea granița și care mai aducea nuanțe ale discursului sau ale punctelor de vedere exprimate). În a doua jumătate a anilor ’90 (nu mai vorbesc de generații, ci în nume personal, bazându-mă pe propria experiență) a apărut internetul sub forma World Wide Web. O revoluție care, în acele vremuri ale conexiunii dial-up și ale computerelor cu procesor 286, 386, 486, pentium (wow!) nu se lăsa nici măcar bănuită. O vreme în care umblam cu un pachet de dischete în buzunar. Apoi cu două-trei mini CD-uri rewritable. Acum cu minimum un stick de memorie. În cazul celei mai noi generații, nu împărtășesc încrederea acesteia în stocarea online (la vreo trei servicii de cloud am fost nevoit să renunț din cauză că am fost anunțat, aproape de pe o zi pe alta, să-mi salvez fișierele, întrucât serviciul își încetează activitatea; în plus, atunci când e vorba de o entitate, de stat sau privată, care oferă bunuri sau servicii vitale, că e vorba de gaze naturale, petrol, electricitate, și opresc aici lista, a nu acorda un cec în alb mi se pare o măsură de elementară prudență. Articole dispărute de pe net, reapărute cu modificări, regăsite după căutări minuțioase prin cele mai adânci cotloane, permanenta amenințare a lui error #404…

Altfel, prin 1995-1996 am scris o serie de poeme de o interactivitate limitată (am explicat în altă parte termenul), publicate pe CD-urile grupului kinema ikon, și reprezentând contribuția mea la proiectele grupului (între altele, participarea la expoziția din 1996, Experiment – interferențe și prospecțiuni în arta românească, în anii ’60 – ’90); în 1998 am scris, între altele, Cîntecel de cibernaut, în HTML, cu citat(e) din Virgil Mazilescu & cu poza din buletin, luat cu print screen și pus pe coperta a patra a volumului Cîntecel_(e). Poemele despre pisici, apărute  în Cărticică pentru pisică, există și în format electronic, parte a proiectului kinema ikon alteridem.exe (Bienala de la Veneția, 2003).

3. Nu. Într-un regim represiv subversiunea poate fi discretă, pentru că, la urma urmei, ești de unul singur: există, acum, sprijin media, solidaritate internațională față de scriitorii persecutați (acțiunile PEN din ultima vreme sunt un exemplu grăitor), dar putem la fel de bine vorbi și de o ruletă rusească: îți evaluezi riscul și ți-l asumi sau nu. Acum nu mai e cazul: cred că e vorba mai curând de tactici de guerilă, în primul rând de provocare. Care ar necesita o discuție separată; pe moment, spun doar că, în caz de eșec, e un bun prilej de auto-victimizare. În ceea ce privește ruptura față de tradiție, literară sau de orice alt fel, aceasta, tradiția, există, indiferent de faptul că ne convine sau nu, indiferent de (dez)acordul nostru total, parțial, limitat; aici sunt de acord J cu cea de-a treia ipostază a crizei modernității, așa cum o prezintă Matei Călinescu în Cinci fețe ale modernității.

4. La modul cel mai general, cred că metafora satului global, lansată de McLuhan, împreună cu the medium is the message funcționează la turație maximă datorită internetului.

Altfel spus, orice zonă de interes, în orice domeniu, oricât de marginal, de nișă în interiorul unei nișe, în urma unei simple sau mai laborioase căutări, are susținătorii ei, pe care îi putem contacta, cu care putem face diverse grupuri, putem alcătui bule în care să ne simțim bine / confortabil / în siguranță / solidari. Și asta funcționează și în domeniul literar, în plan atât global, cât și local. Asistăm la o scurt-circuitare a mecanismelor tradiționale de publicare, și cele cinci minute de notorietate pot reprezenta, pentru unele persoane, o opțiune satisfăcătoare. Apoi, să nu uităm că internetul e un fenomen al societății de consum, că a oferit posibilități nebănuite publicității, că a promovat meserii cum ar fi content writer, că, în fine (aici ar fi nevoie de o analiză mai detaliată), a dus la asimilarea / confuzia limbajului poetic cu cel publicitar, la împingerea în prim plan a poeticilor de tip pragmatic sau retoric (M. H. Abrams), cumva încercând să le elimine pe celelalte.

5. Ar fi o listă lungă. Înainte de asta, aș vorbi de două tipuri de exercitare a influenței: prin acțiune și prin interacțiune (Sanda Golopenția). Și anume, aleg eu un autor care-mi place, alături de care m-aș simți onorat, pe care încerc să-l concurez / emulez, sau e vorba de unul la care reacționez, conștient sau inconștient, implicit sau explicit – noțiunea de clinamen mi se pare cea mai potrivită aici.

Deci (deși am detaliat cât am putut în secțiunea Datorii a cărții mele Opus Caementicium): Apollinaire și cummings, citiți pe la sfârșitul liceului, și care mi-au dat imaginea poemului ca obiect (și) vizual. Pound și Eliot (traduși cam tot pe la mijlocul anilor ’70). Antologia de poezie italiană Cîntecele altora a lui Ilie Constantin (în primul rând Ungaretti). Avangarda, citită întâi prin ochii lui Mario de Micheli. Poezia generației românești a războiului, în primul rând Geo Dumitrescu și Ion Caraion. Seferis și Kavafis. Robert Lowell, descoperit întâi în cartea lui Fauchereau, apoi într-un anticariat bucureștean. Și atâția alții…

6. Maare J. Citatul cultural l-am descoperit la Pound și Eliot. Cel din limbajul jurnalistic, din clișeele vorbirii curente, la Caragiale și cummings. Mass media, câtă exista la începutul secolului XX, la Apollinaire (Zone). Tot lui (și mai târziu, lui Williams și Frank OʼHara) îi datorez descoperirea ekphrasis-ului. Muzica cu care am crescut e îndeobște socotită ca aparținând epocii de aur a rock-ului (Led Zeppelin, Deep Purple, Jimi Hendrix, ca să dau doar trei exemple). „Personajul” din Cîntecel_(e) e o combinație de Ally McBeal, uneori cu un walkman la brâu, alteori doar cu un playlist în cap și Winnie the Pooh, care-și cântă tot felul de cântecele de încurajare (azi le-am spune motivaționale). Primul impuls pentru Arta războiului a fost serialul Sharpe, urmat de filmul Centurion și de serialul Rome. Poate că ar trebui să pomenesc și de Gladiator… Toate astea, împreună cu recitirea lui Kavafis, cu Zbigniew Herbert, cu Suetonius, cu o mulțime de romane istorice.

7. Nu știu. Și nici nu cred că aș fi persoana cea mai potrivită care să se pronunțe. Atât continuitatea cât și discontinuitatea sunt inerente și țin atât de un, să zicem, dat natural, cât și de niște opțiuni pe care încercăm, cu succes variabil, să le punem în aplicare. Cu alte cuvinte, semănăm cu părinții noștri și ne deosebim de ei. Ne încântă acest lucru sau dimpotrivă. Încercăm să le urmăm exemplul sau ne ferim cât putem de el. Cred că mai importantă e relația cu autorii cu care suntem contemporani – în cele mai fericite cazuri, dialogul poate fi fizic. Sau virtual, cum e poezia lui Du Fu, adresată prietenului său Li Bai, „la capătul cerului”. Și, la urma urmei, cândva, ajungem să ne alăturăm acestui club al poeților dispăruți, cu speranța că, în această lume posibilă, vom putea discuta mai ales despre poezie. Sau despre literatură în general.

*

Marius Conkan

Reflectări geo-literare și intermediale în poezia recentă

Chiar prima întrebare adresată în prezentarea-cadru a acestui dosar, și anume cea legată de necesitatea unei actualizări a discuției despre influențele literare în contextul noilor discursuri critice din sfera World Literature și nu numai, mă determină să încep cu o asumare metodologică, făcută mai degrabă din poziția mea de critic literar și de profesor de literatură, decât din cea de poet (iar perspectiva teoretică va fi, în acest caz, definitorie pentru contribuția mea la dosarul de față).

Ca răspuns la ancheta Criza și redefinirile studiilor literare actuale, recent găzduită de revista Vatra și coordonată de Andreea Coroian Goldiș și Alex Goldiș, am pledat pentru ideea că „literatura, ca «laborator al posibilităților», are rolul de a cartografia și articula realitățile sociale (care, la rândul lor, influențează producțiile estetice), iar studiile literare sunt menite să exploreze tocmai dinamismul acestei dialectici socio-spațiale. […] Din acest motiv, câteva metodologii recente, precum geocritica lui Westphal și Robert T. Tally Jr., geografia literară critică definită de Andrew Thacker, sau analizele cantitative și geovizualizările digitale, care își au originea în special în teoriile lui Franco Moretti, sunt pregătite să dezamorseze un atare impas hermeneutic, pornind tocmai de la postulatul că literatura cartografiază și transformă geografiile sociale, în timp ce geospațiile (sau spațiile reale, în termenii Barbarei Piatti) modelează formele estetice” (vezi „Westphal și răspunsul optimist al geocriticii”, în Vatra, nr. 3-4/2022, pp. 54-55). De altfel, în capitolul cu care am contribuit la volumul Comparatismul clujean. Instantaneu în mișcare (Casa Cărții de Știință, 2022), coordonat de Mihaela Ursa și alcătuit din mai multe texte-manifest semnate de colegii mei de la Departamentul de Literatură Comparată din Cluj-Napoca, am nuanțat viabilitatea și impactul unor teorii și metode socio-spațiale în studiul literaturii, urmând îndeaproape tocmai postulatul definit de Andrew Thacker ca stindard al geografiei literare critice: textele literare reprezintă spații sociale, iar spațiul social modelează formele literare (vezi „Teorii și practici socio-spațiale: un manifest geocritic”, în volumul colectiv menționat, pp. 114-131).

Din acest punct de vedere, este evident că noțiunea de influență culturală primește o altă însemnătate în cadrul geocriticii actuale, asumată metodologic de mine în ultimii ani. Firește, este important, mai ales pentru istoricii literari (deși tocmai disciplina istoriei literaturii a urmat astăzi o direcție geografic-ideologică la nivel mondial), să identifice influențele și confluențele dintre cele trei generații de scriitori menționate (optzecistă, douămiistă și așa-zis postdouămiistă), cu scopul de a configura o hartă a mutațiilor estetic-ideologice din ultimele decenii. Din unghi geocritic însă, este mai puțin relevant să discutăm despre influențele dintre scriitori sau anumite modele literare și mult mai constructiv să depistăm mecanismele de influență și reflectare efectivă a geografiei socio-culturale în articularea unor poetici recente. Mai ales că noile media și existența efectivă în și prin platformele digitale au accelerat comprimarea spațio-temporală, definită de David Harvey cu ani în urmă ca una dintre trăsăturile esențiale ale postmodernității. Așa încât, poeticile actuale (sau extrem-contemporane, cum le numiți) sunt în mod predilect interferențiale, nomadice și interstițiale, de tip rețea sau sistem care își generează propriul spațiu al afectivității. Dacă în optzecismul și douămiismul literar (și mă refer aici strict la poezie, de care mă simt mai atașat inclusiv critic), poeticile erau create în special inter-textual (ca transfer cultural-estetic, în chiar sensul unor influențe și confluențe stilistice), în poezia ultimului deceniu ele sunt generate mai degrabă inter-medial, prin conjuncția mai multor materialități (textuală, digitală, afectivă, postumanistă etc.). Or, tocmai o analiză a proceselor inter- și transmediale, precum și a geografiilor socio-culturale care modelează poeticile recente ar fi mai mult decât bine-venită în spațiul academic românesc. Ca punct de plecare teoretic, se cuvine menționat volumul Indisciplina ficțiunii. Viața de după carte a literaturii, semnat de Mihaela Ursa și aflat în curs de apariție la Casa Cărții de Știință, în care autoarea propune o analiză  inter- și transmedială a literaturii, pornind de la teza că hibridizările de acest tip lucrează tocmai în favoarea textelor literare.

Pe de altă parte, în numele acestei dialectici geo-literare care ar putea viza, în termenii lui Andrew Thacker, dinamica dintre textualitatea spațiului și spațialitatea textelor, este necesară, pe lângă investigarea structurilor socio-spațiale care generează anumite poetici, tocmai vizualizarea dimensiunilor spațiale prin intermediul cărora acestea sunt configurate formal și stilistic. Un atare demers l-am realizat recent în studiul „The Rhizomatic: A Spatial Form in Contemporary Romanian Poetry” (publicat în revista Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, nr. 8.1/2022), din care voi sintetiza aici argumentele principale.

În logica nomadismului, interstițialității și hibridității (inclusiv de tip intermedial) care le caracterizează, am încercat să demonstrez în acest studiu că unul dintre modelele structurale reflectate de poeticile românești recente este tocmai rizomul, arhi-cunoscutul concept teoretizat de Gilles Deleuze și Félix Guattari și revizitat, în cadrul literaturii, de Pierre Joris și Ian Davidson, care definesc anumite poetici nomadice și rizomatice. Pornind de la un asemenea model spațial bazat pe ideea de eterogenitate, multiplicitate și interstițialitate, pot fi identificate câteva elemente care sunt reprezentative pentru poezia românească actuală.

Pe scurt, dacă poeticile de tip arbore (preluând dihotomia deleuziană dintre arbore și rizom) sunt create de autori care pun accentul, în plan formal și imagistic, pe articularea unor sensuri globale, menite să configureze un construct stilistic omogen, poeticile de tip rizom produc mișcări contrare, iar fragmentaritatea formelor și a imaginilor devine unul dintre principiile sale de bază. De tip rizomatic pot fi considerate, așadar, poeticile care transgresează o semantică unitară (ca efect al coeziunii și clarității stilistice), folosind interferențe, dereglaje și conexiuni (constant rearanjate) ale formei și sensului pentru a semnala, într-un final, noi percepții, adesea insolite, ale realității. Asemenea schimbări paradigmatice își pot avea sursa în retrasarea geografiei culturale și a relației dintre identitate și spațiu potrivit unor mecanisme care configurează realități multi-stratificate, eterogene și hibride. Fiind pulverizate sensurile globale, în cadrul unor conexiuni/rețele care valorifică mai ales urma și transgresivitatea semantică, aceste poetici ajung să genereze, într-un final, un reasamblaj continuu de elemente reale. Așa încât, câțiva autori români (iar volumele acestora sunt analizate minuțios în studiul meu) au configurat, prin instrumentarea rizomaticului, una dintre formele spațiale (în accepțiunea lui Joseph Frank) din poezia recentă, izbutind să creeze, cum ar spune Pierre Joris, un limbaj nomadic al afectivității.

În linii generale, cu asemenea nuanțe ale ideilor de influență și construcție spațială ar putea opera geocritica în viitor, pentru a clarifica felul în care sunt generate și interferează anumite evenimente geo-literare (termen care, la o adică, ar putea fi mai lămuritor decât cele, deja încetățenite, de generație sau promoție literară). Firește, noile media și transformările din cadrul spațiului social au avut un aport substanțial în articularea intermedial-rizomatică a poeticilor recente. De aceea, rolul sau chiar șansa criticii literare de astăzi este să gândească mai mult outside the box (distanțându-se oarecum de vechile metode și limbaje conceptual-teoretice) și să abordeze în mod transdisciplinar asemenea evenimente geo-literare.

*

Raluca Dună

Liberty Instinct. Frumoasa și Modelul. Surse și resurse

Când discuți problematica Modelului, a influențelor/ confluențelor dintr-o cultură, și nu doar într-o cultură ca a noastră (minoră, periferică, supusă necesității sincronizării cu mode, modele elaborate în afara ei), nu poți eluda contribuția unui Harold Bloom, nu neapărat în caracterul ei teoretic, discutabil, dar în aplicațiile ei practice: concret, până la un punct, se observă în multe culturi preeminența sau constanța unui model sau a unor modele, presiunea nivelatoare ori puterea lor de iradiație creatoare. Întrucât am ieșit din epoca tutelată de freudism și psihanaliză, dar și dintr-un postmodernism (cu sau fără postmodernitate) când blând-ironic, când agresiv cu tradiția, Modelul ar putea fi reconsiderat în cel de-al treilea deceniu al mileniului trei în termeni mai puțin anxioși, mai deschiși negocierii: modelele nu sunt statui amenințătoare care trebuie dărâmate, nici stafiile trecutului care ne bântuie și nu ne lasă să trăim liber prezentul. Preeminența ideologiei marxiste în studiile literare actuale produce teorii similare celei conservatoare a lui Bloom: așa cum Canonul-Tată sau opera fondatoare, centrul unei culturi deține o autoritate și putere simbolică pe care orice „fiu” / „fiică” vrea să o detroneze, tot așa cultura celui obidit politic și social vrea să surpe, să înlăture puterea culturii majore, dominante, pentru a i se substitui. Această viziune asupra culturii și literaturii se bazează fundamental pe raporturi de putere – economică, politică, simbolică. Pascale Casanova, explicit în descendența lui Bourdieu, imaginează o geografie literară bazată pe relații de putere între Centru și Periferie, între cultura majoră și cea minoră sau periferică, Centrul fiind evident cultura franceză. Tema este veche – modelul cultural francez în economia world literature – a fost urmărită și de David Damrosch, într-o conferință recentă despre ce nu este world literature. Literatura lumii nu este în niciun caz, în viziunea lui mai largă decât ce circumscriem azi prin termenul global, o literatură care să poată fi redusă la scala prezentului, ruptă de istoria de dinainte: literatura lumii de care se ocupă Damrosch se întinde din 2000 înainte de Cristos până în prezent… Termenul de influență sau confluență, de literatură comparată sau world literature, mai apropiat de vechiul Weltliteratur decât de ideea unei literaturi globalizate, uniformizate, capătă alte valențe în acest vast tablou istoric, mult mai deschis schimburilor, influențelor reciproce neașteptate dintre culturi. Damrosch citește în 12 limbi, dintre care câteva moarte și unele foarte exotice, dar exemplul său nu e ușor de urmat în studiul literaturii comparate (studiul literaturii și filozofiei clasice, greacă și latină, bază a unei educații umaniste calitative, e o sub-temă a acestei discuții, căci vorbind despre raportul nostru deficitar cu Modelele, putem suspecta și o anumită autosuficiență a noastră – vezi John T. Hamilton, Complacency. Classics and Its Displacement in Higher Education, 2022, University of Chicago Press). Conceptul de world literature ca ceva supra-național, ca un fel de supra-literatură uniformă alcătuită din unități egale, non-naționale, se lovește de o altă problemă concretă: cea a limbii și a traductibilității. Marii scriitori ai fiecărei națiuni sunt, în ceea ce au ei mai prețios, intraductibili – traducerea în altă limbă (de circulație) e un creative failure, chiar dacă, totuși, style survives (David Bellos) – înțelesul e într-o oarecare măsură inefabil, condiționat lingvistic, rezistent, traducerea oferă substitute. Împotriva ideii inechitabile de world literature s-au ridicat recent voci din zona fierbinte a translation studies, precum Emily Apter, care vede în teoriile din jurul conceptului de world literature o posibilă formă de osificare a literaturii comparate, o utopie egalitariană, care nivelează diferențele și șterge diversitatea unor plurale world literatures (Against World Literature. On the Politics of Untranslatability, Verso Books, 2013). FrancoMoretti în studiul său celebru din 2000, Conjectures on World Literature, pleacă de la două citate scoase din context pentru a sugera că Goethe și Marx gândesc la fel și că Weltliteratur înseamnă, în primul rând, o luptă între elementul național și cel supranațional, concluzionând revoluționar că world literature trebuie să fie totul ori nimic, un „ghimpe” combativ, anti-național, în orice departament de literatură. Gândirea sa combativă și dicotomică (național, local vs. global, planetar, supra-național) pune problema influenței literare în termenii unui deziderat al colectivizării literaturilor naționale, care devin egale printr-o deposedare de diferențele lor specifice, individuale, i.e. naționale (Goethe pleda pentru universalitatea ca ieșire din cadrul strâmt al culturii naționale, dar nu pentru o melodie monotonă, ci pentru o simfonie a culturilor). Literaturile mici, periferice, au evoluat, toate, susține Moretti (în urma unei evaluări statistice a vreo 20 de studii despre astfel de literaturi naționale), printr-un compromis între elementul străin și cel local – iată o idee care pleacă de la compromisul intelectual al unei cercetări „de la distanță”, de care cel puțin Caragiale al nostru (acuzat și el de plagiat!) s-ar prăpădi de râs: Caragiale a scos o literatură extrem de originală dintr-o lume românească a formelor fără fond. Literaturile periferice evoluează într-adevăr într-un mod similar, dar nu neapărat într-un mod al compromisului, pe care oricum o lectură distantă nu îl poate cuantifica. (Moretti aplică în literatură o teorie lingvistică banală, care explică și similaritățile dintre română și portugheză – limbile provinciilor romane marginale s-au dezvoltat asemănător, ceea ce nu înseamnă totuși că au evoluat ca limbi ale compromisului între latină și limba băștinașă.). Lăsându-l deoparte pe Moretti, cu asimetriile din distribuirea puterii globale a literaturii, cu datoria externă și alți termeni care transformă domeniul literar într-unul economic, trebuie să observăm că și Pascale Casanova pleacă de la opoziția național / internațional, cu un accent generos pe world literature ca spațiu canonic autonom, dar inegal (Republica Mondială a Literelor, Seuil, 1999, traducerea engleză, 2003, Harvard). Casanova lărgește generos spațiul discuției, dar într-o structură de gândire circumscrisă ideologic, tributară lui Bourdieu, bătătoare la ochi în volumul din 2011, intitulat și mai accentuat marxist Literaturi combative. Internaționala literaturilor naționale. Americanul David Damrosch, tot la începutul anilor 2000, lărgește timpul acestei discuții, încurajând ieșirea dintr-un pattern determinist, legat de o istorie mult prea recentă – istoria literaturii la care el se referă are 4000 de ani, o perioadă în care influențele, confluențele, generațiile literare etc. se văd și se întâlnesc cu totul altfel.

Literatura este o lume care oglindește lumea reală, o lume pe care o putem cunoaște și explica până la un punct aplicând concepte, grile, ideologii din lumea noastră, e într-un fel și o lume paralelă, o frumoasă necunoscută, o lume ne-cuantificabilă, indeterminată, care invită la o altfel de explorare, legată inextricabil de ceea ce Rushdie numește the liberty instinct. Un instinct profund, legat, cum spune Rushdie, de identitatea noastră, un instinct care acționează înafara schemelor deterministe. Dacă vedem literatura ca fiind generată de acest instinct al libertății umane, singurul creator, nu putem pleca decât în mod fals de la o viziune bazată pe relații de putere. Canonul este și rezultatul unei lupte, în care sunt implicate diverse forțe, mecanisme, instituții, dar e mult mai mult și este și ceea ce credem noi că este. Opera literară este și o marfă pe piață, dar ea rămâne mai mult decât suma unor determinări sociale, politice, economice. Acest surplus al ei, dincolo de cota de piață, explicabilă într-un moment istoric sau altul, această doză de neprevăzut, necunoscut, este exact valoarea ei specifică.

Ieșind din logica relațiilor de putere, concepte esențiale precum modelul ori influența pot fi puse în alți termeni. Conflictul dintre generații și modele (care are și o bază psihologică, orice adolescent e rebel față de părinți și se înțelege cu bunicii) poate fi văzut într-un tablou mai larg, în care o privire ne-partizană sesizează continuitatea, mai profundă decât rupturile de moment. O altă întrebare: de ce ne raportăm ostil la Model? Ce sunt modelele noastre pentru noi? Nu cineva în care te regăsești, cineva care îți dă încredere și energie? Și în cultură, putem imagina modelul ca sursă de energie regenerabilă, ca resursă a unei culturi, o bază pentru progres, nu pentru regresie, ceva viu, nu un idol. Este un concept conservator sau anxios într-o societate conservatoare sau anxioasă, un motiv pentru lupta inter-generaționistă atunci când concepi literatura ca pe un teren de luptă. E necesară o doză de feminitate pentru a fi corect cu literatura? Există și în cultura noastră o astfel de tradiție, nu a răfuielii, ci a dialogului, tradiția celor care NU impun un Model unic (un Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Ion Negoițescu, Matei Călinescu, Mircea Martin, Adriana Babeți, Carmen Mușat sunt doar câteva repere ale acestei linii critice și teoretice), cei care nu percep literatura ca pe un bun pe care și-l aproprie. Cei care pun literatura mai presus de sine (Valentine Cunningham, Lectura după Teorie). Pentru că oricum, precum frumoasa fără corp, literatura îți scapă:

„Born on May 25, 1803, Emerson is closer to us than ever on his 200th birthday. (…) Emerson remains the central figure in American culture and informs our politics, as well as our unofficial religion (…). In the domain of American literature, Emerson was eclipsed during the era of T.S. Eliot, but was revived in the mid-1960s and is again what he was in his own time, and directly after, the dominant sage of the American imagination. (…)”

(…) „O you man without a handle!” was the exasperated outcry of his disciple, Henry James Sr. (…) Like Hamlet, Emerson has no handle, and no ideology. And like another disciple, the greatest American poet, Walt Whitman, Emerson was not bothered by self-contradiction, since he knew he contained endless multitudes (…)

Almost all post-Emersonian writers of real eminence in American literature are either passionately devoted to him or moved to negate him (…)

On the other side, there is the testimony of Whitman, celebrating Emerson as the explorer who led us all to «the shores of America». Thoreau and Emily Dickinson can be said to evade Emerson, but only after absorbing him, while Robert Frost was the most exuberant of all affirmers of Emerson. There are too many to cite: no single sage in English literature, not Dr. Johnson nor Coleridge, is as inescapable as Emerson goes on being for American poets and storytellers.”  (Harold Bloom, The sage of Concord, 2003).

Ce reținem din acest Bloom: modelul ca om without a handle, fără o ideologie, paradoxal, de neapucat, de neapropriat, ceva auto-determinat, ceva autogenerat. Ceva care apare, firește nu din neant, dar a cărui energie se transmite mult dincolo de sine. Modelele poeziei românești postbelice: firește, nu doar Eminescu, nu doar Bacovia și Arghezi, nu doar Nichita Stănescu și Mircea Ivănescu, dar și Virgil Mazilescu, Cristi Popescu, Mariana Marin, Ioan Es. Pop, Ion Mureșan sau Angela Marinescu – scriitori pe care nu ai de unde să-i apuci, care au apărut, brusc ori mai lent, într-un mediu formator, explicabili, dar nu întru totul și care au infuzat energie unor alți oameni, din alte generații, intersectate. Modelele sunt (re)surse de influențe și locuri în care influențele se întâlnesc, se absorb, se resorb în altceva, inconfundabil.

Ce putem cere azi literaturii, când totul s-a spus deja, când s-a încercat deja totul? Când realul și virtualul își dispută teritoriile? Literatura e azi o uriașă flașnetă demodată, în care zac toate melodiile, în toate limbile lumii. Flașnetarul știe că rotește o manivelă, dar și că aceia care-l ascultă vor și azi, ca și acum 1000 de ani, să uite de mecanism, să fie vrăjiți de melodie…

Critica literară a fost întotdeauna fascinată și obsedată de Model, critica românească nu mai puțin și nici mai mult decât altele. Conservatorul Bloom a elaborat în celebra sa carte o teorie a Modelului total, unilateral (Shakespeare e Dumnezeu), dar teorii similare ne sunt livrate și din zone așa-zis progresiste. Atâta timp cât ne mișcăm în zona conflictului, a luptei cu învinși și învingători și nu ieșim dintr-o logică dicotomică. În literatură, în cultură nu există revoluție. Acel Mesia literar pe care-l așteaptă criticul (pentru a se confirma pe sine) este doar reflexul unui instinct fanatic care-l caracterizează pe ideolog, nu pe omul de litere.

Complexele literaturii române – Mircea Martin a spus limpede ce era de spus pe acest subiect. Legat de problematica Modelului, se poate vedea încă și azi fascinația unor tineri critici pentru construcțiile monumentale de tip Călinescu sau pentru tonul vehement autoritar. Pe de altă parte, doi critici aflați pe poziții ireconciliabile, Eugen Simion și Nicolae Manolescu, s-au întâlnit perfect în practica unei critici partizane – față de o generație, grup literar, paradigmă. Mircea Cărtărescu, scriind în anii 2000, în calitate de teoretician al postmodernismului românesc, prezenta și el un model univoc, partizan, pentru postmodernismul românesc, din care linia rurală, gravă, metafizică, era aproape exclusă: așa da (linia optzecismului lunedist), așa nu (expresionismul provincial). Există puține excepții în ultimii 40-50 de ani de la gândirea dicotomică și partizană, opunând modernismul și tradiționalismul, modernismul și postmodernismul, generația 60 generației 80, generația 2000 generației 80 etc. (odată cu moartea generației 2000, cum observa Bogdan Coșa în Cazul 2000 sau ultima generație de creație în literatura română, din 2011, se încheie războiul generațiilor în istoria noastră literară). Bătăliile generaționiste au pus în mișcare un întreg arsenal de concepte: (noua / vechea) autenticitate, (noul/ vechiul) realism, natural / artificial, livresc, (auto)reflexiv, abstract, conceptual, prozaism, biografic, tranzitiv / intranzitiv etc., cuvinte care înseamnă ba aceleași lucruri, ba lucruri diferite, în contexte diferite… Dorim autenticitatea cu orice preț, de aproape o sută de ani, doar oare nu dorim de fapt mereu altceva – o autenticitate modernistă sau postmodernistă, o autenticitate a artificiului sau a naturaleții? Excepțiile de la logica terțului exclus sunt notabile, spre exemplu în Istoria… lui Radu G Țeposu, scrisă în 1985, publicată în 1993, care propunea o perspectivă organică, recuperatoare, nuanțată, non-dicotomică asupra literaturii postbelice, poziția criticului fiind deschisă către posibilitatea unei coabitări între modernism și postmodernism și între generații. El nu vede „ruptura flagrantă”, ci „contiguitatea fină” dintre proza generației ’80 și cea a predecesorilor, iar în cazul tinerilor poeți optzeciști (postmoderni), „rădăcinile” așa-zis „moderniste” nu pot fi ignorate, „există multe asemănări între poeții generației ’80 și cei de dinaintea lor”. Îi putem cita apoi pe criticii ardeleni, Ion Pop sau Al. Cistelecan, primul, în monografia dedicată lui Nichita Stănescu (1980, reed., 2011), observând proteismul său, realismul și antinaturalismul, biografismul și abstractizarea, ludicul și gravitatea, adică tendințe și modalități lirice în fond contrarii, după cum și Cistelecan, în studiile dedicate lui Mircea Ivănescu, observa arta lui combinatorică – livrescul, prozaismul care nu exclud liricul și vizionarismul, conștiința convenționalității care nu neagă în fond naturalețea, autenticitatea discursului. „Epifania ființei e epifanie a măștii” e una din cele mai profunde și paradoxale observații pe care le-am întâlnit în critica de poezie a anilor ʼ80. „Mircea Ivănescu e alcătuit numai din influențe”, decreta același Cistelecan (în antologia Aula din 2003) și are dreptate, după cum are dreptate și Matei Călinescu (în prefața la antologia Polirom din același an): Mircea Ivănescu își aproprie viziunea fratelui mai mare Emil (sinucis), a cărui operă de sfârșit de lume (anii 1941-1943), rămasă în manuscris până în 2006, e de o erudiție, de un enciclopedism și livresc covârșitor: viața e o imposibilitate tragic-absurdă, totul e literatură (deja scrisă), este posibil doar un comentariu, și acela neadevărat… Motivul poetic nu e altceva decât un motiv personal, mărturisește M. Ivănescu într-un interviu din „Echinox”… Influența este atât de adânc resorbită, încât sursa (personală) devine imperceptibilă, irecognoscibilă, exclusiv literară.

Cum observase și Bogdan Lefter, M. Ivănescu, în retragerea-i din actualitatea lumii literare, prin absența sa, a devenit o prezență a literaturii române. Influența sa, deloc mediatizată, premeditată, s-a produs, în timp, într-un mod cu totul misterios, din poziția unei depline marginalități, pe care M. Ivănescu și-a asumat-o și a cultivat-o conștient. Mai mult. Putem vedea în perechea românească de contrarii Ivănescu-Stănescu un model tipic pentru un mod de receptare critică. În 2008, un studiu semnat de americanul Ryan Hibbitt despre Ted Hughes și Ph. Larkin, cei mai cunoscuți poeți britanici contemporani, arată că rivalitatea lor se bazează pe un joc public de roluri, uneori false, care ar putea fi atribuite arbitrar când unuia, când altuia: unul e poetul oficial, celălalt marginalul, unul laureatul, celălalt laureatul neoficial, unul reprezintă o retorică a naturalului, celălalt a artificialului, unul e modernist, celălalt anti-modernist, unul e popular și accesibil, celălalt experimental și avansat artistic etc. Fiecare reprezintă un tip de autenticitate perfect valabil și, cel mai important, duelul (disimulat) dintre aceste imagini construite ca opuse întreține de fapt interesul public pentru ambii… Absența și prezența, marginea și centrul, canonul și periferia, eu și Modelul (modelele) nu sunt termenii unei relații univoce, neapărat dicotomice… q.e.d.

Dacă privim retrospectiv argumentele prin care generațiile succesive de poeți, prozatori, teoreticieni/ critici au încercat să introducă propria diferență față de generația anterioară, vom constata că unele argumente se repetă, plasate în constelații conceptuale updatate… Experimentalism, biografism, autenticitate, realism – noua poezie optzecistă are aceleași deziderate ca și poezia douămiistă, aceeași dorință de a fi existențială, concretă, dar folosește alte resurse… Textualismul a cochetat cu scriitura corporalizată (a se vedea și teoretizările lui Marin Mincu), dar într-un mod mai artificial, livresc, nouăzeciștii au continuat această linie (vizibilă și în proză, și în poezie), iar douămiiștii au devenit mai intens corporali, unii chiar viscerali, au mers pe o autenticitate mai naturală, a unui sine corporalizat, așa cum ceruseră de fapt și (optzeciștii) Gh. Crăciun sau Al. Mușina. Primul vede ca inextricabilă relația dintre ontologic, corporal și poetică, el însuși practică o scriitură polimorfă a corpului, în ultimii săi ani. Ca teoretician, Gh. Crăciun cere tranzitivitate și naturalețe (Aisbergul poeziei…, 2009) sau optează pentru „formele periferice și naturale” ale literaturii (prefața la antologia Competiția continuă). Al. Mușina, în ultimele sale sinteze, revine cu leitmotivul, opus teoriei manolesciene, al angajării „existențiale”, în literatură, față de realitate (același lucru vor și douămiiștii, doar că altfel). El consideră poezia biografică americană (modelul ultimelor patru decenii în America) sursa principală de inspirație pentru poezia română contemporană – și ea, în ansamblu, o poezie a eului (individualizat, empiric ori corporalizat). O poezie a eului biografic scrisese, încă din anii ʼ60, și M. Ivănescu, perceput tocmai de aceea ca precursor al optzecismului postmodernist, dar apropiat și de unii scriitorii debutați în 2000 și după – el însuși reluând formula unei scriituri a eului (dramatizat), din opera prezent-absentă a lui Emil Ivănescu, cel din anii ’40!

Modelele, influențele țin de o realitate a istoriei, condiționată de mecanisme și practici ale câmpului cultural, canonic sau contra-canonic, dar și de realitățile personale ale unor indivizi, de întâmplări ori întâlniri fortuite, impredictibile. Alegem niște modele, în viață sau în literatură în funcție de sensul căutării noastre, de ceea ce ele ne spun despre ceea suntem sau am putea fi. 

Pentru a răspunde unei întrebări punctuale a anchetei, nu mă pot imagina așa cum sunt acum fără prezența și influența unor Mircea Ivănescu sau Matei Călinescu. Sunt modelele mele: de la ei am învățat să fiu eu însămi (orice scrii decurge din asta), ei mi-au dăruit o anume autonomie interioară. Mircea Ivănescu a însemnat pentru mine o experiență live, totală, a literaturii, dar și a apropierii de o altă ființă umană. El, ca om, era un limbaj, un limbaj care ne-a locuit, o vreme, pe cei care l-am cunoscut îndeaproape. Citându-l pe G.F. (care nu l-a citit pe Bloom): „eu cred că m.i. era Dumnezeu, dar noi nu ne dădeam seama!” De la Matei Călinescu am învățat o anumită atitudine culturală, bazată pe dialog și nuanță, altitudinea intelectuală a discursului, limpezimea, dar și bogăția de sensuri, un anume mister întrebător, paradoxul scriiturii critice. La m.i. și la Matei mă întorc ca la marile mele surse și resurse.

O notă despre noile medii. În poezie, din 2010 (sau poate chiar mai devreme) asistăm la ascensiunea unui trend distinct care a încorporat experiența lumilor virtuale, cyber-space-ul, tipul de comunicare la un click distanță, mecanismele noilor medii, ontologia lumii virtuale, post-umane etc. În Poezie și individuație (2014), Radu Vancu exalta noua autenticitate virtuală, netul ca „mediul ideal în care poezia se poate plimba simultan, ca la Pentecost, pe deasupra capetelor interconectate”, opinie care reflecta epoca proliferării entuziaste a site-urilor de poezie și a bloggurilor literare, cu mirajul unei audiențe și circulații fără precedent a textelor poetice. Între timp, s-a mai produs o selecție, o profesionalizare pe acest segment flexibil, descentrat al vieții literare. Noile medii, fără să se articuleze într-o cultură de underground, reușesc să producă moduri de discurs alternative, pentru un public alternativ, propulsate și către mediul tradițional (edituri). Un exemplu recent: volumul de debut al lui Vlad Beu, Mamifere subatomice (2022). Creator de jocuri video în viața reală, Beu a reușit, în poezia sa, o translare a modelului virtual, a paradigmei algoritmice în care gândește într-un model lingvistic. Poezia lui nu e o chestiune de tematică, de terminologie, e un alt tip de discurs, de limbaj poetic: fără să fie neapărat foarte experimental la nivelul expresiei, nu ai de unde să-l apuci structural.

În proză îl avem pe Mircea Cărtărescu, care se poate spune că a absorbit în romanele sale cam tot ce era de absorbit din experiența lumilor virtuale (poate filtrat prin influența marilor romancieri postmoderni americani? pentru că el rămâne un estet, chiar și atunci când înglobează kitschul, pop-art etc.). Din anii ’90, proza românească se deschide treptat spre o paradigmă mai vizuală sau „video”, înglobează o cultură media, a simulacrului; aș adăuga teoretizările unui Ion Manolescu pe tema videologiei sau textualității virtuale de la începutul anilor 2000 și, în dramaturgie, pe Zografi cu Oedip la Delphi din 1997. Ultima generație de prozatori scurți nășită în antologia Kiwi2022 aduce, prin Julien Britnic – copywriter, remixer cultural și Insta-scrib! – un specimen nou de proză care reprezintă, perfect valabil literar, cultura popular-digitală a noilor medii. Alea iacta est!  

O notă despre viitorul prozei. Modelul tacit și absolut al prozei actuale este Mircea Cărtărescu, iubit și detestat, ajuns la o auto-șlefuire și notorietate de perfect Aleph borgesian (reflectată în transparența prozei lui Radu Vancu, dar nu numai). Altfel, proza noastră este un tablou eclectic, mai neașezat decât poezia, cu multe modele, cu influențe la zi din cam toate literaturile și câteva potențiale modele locale, mai puțin covârșitoare decât Cărtărescu, dintre care aș enumera Lumea în două zile (1975; ediția VII, 2004) de George Bălăiță, romanele Gabrielei Adameșteanu sau Ploile amare (2011) al lui Alexandru Vlad, un roman mai puțin cunoscut, dar care poate revitaliza controversata formulă rurală (realist, rafinat și intelectual, cu o amărăciune pe care noul roman rural al lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, o moștenește). Singura noastră școală de proză, Școala de la Târgoviște, și-a făcut treaba de model contra-canonic la vremea ei, prozatorii optzeciști, dincolo de influențele străine, absorbind această experiență locală meta-textuală, transmisă mai departe noului roman de după 2000. Din tradiția aceasta s-a născut în proza noastră, fie mizerabilistă, fie estetă, un personaj de care nu mai scăpăm: naratorul-scriitor, foarte departe de tipul „mișto” din Underground al lui Makanin. 

Din inflația de modele și influențe care împinge romanul pe drumuri bătute, local și internațional, cred că va avea de câștigat proza scurtă, așa cum s-a întâmplat și în cazul prozei optzeciste (prin Mircea Nedelciu și Gh. Crăciun). Gen marginal, fără prestigiu, deci liber, pare a se constitui de prin anii 2000, treptat, într-o alternativă alertă care dublează „canonul” romanului: Radu Cosașu, Sorin Stoica, Dan Lungu, Radu Paraschivescu, Lucian Dan Teodorovici, Alex Tocilescu ș.a. L-aș adăuga pe listă pe maramureșeanul Marian Ilea, tot mai vizibil, inovând în cadrul aceleiași formule inconfundabile, l-aș evidenția pe Răzvan Petrescu, autor devotat prozei scurte de la debut până la Cuțitul japonez (2022), dar și cele două antologii Kiwi editate de Marius Chivu, dintre care volumul din 2022 surprinde prin prospețime și varietatea formulelor, prin siguranța stilistică, uneori a unor debutanți – ceea ce ne arată că modelele și influențele care funcționează, în cazul prozei, vin și pleacă de unde te aștepți mai puțin.

[Vatra, nr. 10-11/2022, pp. 49-58]